Povestirea monahului Amonie despre uciderea cuvioşilor părinţi din Sinai şi Rait (14 ianuarie) (Aceasta s-a făcut în anul 288 după Hristos, pe vremea împăratului Diocleţian)

Şezînd odată, zice Amonie, în smerita mea chilie, în părţile Alexandriei, în locul ce se numea Canov, mi-a venit în gînd să mă duc în părţile Palestinei, de vreme ce nu puteam suferi, văzînd în toate zilele necazurile ce se făceau creştinilor de către chinuitorii cei fărădelege, iar pe Sfîntul părintele nostru Petru, patriarhul, fugind şi ascunzîndu-se din loc în loc, neputînd cu îndrăznire să-şi păstorească turma sa cea cuvîntătoare; dar încă am dorit să văd şi Sfintele Locuri din Ierusalim şi să mă închin acolo unde a umblat Domnul nostru Iisus Hristos şi a săvîrşit tainele rînduielii Sale.
Deci, m-am dus acolo şi m-am bucurat de toate lucrurile Domnului şi am mulţumit iubitorului de oameni Dumnezeu că m-a învrednicit a mă închina Sfintelor Locuri, apoi m-am dus în pustie cu alţi monahi şi, Dumnezeu ajutîndu-mi, am venit în Muntele Sinai, în timp de 18 zile, şi m-am închinat acolo Sfintelor Locuri, unde am petrecut îndulcindu-mă de vederea şi de vorbele acelor părinţi cu chip îngeresc ai Sinaiului.
Pentru că în toate zilele umblam în chilia fiecăruia din ei pentru folos sufletesc, a căror rînduială a vieţii era într-acest chip: în toate zilele şedeau în chiliile lor, liniştindu-se, iar sîmbătă seara spre duminică se adunau toţi în biserică şi făceau împreună priveghere de noapte, iar dimineaţa, la Sfînta Liturghie, împărtăşindu-se cu Sfintele şi de viaţă făcătoare ale lui Hristos Taine, se adunau fiecare din ei iarăşi în chilia sa. Vederea lor era îngerească, pentru că se topiseră trupurile lor de înfrînarea cea mare şi de priveghere; căci vieţuiau ca nişte fără de trupuri, neavînd nimic din cele ce s-au obişnuit a aduce plăcere şi patimi, nici vin, nici untdelemn, nici pîine, ci puţine finice sau muguri de stejar, şi cu acelea îşi hrăneau trupul lor. Numai pentru străini se aflau pîini la locul cel rînduit.
Apoi, nu multe zile trecînd, deodată au năvălit asupra părinţilor acelora mulţime de barbari, care se numeau blemieni şi, murind mai marele lor, pe acei părinţi pe care i-au aflat în locurile de primprejur, i-au ucis cu nemilostivire; iar cîţi au fost aproape de vîrf, au simţit tulburarea şi au fugit departe împreună cu sfîntul părinte, egumenul locului, al cărui nume era Dula. Acela era cu adevărat om al lui Hristos, avînd multă răbdare şi blîndeţe, ca nimeni altul; pentru aceea unii l-au numit şi Moise. Şi au ucis barbarii aceia pe toţi sfinţii care au fost în Horeb, în Tefrovil şi în Chidar, iar celelalte locuri dimprejurul Muntelui Sinai le-au prădat; apoi, apropiindu-se şi de noi, puţin de nu ne-au pierdut, nefiind nimeni să-i oprească.
Dar iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce întinde mînă de ajutor celor care Îl cheamă din toată inima, a poruncit să se aprindă o văpaie mare în sfîntul vîrf al muntelui, şi văzînd tot muntele plin de fum, şi focul suindu-se pînă la cer, ne-am cutremurat toţi, şi puţin de n-am pierit de frica celor ce se vedeau, apoi căzînd la pămînt, ne-am închinat Domnului şi ne-am rugat Lui, să treacă primejdia ce era asupra noastră.
Barbarii, văzînd focul, s-au înspăimîntat şi îndată au fugit, aruncîndu-şi armele şi lăsîndu-şi şi cămilele, pentru că n-au putut măcar un ceas să rabde înspăimîntătoarea vedere de foc. Noi văzînd acestea, am mulţumit şi am slăvit pe Dumnezeu, Care nu lasă pînă în sfîrşit pe cei care Îl cheamă.
Cînd m-am coborît din vîrf, am găsit pe fiecare în locul unde fusese înjunghiat, iar părinţii erau omorîţi în diferite feluri: 38 cu ucidere de sabie, avînd pe trupurile lor multe şi felurite răni, - al cărora chip de junghiere, cine poate să-l spună? - iar doi erau încă vii, anume Isaia şi Sava, răniţi foarte rău, încît abia suflau. Îndată am îngropat pe părinţii cei înjunghiaţi, cu mare plîngere; iar pentru cei vii am avut grijă. Pentru că cine ar fi fost atît de nemilostiv, care pentru atîţia şi astfel de părinţi să nu fi plîns cu amar, pe bărbaţii cei cuvioşi şi cu sfînta cuviinţă, aruncaţi la pămînt cu umilinţă? Dintre aceştia unul avea capul tăiat desăvîrşit, al altuia abia se ţinea de o parte, altul era tăiat în două, altuia îi erau tăiate mîinile şi picioarele, altul avea ochii scoşi şi altul era despicat în două de la cap pînă la picioare.
Dar cine poate să spună pe rînd cele ce am văzut, pipăind trupurile sfinţilor şi îngropîndu-le! Iar acei doi fraţi care erau abia vii, zăceau bolind, iar unul dintre dînşii, anume Isaia, sosind noaptea, a adormit în al doilea ceas. Sava a rămas încă viu, de a cărui sănătate era nădejde, pentru că nu era rănit de cumplite răni, şi mulţumea lui Dumnezeu de cele ce i se întîmplaseră; însă era cuprins de necaz, că nu s-a învrednicit să moară cu sfinţii părinţi, drept aceea striga cu jale: "Vai, mie, păcătosul, vai mie cel nenumărat în ceata sfinţilor părinţi, ucişi pentru Hristos! Vai mie netrebnicul, cel într-al 11-lea ceas lepădat, cel ce am văzut limanul mîntuitoarei împărăţii şi n-am intrat întru dînsa!".
Apoi se ruga cu umilite cuvinte: "Dumnezeule, Atotţiitorule, Cel ce ai trimis pe Fiul Tău Cel Unul născut spre mîntuirea neamului omenesc; Unule, iubitorule de oameni, nu mă despărţi de cei mai înainte adormiţi sfinţi părinţi, şi cu mine să se împlinească numărul de 40 al robilor tăi. Aşa, Doamne, Iisuse Hristoase, binevoieşte întru aceasta, căci din pîntecele maicii mele Ţie Ţi-am urmat şi pe Tine unul Te-am iubit". Astfel rugîndu-se, şi-a dat sufletul în mîinile Domnului, a patra zi după uciderea sfinţilor părinţi.
Şi încă avînd noi tînguire şi mîhnire în sufletele noastre, iar lacrimile fiind în ochii noştri, a venit un oarecare ismailitean şi ne-a spus că în cea mai dinăuntru pustie, ce se cheamă Rait, pustnicii ce o locuiesc, toţi sînt ucişi de barbari. Şi locul acela era departe de noi, cale mai mult de 20 de zile, şi care se află aproape de Marea Roşie, unde sînt 12 izvoare de apă, şi odinioară erau vreo 17 copaci de finic, precum se scrie în cărţile Numerilor, iar acum s-au înmulţit foarte.
Deci, l-am întrebat pe omul acela cum au fost ucişi părinţii şi care este numărul celor ucişi, dar n-a putut să ne spună, de vreme ce şi acela auzise de la alţii, cum că părinţii cei ce locuiau în Rait, toţi sînt ucişi de la mic pînă la mare. Trecînd nu multe ceasuri, iată că şi altul acelaşi lucru ne spuse. Iar după puţine zile a venit un monah din părinţii cei ce au fost acolo, vrînd ca să petreacă în Muntele Sinai, despre care ştiind părintele Dula, egumenul Muntelui Sinai, cu dinadinsul a început a-l întreba; vrînd să ştie cu încredinţare de cele ce s-au întîmplat acolo sfinţilor părinţi, şi în ce chip fugind acela, s-a mîntuit.
Despre aceea a început fratele a spune: "Eu, părinţilor, nu am vieţuit cu dînşii, decît aproape 20 de ani, iar alţii erau acolo de mulţi ani; unii erau de 40 de ani, alţii de 60 de ani, iar alţii aveau 70 de ani în acel loc.
Locul acela este neted şi prea potrivit, foarte larg, iar în lungime ca de 70 de stadii. Dinspre răsărit are un munte ca un zid, care s-a întins pînă la Marea Roşie, acolo mulţi sihaştri aveau locuinţă, după cuvîntul apostolului, rătăcind prin pustietăţi, prin munţi, prin peşteri, şi în prăpăstiile pămîntului. Aproape de munte era biserica lor, întru care în toate Duminicile se adunau bărbaţii cu adevărat creştini; şi, deşi erau pe pămînt dar cu sufletul şi cu viaţa erau asemenea îngerilor. Pentru că trupurile lor le-au trecut cu vederea, ca pe nişte lucruri străine, iar sufletele lor, nu numai cu o faptă bună, ci cu toate le-au împodobit, ale căror pătimiri, chinuri şi ispite, aduse asupra lor de diavoli, nu pot a le spune, iubiţilor, ca şi faptele bune ale tuturor. Însă ale unuia sau doi le voi spune spre folos şi destul va fi vouă, ca şi viaţa celorlalţi părinţi s-o înţelegeţi, auzind cele ce se vor grăi.
A fost unul dintre ei bătrîn, anume Moisi, care din tinereţe a iubit viaţa monahicească, fiind de neam din cetatea care era acolo aproape, ce se chema Faran; acela era mai înainte egumenul părinţilor celor ce locuiau acolo, iar anii vieţii în călugărie erau 73, petrecînd în muntele acela într-o peşteră, care nu era aproape de mănăstire; cu adevărat al doilea Ilie Tesviteanul, pentru că toate cele ce cerea de la Domnul le dădea lui.
Apoi, făcînd semne cu puterea lui Dumnezeu şi tămăduind toate bolile, pe tot poporul cel ce locuia în hotarele Faranului, ca şi pe ismailitenii părţilor acelora, pe toţi i-a făcut creştini; pentru că văzînd minunile şi tămăduirile ce se făceau de dînsul, au crezut întru Hristos şi veneau la Sfînta Biserică, primind Sfîntul Botez. După aceea, sfîntul părinte pe mulţi i-a scăpat de duhuri necurate, căci avea putere asupra diavolilor, cu darul lui Hristos.
Iar de cînd a început a se linişti acolo, n-a gustat pîine, dar pentru străini ţinea la dînsul puţină pîine, pe care i-o dădeau lui oamenii cei ce veneau din Egipt. Iar el singur avea ca hrană puţine finice şi apă. Ba încă şi îmbrăcăminte avea de finic şi iubea liniştea foarte mult, ca nimeni altul. Însă cu sîrguinţă şi cu blîndeţe primea pe cei ce veneau la dînsul pentru învăţătură.
Somnul lui era uşor şi scurt şi acela numai după cîntarea Utreniei, iar celelalte ceasuri ale nopţii le petrecea fără somn. Iar în sfintele cele 40 de zile cu nimeni nu vorbea pînă în Joia cea Mare. În toate cele 40 de zile îi erau destule spre hrană 20 de finice şi un pahar de apă, dintre care de multe ori îi prisosea, pînă la Sfintele Patimi - precum ucenicul lui ne-a spus nouă.
Deci, odinioară, în sfintele 40 de zile, un om anume Vedian, începător al neamului arabilor, a fost dus la dînsul pentru tămăduire, fiind cuprins de duhul cel necurat. Apropiindu-se de chilia stareţului ca la o stadie, l-a aruncat pe el vicleanul duh şi a început a striga: "O! la cine mă duceţi, pentru că eu nici măcar un ceas n-am putut ca să împiedic şi să ispitesc pe înşelătorul acela?". Acestea zicîndu-le, a ieşit din el şi îndată s-a tămăduit omul şi a crezut în Hristos, cu mulţi alţii, şi s-a învrednicit Sfîntului Botez mai pe urmă. Apoi multe altele era de trebuinţă ca să vă spun vouă pentru acel cuvios, dar vremea neajungînd, este nevoie a tăcea, căci s-a sfîrşit, fiind înjunghiat de barbarii cei ce năvăliseră.
La acest minunat şi fericit părinte a fost un ucenic de un nume cu el, - pentru că se chema Moise - din părţile Tebaidei, care a sihăstrit cu dînsul 46 de ani, neschimbînd nimic din rînduiala părintelui său, şi a fost pildă celorlalţi monahi tineri, cu care şi eu la început am vieţuit; iar pentru cea fără măsură a lui înfrînare m-am despărţit de dînsul; şi acesta a fost ucis cu ceilalţi sfinţi părinţi. Ar fi fost aşijderea de folos a pomeni şi faptele celorlalţi părinţi; însă pentru scurtimea vremii pe toate lăsîndu-le, numai de un cuvios încă voi pomeni.
Era între dînşii un părinte anume Iosif, de neam analitean; acela petrecea departe de la mare ca de două stadii, zidindu-şi locaş cu mîinile sale, fiind bărbat sfînt cu adevărat, cu toate faptele bune împodobit; iar acolo era de 30 de ani. Ucenicul lui nu era petrecător cu dînsul, ci aproape, într-o altă chilie.
La acest Cuvios Iosif oarecînd a venit un frate, ca să-l întrebe ceva, iar cînd a bătut în uşă şi nu i-a răspuns stareţul, a privit pe o ferestruică şi a văzut pe stareţ stînd în mijlocul chiliei, fiind ca o flacără de la cap pînă la picioare; deci, înfricoşîndu-se şi slăbind cu trupul, a fost ca un mort două ceasuri, şi deşteptîndu-se ca din somn, şedea lîngă uşa stareţului. Iar stareţul îndeletnicindu-se întru gîndirea la Dumnezeu, nu ştia ce se petrecea, şi, trecînd cinci ceasuri, iarăşi fratele acela a bătut şi deschizîndu-i stareţul, l-a adus înăuntru şi l-a întrebat: "Cînd ai venit, fiule?" Iar el răspunzînd, a zis către stareţ: "Sînt patru ceasuri şi mai mult de cînd am venit, dar ca să nu te supăr părinte, n-am bătut pînă acum".
Deci a cunoscut fericitul stareţ cum că-l văzuse fratele şi nimic nu i-a zis lui; ci cîte l-a întrebat, i-a spus lui cele folositoare şi cu pace l-a liberat. După ducerea acelui frate, a lăsat minunatul stareţ chilia sa şi s-a făcut nevăzut, temîndu-se de slava omenească.
După cîteva zile, un ucenic al lui, anume Ghelasie, venind în chilia stareţului, nu l-a aflat şi mult l-a căutat rătăcind prin pustia aceea, însă nu l-a aflat nicăieri; apoi s-a întors în chilia stareţului, vărsînd multe lacrimi şi s-a sălăşluit într-însa, ca măcar chilia părintelui văzînd-o, să primească puţină mîngîiere sufletului său. Deci, a petrecut în chilia părintelui şase ani, iar după acei şase ani, într-una din zile, la nouă ceasuri, a bătut în uşă cineva şi, ieşind Ghelasie, a văzut pe părintele său stînd afară şi s-a mirat de această neaşteptată vedere; pentru că i se părea că vede un duh, însă cu bucurie a zis către dînsul: "Fă rugăciune, părinte!" Iar stareţul a făcut rugăciune şi l-a sărutat.
După aceea a zis către ucenic: "Bine ai făcut, fiule, spunîndu-mi despre rugăciune mai înainte, pentru că în multe feluri sînt cursele diavolului. Iar fratele a zis către dînsul: "Pentru ce ai voit părinte ca să te desparţi de părinţi şi pe mine, fiul tău, să mă laşi? Că iată în mîhnire şi în plîngere am fost pînă acum". Dar stareţul i-a zis: "Pricina ducerii mele, fiule, numai Dumnezeu singur o ştie. Însă pînă acum nici din locul acesta nu m-am depărtat, nici pe tine nu te-am lăsat, nici a trecut vreo duminică în care să nu mă împărtăşesc cu părinţii în biserică, cu sfintele cele fără de moarte Taine ale lui Hristos, Dumnezeul nostru".
Şi se mira fratele cel mai mult, cum umblînd printre ei, de nici unul nu se vedea. Şi i-a zis lui: "Dar acum părinte, cum ai venit la fiul tău?" Stareţul i-a răspuns: "Iată acum, fiule, a sosit vremea ducerii mele către Domnul şi am venit ca să mă îngropi". Şi mult vorbind cu fratele despre cele folositoare, şi întărindu-l pe el, şi-a ridicat mîinile sale către cer şi a făcut pentru dînsul o rugăciune; şi aşa cu pace a adormit întru Domnul.
Apoi, îndată venind fratele, ne-a spus nouă, şi adunîndu-ne cu stîlpări, ramuri şi cu cîntări multe, l-am dus în biserică, avîndu-şi faţa luminată precum a fost de demult a proorocului Moise, şi l-am pus cu cei mai dinainte adormiţi sfinţi şi dumnezeieşti părinţi. Încă şi multe altele aveam să vă spun vouă, dar vă las, de vreme ce este vremea să spun cele despre bărbaţi, pentru că vă văd pe voi că doriţi a auzi cum au fost ucişi sfinţii părinţi de către dînşii.
Drept aceea, acei fericiţi părinţi au fost desăvîrşiţi, căci au vieţuit întru multă sărăcie şi necîştigare; apoi cu vitejie au răbdat pentru Domnul necazurile, totdeauna îndeletnicindu-se în rugăciune şi în dumnezeiască vedere. Şi eram noi acolo toţi locuitorii 43. Şi iată veniră doi oameni spunîndu-ne cum că din cealaltă parte de mare, dinspre Etiopia, au venit mulţime de barbari cu corăbiile, care prinzîndu-ne pe noi care treceam cu caicul (barca), ne-au oprit, zicîndu-ne: "Să ne duceţi la cetate, căci nu vă vom ucide pe voi".
Iar noi chiar nevrînd, am făgăduit, dar căutam vreme cînd va sufla austrul, ca să plecăm. Însă Dumnezeu ajutîndu-ne, noi doi am scăpat noaptea cu caiacul din mîinile lor. Şi vă spunem vouă aceasta, ca să vă păziţi o vreme, ca nu cumva barbarii aceia umblînd pe lîngă locul acesta, să vă nimerească şi să vă ucidă, căci sînt 300 la număr. Noi auzind acestea, ne păzeam, punînd străji pe lîngă mare, că dacă vor vedea corabia venind, să ne spună. Apoi, făcînd priveghere toată noaptea, ne rugam lui Dumnezeu ca să rînduiască cele de folos pentru sufletele noastre. În ceasul întîi al nopţii s-a văzut corabia cu pînza ridicată venind spre noi. Dar mirenii cîţi se aflau împrejurul locului aceluia, ce se numea Faran, s-au pregătit de război, apărîndu-şi femeile şi copiii, adunîndu-se toţi bărbaţii, 200 la număr, afară de femei şi de copii; iar noi am alergat la biserica noastră, care era îngrădită cu ogradă.
Sosind corabia aceea la liman cu barbarii, povăţuindu-se de corăbieri, au petrecut noaptea sub poalele muntelui de apus, aproape de izvoare. Deci, făcîndu-se ziuă, îndată barbarii legînd pe corăbieri, i-au aruncat afară şi numai pe unul l-au lăsat în corabie, împreună cu un barbar, ca să nu se poată duce corăbierul acela cu corabia.
Apoi veniră la izvoare, unde îi întîmpinară bărbaţii cei de acolo, ieşind la război; de amîndouă părţile s-au aruncat săgeţi multe. Dar, barbarii fiind iscusiţi, au gonit pe bărbaţii cei de acolo şi au ucis dintr-înşii o sută patruzeci şi şapte la număr, iar ceilalţi din ei au fugit pe unde au putut; iar barbarii luînd femeile şi copiii îi ţineau la ei, nelegiuiţii.
După aceasta, ca nişte animale sălbatice, s-au repezit spre noi, către ograda mai sus zisă, nădăjduind ticăloşii că vor găsi la noi mult aur; şi înconjurînd zidurile cetăţii, strigau fără de rînduială şi cu glasuri de barbari ne înfricoşau. Iar noi fiind în cea mai de urmă primejdie şi necaz, nu ne pricepeam ce să facem, decît numai spre Dumnezeu strigam, tînguindu-ne.
Unii din noi răbdau acel necaz cu vitejie, alţii plîngeau şi rugîndu-se, mulţumeau lui Dumnezeu; şi unul pe altul mîngîindu-se, strigau cu toţi împreună: "Doamne miluieşte". Şi stînd părintele nostru Pavel în mijlocul bisericii, a zis: "Acultaţi-mă părinţilor şi fraţilor, pe mine cel păcătos şi mai de pe urmă între voi toţi; ştiţi cu încredinţare toţi cum că pentru dragostea Domnului Iisus Hristos ne-am despărţit de lumea cea deşartă şi petrecem în această pustie şi ne-am învrednicit a purta jugul Lui cel bun, în foame şi în sete, umblînd în cea mai de pe urmă sărăcie; am defăimat toate cele pămînteşti şi deşarte, ca să ne învrednicim a fi părtaşi împărăţiei Lui cereşti, şi acum, afară de aceasta, nimic nu nădăjduim, chiar moartea de ni s-ar întîmpla nouă în ceasul acesta.
Drept aceea, de ar voi Stăpînul nostru, ca degrab să ne libereze din viaţa cea deşartă şi să ne aibă la El, apoi pentru ce să ne mîhnim şi să nu răbdăm? Oare nu mai mult ne vom bucura? Pentru aceasta sîntem datori a mulţumi şi a ne bucura şi nicidecum a ne împuţina cu sufletul. Pentru că ce este nouă mai frumos, sau ce este mai dulce decît aceasta, ca adică să vedem slava Domnului şi să privim la sfînta Lui faţă cea dumnezeiască? Aduceţi-vă aminte, fraţilor şi părinţii mei, cum întotdeauna am fericit şi am preamărit pe sfinţii mucenici, cei mai dinainte, şi unul altuia povesteam pătimirile lor, cum pentru numele lui Hristos au fost chinuiţi şi doream ca împreună cu dînşii să ne aflăm. Iată acum vremea a sosit, căci dorinţa noastră se îndeplineşte, adică să ne săturăm cu dînşii de aşteptarea noastră în veacul ce va să vie; drept aceea, nicidecum să nu vă împuţinaţi, nici să vă tulburaţi de necaz, nici să vă înfricoşaţi, ci cu nevoinţă să vă încingeţi cu putere şi moartea s-o răbdaţi cu vitejie; căci Dumnezeu ne va primi cu milostivire în Împărăţia Sa".
Răspunzînd apoi cu toţii, au zis: "Precum ai grăit, cinstite părinte, aşa vom face, pentru că ce vom răsplăti Domnului pentru toate ce ne-a dat? Paharul mîntuirii vom lua şi numele Domnului vom chema. Apoi Sfîntul părintele nostru Pavel, întorcîndu-se spre răsărit şi ridicîndu-şi mîinile spre cer, a zis: "Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule Atotţiitorule, nădejdea şi ajutorul nostru, nu ne uita pe noi nevrednicii robii Tăi; ci adu-ţi aminte de sărăcia noastră şi de necazul nostru, căci s-au smerit sufletele noastre; întăreşte-ne pe noi în ceasul acesta, Doamne, în vremea primejdiei noastre, primeşte ca o jertfă bineprimită, întru miros de bună mireasmă, sufletele noastre ale tuturor, căci Ţie se cuvine slava şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor".
Apoi, toţi zicînd "Amin", îndată s-a auzit un glas din Sfîntul Altar, noi toţi auzindu-l astfel: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi.
Atunci frică şi spaimă au căzut peste noi, de glasul acela, şi au slăbit inimile şi genunchii noştri; căci duhul este osîrduitor, precum a zis Domnul, iar trupul neputincios; dar numai feţele noastre le aveam privind spre cer, iar de viaţa aceasta ne deznădăjduisem.
Iar barbarii, neîmpotrivindu-li-se nimeni, nici oprindu-i, au adus lemne lungi şi cu acelea au sărit zidurile ogrăzii; apoi deschizînd uşa, au intrat ca nişte lupi sălbatici şi fiare neîmblînzite, avînd săbiile în mîinile lor şi prinzînd un bătrîn cinstit, căruia îi era numele Ieremia, care şedea lîngă uşile bisericii, au zis către dînsul: "Arată-ne pe mai marele vostru!". Iar acela privind la ei, a văzut feţele lor negre ca şi armele din mîinile lor şi a zis către dînşii: "De ce mă îngroziţi, vrăjmaşi ai Hristosului meu? Nimic nu voi arăta vouă despre cele ce mă întrebaţi". Acolo aproape era şi egumenul.
Barbarii s-au mirat de vitejia bărbatului, care nu s-a temut deloc, ci mai ales i-a ocărît; deci cu mînie legîndu-i mîinile şi picioarele, l-au dezbrăcat, iar cu săgeţile i-au săgetat tot trupul fericitului; şi astfel nevoindu-se cu vitejie asupra diavolului şi capul balaurului călcîndu-l, mai înainte decît toţi cu cunună mucenicească s-a încununat, făcîndu-se începătură şi chip de pătimire bătrînilor şi tinerilor.
Deci, auzind acestea sfinţitul părintele nostru Pavel, degrabă a ieşit la dînşii, strigînd: "Eu sînt cel pe care voi îl căutaţi". Şi cu al său deget se arăta că însuşi el este, pe care aceia îl caută.
Viteazul rob al lui Hristos s-a dat pe sine barbarilor, neînfricoşîndu-se, nici luînd aminte la rănile şi chinurile ce erau să-i facă nelegiuiţii mai înainte de moarte. Şi-l întrebau, zicînd: "Spune nouă unde ai aurul tău ascuns?" Iar acela cu cuvînt blînd, precum grăia totdeauna, a zis către dînşii: "Să mă credeţi că nici un lucru pămîntesc n-am avut în toată viaţa mea, decît numai aceste haine vechi, pe care le vedeţi pe trupul meu"; şi le-a arătat pe acelea cu mîna, ţinînd îmbrăcămintea sa.
Iar ei cu săgeţile tot trupul lui l-au săgetat şi capul cu pietre i l-au zdrobit, zicîndu-i: "Adu-ne averile tale!" Dar după ce l-au chinuit mult şi n-au găsit nimic, îndată i-au tăiat capul în două cu sabia, încît atîrna de o parte şi de alta pe amîndoi umerii şi multe răni luînd pe trupul său, zăcea mort la picioarele părintelui celui mai înainte ucis, fiind al doilea purtător de biruinţă asupra diavolului. Iar eu, ticălosul, văzînd nemilostiva moarte şi sîngele sfinţilor vărsat şi cele dinăuntru aruncate pe pămînt, de frică căutam un loc în care să scap fugind.
Erau acolo, în partea stîngă a bisericii, puţine ramuri de finic şi, pe cînd barbarii zăboveau la Sfîntul părintele nostru Pavel, m-am ascuns sub ramurile acelea, gîndind astfel că cu adevărat una din două va fi mie: sau mă voi ascunde şi de moarte voi scăpa, sau şi pe mine aici găsindu-mă, mă vor ucide. Nelegiuiţii barbari lăsînd pe cei doi părinţi morţi, au intrat în biserică răcnind şi cu săbiile lor pe toţi părinţii i-au ucis, pe cei tineri şi pe cei bătrîni, cu nemilostivire dîndu-i la moarte".
Acestea spunîndu-ne monahul acela cu suspinare, plîngea amar şi se tînguia foarte, încît şi pe noi, zice Amonie, ne-a pornit spre tînguire şi plîngere mare; apoi am plîns toţi, încît puteai să vezi lacrimile ca pîraiele ieşind din ochii noştri şi hainele noastre se udau de multa plîngere.
Apoi, acel minunat frate plîngînd, grăia: "Ce voi zice sau ce voi spune fraţilor de cele ce au văzut ochii mei, vrednici de multă tînguire?" Era acolo un părinte mare, cu numele Adam, care avea un ucenic tînăr, ca de 15 ani, anume Serghie, pe care îl crescuse din copilărie, şi din mică vîrstă îl învăţase viaţa monahicească şi l-a deprins la luptă şi la război împotriva diavolilor. Pe acesta văzîndu-l barbarii foarte frumos la faţă şi fiind încă tînăr, li s-a făcut milă de dînsul, şi nu l-au ucis, ci apucîndu-l de mînă l-au scos afară, vrînd ca să-l ia cu ei. Iar tînărul văzînd că nu este ucis cu fraţii şi cu părinţii, ci că are să fie împreună călător cu barbarii cei fără de lege, se tînguia cu amar; apoi, aprinzîndu-se cu duhul şi toată frica şi spaima de la sine lepădînd-o, bărbăteşte a alergat, şi, apucînd sabia de la un barbar, a lovit pe unul din ei peste umăr, ca măcar astfel să pornească spre mînie pe barbari şi să-l ucidă.
Deci, s-a făcut aceea, pentru că de mînie multă umplîndu-se barbarii, l-au tăiat bucăţi. Iar el, zîmbind, striga: "Binecuvîntat este Domnul care nu ne-a dat pe noi vii în mîinile oamenilor celor păcătoşi". Aceasta zicînd, a adormit întru Domnul. Auzind eu aceasta, m-am rugat Preaînduratului şi Iubitorului de oameni Dumnezeu, ca să mă acopere de la faţa acelor fără de lege barbari şi să le orbească ochii, ca să nu mă vadă, ca măcar eu să îngrop trupurile sfinţilor.
Drept aceea, tăindu-se sfinţii, au umplut toată Sfînta Biserică de sînge, neînfricoşîndu-se, nici întristîndu-se deloc, ci mulţumeau lui Dumnezeu de cele ce s-au întîmplat, căci mintea o aveau îndreptată către Stăpînul lor, şi, bine vieţuind pe pămînt, s-au făcut biserică Sfîntului Duh, şi pe toate cele frumoase şi deşarte ale lumii acesteia lăsîndu-le, lui Dumnezeu au urmat, iar la sfîrşit, prin felurite munci, au murit pentru numele Lui.
Iar barbarii aceia, după uciderea părinţilor, au cercetat toată mînăstirea, socotind că vor afla acolo multă bogăţie, neştiind nelegiuiţii că sfinţii părinţi nimic pămîntesc n-au cîştigat, ci, în trup fiind, au vieţuit îngereşte. Iar acestea făcîndu-se, măcar că nici o picătură de sînge nu aveam în mine, însă cu totul ca un mort zăcînd, socoteam că şi ramurile acelea le vor scutura, căutînd co-moară; adeseori priveam de sub ramuri, cînd vor veni la mine şi aflîndu-mă să mă ucidă, ca şi pe ceilalţi. Deci moartea o aveam înaintea ochilor şi mă rugam lui Dumnezeu să mă mîntuiască, dacă îi este cu plăcere.
Venind spre ramuri barbarii, au trecut de acolo, întunecîndu-le Dumnezeu mintea şi ochii, lăsînd pe sfinţii părinţi zăcînd morţi; şi, negăsind nimic să ia, s-au întors la izvoare, vrînd să se ducă la mare, dar, ajungînd acolo, au găsit corabia sfărîmată, căci corăbierul pe care îl lăsaseră s-o păzească, fiind iubitor de Hristos, a tăiat funia corabiei, tăinuindu-se de barbarul care era cu dînsul; dar, fiind vînt, corabia s-a lovit de mal şi a pierit, iar corăbierul, ucigînd pe barbar, a fugit şi s-a ascuns în munţi. Barbarii pierzîndu-şi nădejdea, nu se pricepeau ce să facă şi cum să se întoarcă în pămîntul lor, iar de multă mînie, au tăiat cu sabia pe toţi robiţii pe care i-au avut cu dînşii, pe femei şi pe copii, iar după aceea au aprins foc şi au ars toţi finicii.
Zăbovind ei în acestea, au venit mulţime de bărbaţi din cetatea Faran, cu şase sute săgetători aleşi, pentru că auziseră de uciderea sfinţilor părinţi ce se făcuse în Rait. Barbarii, simţind venirea lor, s-au pregătit de luptă şi ducîndu-se spre mare, au făcut război, pe cînd răsărea soarele; apoi, slobozindu-se multe săgeţi din amîndouă părţile, cei ce erau din Faran, fiind mai mulţi, au biruit pe barbari şi au ucis pe mulţi din ei.
După aceea, barbarii nemaiavînd nădejde de scăpare, se împotriveau bărbăteşte pînă la al nouălea ceas - şi au ucis oameni din Faran optzeci şi patru, iar mulţi alţi erau răniţi. Barbarii toţi au căzut în acel loc, nefugind nicidecum de vrăjmaşi, nici depărtîndu-se din locul acela.
Făcîndu-se acestea, eu am luat puţină îndrăzneală şi am ieşit din locul unde eram ascuns şi, pipăind trupurile părinţilor ucişi, i-am aflat pe toţi morţi, afară de trei, pe Domn, pe Andrei şi pe Orion, dintre care Domn zăcea chinuindu-se cumplit, pentru că avea în coaste o rană îngrozitoare; iar Andrei, deşi avea multe răni, dar nu erau aşa de cumplite, căci mai pe urmă s-a găsit viu.
Orion nu avea nici o rană pe trup, pentru că barbarii l-au lovit cu sabia din partea dreaptă şi abia a ieşit prin haină pe partea stîngă, neatingîndu-se nicidecum de trupul lui; socotind barbarul că este mort l-a lăsat şi s-a repezit la alţii, iar el aruncîndu-se între alţii, zăcea ca un mort. Acesta, sculîndu-se, se ducea pe la trupurile sfinţilor, pipăindu-le şi plîngînd cu mine şi tînguindu-se de cele ce ni se întîmplaseră.
După aceasta, bărbaţii din Faran, lăsînd trupurile lîngă malul mării, spre mîncarea fiarelor şi păsărilor cerului - au adunat trupurile prietenilor lor, fiind multe; şi, făcînd plîngere şi tînguire mare, le-au îngropat sub poalele muntelui, unde erau izvoarele, şi s-au întors la noi. Apoi a venit şi boierul lor, Vedian, care s-a izbăvit de duhul cel necurat prin Cuviosul Moise, precum am zis mai înainte.
Cu acel boier intrînd în biserică, ne-am tînguit şi am plîns cu amar, bătîndu-ne piepturile noastre, căci vedeam aruncată la pămînt turma lui Hristos, ca oile cele răpite de fiare. Puteai să vezi pe cei bătrîni cu sfinţită cuviinţă, cu cărunteţe cinstite, iar pe cei tineri - avînd nişte chipuri îngereşti, pentru că străluceau feţele lor ca floarea de dimineaţă, arătînd semnele vieţii lor îmbunătăţite. Dar înfricoşate şi cumplite răni aveau robii lui Hristos şi mucenicii, pentru că unul avea rană de la umeri pînă la pîntece, iar altul zăcea la pămînt tăiat în două, unuia capul îi era tăiat, iar altuia ochii scoşi, unuia mîinile şi picioarele îi erau tăiate, iar altuia înfiptă suliţa în inimă; şi toţi aşa s-au sfîrşit, avînd diferite răni pe trupuri, care, fiind vii totdeauna au avut în minte omorîrea Domnului Iisus Hristos, ca astfel şi viaţa lui Iisus să se arate în trupurile lor; şi toată viaţa lor cheltuind-o cu bună plăcerea lui Dumnezeu, la sfîrşitul lor - prin chinuri s-au luminat şi în ceata sfinţilor mucenici s-au numărat.
Deci, am adunat la un loc trupurile lor cele sfinte, iar iubitorul de Hristos - boier Vedian - cu ceilalţi au adus de la Faran haine luminoase şi am îngropat pe sfinţi, în număr de treizeci şi nouă; şi toţi cei ce s-au întîmplat acolo, luînd ramuri şi stîlpări de finic, au mers la îngroparea sfinţilor cu psalmi şi cu cîntări, ducînd împreună cinstitele lor moaşte şi le-am pus în mormînt toate împreună, afară de Domn. Iar Domn, despre care am pomenit mai înainte, fiind roman de neam, era încă viu, dar sosind seara, a adormit şi acela întru Domnul; apoi, aducîndu-l, l-am pus aproape de sfinţii părinţi.
Aceşti sfinţi mucenici ai lui Hristos s-au sfîrşit în a patrusprezecea zi a lunii ianuarie, în ceasul al nouălea. Părinţii Andrei şi Orion au rămas acolo, avînd două gînduri, ca ori să rămînă în acel loc, ori să se ducă. Iar eu, neputînd suferi pustiirea acelui loc, cum şi tînguirile şi lacrimile ce se vărsau pentru părinţii cei înjunghiaţi - am venit la voi. Însă iubitorul de Hristos Vedian mă silea mult să petrec acolo, şi făgăduia că va veni adeseori la noi şi ne va aduce cele de trebuinţă. Dar n-am voit, pentru pricinile ce s-au spus înainte. Deci, rogu-mă vouă, părinţilor, ca şi cele ce s-au întîmplat aici, pe toate să mi le spuneţi, precum de la mine toate le-aţi auzit cu amănuntul.
Noi, zice Amonie, spunîndu-i cele ce au fost aici, ne-am minunat de judecăţile lui Dumnezeu, cum într-o zi au fost ucişi sfinţii părinţi, şi cum acelaşi număr s-a aflat şi acolo şi aici, şi iarăşi ne-am tînguit şi am plîns toţi împreună. Apoi, sculîndu-se Cuviosul părintele nostru Dula, a zis: "Cu adevărat iubiţii mei, ei ca nişte aleşi robi ai lui Hristos s-au învrednicit de bucuria şi de cămara cea cerească, după atîtea nevoinţe şi ispite, încununîndu-se cu cununa mucenicească - şi acum sînt în mare slavă şi cinste.
Iar noi, care am rămas, cu toate necazurile ce au fost, să ne îngrijim de noi şi să-i rugăm pe aceia să se roage Domnului pentru noi, ca şi noi să avem împărtăşire cu dînşii întru cerească împărăţie; şi acum să înălţăm lui Dumnezeu cîntări de mulţumire, căci ne-a apărat de mîinile barbarilor." Deci, zicînd acestea, pe toţi ne-a ridicat cu mărime de suflet, iar necazul inimii noastre l-am prefăcut în bucurie şi sufletele noastre le-am mîngîiat cu cuvinte înţelepte.
Iar eu, păcătosul Amonie, m-am întors cu Dumnezeu în părţile Egiptului şi toate acestea le-am scris pe hîrtie. Dar în locul cel dintîi care se cheamă Canov, nu m-am dus deloc, ci am şezut aproape de Memfis, într-o chilie mică, în care petrecînd, adeseori îmi aduc aminte şi citesc chinurile şi nevoinţele cuvioşilor mucenici ai lui Hristos; cu care împreună şi nouă să ne dea Domnul ca să avem împărtăşire în Împărăţia Lui cea cerească, şi să ne îndulcim cu bunătăţile cele negrăite şi veşnice, cu toţi cei ce-L iubesc, căci Aceluia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, cu Cel fără de început al Lui Părinte şi cu Preasfîntul şi Bunul şi de viaţă făcătorul Lui Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.