Savarsirea si impartasirea Euharistiei
Deosebirile intre Biserici privitoare la savarsirea si impartasirea Euharistiei sunt urmatoarele:
1. Biserica Ortodoxa intrebuinteaza paine dospita si vin de struguri amestecat cu apa. Biserica catolica, incepand din sec. IX si cu ea Protestantii, Armenii si Maronitii, folosesc azima. Anglicanii folosesc azima si painea dospita si vinul amestecat sau nu cu apa. Ca singura painea dospita e justificata, se constata din Evanghelia lui Ioan, unde se spune ca “Iudeii n-au intrat in pretoriu, ca sa nu se spurce, ci sa manance pasca” si ca ziua Sambetei ce a urmat Rastignirii Domnului a fost “zi mare” (Ioan, 18 28; 19, 31). De aici urmeaza ca Domnul s-a rastignit in ajunul Pastilor evreesti, numita la Sinoptici prima zi a azimilor, intrucat sfarsea cu seara in care se incepea mancarea azimei. Atunci Cina euharistica a avut loc cu o seara inainte de seara in care Iudeii mancau mielul pascal, cand incepeau folosirea azimei, adica la 13 Nisan, nu la 14 Nisan. Biserica a folosit de la inceput painea, cum se vede din Faptele Apostolilor (2, 42), si practica aceasta a durat pana in veacul al IX-lea, cand Biserica apuseana a inceput sa introduca azima.
Teologii catolici nu pot sprijini pe Sf. Scriptura si pe traditia veche a Bisericii, uzul painii nedospite. Scheeben afirma ca Domnul a intrebuintat la Cina cea de Taina paine nedospita, dar apoi adauga: “chiar daca pe temeiul lui Ioan (13, 1) s-ar admite ca El a serbat Cina la 13 Nisan, probabilitatea ar spune totusi ca a folosit paine nedospita. Daca ne intrebam, daca materia valabila la Euharistie e numai paine nedospita sau si dospita raspunsul atarna nu de ce fel de paine a folosit Domnul la Cina cea de Taina, cat mai mult de aceea daca El a randuit painea aceasta sau aceea ca materia valida la Euharistie. Scriptura nu spune nimic mai precis despre aceasta; dupa Traditie s-a folosit din vechime atat paine dospita, cat si nedospita. E greu de hotarat, daca in primele trei veacuri se folosea painea aceasta sau aceea. Sigur e ca in Biserica greaca de la veacul VI uzul celei dospite era. general, in cea latina poate a dominat totdeauna cea nedospita”.
De aceea, catolicii admit in teorie ca se poate folosi atat paine dospita, cat si nedospita. “Totusi, zic ei, in Biserica latina e strict poruncit sa se intrebuinteze paine nedospita”. Domnul a instituit Euharistia cu paine, pentruca n-a voit s-o lege de o practica iudaica si s-o conditioneze de un aliment ce nu era in uz decat la Iudei si .anume o singura data pe an, ingreunand savarsirea ei, ci s-o asocieze cu painea cea de toate zilele, care se afla oriunde si oricand la dispozitia oamenilor, sfintind chiar prin aceasta hrana cea mai obisnuita a trupului si aratand ca pe cat de fundamentala si de necesara este painea pentru intretinerea vietii trupesti, tot pe atat de fundamental si de necesar este Trupul Sau pentru intretinerea vietii sufletesti.
2. Biserica Ortodoxa si cu ea si Protestantii, Socinianii si Armenii invata ca fiecare credincios trebuie sa se impartaseasca sub ambele chipuri, dupa porunca Domnului (Luc. 22, 19) si practica bisericeasca. Dimpotriva, Biserica Catolica impartaseste pe laici numai cu azima, rezervand exclusiv clericilor impartasirea sub ambele forme. Teologii catolici rastalmacesc in diferite feluri cuvintele Domnului din Evanghelii. Despre cuvintele: “Beti dintru acesta toti” (Mat. 28, 27), sau: “Aceasta s-o faceti intru pomenirea Mea” (Luca 22, 19), spun ca se refera la Apostoli si preoti; prin porunca de a manca atat Trupul cat si Sangele (In. 6, 54), s-pun ca Domnul nu cere impartasirea sub doua chipuri, ci cu doua realitati, care se pot primi si sub un singur chip. In felul acesta pot afrrma cai nu exista porunca dumnezeiasca, pentru Impartasirea sub ambele chipuri. Din traditie iarasi spun ca nu se dovedeste o astfel de porunca dumnezeiasca, mai ales ca se practicai adeseori impartasirea sub o singura forma.
Dar pe cat de categorice sunt repetatele porunci ale Domnului pentru impartasirea sub ambele forme, tot pe atat de sigur este, ca traditia n-a cunoscut decat acest fel de impartasire ca practica regulata. Numai Maniheii se abtineau de la potir, dupa Leon cel Mare, de aceea se numea aceasta abtinere manicheism si a fost interzisa strict de papa Gelasie. Numai cu totul exceptional si din necesitate se permitea (copiilor, bolnavilor, credinciosilor ce luau Euharistia acasa) impartaisrrea sub o singura forma, fiind imbibata probabil si atunci painea sfintta cu vin sfintit. Abia de prin veacul al XII-lea a inceput sa se introduca treptat in Apus impartasirea sub un singur chip, devenind hotarare formala la Conciliile din Constanta si Trident. Numai papa are dreptul sa permita potirul celor ce revin in special la catolicism, cum le permite azi Maronitilor si Unitilor. Din potir se mai impartasesc regii la incoronare si ca dispensa speciala se permite potirul la ultima impartasire inainte de moarte.
Neavand temeiuri scripturistice si traditionale, catolicii aduc pentru impartasirea sub o singura forma diferite consideratii practice: se pazeste mai bine demnitatea Euharistiei, se ocoleste necinstirea, varsarea sangelui, se usureaza administrarea ei intrucat procurarea unei cantitati corespunzatoare de vin in anumite tinuturi si pastrarea mai indelungata a acestui chip-e impreunata cu greutati; apoi multi oameni au o greata de vin, sau nu vreau sa se impartaseasca cu altii din aeelas potir, intrucat in numite imprejurari din pricma aceasta exista primejdie de infectie. Dar daca acestea ar fi motive serioase, ar trebui sa fie valabile si pentru preoti.
Teologii catolici mai intemeiaza practica aceasta pe teoria concomitentii, adica a prezentii intregului Hristos sub fiecare din ambele chipuri. “Astfel ajunge si o singura forma ca semn al efectuluil Euharistiei si deci spre constituirea unui adevarat sacrament”. Aceasta inseamna sa se desfiinteze porunca apriata a Domnului printr-o teorie construita de teologi.
Catolicii declara ca “impartasirea Euharistiei sub o singura specie sau sub doua e chestie de disciplina bisericeasca”. Noi spunem ca impartasirea sub ambele forme e o dogma intemeiata pe porunca apriata a Domnului si o dispozitie bisericeasca nu poate anula o astfel de porunca. impartasirea sub o singura forma e si ea un semn al slabirii caracterului de jertfa al Euharistiei.
Inconsistenta tuturor motivelor amintite vazand-o Mohlsr, marturiseste ca s-ar umplea de bucurie, cand ar vedea ingaduindu-se fiecaruia sa se impartaseasca sau nu din potir, dupa cum voieste si cand s-ar manifesta o dorinta generala pentru impartasirea din potir, cum a fost inainte de veacul al XII-lea.
3) Biserica Ortodoxa invata ca prefacerea elementelor in Trupul si Sangele Domnului se savarseste prin invocarea Duhului Sfant (epicleza): “Si fa adica painea aceasta cinstit Trupul Hristosuiui Tau”, etc. Biserica Catolica sustine ca ea se savarseste, cand preotul aminteste cuvintele Domnului, cuvintele instituirii: “Luati mancati… Beti dintru acesta toti”… Ca adevarul e de partea Bisericii Ortodoxe, o arata prezenta epiclezei in toata Liturghiile vechi, cuvintele Sf. Parinti, care conditioneaza sfintirea painii si vinului de invocarea Sfantului Duh si credinta monofizitilor din Rasarit. Coptii, Abisinienii, Iacobitii si Armenii. Cuvintele: “Luati, mancati”, etc. le aminteste preotul in contextul altor fapte ale Domnului, pentru a arata temeiul sigur al prefacerii ce se va realiza indata. Daca atunci painea si vinul au devenit Trupul si Sangele Domnului si daca Domnul a poruncit Ucenicilor Sai sa faca aceasta mereu intru pomenirea Sa, cu siguranta ca si acum se va produce aceasta prefacere.
Catolicii iau in sprijin pe Sf. Ioan Gura de Aur, care spune ca precum cuvintele lui Dumnezeu: “Cresteti si va inmultiti” rostite o singura data, raman pururea atotlucratoare, asa si cuvintele Domnului: “Luati, mancati”… desi rostite o data de Mantuitorul isi fac totdeauna efectul. Catolicii mai adauga apoi, ca mi s-ar putea acorda mai multa putere unei rugaciuni omenesti, decat cuvintelor lui Dumnezeu. La acestea a raspuns inca N. Cabasila, spunand ca precum cuvintele: “Cresteti si va inmultiti” au lipsa de contributie omeneasca pentra ca oamenii sa creasca si sa se inmulteasca, tot asa la Euharstie e lipsa de un preot si de rugaciunea lui pentra ca porunca Domnului sa-si faca efectul. Apoi rugaciunea nu este de dispretuit, caci ea nu reprezinta o putere omeneasca, ci tocmai cheama ajutorul dumnezeiesc.
Dealtfel au fost chiar teologi catolici multi care au recunoscut ca nici Domnul n-a prefacut painea si vinul prin cuvintele: “Luati, mancati… Beti dintru, acesta toti”, ci printr-o rugaciune anterioara indicata de Evanghelisti prin cuvintele: “Luand painea, multumind, a frant, si le-a dat lor zicand” (Luc. 22, 19). De parerea aceasta au fost: papa Inocentie III, A. Catharinus (1552), Ghefontaines (1586),”A. Touttee, Remandaut si P. Le Brunisa). Deabia din veacul al XII-lea au inceput sinoadele apusene sa formuleze invatatura, ca Domnul a savarsit prefacerea prin cuvintele: “Luati, mancati…”.
4. Biserica Ortodoxa impartaseste Euharistia si pruncilor, conformandu-se Sf. Scripturi si Traditiei vechi. Pe baza lui Ioan, 8, 54, o facea aceasta si Biserica Catolica pana in veacul al XII-lea. Azi n-o mai face. Catehismul roman opreste impartasirea pruncelor pe motiv, ca nu deosebesc Trupul si Sangele Domnului. Tot asa fac protestantii. Dar multi teologi pledeaza pentru impartasirea pruncilor, spunand ca precum lipsa constiintei nu e considerata motiv de a-i opri de la Botez si Confirmatie, asa nu trebue considerata motiv nici pentru oprirea lor dela Euharistie, iar pe de alta parte, ca nu poate fi considerat cineva deplin incorporat in Trupul tainic ai Domnului pana nu s-a si impartasit .
Din doctrina despre Euharistie a celor trei confesiuni se desprinde in primul rand concluzia generala care se desprinde si din alte invataturi ale lor ca in ortodoxie mantuirea se dobandeste dintr’o traire intima a omului cu Hristos, in Hristos, insusindu-si tot mai mult din plinatatea Dumnezeirii salasluita in firea Lui omeneasca si din starea ei indumnezeita, pe cand in catolicism si protestantism pentru obtinerea mantuirii nu este necesara o atat de intima unire cu Hristos. E drept ca si in catolicism si in protestantism cauza ultima a mantuirii este tot Hristos. Dar venindu-i mantuirea prin Hristos, nu e necesar sa fie in Hristos, pentru a se mantui.
A fost suficient ca Hristos sa aduca jertfa Sa pe un plan exterior oamenilor, ca oamenii sa primeasca in schimbul ei mantuirea de pedeapsa divina, daca cred ca aceasta jertfa s-a adus pentru ei. Jertfa lui Hristos fiind o compensatie depdfna pentru pacatul lor, mantuirea lor se realizeaza printr-o simpla trecere in socoteala lor a meritelor lui Hristos, desigur cu consimtirea lor. Pentru trecerea aceasta a meritelor lui Hristos in contul lor nu e necesara salasluirea lui Hristos in ei. Nu mai e necesara nici jertfa euharistica a lui Hristos. Protestantii au tras din doctrina juridica a mantuirii in mod logic si aceasta concluzie. Unii dintre ei, Zwinglienii si chiar Calvinii, au tras si o alta concluzie logica: nu e necesara nici Euharistia ca taina, ca daruire a lui Hristos sub semnele sacramentale. La ce s-ar darui Hristos cand nu e necesara o transformare a omului prin prezenta lui Hristos, pentru mantuirea sa? Luteranii au pastrat Euharistia ca taina, ca daruire a lui Hristos sub semne sacramentale, iar intr-o inconsecventa cu sistemul lor, conform caruia tainele nu au rostul sa aduca credinciosului vreo putere dela Dumnezeu, ci sa-i dea doar un gaj ca in cartea de sus s-a facut transferul de merite dela Hristos la rubrica lui.
Catolicismul pentru a gasi un rost jertfei euharistice in cadrul teoriei juridice a mantuirii, a trebuit sa complice procedura transferului meritului Jertfei lui Hristos de pe Golgota la rubrica omului. Transferul acesta nu se mai face numai cu conditia ca omul sa-l accepte, ci se mai cere si din partea, omului un merit. Mantuirea obiectiva a oamenilor s-a realizat pentru meritul Jertfei lui Hristos, dar meritul lui Hristos se trece efectiv in contul omului, numai daca-si castiga si el un merit. Ba mai mult: intrucat transferul nu-l mai face Dumnezeu singur, ci prin Biserica, adica prin clerul Bisericii, trebuie sa castige si acesta un merit, ca sa primeasca indreptatirea de a face transferul. Meritul acesta si-l castiga Biserica si credinciosii prin diferite fapte. Dar un merit mai mare si-l pot castiga numai printr-o jertfa. Si cum Biserica si credinciosii nu pot aduce de la ei vreo jertfa apreciabila, li se pune la dispozitie Hristos, ca sa-l aduca in Euharistie ca jertfa a lor. Deci acesta este rostul jertfei euharistice; sa castige credinciosii meritul pentru a li se darui mantuirea obiectiva realizata prin meritul lui Hristos. Deci jertfa euharistica a inceput sa fie considerata ca deosebita de cea de pe Golgota.
Rolul precumpanitor ce si-l rezerva clerul in frunte cu papa in distribuirea meritului obiectiv al lui Hristos, importanta covarsitoare a meritului dobandit de cler in transferarea meritului Jertfei lui Hristos in contul credinciosilor, se vede de acolo ca credinciosii pot lipsi cu totul de la Liturghiile savarsite de cler pentru ei. Membrii clerului pot indeplini o functie de intermediari suficienti intre oameni si Dumnezeu, adica de intermediari care se pot dispensa de orice asistenta a credinciosilor, de orice vibratie interioara a lor (un fapt si mai vizibil in distribuirea indulgentelor). Autoritatea ce o castiga asupra credinciosilor e cu atat mai mare. Ei au un merit special si deci se bucura de privilegii deosebite la Dumnezeu. Se pot impartasi singuri din potir. Din aceasta pozitie privilegiata in fata lui Dumnezeu, stiu insa sa traga foloase si in fata oamenilor. Autoritatea clerului, superioritatea lui fata de credinSavarsirea si impartasirea Euharistiei
Deosebirile intre Biserici privitoare la savarsirea si impartasirea Euharistiei sunt urmatoarele:
1. Biserica Ortodoxa intrebuinteaza paine dospita si vin de struguri amestecat cu apa. Biserica catolica, incepand din sec. IX si cu ea Protestantii, Armenii si Maronitii, folosesc azima. Anglicanii folosesc azima si painea dospita si vinul amestecat sau nu cu apa. Ca singura painea dospita e justificata, se constata din Evanghelia lui Ioan, unde se spune ca “Iudeii n-au intrat in pretoriu, ca sa nu se spurce, ci sa manance pasca” si ca ziua Sambetei ce a urmat Rastignirii Domnului a fost “zi mare” (Ioan, 18 28; 19, 31). De aici urmeaza ca Domnul s-a rastignit in ajunul Pastilor evreesti, numita la Sinoptici prima zi a azimilor, intrucat sfarsea cu seara in care se incepea mancarea azimei. Atunci Cina euharistica a avut loc cu o seara inainte de seara in care Iudeii mancau mielul pascal, cand incepeau folosirea azimei, adica la 13 Nisan, nu la 14 Nisan. Biserica a folosit de la inceput painea, cum se vede din Faptele Apostolilor (2, 42), si practica aceasta a durat pana in veacul al IX-lea, cand Biserica apuseana a inceput sa introduca azima.
Teologii catolici nu pot sprijini pe Sf. Scriptura si pe traditia veche a Bisericii, uzul painii nedospite. Scheeben afirma ca Domnul a intrebuintat la Cina cea de Taina paine nedospita, dar apoi adauga: “chiar daca pe temeiul lui Ioan (13, 1) s-ar admite ca El a serbat Cina la 13 Nisan, probabilitatea ar spune totusi ca a folosit paine nedospita. Daca ne intrebam, daca materia valabila la Euharistie e numai paine nedospita sau si dospita raspunsul atarna nu de ce fel de paine a folosit Domnul la Cina cea de Taina, cat mai mult de aceea daca El a randuit painea aceasta sau aceea ca materia valida la Euharistie. Scriptura nu spune nimic mai precis despre aceasta; dupa Traditie s-a folosit din vechime atat paine dospita, cat si nedospita. E greu de hotarat, daca in primele trei veacuri se folosea painea aceasta sau aceea. Sigur e ca in Biserica greaca de la veacul VI uzul celei dospite era. general, in cea latina poate a dominat totdeauna cea nedospita”.
De aceea, catolicii admit in teorie ca se poate folosi atat paine dospita, cat si nedospita. “Totusi, zic ei, in Biserica latina e strict poruncit sa se intrebuinteze paine nedospita”. Domnul a instituit Euharistia cu paine, pentruca n-a voit s-o lege de o practica iudaica si s-o conditioneze de un aliment ce nu era in uz decat la Iudei si .anume o singura data pe an, ingreunand savarsirea ei, ci s-o asocieze cu painea cea de toate zilele, care se afla oriunde si oricand la dispozitia oamenilor, sfintind chiar prin aceasta hrana cea mai obisnuita a trupului si aratand ca pe cat de fundamentala si de necesara este painea pentru intretinerea vietii trupesti, tot pe atat de fundamental si de necesar este Trupul Sau pentru intretinerea vietii sufletesti.
2. Biserica Ortodoxa si cu ea si Protestantii, Socinianii si Armenii invata ca fiecare credincios trebuie sa se impartaseasca sub ambele chipuri, dupa porunca Domnului (Luc. 22, 19) si practica bisericeasca. Dimpotriva, Biserica Catolica impartaseste pe laici numai cu azima, rezervand exclusiv clericilor impartasirea sub ambele forme. Teologii catolici rastalmacesc in diferite feluri cuvintele Domnului din Evanghelii. Despre cuvintele: “Beti dintru acesta toti” (Mat. 28, 27), sau: “Aceasta s-o faceti intru pomenirea Mea” (Luca 22, 19), spun ca se refera la Apostoli si preoti; prin porunca de a manca atat Trupul cat si Sangele (In. 6, 54), s-pun ca Domnul nu cere impartasirea sub doua chipuri, ci cu doua realitati, care se pot primi si sub un singur chip. In felul acesta pot afrrma cai nu exista porunca dumnezeiasca, pentru Impartasirea sub ambele chipuri. Din traditie iarasi spun ca nu se dovedeste o astfel de porunca dumnezeiasca, mai ales ca se practicai adeseori impartasirea sub o singura forma.
Dar pe cat de categorice sunt repetatele porunci ale Domnului pentru impartasirea sub ambele forme, tot pe atat de sigur este, ca traditia n-a cunoscut decat acest fel de impartasire ca practica regulata. Numai Maniheii se abtineau de la potir, dupa Leon cel Mare, de aceea se numea aceasta abtinere manicheism si a fost interzisa strict de papa Gelasie. Numai cu totul exceptional si din necesitate se permitea (copiilor, bolnavilor, credinciosilor ce luau Euharistia acasa) impartaisrrea sub o singura forma, fiind imbibata probabil si atunci painea sfintta cu vin sfintit. Abia de prin veacul al XII-lea a inceput sa se introduca treptat in Apus impartasirea sub un singur chip, devenind hotarare formala la Conciliile din Constanta si Trident. Numai papa are dreptul sa permita potirul celor ce revin in special la catolicism, cum le permite azi Maronitilor si Unitilor. Din potir se mai impartasesc regii la incoronare si ca dispensa speciala se permite potirul la ultima impartasire inainte de moarte.
Neavand temeiuri scripturistice si traditionale, catolicii aduc pentru impartasirea sub o singura forma diferite consideratii practice: se pazeste mai bine demnitatea Euharistiei, se ocoleste necinstirea, varsarea sangelui, se usureaza administrarea ei intrucat procurarea unei cantitati corespunzatoare de vin in anumite tinuturi si pastrarea mai indelungata a acestui chip-e impreunata cu greutati; apoi multi oameni au o greata de vin, sau nu vreau sa se impartaseasca cu altii din aeelas potir, intrucat in numite imprejurari din pricma aceasta exista primejdie de infectie. Dar daca acestea ar fi motive serioase, ar trebui sa fie valabile si pentru preoti.
Teologii catolici mai intemeiaza practica aceasta pe teoria concomitentii, adica a prezentii intregului Hristos sub fiecare din ambele chipuri. “Astfel ajunge si o singura forma ca semn al efectuluil Euharistiei si deci spre constituirea unui adevarat sacrament”. Aceasta inseamna sa se desfiinteze porunca apriata a Domnului printr-o teorie construita de teologi.
Catolicii declara ca “impartasirea Euharistiei sub o singura specie sau sub doua e chestie de disciplina bisericeasca”. Noi spunem ca impartasirea sub ambele forme e o dogma intemeiata pe porunca apriata a Domnului si o dispozitie bisericeasca nu poate anula o astfel de porunca. impartasirea sub o singura forma e si ea un semn al slabirii caracterului de jertfa al Euharistiei.
Inconsistenta tuturor motivelor amintite vazand-o Mohlsr, marturiseste ca s-ar umplea de bucurie, cand ar vedea ingaduindu-se fiecaruia sa se impartaseasca sau nu din potir, dupa cum voieste si cand s-ar manifesta o dorinta generala pentru impartasirea din potir, cum a fost inainte de veacul al XII-lea.
3) Biserica Ortodoxa invata ca prefacerea elementelor in Trupul si Sangele Domnului se savarseste prin invocarea Duhului Sfant (epicleza): “Si fa adica painea aceasta cinstit Trupul Hristosuiui Tau”, etc. Biserica Catolica sustine ca ea se savarseste, cand preotul aminteste cuvintele Domnului, cuvintele instituirii: “Luati mancati… Beti dintru acesta toti”… Ca adevarul e de partea Bisericii Ortodoxe, o arata prezenta epiclezei in toata Liturghiile vechi, cuvintele Sf. Parinti, care conditioneaza sfintirea painii si vinului de invocarea Sfantului Duh si credinta monofizitilor din Rasarit. Coptii, Abisinienii, Iacobitii si Armenii. Cuvintele: “Luati, mancati”, etc. le aminteste preotul in contextul altor fapte ale Domnului, pentru a arata temeiul sigur al prefacerii ce se va realiza indata. Daca atunci painea si vinul au devenit Trupul si Sangele Domnului si daca Domnul a poruncit Ucenicilor Sai sa faca aceasta mereu intru pomenirea Sa, cu siguranta ca si acum se va produce aceasta prefacere.
Catolicii iau in sprijin pe Sf. Ioan Gura de Aur, care spune ca precum cuvintele lui Dumnezeu: “Cresteti si va inmultiti” rostite o singura data, raman pururea atotlucratoare, asa si cuvintele Domnului: “Luati, mancati”… desi rostite o data de Mantuitorul isi fac totdeauna efectul. Catolicii mai adauga apoi, ca mi s-ar putea acorda mai multa putere unei rugaciuni omenesti, decat cuvintelor lui Dumnezeu. La acestea a raspuns inca N. Cabasila, spunand ca precum cuvintele: “Cresteti si va inmultiti” au lipsa de contributie omeneasca pentra ca oamenii sa creasca si sa se inmulteasca, tot asa la Euharstie e lipsa de un preot si de rugaciunea lui pentra ca porunca Domnului sa-si faca efectul. Apoi rugaciunea nu este de dispretuit, caci ea nu reprezinta o putere omeneasca, ci tocmai cheama ajutorul dumnezeiesc.
Dealtfel au fost chiar teologi catolici multi care au recunoscut ca nici Domnul n-a prefacut painea si vinul prin cuvintele: “Luati, mancati… Beti dintru, acesta toti”, ci printr-o rugaciune anterioara indicata de Evanghelisti prin cuvintele: “Luand painea, multumind, a frant, si le-a dat lor zicand” (Luc. 22, 19). De parerea aceasta au fost: papa Inocentie III, A. Catharinus (1552), Ghefontaines (1586),”A. Touttee, Remandaut si P. Le Brunisa). Deabia din veacul al XII-lea au inceput sinoadele apusene sa formuleze invatatura, ca Domnul a savarsit prefacerea prin cuvintele: “Luati, mancati…”.
4. Biserica Ortodoxa impartaseste Euharistia si pruncilor, conformandu-se Sf. Scripturi si Traditiei vechi. Pe baza lui Ioan, 8, 54, o facea aceasta si Biserica Catolica pana in veacul al XII-lea. Azi n-o mai face. Catehismul roman opreste impartasirea pruncelor pe motiv, ca nu deosebesc Trupul si Sangele Domnului. Tot asa fac protestantii. Dar multi teologi pledeaza pentru impartasirea pruncilor, spunand ca precum lipsa constiintei nu e considerata motiv de a-i opri de la Botez si Confirmatie, asa nu trebue considerata motiv nici pentru oprirea lor dela Euharistie, iar pe de alta parte, ca nu poate fi considerat cineva deplin incorporat in Trupul tainic ai Domnului pana nu s-a si impartasit .
Din doctrina despre Euharistie a celor trei confesiuni se desprinde in primul rand concluzia generala care se desprinde si din alte invataturi ale lor ca in ortodoxie mantuirea se dobandeste dintr’o traire intima a omului cu Hristos, in Hristos, insusindu-si tot mai mult din plinatatea Dumnezeirii salasluita in firea Lui omeneasca si din starea ei indumnezeita, pe cand in catolicism si protestantism pentru obtinerea mantuirii nu este necesara o atat de intima unire cu Hristos. E drept ca si in catolicism si in protestantism cauza ultima a mantuirii este tot Hristos. Dar venindu-i mantuirea prin Hristos, nu e necesar sa fie in Hristos, pentru a se mantui.
A fost suficient ca Hristos sa aduca jertfa Sa pe un plan exterior oamenilor, ca oamenii sa primeasca in schimbul ei mantuirea de pedeapsa divina, daca cred ca aceasta jertfa s-a adus pentru ei. Jertfa lui Hristos fiind o compensatie depdfna pentru pacatul lor, mantuirea lor se realizeaza printr-o simpla trecere in socoteala lor a meritelor lui Hristos, desigur cu consimtirea lor. Pentru trecerea aceasta a meritelor lui Hristos in contul lor nu e necesara salasluirea lui Hristos in ei. Nu mai e necesara nici jertfa euharistica a lui Hristos. Protestantii au tras din doctrina juridica a mantuirii in mod logic si aceasta concluzie. Unii dintre ei, Zwinglienii si chiar Calvinii, au tras si o alta concluzie logica: nu e necesara nici Euharistia ca taina, ca daruire a lui Hristos sub semnele sacramentale. La ce s-ar darui Hristos cand nu e necesara o transformare a omului prin prezenta lui Hristos, pentru mantuirea sa? Luteranii au pastrat Euharistia ca taina, ca daruire a lui Hristos sub semne sacramentale, iar intr-o inconsecventa cu sistemul lor, conform caruia tainele nu au rostul sa aduca credinciosului vreo putere dela Dumnezeu, ci sa-i dea doar un gaj ca in cartea de sus s-a facut transferul de merite dela Hristos la rubrica lui.
Catolicismul pentru a gasi un rost jertfei euharistice in cadrul teoriei juridice a mantuirii, a trebuit sa complice procedura transferului meritului Jertfei lui Hristos de pe Golgota la rubrica omului. Transferul acesta nu se mai face numai cu conditia ca omul sa-l accepte, ci se mai cere si din partea, omului un merit. Mantuirea obiectiva a oamenilor s-a realizat pentru meritul Jertfei lui Hristos, dar meritul lui Hristos se trece efectiv in contul omului, numai daca-si castiga si el un merit. Ba mai mult: intrucat transferul nu-l mai face Dumnezeu singur, ci prin Biserica, adica prin clerul Bisericii, trebuie sa castige si acesta un merit, ca sa primeasca indreptatirea de a face transferul. Meritul acesta si-l castiga Biserica si credinciosii prin diferite fapte. Dar un merit mai mare si-l pot castiga numai printr-o jertfa. Si cum Biserica si credinciosii nu pot aduce de la ei vreo jertfa apreciabila, li se pune la dispozitie Hristos, ca sa-l aduca in Euharistie ca jertfa a lor. Deci acesta este rostul jertfei euharistice; sa castige credinciosii meritul pentru a li se darui mantuirea obiectiva realizata prin meritul lui Hristos. Deci jertfa euharistica a inceput sa fie considerata ca deosebita de cea de pe Golgota.
Rolul precumpanitor ce si-l rezerva clerul in frunte cu papa in distribuirea meritului obiectiv al lui Hristos, importanta covarsitoare a meritului dobandit de cler in transferarea meritului Jertfei lui Hristos in contul credinciosilor, se vede de acolo ca credinciosii pot lipsi cu totul de la Liturghiile savarsite de cler pentru ei. Membrii clerului pot indeplini o functie de intermediari suficienti intre oameni si Dumnezeu, adica de intermediari care se pot dispensa de orice asistenta a credinciosilor, de orice vibratie interioara a lor (un fapt si mai vizibil in distribuirea indulgentelor). Autoritatea ce o castiga asupra credinciosilor e cu atat mai mare. Ei au un merit special si deci se bucura de privilegii deosebite la Dumnezeu. Se pot impartasi singuri din potir. Din aceasta pozitie privilegiata in fata lui Dumnezeu, stiu insa sa traga foloase si in fata oamenilor. Autoritatea clerului, superioritatea lui fata de credinciosi, s-a accentuat in masura in care s-a slabit contactul direct intre credinciosi si Hristos, in masura in care Hristos in Liturghie se jertfeste nu pentru a se impartasi credinciosilor in stare de jertfa si de inviere, pentru a-i atrage si pe ei in aceasta stare, nu pentru a se uni cu ei, ci pentru a face sa se inscrie la rubrica Bisericii si a credinciosilor un nou merit. Din doctrina complicat construita, din practica Bisericii Romano-Catolice cum privim Sf. Euharistie, apar destul de stravezii obsnuilele tendinte ale papalitatii si ale factorilor pe care se sprijina de a-si creia o situatie avantajata din toate punctele de vedere: obisnuitele tendinte de dominatie.
Parintele Dumitru Staniloaeciosi, s-a accentuat in masura in care s-a slabit contactul direct intre credinciosi si Hristos, in masura in care Hristos in Liturghie se jertfeste nu pentru a se impartasi credinciosilor in stare de jertfa si de inviere, pentru a-i atrage si pe ei in aceasta stare, nu pentru a se uni cu ei, ci pentru a face sa se inscrie la rubrica Bisericii si a credinciosilor un nou merit. Din doctrina complicat construita, din practica Bisericii Romano-Catolice cum privim Sf. Euharistie, apar destul de stravezii obsnuilele tendinte ale papalitatii si ale factorilor pe care se sprijina de a-si creia o situatie avantajata din toate punctele de vedere: obisnuitele tendinte de dominatie.
Parintele Dumitru Staniloae
Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, Care pretutindenea esti si toate le implinesti, Vistierul bunatatilor si datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi, si ne curateste pe noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre.
Predică la Duminica Ortodoxiei
Pr. Ilie Cleopa
Iubiţi credincioşi,
Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.
Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.
Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: "Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios" (Ibidem, p. 532-533).
Sfîntul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: "În orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi care este scopul lui, bun sau rău". Tot aşa, cînd este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre mîntuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt fel, decît ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).
Fiindcă nu toţi ştiu a citi şi nu pot să se îndeletnicească cu citirea, Părinţii au judecat ca toate faptele lui Hristos vrednice de mărire să le închipuiască pe icoane care ar sluji la scurte amintiri. De multe ori se întîmplă că noi nu gîndim la patimile Mîntuitorului, dar îndată ce vedem icoana răstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mîntuitoarele Lui patimi, cădem şi ne închinăm, nu materialului, ci Celui ce este închipuit, asemenea cum ne închinăm, nu materialului din care este făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuieşte prin ele, adică la puterea Duhului Sfînt ce izvorăşte din ele.
Noi nu ne închinăm materialului din care sunt făcute icoanele. Dacă înaintea noastră se află icoana Domnului, noi ne rugăm, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi ne mîntuieşte!" Iar dacă suntem înaintea icoanei Maicii Domnului: "Fii apărătoarea noastră înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mîntuirea sufletelor noastre!" Iar dacă este icoana mucenicului, de pildă Ştefan, noi zicem: "Sfinte Mare Mucenic Ştefane, care ţi-ai vărsat sîngele pentru Hristos şi ai îndrăznit către Dumnezeu, ca întîiul mucenic, fii apărătorul nostru!" Aşa ne adresăm şi către oricare alt sfînt. Iată încotro trimitem noi rugăciunile noastre prin ajutorul Sfintelor Icoane.
Cînd împăratul iconomah, aidoma sectanţilor noştri, afirma pe nedrept că la cele şase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane şi că despre dînsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie îi scria; "Împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pîine, nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a mînca sau bea. Însă tu ştii, după tradiţie, că acest lucru este necesar pentru întemeierea vieţii. Aşa şi despre icoane era cunoscut din Tradiţie. Înşişi arhiereii aduceau icoane la Sinod şi nici un om iubitor de Hristos nu porneşte la drum şi nu-şi face călătoria fără de icoane. Aşa fac oamenii lucrători de fapte bune şi plăcuţii lui Dumnezeu".
Leonte de Neapole, combătînd pe iudeii care învinuiau pe creştini pentru cinstirea icoanelor le răspunde: "Ne închinăm feţelor de pe icoane şi închipuirilor sfinţilor, nu ca lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice lemn. Şi de s-ar fi şters faţa de pe vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi creştinii, sărutînd cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului, cu sufletul şi cu gîndul nostru sărutăm pe Hristos şi pe sfinţii Lui".
Sfîntul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre închipuirea aducerii lui Isaac ca jertfă de către Avraam, icoana spre care cînd căuta, vărsa din ochii lui lacrimi de umilinţă. El mai vorbeşte şi despre icoana Sfîntului şi Marelui Mucenic Teodor Tiron şi despre icoana lui Hristos. Iar Sfîntul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea descoperirii moaştelor Sfinţilor Mucenici Ghervasie şi Protasie, mărturisea că i s-a arătat lui Apostolul Pavel, aşa cum este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35). Sfîntul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: "Noi credincioşii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci noi arătăm buna închinare şi iubire către acea faţă care este închipuită pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori cînd chipul de pe dînsa se şterge, o ardem ca pe un lucru fără de folos".
După cum Iacob, înainte de sfîrşitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif şi prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ţinea, aşa şi noi credincioşii ne închinăm şi sărutăm icoanele, nu pentru altceva, decît că le sărutăm ca pe copiii şi pe părinţii noştri, ca să le arătăm prin aceasta dragostea noastră sufletească; după cum şi iudeii se închinau Tablelor Legii şi celor doi heruvimi turnaţi din aur, cinstind prin închinare nu piatra şi aurul, ci pe Însuşi Dumnezeu care a poruncit să li se facă acestea.
Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Aşa Sfîntul Metodie de Patara, care a trăit prin veacul al III-lea, scrie: "Închipuirea îngerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale începătoriilor şi ale stăpîniilor, noi le facem întru cinstirea şi slava lui Dumnezeu". Despre icoane scriu şi Clement al Alexandriei şi Tertulian, care au trăit în secolele II-III.
Sfînta Tradiţie vorbeşte şi despre chipul cel nefăcut de mînă dăruit de Mîntuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mînă omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trăit prin secolul III-IV.
În sfîrşit, însuşi pămîntul vorbeşte împotriva sectarilor luptători contra icoanelor, căci şi acum se descoperă icoane, cruci şi simboluri creştine la săpăturile ce se fac în catacombele din Roma, adică în peşterile unde primii creştini se ascundeau din cauza persecuţiilor păgîne şi săvîrşeau acolo slujbe dumnezeieşti şi înmormîntări ale sfinţilor mucenici. Am vizitat catacombele Romei în toamna anului 1977 şi am văzut acolo cele mai vechi icoane ale Mîntuitorului şi imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de învăţaţii arheologi în catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mîntuitorului din catacomba Sfîntului Calist şi Cina cea de taină de la sfîrşitul secolului al II-lea, Închinarea Magilor, Minunea prefacerii apei în vin, Vindecarea orbului din naştere şi altele, aflate tot în catacomba Sfîntului Calist. În catacombele Domitillei şi Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a Patriarhilor şi Proorocilor din Vechiul Testament şi a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfîrşitului veacului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. Dar cea mai veche icoană pe care învăţaţii arheologi o atribuie veacului I al creştinismului este chipul Maicii Domnului care ţine în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra icoanei.
Toate aceste reprezentări, care s-au aflat în catacombele şi în săpăturile bisericilor vechi de sub pămînt, cu o evidenţă indiscutabilă, ne impun să primim şi să credem că au fost cinstite Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale creştinismului. Astfel, în apărarea Sfintelor Icoane ne vorbeşte Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie şi însuşi pămîntul care ne-a păstrat din primele veacuri ale creştinismului multe din ele. În apărarea lor ne vorbesc şi mintea şi inima noastră.
Iubiţi credincioşi,
Pînă aici am adus atîtea mărturii din Sfînta Scriptură, din Sfînta Tradiţie, de la Sfinţii Părinţi şi din Istoria Bisericii Creştine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arăta ce este icoana şi ce este idolul. Vă rog să ţineţi minte că "icoana este închipuirea adevăratului Dumnezeu, care într-adevăr există. Iar idolul, sau chipul cioplit este închipuirea dumnezeilor mincinoşi şi născociţi de mintea oamenilor care într-adevăr nu există". De aceea se şi spune că idolul nimic nu este în lume (I Corinteni 8, 4). Deosebirea între idoli şi icoană este ca deosebirea între zi şi noapte, între lumină şi întuneric. Ce însoţire, zice marele Apostol Pavel, este între Biserica lui Dumnezeu şi idoli? (II Corinteni 6, 15-16).
Prin ce se arată cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, după cum învaţă Sfîntul şi Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arată prin aceea că noi nu considerăm icoana ca Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) şi, cinstind icoana, nu ne închinăm lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este închipuit pe icoană, adică lui Dumnezeu, sfinţilor îngeri, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim cu deosebită atenţie chipul patriarhului nostru? Şi văzînd portretul lui nu ne aflăm ca şi cum l-am vedea pe el? Dar dacă vedem în icoană chipul lui Dumnezeu, nu trebuie să-L cinstim?
Dar prin ce se manifestă închinarea la idoli? Închinarea la idoli se manifestă prin aceea că oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură: S-au abătut curînd din calea care am poruncit lor şi au făcut viţel şi s-au închinat lui şi au jertfit lui şi au zis: Iată, Israele, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului (Ieşire 32, 8; III Regi 12, 28-30). Astfel, trebuie să înţelegem că deosebirea între cinstirea Sfintelor Icoane şi închinarea la idoli este ca între lumină şi întuneric şi după cum omul orb nu deosebeşte lumina de întuneric şi pentru dînsul totul este întuneric, aşa şi omul neînţelept şi rătăcit, nu deosebeşte icoanele de idoli, pentru dînsul orice închipuire este idol, măcar de ar fi acel portret chipul tatălui său.
Însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne porunceşte să deosebim cele sfinte şi cele curate de cele nesfinte şi necurate (Levitic 10, 9-10).
Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane şi pentru ce ne trebuie Sfintele Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai întîi în întărirea credinţei, a evlaviei şi trezirea conştiinţei noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor măreţe ale lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 7-9) şi ale sfinţilor Lui, ca noi, căutînd la chipurile lor, să ne îndemnăm a urma viaţa lor (Evrei 13, 7). Icoanele ne ajută pentru exprimarea dragostei noastre către Dumnezeu. Dacă noi din dragoste purtăm la noi portretele rudelor şi ale oamenilor care ne sunt aproape, cu cît mai mult suntem datori să purtăm cu evlavie la noi icoanele Mîntuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor lui Dumnezeu.
Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fără ştiinţă de carte şi pentru copii, sunt ca şi Biblia. Ceea ce în Biblie este tipărit cu litere, aceea pe icoane este zugrăvit cu vopsele. De pildă, despre patimile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi în Biblie cel ce nu ştie carte, însă, privind la icoanele suferinţelor lui Hristos, el va înţelege cu mintea ce este pictat pe icoane şi va simţi mai multă evlavie în inima sa. Biserica lui Hristos cîntă aşa: "Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta oştile îngereşti..." Şi în alt loc zice despre Maica Domnului: "Iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvîntul întrupat, pe Care mărindu-L cu oştirile cereşti, pe tine te fericim".
Iubiţi credincioşi,
Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după fiinţă, ca pe un duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin simboluri. Aşa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri călători (Facere 18, 1-6). L-a văzut pe Dumnezeu şi patriarhul Iacob şi a chemat numele locului aceluia "Vederea lui Dumnezeu" (Facere 32, 30). L-a văzut pe Dumnezeu şi Moise "şi a grăit Dumnezeu către Moise faţă către faţă, ca şi cum ar fi grăit cineva cu prietenul său" (Ieşire 30, 11). Şi a zis Domnul: Auziţi cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al Domnului, în vedenii Mă voi arăta lui şi în somn voi grăi lui. Nu este aşa credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gură către gură grăiesc cu el aievea şi nu prin pilde şi el faţa Domnului vede (Numerii 12, 6-8). L-a văzut pe Dumnezeu şi (Isaia 6, 1-5). Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul. A văzut pe Dumnezeu şi Miheia (III Regi 22, 19). Apoi pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos L-au văzut ucenicii, atît în umilinţă, cît şi în slavă, cît a trăit cu dînşii pe pămînt (Ioan 1, 14; 6, 36).
Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, aşa începe epistola I-a: Ce era din început, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul Vieţii, aceea vă vestim şi Viaţa s-a arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vă vestim viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfînta Evanghelie zice: Şi Cuvîntul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia Născut din Tatăl (Ioan 1, 14).
Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel şi după înălţarea la ceruri. L-a văzut pe Hristos cînd Il prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a văzut şi primul mucenic Ştefan, cînd era ucis cu pietre şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfînt L-au văzut poporul şi Apostolii, la botezul Domnului în chip de porumbel şezînd peste Dînsul Şi glas din cer s-a auzit: Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit (Luca 3, 22). Duhul Sfînt a fost văzut şi în chipul limbilor de foc, la pogorîrea Lui din cer (Fapte 2, 1-4). Încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu şi Sfinţii Lui, precum în descoperirea Sfîntului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).
Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi pot să-L închipuiască pentru întărirea şi învăţătura lor în credinţă. Deci nici un motiv nu pot avea sectanţii, care zic că nimenea nu are voie să închipuiască pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.
Iubiţi credincioşi,
Astăzi este prima Duminică din Postul Mare, numită "Duminica Ortodoxiei" sau "a Sfintelor Icoane". Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane, întrucît în vremea nostră s-au ridicat în lume multe secte creştine care hulesc icoanele, crucea, biserica, preoţii şi învăţătura apostolică ortodoxă, înşelînd pe mulţi fii ai Bisericii noastre, spre veşnica lor osîndă. Noi vă sfătuim şi vă reamintim învăţătura dogmatică a Bisericii. Închinaţi-vă cu credinţă şi evlavie Sfintelor Icoane şi purtaţi-le în casă, şi oriunde călătoriţi, ca să vă fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, ştiind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele. Faceţi rugăciuni şi acatiste în faţa icoanelor, mergeţi în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi la moaştele sfinţilor noştri, că veţi primi uşurare şi mare ajutor în necazurile vieţii. De asemenea, cinstiţi Sfînta Cruce, pavăza credinţei, şi o purtaţi cu credinţă, că prin ea izgonim pe diavoli şi liniştim pe sectanţii hulitori de Dumnezeu.
A trecut prima săptămînă din Sfîntul Post, numită şi "Săptămîna Mare". Ne bucurăm că bisericile iarăşi s-au umplut de credincioşi, că aţi postit cu toţii şi că alergaţi cu credinţă şi evlavie la Dumnezeu Mîntuitorul şi nădejdea noastră.
Vă îndemn, fraţii mei, să continuaţi a posti Sfîntul Post şi să vă rugaţi, să citiţi cît mai mult şi să faceţi după putere milostenie şi veţi vedea cîtă bucurie şi pace veţi primi în suflet. Dar, mai ales, vă îndemn să vă spovediţi de două ori la duhovnici şi în aceste zile, şi la sfîrşitul Postului Mare, iar care aveţi dezlegare, să primiţi şi Sfînta Împărtăşanie.
Creştinii evlavioşi, mamele, copiii, bătrînii şi bolnavii sunt datori să se spovedească şi să se împărtăşească de două ori în acest mare post. Siliţi-vă la Hristos. El vă cheamă, vă aşteaptă şi vi se dăruieşte în dar tuturor celor ce păzesc poruncile Lui. Nu treceţi cu vederea dragostea şi harul lui Hristos.
Să-L rugăm pe Fiul lui Dumnezeu să întărească dreapta credinţă şi evlavia ortodoxă, ca să biruim cu puterea Lui şi pe diavoli şi pe sectanţii hulitori, şi pe necredincioşi, şi să trăim veşnic în bucuria şi iubirea lui Dumnezeu. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu