Predică la Duminica Ortodoxiei


Pr. Ilie Cleopa

Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.

Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.

Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: "Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios" (Ibidem, p. 532-533).

Sfîntul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: "În orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi care este scopul lui, bun sau rău". Tot aşa, cînd este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre mîntuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt fel, decît ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).

Fiindcă nu toţi ştiu a citi şi nu pot să se îndeletnicească cu citirea, Părinţii au judecat ca toate faptele lui Hristos vrednice de mărire să le închipuiască pe icoane care ar sluji la scurte amintiri. De multe ori se întîmplă că noi nu gîndim la patimile Mîntuitorului, dar îndată ce vedem icoana răstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mîntuitoarele Lui patimi, cădem şi ne închinăm, nu materialului, ci Celui ce este închipuit, asemenea cum ne închinăm, nu materialului din care este făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuieşte prin ele, adică la puterea Duhului Sfînt ce izvorăşte din ele.

Noi nu ne închinăm materialului din care sunt făcute icoanele. Dacă înaintea noastră se află icoana Domnului, noi ne rugăm, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi ne mîntuieşte!" Iar dacă suntem înaintea icoanei Maicii Domnului: "Fii apărătoarea noastră înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mîntuirea sufletelor noastre!" Iar dacă este icoana mucenicului, de pildă Ştefan, noi zicem: "Sfinte Mare Mucenic Ştefane, care ţi-ai vărsat sîngele pentru Hristos şi ai îndrăznit către Dumnezeu, ca întîiul mucenic, fii apărătorul nostru!" Aşa ne adresăm şi către oricare alt sfînt. Iată încotro trimitem noi rugăciunile noastre prin ajutorul Sfintelor Icoane.

Cînd împăratul iconomah, aidoma sectanţilor noştri, afirma pe nedrept că la cele şase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane şi că despre dînsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie îi scria; "Împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pîine, nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a mînca sau bea. Însă tu ştii, după tradiţie, că acest lucru este necesar pentru întemeierea vieţii. Aşa şi despre icoane era cunoscut din Tradiţie. Înşişi arhiereii aduceau icoane la Sinod şi nici un om iubitor de Hristos nu porneşte la drum şi nu-şi face călătoria fără de icoane. Aşa fac oamenii lucrători de fapte bune şi plăcuţii lui Dumnezeu".

Leonte de Neapole, combătînd pe iudeii care învinuiau pe creştini pentru cinstirea icoanelor le răspunde: "Ne închinăm feţelor de pe icoane şi închipuirilor sfinţilor, nu ca lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice lemn. Şi de s-ar fi şters faţa de pe vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi creştinii, sărutînd cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului, cu sufletul şi cu gîndul nostru sărutăm pe Hristos şi pe sfinţii Lui".

Sfîntul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre închipuirea aducerii lui Isaac ca jertfă de către Avraam, icoana spre care cînd căuta, vărsa din ochii lui lacrimi de umilinţă. El mai vorbeşte şi despre icoana Sfîntului şi Marelui Mucenic Teodor Tiron şi despre icoana lui Hristos. Iar Sfîntul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea descoperirii moaştelor Sfinţilor Mucenici Ghervasie şi Protasie, mărturisea că i s-a arătat lui Apostolul Pavel, aşa cum este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35). Sfîntul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: "Noi credincioşii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci noi arătăm buna închinare şi iubire către acea faţă care este închipuită pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori cînd chipul de pe dînsa se şterge, o ardem ca pe un lucru fără de folos".

După cum Iacob, înainte de sfîrşitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif şi prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ţinea, aşa şi noi credincioşii ne închinăm şi sărutăm icoanele, nu pentru altceva, decît că le sărutăm ca pe copiii şi pe părinţii noştri, ca să le arătăm prin aceasta dragostea noastră sufletească; după cum şi iudeii se închinau Tablelor Legii şi celor doi heruvimi turnaţi din aur, cinstind prin închinare nu piatra şi aurul, ci pe Însuşi Dumnezeu care a poruncit să li se facă acestea.

Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Aşa Sfîntul Metodie de Patara, care a trăit prin veacul al III-lea, scrie: "Închipuirea îngerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale începătoriilor şi ale stăpîniilor, noi le facem întru cinstirea şi slava lui Dumnezeu". Despre icoane scriu şi Clement al Alexandriei şi Tertulian, care au trăit în secolele II-III.

Sfînta Tradiţie vorbeşte şi despre chipul cel nefăcut de mînă dăruit de Mîntuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mînă omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trăit prin secolul III-IV.

În sfîrşit, însuşi pămîntul vorbeşte împotriva sectarilor luptători contra icoanelor, căci şi acum se descoperă icoane, cruci şi simboluri creştine la săpăturile ce se fac în catacombele din Roma, adică în peşterile unde primii creştini se ascundeau din cauza persecuţiilor păgîne şi săvîrşeau acolo slujbe dumnezeieşti şi înmormîntări ale sfinţilor mucenici. Am vizitat catacombele Romei în toamna anului 1977 şi am văzut acolo cele mai vechi icoane ale Mîntuitorului şi imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de învăţaţii arheologi în catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mîntuitorului din catacomba Sfîntului Calist şi Cina cea de taină de la sfîrşitul secolului al II-lea, Închinarea Magilor, Minunea prefacerii apei în vin, Vindecarea orbului din naştere şi altele, aflate tot în catacomba Sfîntului Calist. În catacombele Domitillei şi Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a Patriarhilor şi Proorocilor din Vechiul Testament şi a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfîrşitului veacului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. Dar cea mai veche icoană pe care învăţaţii arheologi o atribuie veacului I al creştinismului este chipul Maicii Domnului care ţine în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra icoanei.

Toate aceste reprezentări, care s-au aflat în catacombele şi în săpăturile bisericilor vechi de sub pămînt, cu o evidenţă indiscutabilă, ne impun să primim şi să credem că au fost cinstite Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale creştinismului. Astfel, în apărarea Sfintelor Icoane ne vorbeşte Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie şi însuşi pămîntul care ne-a păstrat din primele veacuri ale creştinismului multe din ele. În apărarea lor ne vorbesc şi mintea şi inima noastră.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am adus atîtea mărturii din Sfînta Scriptură, din Sfînta Tradiţie, de la Sfinţii Părinţi şi din Istoria Bisericii Creştine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arăta ce este icoana şi ce este idolul. Vă rog să ţineţi minte că "icoana este închipuirea adevăratului Dumnezeu, care într-adevăr există. Iar idolul, sau chipul cioplit este închipuirea dumnezeilor mincinoşi şi născociţi de mintea oamenilor care într-adevăr nu există". De aceea se şi spune că idolul nimic nu este în lume (I Corinteni 8, 4). Deosebirea între idoli şi icoană este ca deosebirea între zi şi noapte, între lumină şi întuneric. Ce însoţire, zice marele Apostol Pavel, este între Biserica lui Dumnezeu şi idoli? (II Corinteni 6, 15-16).

Prin ce se arată cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, după cum învaţă Sfîntul şi Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arată prin aceea că noi nu considerăm icoana ca Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) şi, cinstind icoana, nu ne închinăm lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este închipuit pe icoană, adică lui Dumnezeu, sfinţilor îngeri, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim cu deosebită atenţie chipul patriarhului nostru? Şi văzînd portretul lui nu ne aflăm ca şi cum l-am vedea pe el? Dar dacă vedem în icoană chipul lui Dumnezeu, nu trebuie să-L cinstim?

Dar prin ce se manifestă închinarea la idoli? Închinarea la idoli se manifestă prin aceea că oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură: S-au abătut curînd din calea care am poruncit lor şi au făcut viţel şi s-au închinat lui şi au jertfit lui şi au zis: Iată, Israele, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului (Ieşire 32, 8; III Regi 12, 28-30). Astfel, trebuie să înţelegem că deosebirea între cinstirea Sfintelor Icoane şi închinarea la idoli este ca între lumină şi întuneric şi după cum omul orb nu deosebeşte lumina de întuneric şi pentru dînsul totul este întuneric, aşa şi omul neînţelept şi rătăcit, nu deosebeşte icoanele de idoli, pentru dînsul orice închipuire este idol, măcar de ar fi acel portret chipul tatălui său.

Însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne porunceşte să deosebim cele sfinte şi cele curate de cele nesfinte şi necurate (Levitic 10, 9-10).

Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane şi pentru ce ne trebuie Sfintele Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai întîi în întărirea credinţei, a evlaviei şi trezirea conştiinţei noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor măreţe ale lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 7-9) şi ale sfinţilor Lui, ca noi, căutînd la chipurile lor, să ne îndemnăm a urma viaţa lor (Evrei 13, 7). Icoanele ne ajută pentru exprimarea dragostei noastre către Dumnezeu. Dacă noi din dragoste purtăm la noi portretele rudelor şi ale oamenilor care ne sunt aproape, cu cît mai mult suntem datori să purtăm cu evlavie la noi icoanele Mîntuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor lui Dumnezeu.

Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fără ştiinţă de carte şi pentru copii, sunt ca şi Biblia. Ceea ce în Biblie este tipărit cu litere, aceea pe icoane este zugrăvit cu vopsele. De pildă, despre patimile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi în Biblie cel ce nu ştie carte, însă, privind la icoanele suferinţelor lui Hristos, el va înţelege cu mintea ce este pictat pe icoane şi va simţi mai multă evlavie în inima sa. Biserica lui Hristos cîntă aşa: "Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta oştile îngereşti..." Şi în alt loc zice despre Maica Domnului: "Iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvîntul întrupat, pe Care mărindu-L cu oştirile cereşti, pe tine te fericim".

Iubiţi credincioşi,

Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după fiinţă, ca pe un duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin simboluri. Aşa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri călători (Facere 18, 1-6). L-a văzut pe Dumnezeu şi patriarhul Iacob şi a chemat numele locului aceluia "Vederea lui Dumnezeu" (Facere 32, 30). L-a văzut pe Dumnezeu şi Moise "şi a grăit Dumnezeu către Moise faţă către faţă, ca şi cum ar fi grăit cineva cu prietenul său" (Ieşire 30, 11). Şi a zis Domnul: Auziţi cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al Domnului, în vedenii Mă voi arăta lui şi în somn voi grăi lui. Nu este aşa credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gură către gură grăiesc cu el aievea şi nu prin pilde şi el faţa Domnului vede (Numerii 12, 6-8). L-a văzut pe Dumnezeu şi (Isaia 6, 1-5). Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul. A văzut pe Dumnezeu şi Miheia (III Regi 22, 19). Apoi pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos L-au văzut ucenicii, atît în umilinţă, cît şi în slavă, cît a trăit cu dînşii pe pămînt (Ioan 1, 14; 6, 36).

Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, aşa începe epistola I-a: Ce era din început, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul Vieţii, aceea vă vestim şi Viaţa s-a arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vă vestim viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfînta Evanghelie zice: Şi Cuvîntul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia Născut din Tatăl (Ioan 1, 14).

Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel şi după înălţarea la ceruri. L-a văzut pe Hristos cînd Il prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a văzut şi primul mucenic Ştefan, cînd era ucis cu pietre şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfînt L-au văzut poporul şi Apostolii, la botezul Domnului în chip de porumbel şezînd peste Dînsul Şi glas din cer s-a auzit: Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit (Luca 3, 22). Duhul Sfînt a fost văzut şi în chipul limbilor de foc, la pogorîrea Lui din cer (Fapte 2, 1-4). Încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu şi Sfinţii Lui, precum în descoperirea Sfîntului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).

Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi pot să-L închipuiască pentru întărirea şi învăţătura lor în credinţă. Deci nici un motiv nu pot avea sectanţii, care zic că nimenea nu are voie să închipuiască pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este prima Duminică din Postul Mare, numită "Duminica Ortodoxiei" sau "a Sfintelor Icoane". Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane, întrucît în vremea nostră s-au ridicat în lume multe secte creştine care hulesc icoanele, crucea, biserica, preoţii şi învăţătura apostolică ortodoxă, înşelînd pe mulţi fii ai Bisericii noastre, spre veşnica lor osîndă. Noi vă sfătuim şi vă reamintim învăţătura dogmatică a Bisericii. Închinaţi-vă cu credinţă şi evlavie Sfintelor Icoane şi purtaţi-le în casă, şi oriunde călătoriţi, ca să vă fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, ştiind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele. Faceţi rugăciuni şi acatiste în faţa icoanelor, mergeţi în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi la moaştele sfinţilor noştri, că veţi primi uşurare şi mare ajutor în necazurile vieţii. De asemenea, cinstiţi Sfînta Cruce, pavăza credinţei, şi o purtaţi cu credinţă, că prin ea izgonim pe diavoli şi liniştim pe sectanţii hulitori de Dumnezeu.

A trecut prima săptămînă din Sfîntul Post, numită şi "Săptămîna Mare". Ne bucurăm că bisericile iarăşi s-au umplut de credincioşi, că aţi postit cu toţii şi că alergaţi cu credinţă şi evlavie la Dumnezeu Mîntuitorul şi nădejdea noastră.

Vă îndemn, fraţii mei, să continuaţi a posti Sfîntul Post şi să vă rugaţi, să citiţi cît mai mult şi să faceţi după putere milostenie şi veţi vedea cîtă bucurie şi pace veţi primi în suflet. Dar, mai ales, vă îndemn să vă spovediţi de două ori la duhovnici şi în aceste zile, şi la sfîrşitul Postului Mare, iar care aveţi dezlegare, să primiţi şi Sfînta Împărtăşanie.

Creştinii evlavioşi, mamele, copiii, bătrînii şi bolnavii sunt datori să se spovedească şi să se împărtăşească de două ori în acest mare post. Siliţi-vă la Hristos. El vă cheamă, vă aşteaptă şi vi se dăruieşte în dar tuturor celor ce păzesc poruncile Lui. Nu treceţi cu vederea dragostea şi harul lui Hristos.

Să-L rugăm pe Fiul lui Dumnezeu să întărească dreapta credinţă şi evlavia ortodoxă, ca să biruim cu puterea Lui şi pe diavoli şi pe sectanţii hulitori, şi pe necredincioşi, şi să trăim veşnic în bucuria şi iubirea lui Dumnezeu. Amin.

luni, 31 ianuarie 2011

Cuviosul Părintele nostru Vendemian, cel ce a pustnicit în muntele Sfîntului Avxentie (1 februarie)


(Tradus din greceşte)

Acest sfînt s-a născut în Misia cea mare, ce era în timpurile vechi cinstită de elini, care erau nişte nebuni şi nişte nerecunoscători. Acum este pretutindeni cinstită pentru credinţa, iubirea de Hristos şi îmbunătăţita petrecere a locuitorilor ei, a căror veste pentru faptele cele bune a ajuns pînă în Britania, Italia şi pînă la stîlpii lui Iraclie (strîmtoarea Gibraltar).
Apoi, ca să arate că şi din partea de răsărit este aceeaşi bunăvestire, a odrăslit şi pe bunul Vendemian, care a dorit atîta necîştigare, încă din tinereţe, încît n-a agonisit nicidecum aur, argint sau aramă la brîul său, ci umbla cu o haină, fără alt veşmînt şi neîncălţat. Nici traistă nu purta pentru pîine, după stăpîneasca poruncă cea dată către Apostoli. Precum era trupul dezgolit, aşa a golit şi sufletul de toate patimile şi cugetele pămînteşti, că nu gîndea nici la cinste, nici la bogăţia vremelnică; nu gîndea la înălţimea neamului său şi la cinste, nici la banii cei mulţi şi lucrurile cele mişcătoare şi nemişcătoare, ci le-a urît pe toate ca pe nişte gunoaie, şi pe Însuşi Dumnezeu l-a dorit. Apoi dorea de mic să găsească loc liniştit şi netulburat, ca să vorbească cu doritul Hristos, rugîndu-se. Din pricina aceasta, a fugit din patria lui şi s-a dus la Constantinopol, pentru ca să afle un oarecare monah îmbunătăţit, care să-l călugărească.
Căutînd dintr-un loc înalt al cetăţii, a văzut un munte departe de acolo, înalt şi mai presus decît alţii. Şi întrebînd pe cineva cum se numea acel munte, i-au spus că-i zice muntele lui Avxentie, în care era un om sfînt, care pustnicea acolo, deasupra, de mulţi ani. Muntele acela era foarte aspru şi cu vîrf înalt, lipsit de toate cele de mîncare; ci numai pietre şi lemne multe erau acolo. Deci, pentru cele trupeşti era cît se poate de amar şi nefolositor, iar pentru suflet era loc priincios de mîntuire; căci cele obositoare şi amare ale trupului dau sufletului dezmierdare şi îndulcire, precum zice fericitul apostol: Cînd sîntem neputincioşi cu trupul, atunci cu sufletul sîntem sănătoşi.
Deci, cît a auzit tînărul că era muntele strîmtorat şi lipsit de orice mîngîiere trupească, s-a bucurat şi s-a veselit că a aflat loc după sufletul lui. Atunci a alergat cu osîrdie către dînsul, precum aleargă către izvor cerbul cel însetat. Ajungînd la Sfîntul Avxentie, a căzut la picioarele lui, rugîndu-se cu lacrimi să-l tundă monah, în taină, ca să nu afle rudele şi să-l împiedice. Marele Avxentie, văzînd nemărginita rîvnă a tînărului, a înţeles dragostea cea fierbinte ce avea către Dumnezeu. Drept aceea, nicidecum nu s-a lenevit, nici s-a îndoit de el, cunoscînd, cu ochiul cel prevăzător, viaţa cea viitoare a tînărului. Mai întîi l-a învăţat destul şi l-a sfătuit, apoi l-a tuns monah. Tînărul atît de mult a sporit în ascultare şi în celelalte fapte bune, încît a dat în fiecare zi rodul său, ca un pom bun care este sădit lîngă apă.
După puţin timp a adormit marele Avxentie, lăsînd pe fericitul Vendemian moştenitor al faptei sale bune şi pildă a pust-niciei, care a zidit singur o chilie foarte mică, mai jos decît chilia bătrînului, în care a stat cinci ani, avînd mintea totdeauna înălţată către cele cereşti, şi mai înainte văzînd în odihnă petrecerea îngerilor, pe care se sîrguia să-i urmeze pe cît putea, cu nevoinţa marii pustnicii.
Dar fiindcă locul acela era foarte vătămător şi strîmtorat, cuviosul se chinuia foarte mult. Era foarte slăbit de asprimea locului şi de multa postire. Drept aceea, văzînd Tatăl cel de obşte şi Stăpînul nostru, Iisus Hristos, pe robul Său într-atîta strîmtorare şi în pustnicie peste măsură, a venit de faţă să-l cerceteze. Arătîndu-se lui, i-a poruncit să se suie la locul fericitului Avxentie, ca să rămîie acolo pînă la sfîrşitul vieţii sale şi să urmeze nevoinţa bătrînului, dar nu mai multă, pentru neputinţa firii sale.
Acestea a poruncit Stăpînul nostru, pentru două pricini: întîi, să nu rămîie locul lui Avxentie nepomenit (nefiind nimeni acolo), şi al doilea, pentru ca să nu se chinuiască mai mult iubitul Său cu strîmtorarea cea de jos, şi să moară devreme. Deci, s-a suit în vîrful muntelui, unde se nevoia, sîrguindu-se în cîntarea de psalmi şi la slujba sa. Dar vicleanul şi urîtorul de bine, diavolul, nesuferind să vadă acest fel de luminător al lumii prea strălucit, ca să lumineze tot pămîntul cu strălucirea şi cu petrecerea sa, cu care a scos pe mulţi de la pieire, a adunat într-o noapte pe toţi slujitorii săi, adică pe ceilalţi diavoli, care s-au prefăcut în chip de vulturi, îngeri şi corbi. Iar cînd cuviosul se ruga, strigau blestemaţii aceia ca să tulbure liniştea lui şi nu-l lăsau să se roage; însă cu cît ei zgîriau uşile şi pereţii cu unghiile lor, strigînd tare, cu atîta cînta mai tare şi cu mai mare glas, în ciuda lor, încît i-a făcut de au fugit, neputînd să calce în bolduri şi să scrie în mare, după cuvintele Scripturii.
Să lăsăm acum cele despre pustnicia şi petrecerea lui cea mai presus de om şi să spunem ceva şi despre darurile ce avea, de a prooroci cele ce aveau să fie; căci pagubă este celor iubitori de fapte bune, de vor tăcea.
Sfîntul avea vreo cîţiva ucenici şi împreună lucrători şi într-o vreme nu avea pîine nicidecum. Pentru aceea s-a întristat foarte mult, neştiind cum vor călători. De aceea, cîrteau împotriva bătrînului precum altă dată israeltenii au cîrtit împotriva lui Moise, ca nişte nemulţumitori. Bătrînul văzînd pe tineri răbdînd de foame l-a durut inima şi a zis către ucenicul său: "Pogoară-te din munte, să întîmpini pe omul care ne aduce pîini ca să mîncăm spre îndestulare". Atunci fratele, de bucurie, a uitat foamea sa cea mare şi, pogorîndu-se repede, a aflat un om care aducea mai multe pîini. Pe acesta l-a suit la mănăstire şi l-a dus către cuviosul, apoi a scos pîinile şi le-a dus la cei flămînzi, împărţind la toţi şi zicînd: "Luaţi, mîncaţi şi mulţumiţi stăpînului, care ne hrăneşte pe noi nemulţumitorii, ca un suferitor de rele". Iar ei au mîncat şi s-au plecat dascălului.
A doua minune a urmat celei dintîi: "Într-o vreme nu avea untdelemn biserica nicidecum. Pentru aceea, eclesiarhul a lăsat candelele nespălate. Şi întrebîndu-l cuviosul pentru ce nu poartă grijă de slujba sa, să spele vasele, precum se cuvenea, de vreme ce era ziua Sîmbetei, acela a răspuns: "Fiindcă nu este nicidecum unt-delemn, n-a fost trebuinţă să se spele candelele în zadar şi fără de vreme". Atunci îi zise cuviosul: "Tu fă cu sîrguinţă slujba ta şi Domnul ne va dărui cele trebuincioase". Astfel a zis; dar văzînd că acei ce slujeau nu au osîrdia să facă cele poruncite, a ocărît prege-tarea lor şi necredinţa către Stăpînul. Iar ei, în urmă, pregătind candela şi împodobindu-le pe toate cum se cuvenea, au zis atunci către dînsul: "Iată, părinte, focul şi candela gata; dar unde este untdelemnul?" El a răspuns, zicînd: "Domnul nostru ne va trimite şi untdelemn, ca un milostiv." Deci, cu cuvîntul s-a făcut şi lucrul, căci a venit în ceasul acela un om necunoscut, pe care altădată nu l-au mai văzut, cu femeia şi copiii săi, ca să-i binecuvînteze sfîntul şi au adus un dobitoc încărcat cu untdelemn. Binecuvîntîndu-i fericitul şi învăţîndu-i cele spre folosul sufletesc, i-a liberat în pace. Iar pe ucenici i-a învăţat să nu se îngrijească pentru lucrurile cele trebuincioase, ci să aibă totdeauna nădejdea lor spre Dumnezeu.
Dar nu numai darul proorociei îl avea cuviosul, ci şi pe bolnavi îi vindeca în dar şi mai ales pe cei idropici şi pe cei ce erau bolnavi de splină. Pe scurt, a săvîrşit atîtea minuni, încît este cu neputinţă să le descriu pe larg. Din acestea puţine ce am spus, să cunoască fiecare şi pe celelalte. Iar noi să venim la fericita lui mutare, ca să dăm sfîrşit povestirii. Fiindcă pe pămînt era născut ca un om, de aceea era nevoit să-şi dea datoria, după cele pămînteşti, potrivit cuvintelor: Pămînt eşti şi în pămînt te vei întoarce. Deci, bolind puţine zile, a sfătuit pe ucenici şi i-au întărit pe temelia credinţei, căci pe lîngă alte fapte bune ale sale, avea şi cuvîntul înţelepciunii, din darul Sfîntului Duh. Învăţîndu-i pe dînşii să aibă dragoste unii cu alţii, şi mai ales milostenie către cei lipsiţi şi scăpătaţi, s-a închis în chilia sa, închizînd fereastra.
Ucenicii lui, care erau atunci mulţi adunaţi, pentru rîvna şi urmarea lui, s-au mirat, căci altă dată n-a mai făcut aşa, să se închidă atîtea zile, ci petrecea cu dînşii, învăţîndu-i dumnezeieştile porunci. Deci, oricare încercau să rupă scîndurile, să vadă ce s-a făcut dascălul lor. Dar ceilalţi nu-i lăsau, crezînd că nu cumva se îndeletniceşte în vreo lucrare sau în rugăciune şi-l vor tulbura". Prelungindu-se vremea mai mult, îl strigau încetişor fiii lui, zicînd: "Pentru ce, părinte, nu ne arăţi luminata ta faţă şi să ne spui, după obicei, cuvinte curgătoare de miere? Nu ştii că prin frumuseţea feţei şi cu podoaba cuvintelor tale, - după David, - ne încingem cu putere şi sîntem legaţi cu părinteasca ta dragoste mai mult decît iedera pe copac? Nu ştii că rămînem întunecaţi cînd nu te vedem pe tine, ochiul nostru cel prea luminos? Deschide-ne uşa milei tale, grăieşte urechilor noastre, întăreşte pe piatră picioarele noastre şi îndreptează paşii iubiţilor tăi".
Acestea şi altele asemenea zicînd, vărsau lacrimi, dar nici-decum nu se auzea glas de la părintele. Aceasta mai mult i-a tulburat şi se tînguiau nemîngîiaţi, temîndu-se că nu cumva s-a sfîrşit. Pentru aceea au fost siliţi să deschidă fereastra şi, intrînd în peşteră, l-au aflat pe dînsul, - o! minunată vedere -, îngenunchiat şi mort, ca şi cum se ruga.
A făcut patruzeci şi doi de ani în acea peşteră de sus. După ce l-au plîns din destul, au pregătit cele de îngropare şi i-au făcut mormîntul în acelaşi loc, în care a săvîrşit minunatele nevoinţe şi ca o albină a lui Hristos, iubitoare de lucru, a adunat cu sîrguinţă mierea pustniciei. Atunci au venit la îngroparea lui puţini monahi din locurile cele dimprejur, căci era omăt mare pretutindeni, şi mai ales pe vîrfurile munţilor, fiindcă era întîia zi a lunii Februarie. Pentru aceasta nu s-au adunat mulţi la îngroparea lui. Însă cîţi s-au aflat, au săvîrşit cîte se cădeau cu sîrguinţă şi l-au îngropat cu cinste şi cu evlavie precum se cuvenea, întru slava Tatălui, a Fiului, şi a Sfîntului Duh, în veci. Amin.
Publicat de la
Etichete: ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)