Iubiţi credincioşi, [...]Calea spre Dumnezeu este rugaciunea. Masurarea drumului strabatut se face dupa feluritele stari de rugaciune în care intra treptat cel ce se roaga asa cum trebuie si în chip statornic. Învata sa te rogi lui Dumnezeu asa cum trebuie. Dupa ce ai învatat sa te rogi cum trebuie, roaga-te mereu si lesne vei mosteni mântuirea. Mântuirea apare de la Dumnezeu la vremea ei, însotita de o vestire de netagaduit a inimii, celui ce se roaga asa cum trebuie si în chip statornic. Pentru ca rugaciunea sa fie fara greseala trebuie ca ea sa fie adusa dintr-o inima plina de saracie cu duhul, din inima înfrânta si smerita. Toate celelalte stari ai inimii, pâna la înnoirea ei de catre Duhul Sfânt, sa le socoti, cum si sunt ele cu adevarat, nepotrivite pacatosului care se pocaieste si îl roaga pe Dumnezeu pentru iertarea pacatelor sale si pentru slobozirea, ca dintr-o temnita si din obezi, din robia patimilor. [...]
Când te trezesti din somn, primul tau gând sa fie la Dumnezeu; adu lui Dumnezeu însasi începatura gândurilor tale, înca nepecetluita cu nici o întiparire desarta. Când mergi spre somn, când te pregatesti sa te cufunzi în acest chip al mortii, cele din urma gânduri ale tale sa fie la vesnicie si la Dumnezeu, Care împarateste în ea. Un înger i-a descoperit unui calugar sfânt urmatoarea rânduiala bine placuta lui Dumnezeu a gândurilor la rugaciune: „începutul rugaciunii se cuvine sa fie alcatuit din slavoslovirea lui Dumnezeu, din multumita adusa lui Dumnezeu pentru binefacerile Sale cele fara de numar; dupa aceea, datori suntem sa aducem lui Dumnezeu marturisirea fara nici o fatarnicie a pacatelor noastre, cu duh înfrânt; iar în încheiere putem înfatisa Domnului, cu mare smerenie, totusi, cereri pentru nevoile noastre sufletesti si trupesti, lasând cu evlavie împlinirea sau neîmplinirea acestor cereri în seama voii Lui”.[...]
Rugaciunea este în sine, ca împreuna-vorbire cu Dumnezeu, un bun foarte înalt, adeseori cu mult mai înalt decât ceea ce cere omul, si Milostivul Dumnezeu, neîmplinind cererea omului, îl tine pe acesta la rugaciune ca sa n-o piarda, sa nu lase acest bun înalt al rugaciunii dupa primirea lucrului cerut, cu mult mai putin bun. Cererile a caror împlinire au urmari vatamatoare Dumnezeu nu le împlineste; El nu împlineste nici cererile potrivnice sfintei Lui voi, potrivnice preaînteleptelor si neurmatelor Sale judecati. Împotriva hotarârii lui Dumnezeu a cerut marele Moise, vazatorul de Dumnezeu, sa i se daruiasca a intra în pamântul fagaduintei, si n-a fost ascultat (Deut. 3,26); împotriva hotarârii lui Dumnezeu s-a rugat Sfântul David, înaripându-si rugaciunea prin postire, cenusa si lacrimi, pentru pastrarea vietii fiului sau bolnav si n-a fost ascultat (2 Împ. 12). Si tu, daca Dumnezeu nu împlineste cererea ta, pleaca-te cu evlavie înaintea voii Atotsfântului Dumnezeu, Care, din nepatrunse pricini, a lasat cererea ta neîmplinita. Fiilor lumii, care cer de la Dumnezeu bunuri pamântesti pentru îndestularea poftelor trupesti, Sfântul Apostol Iacov le vesteste: cereti si nu primiti fiindca rau cereti, ca întru dezmierdarile voastre sa cheltuiti (Iacov 4,2) [...] Omul cauta ia fata, iar Dumnezeu cauta la inima (1 Împ. 16, 7); însa în om asezarea launtrica a inimii se potriveste mult cu atitudinea sa din afara. Drept aceea, atunci când stai la rugaciune da trupului pozitia cea mai evlavioasa cu putinta. Stai, ca un osândit, cu capul plecat, fara a îndrazni sa privesti la cer, cu mâinile lasate în jos sau împreunate la spate, ca si cum ar fi legate, asa cum sunt legati de obicei raufacatorii prinsi la locul faptei. Sunetul glasului tau sa fie sunet jalnic de tânguire, ca glasul unui om ranit de o arma ucigasa sau sfâsiat de o boala cumplita. [...]
Daca te-ai hotarât sa-i aduci lui Dumnezeu prinos de rugaciune, leapada toate cugetarile si grijile lumesti. Nu te îndeletnici cu gândurile care îti vor veni atunci, oricât îti vor parea de însemnate, stralucitoare, trebuincioase. Da lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, iar cele trebuincioase pentru viata vremelnica vei reusi sa le dai la vremea potrivita. Nu este cu putinta sa slujesti lui Dumnezeu cu rugaciunea si totodata sa-ti umpli mintea cu gânduri si griji laturalnice. [...] Iertarea tuturor greselilor aproapelui, a tuturor, pâna la una, chiar si a celor mai grele, este conditia de neînlaturat a reusitei la rugaciune. Si când stati de va rugati, porunceste Mântuitorul, iertati tot ce aveti împotriva cuiva, ca si Tatal vostru Cel din ceruri sa va ierte voua gresalele voastre; iar daca voi nu veti ierta, nici Tatal vostru Cel din ceruri nu va va ier ta voua gresalele voastre (Mc 11,25-26). „Rugaciunea celor ce pomenesc raul e ca semanatul pe piatra”, a zis Preacuviosul Isaac Sirul. [...] Cantitatea rugaciunii se hotaraste pentru fiecare în parte dupa felul lui de viata si masura puterilor sale sufletesti si trupesti. Cei doi banuti ai vaduvei, adusi de catre ea în templu si care alcatuiau toata averea ei, s-au aratat în cumpana Dreptului Judecator mai mari decât prinoasele însemnate aduse de bogati din prisosurile lor. Asa sa judeci si cu privire la rugaciune: cantitatea ei sa ti-o stabilesti dupa puterile tale, amintindu-ti înteleapta povata a marelui povatuitor al monahismului: „De silesti trupul tau neputincios la fapte ce întrec puterile lui, prin asta bagi în sufletul tau întunecare si îi aduci tulburare, iar nu folos”. De la o constitutie sanatoasa si viguroasa se cere rugaciune pe potriva. „Toata rugaciunea în care trupul nu se osteneste, iar inima nu vine la strapungere, a zis acelasi mare Parinte, se socoate ca roada necoapta, fiindca aceasta rugaciune e fara suflet”. Când esti prins cu datoriile mirenesti sau, daca esti monah, cu ascultarile si nu-ti este cu putinta sa-ti faci timp cât ai vrea pentru rugaciune, oricât ti-ai dori-o, nu te tulbura: slujirea legluita si facuta în conglasuire cu constiinta îl pregateste pe om pentru rugaciunea cea cu deadinsul si înlocuieste cantitatea prin calitate. Nimic nu ajuta sporirea în rugaciune, cum o ajuta constiinta împacata, prin faptuirea cea placuta lui Dumnezeu. [...]
Sufletul rugaciunii este luarea-aminte. Trupul fara suflet e mort, iar rugaciunea fara luare-aminte e, asijderea, moarta. Fara luare-aminte, rugaciunea rostita se preface în vorbire desarta, iar cel ce se roaga astfel se numara cu cei e iau numele Lui Dumnezeu în desert. Cuvintele rugaciunii sa le rostesti fara grabire; nu îngadui mintii sa rataceasca peste tot, ci zavoraste-o în cuvintele rugaciunii. Strâmta si mâhnicioasa este aceasta cale pentru minte, ce s-a obisnuit sa vagabondeze slobod prin lume; însa aceasta cale duce la luarea-aminte. Cine va gusta din marea bunatate a luarii-aminte, acela va iubi sa-si strâmtoreze mintea pe calea care duce la fericita luare-aminte.
Luarea-aminte este cel dintâi dar al harului dumnezeiesc, trimis de sus celui care se osteneste si cu rabdare patimeste în nevointa rugaciunii. Haricei luari-aminte trebuie sa-i premearga silinta omului spre luarea-aminte: aceasta din urma trebuie sa fie martorul lucrator al nemincinoasei dorinte de a o primi pe cea dintâi. Luarea-aminte a omului este înviforata de gânduri si visari, se clatina din pricina lor; luarea-aminte harica e neclintita si plina de tarie. Nu-ti îngadui sa te împrastii cu gândurile la rugaciune, sa urasti visarea, sa lepezi grijile cu puterea credintei, sa bati în inima cu frica de Dumnezeu, si lesne vei deprinde luarea-aminte. Mintea care se roaga trebuie sa se afle în stare de adevar deplin. Visarea, oricât ar fi de ademenitoare si frumoasa la aratare, pentru simplul fapt ca e o alcatuire proprie si samavolnica (arbitrara) a mintii, scoate mintea din starea de adevar dumnezeiesc, o aduce în starea de amagire de sine si înselare, drept care si trebuie lepadata la rugaciune. În vremea rugaciunii, mintea trebuie sa o avem si cu toata osârdia sa o pazim fara închipuiri, lepadând toate chipurile care ni se zugravesc în ea prin virtutea închipuirii: fiindca la rugaciune mintea sta înaintea Dumnezeului Nevazut, Care nu poate fi închipuit în nici un chip material. Chipurile, daca mintea le va îngadui la rugaciune, se vor face un val, un zid de nepatruns între minte si Dumnezeu. „Cei ce nu vad nimic în rugaciunile lor îl vad pe Dumnezeu”, a grait Sfântul Meletie Marturisitorul.
Daca în vremea rugaciunii tale ti se înfatiseaza în chip simtit sau se zugraveste în tine de la sine, în chip gândit, chipul tui Hristos sau vreunui înger sau vreunui sfânt, într-un cuvânt, orisice fel de chip, nicicum sa nu iei aceasta aratare drept adevarata, nu o baga de loc în seama, nu sta de vorba cu ea. Altminteri, negresit te vei supune unei înselari si foarte puternice vatamari sufletesti, precum s-a si întâmplat cu multi. Mai înainte de a fi înnoit de catre Sfântul Duh, omul nu e în stare sa aiba împartasire cu duhurile sfinte. Aflându-se înca în tarâmul duhurilor cazute, în robia lor, nu e în stare sa le vada decât pe ele, si acestea, vazând la om înalta parere despre sine si amagire de sine i se arata în chip de îngeri luminati, în chipul lui Hristos Însusi, pentru a pierde sufletul lui. Sfintele icoane sunt primite de catre Biserica pentru încalzirea amintirilor si simtamintelor evlavioase, iar nicidecum pentru întarâtarea închipuirii. Stând înaintea icoanei Mântuitorului, sa stai ca înaintea Domnului lisus Hristos însusi, Care e pretutindeni fiitor dupa dumnezeire, si prin icoana Sa este de fata în acel loc unde se afla ea. Stând înaintea icoanei Maicii lui Dumnezeu, sa stai ca înaintea însasi Sfintei Fecioare, dar mintea ta pastreaz-o fara chipuri: este o mare deosebire între a fi în prezenta Domnului si înaintea Lui si a ti-L închipui pe Domnul. Simtamântul ca Domnul este de fata aduce în inima frica, mântuitoare, baga în ea mântuitorul simtamânt al evlaviei, iar închipuirea Domnului si a Sfintilor împartaseste mintii o anumita materialitate, o aduce în mincinoasa si trufasa parere de sine, aduce sufletul într-o stare mincinoasa, în starea amagirii de sine. Înalta stare este a simti ca Dumnezeu e de fata! Ea înfrâneaza mintea de la împreuna-vorbirile cu gândurile straine care uneltesc împotriva rugaciunii; ea îi aduce omului din belsug simtirea nimicniciei sale; ea îl face pe om priveghetor asupra-si, pazindu-l de greseli, chiar si de cele mai marunte. Simtirea ca Dumnezeu este de fata se dobândeste prin rugaciune cu luare-aminte. Mult ajuta la dobândirea ei si starea cu evlavie înaintea sfintelor icoane. Cuvintele rugaciunii, însufletite de luarea-aminte, patrund adânc în suflet, strapung, ca sa zic asa, inima, si nasc în ea strapungerea. Cuvintele rugaciunii savârsite cu împrastiere se ating de suflet numai pe deasupra, fara a lasa în ele nici o întiparire. […]
În nevoitorul rugaciunii, sporirea în rugaciune începe sa se arate printr-o osebita lucrare a luarii-aminte: din vreme în vreme, aceasta cuprinde fara veste mintea, închizând-o în cuvintele rugaciunii. Dupa aceea, ea se face mult mai statornica si mai dainuitoare: mintea se lipeste, parca, de cuvintele rugaciunii, este trasa de ele spre unirea cu inima. În cele din urma, cu luarea-aminte se uneste pe neasteptate strapungerea, si îl face pe om biserica a rugaciunii, biserica a lui Dumnezeu. [...] Simtamintele nascute prin rugaciune si pocainta sunt: usurarea constiintei, pacea sufleteasca, împacarea cu aproapele si cu împrejurarile vietii, mila si împreuna-patimirea fata omenire, înfrânarea de la patimi, raceala fata de lume, supunerea fata de Dumnezeu, puterea în lupta cu gândurile si înclinarile pacatoase. Sa te multumesti cu aceste simtiri în care gusti, totusi, nadejdea mântuirii. Nu cauta mai înainte de vreme înalte stari duhovnicesti si extaze în rugaciune. Acestea nu sunt deloc asa cum se înfatiseaza închipuirii noastre: lucrarea Sfântului Duh, din care apar înaltele stari ale rugaciunii, sunt ne-ajunse pentru mintea trupeasca. Învata-te sa te rogi din tot cugetul tau, din tot sufletul tau, din toata vârtutea ta. Vei întreba: „Cum adica?” Aceasta nu o poti afla decât încercând. Sileste-te sa te îndeletnicesti necontenit cu rugaciunea întru luare-aminte: rugaciunea întru luare-aminte îti va raspunde la întrebare prin fericita cunoastere din cercare. [...]
Cel care cauta în rugaciunea sa bunuri stricacioase pamântesti stârneste împotriva-i nemultumirea împaratului Ceresc. Îngerii si arhanghelii, aceste capetenii ale Lui, cauta spre tine în vremea rugaciunii tale, sa vada ce vei cere de la Dumnezeu. Ei se minuneaza si se bucura când vad pe cel pamântesc ca paraseste pamântul si aduce prinos de cerere pentru primirea uneia dintre bunatatile ceresti; dimpotriva, se supara pe cel ce trece cu vederea cele ceresti si cere lucruri de ale sale, pamântesti si stricacioase. [...] Multa vorbarie (Mt. 6,7,8), osândita de Domnul în rugaciunile pagânilor, sta în numeroasele cereri de bunatati vremelnice care umplu rugaciunile pagânilor, în acea împletire ritoriceasca în care sunt înfatisate ele, de parca podoabele retorice, sonoritatea materiala si puterea stilului L-ar putea înrâuri pe Dumnezeu asa cum înrâuresc auzul si nervii oamenilor trupesti. Osândind aceasta multa vorbarie, Domnul n-a osândit nicicum rugaciunile prelungite, asa cum li s-a parut unor eretici: El însusi a sfintit rugaciunea prelungita, ramânând timp îndelung la rugaciune. Si a petrecut noaptea în rugaciune catre Dumnezeu (Lc 6,12), istoriseste despre Domnul Evanghelia. Lungimea rugaciunii la placutii lui Dumnezeu vine nu din multa vorbarie, ci din belsugul simtamintelor duhovnicesti care apar în ei la vremea rugaciunii. Prin îmbelsugarea si puterea acestor simtaminte se desfiinteaza, ca sa zic asa, timpul, prefacându-se în vesnicie pentru sfintii lui Dumnezeu. Atunci când lucratorul rugaciunii ajunge la sporire în fericita sa nevointa, felurimea gândurilor din psalmi si din alte rugaciuni devine nepotrivita cu asezarea lor launtrica. Rugaciunea vamesului si alte rugaciuni foarte scurte rostesc cel mai bine nerostita, cuprinzatoarea dorinta a inimii, si placutii lui Dumnezeu au petrecut adeseori în astfel de rugaciune multe ceasuri, zile si ani, fara a simti nevoie de felurime a gândurilor pentru rugaciunea lor puternica si concentrata. Rugaciunile alcatuite de eretici sunt foarte asemanatoare cu rugaciunile pagânilor: în ele e multa vorbarie; în ele este frumusetea pamânteasca a cuvântului; în ele e înfierbântarea sângelui; în ele nu e pocainta îndestulatoare; în ele este nazuinta catre nunta Mielului de-a dreptul din casa de desfrânare a patimilor; în ele este amagire de sine. Ele sunt straine de Duhul Sfânt: adie din ele suflarea molipsitoare a duhului întunecat, a duhului viclean, a duhului minciunii si pierzarii. […]
Recunoasterea propriei pacatosenii, a propriei neputinte, a propriei nimicnicii este conditia de neînlaturat pentru ca Dumnezeu sa primeasca si sa asculte cu milostivire rugaciunea. Toti sfintii au pus la temelia rugaciunii recunoasterea si marturisirea pacatoseniei lor si a pacatoseniei întregii omeniri. Sfintenia omului atârna de recunoasterea si marturisirea acestei pacatosenii. Cel ce daruieste oamenilor sfintenie pentru pocainta lor a grait: Nu am venit sa chem pe cei drepti, ci pe cei pacatosi ia pocainta (Mt.. 9,13). Tu, care voiesti sa te îndeletnicesti cu nevointa rugaciunii! Mai înainte de a purcede la aceasta nevointa, sileste-te sa ierti pe oricine te-a amarât, te-a clevetit, te-a batjocorit, pe oricine ti-a pricinuit vreun rau, oricare ar fi acest rau. Cel înaintea Caruia voiesti sa stai prin rugaciune a poruncit: De vei aduce darul rugaciunii tale la altarul cel de sus al Împaratului împaratilor, si acolo îti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva împotriva ta, lasa acolo darul tau înaintea altarului si mergi mai întâi de te împaca cu fratele tau, si atunci venind adu darul tau (Mt. 5,23-24). [...] Daca rabzi saracie, ori te strâmtoreaza împrejurari mâhnicioase, ori unelteste împotriva ta si te prigoneste vrajmasul tau, nu lua aminte, pentru ca la rugaciune luarea ta aminte sa nu fie clintita de nici o împrastiere, de nici o tulburare; nu lua aminte la amintirile si gândurile care ti se înfatiseaza, privitoare la saracia ta, la împrejurarile grele în care te afli, la vrajmasul tau. Cel sub a Carui deplina stapânire va aflati si tu, si împrejurarile în care te afli, si vrajmasul tau, graieste catre cei preaiubiti ai Sai: Sa nu se tulbure inima voastra; credeti în Dumnezeu, si în Mine credeti (In.14, 1).[...]
Nu admira natura vazuta, nu te lasa prins de contemplarea frumusetilor ei; nu pierde vremea atât de pretioasa si puterile sufletului cu dobândirea cunostintelor aduse de stiintele lumesti. Atât puterile, cât si timpul sa le întrebuintezi pentru dobândirea rugaciunii care savârseste sfânta slujba în camara ta cea launtrica. Acolo, în tine însuti, rugaciunea îti va descoperi o priveliste care va atrage întreaga ta luare-aminte: ea îti va aduce cunostinte pe care lumea nu poate sa le încapa si de care nici nu are habar. Acolo, în adâncul inimii, vei vedea caderea omenirii, vei vedea sufletul tau omorât de pacat, vei vedea mormântul, vei vedea iadul, vei vedea demonii, vei vedea legaturile si obezile, vei vedea sabia de foc a heruvimului care strajuieste calea spre viata vesnica, care îngradeste omului intrarea în locasul raiului vei vedea multe alte taine ascunse de lume si de fiii lumii. Când ti se va descoperi aceasta priveliste, privirile tale se vor lipi de ea; te vei raci fata de toate cele vremelnice si stricacioase, care ti-au fost pe plac pâna în ceasul acela.[...]
Demonii le insufla oamenilor sa se osteasca împotriva lucratorului rugaciunii, sa-l osândeasca pentru ciudatenia purtarii sale, pentru putinatatea faptelor lui folositoare, sa-i scoata vina ca e lenes, fatarnic si face pe sfântul, sa puna pe seama lui gânduri rele si viclene, fapte stricate, sa strice si sa tulbure linistirea lui, sa-l sileasca la îndeletniciri potrivinice vietuirii lui, tovarase cu abaterea mintii de la rugaciune, cu împrastierea, cu stricarea pacii sufletesti. Cunoscând pricina începatoare a acestor ispite, sa ne rugam, precum ne porunceste Evanghelia si ne predanisesc Sfintii Parinti, pentru cei de aproape ai nostri, care pacatuiesc întru necunostinta si din îndemn strain; maiestriile demonilor le va strica Dumnezeu.
Ispitindu-ne din afara, demonii se tin de ticalosii si înlauntrut nostru. Când ne departam în însingurare si începem a ne îndeletnici cu rugaciunea, stârnesc în noi felurite dorinte pacatoase pe care nu le simteam mai înainte, învaluiesc inima noastra cu nenumarate gânduri si visari pacatoase, care pâna atunci nu se aratasera niciodata mintii noastre si fac acestea cu scopul ca noi, adusi într-o stare de nedumerire si descurajare si nevazând nici un folos de la nevointa rugaciunii si de la însingurare, sa ne lasam de ele. Aceasta lucrare a demonilor se înfatiseaza nevoitorilor noi în nevointa ca o lucrare a sufletului lor: vrajmasii nostri cei nevazuti si vicleni, savârsindu-si faradelegile, vor totodata sa se ascunda, ca omul sa nu poata iesi din cursele pe care ei i le-au întins, sa mearga la destramare launtrica si la pierzanie sigura.
Dat fiind ca pentru demoni este un lucru foarte însemnat sa se ascunda de om, pentru om este un lucru foarte însemnat sa înteleaga ca ei sunt lucratorii începatori ai pacatului, izvorul ispitelor noastre, si nicidecum cei de aproape ai nostri, nici noi, atunci când ne petrecem viata slujind lui Dumnezeu, si nici vreo oarecare întâmplare. Privind cum lucreaza vrajmasii, ne deprindem treptat, sub calauzirea cuvântului lui Dumnezeu, sa priveghem cu trezvie asupra lor si asupra noastra si sa ne împotrivim lor cu tarie. Smeriti-va, ne povatuieste Apostolul verhovnic, sub mâna tare a lui Dumnezeu, ca sa va înalte pe voi la vremea potrivita, toata grija aruncând spre Dânsul, ca El Se îngrijeste pentru voi. Fiti treji, privegheati, ca vrajmasul vostru, diavolul, umbla ca un leu racnind, cautând pe cine sa înghita: caruia stati împotriva întariti fiind prin credinta (I Pt. 5,6-9). [...]
Este de neaparata trebuinta ca mai întâi sa ne desfacem de avutia materiala, sa ne despartim de lume, sa ne lepadam de ea: numai dupa savârsirea acestei lepadari poate crestinul sa-si vada launtrica înrobire si temnita, launtricele legaturi si rani, launtrica omorâre a sufletului Lupta cu moartea care traieste în inima, savârsita prin rugaciune, sub calauzirea Cuvântului lui Dumnezeu, e rastignire, este pieire a sufletului pentru mântuirea sufletului (Mc. 8,35). [...] Cel ce împreuneaza rugaciunea cu plânsul se nevoieste dupa rânduiala aratata de însusi Dumnezeu, se nevoieste dupa cuviinta, în chip legiuit. La vremea sa, el va da roada îmbelsugata: bucuria mântuirii neîndoielnice. Cel ce a înstrainat plânsul de rugaciunea sa se osteneste împotriva rânduielii lasate de Dumnezeu si nu va culege nici un fel de roade sau, mai bine zis, va culege spinii parerii de sine, amagirii de sine, pierzarii. Fratilor! Sa nu ne îngaduim a ne amagi cu gândul mincinos, caraghios, nechibzuit, pierzator; sa nu ne repezim a cauta desfatari în rugaciunea noastra! Nu este data pacatosilor desfatarea harica; acestora li se cuvine plânsul: pe acesta sa-l cautam cu toata osârdia, sa cautam aceasta comoara, cheia tuturor comorilor duhovnicesti. Cel ce nu are plâns se afla într-o stare mincinoasa: el este înselat de trufia sa. Sfintii Parinti numesc plânsul „calauza în nevointa duhovniceasca”. El trebuie sa mearga înaintea tuturor cugetarilor noastre evlavioase, sa le îndrepteze spre telul cel adevarat. Cugetarea care nu este patrunsa si calauzita de plâns este o cugetare ratacita. [...] Este cu neputinta, baga de seama Sfântul Ioan Scararul, ca cel ce doreste sa învete a se ruga sa poata învata asta numai din vorbe. Dascalii ei sunt cercarea (experienta) si plânsul. În strapungerea si smerirea duhului sa începem nevointa rugaciunii, sa intram sub acoperamântul plânsului: Dumnezeu Însusi, Care da rugaciune celui ce se roaga (1 Împ. 2,9), se va face noua Dascal al rugaciunii. [...]
Sfântul Ignatie Briancianinov, Experiente ascetice vol 1, Editura Sofia, Bucuresti, 2000
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim
Când te trezesti din somn, primul tau gând sa fie la Dumnezeu; adu lui Dumnezeu însasi începatura gândurilor tale, înca nepecetluita cu nici o întiparire desarta. Când mergi spre somn, când te pregatesti sa te cufunzi în acest chip al mortii, cele din urma gânduri ale tale sa fie la vesnicie si la Dumnezeu, Care împarateste în ea. Un înger i-a descoperit unui calugar sfânt urmatoarea rânduiala bine placuta lui Dumnezeu a gândurilor la rugaciune: „începutul rugaciunii se cuvine sa fie alcatuit din slavoslovirea lui Dumnezeu, din multumita adusa lui Dumnezeu pentru binefacerile Sale cele fara de numar; dupa aceea, datori suntem sa aducem lui Dumnezeu marturisirea fara nici o fatarnicie a pacatelor noastre, cu duh înfrânt; iar în încheiere putem înfatisa Domnului, cu mare smerenie, totusi, cereri pentru nevoile noastre sufletesti si trupesti, lasând cu evlavie împlinirea sau neîmplinirea acestor cereri în seama voii Lui”.[...]
Rugaciunea este în sine, ca împreuna-vorbire cu Dumnezeu, un bun foarte înalt, adeseori cu mult mai înalt decât ceea ce cere omul, si Milostivul Dumnezeu, neîmplinind cererea omului, îl tine pe acesta la rugaciune ca sa n-o piarda, sa nu lase acest bun înalt al rugaciunii dupa primirea lucrului cerut, cu mult mai putin bun. Cererile a caror împlinire au urmari vatamatoare Dumnezeu nu le împlineste; El nu împlineste nici cererile potrivnice sfintei Lui voi, potrivnice preaînteleptelor si neurmatelor Sale judecati. Împotriva hotarârii lui Dumnezeu a cerut marele Moise, vazatorul de Dumnezeu, sa i se daruiasca a intra în pamântul fagaduintei, si n-a fost ascultat (Deut. 3,26); împotriva hotarârii lui Dumnezeu s-a rugat Sfântul David, înaripându-si rugaciunea prin postire, cenusa si lacrimi, pentru pastrarea vietii fiului sau bolnav si n-a fost ascultat (2 Împ. 12). Si tu, daca Dumnezeu nu împlineste cererea ta, pleaca-te cu evlavie înaintea voii Atotsfântului Dumnezeu, Care, din nepatrunse pricini, a lasat cererea ta neîmplinita. Fiilor lumii, care cer de la Dumnezeu bunuri pamântesti pentru îndestularea poftelor trupesti, Sfântul Apostol Iacov le vesteste: cereti si nu primiti fiindca rau cereti, ca întru dezmierdarile voastre sa cheltuiti (Iacov 4,2) [...] Omul cauta ia fata, iar Dumnezeu cauta la inima (1 Împ. 16, 7); însa în om asezarea launtrica a inimii se potriveste mult cu atitudinea sa din afara. Drept aceea, atunci când stai la rugaciune da trupului pozitia cea mai evlavioasa cu putinta. Stai, ca un osândit, cu capul plecat, fara a îndrazni sa privesti la cer, cu mâinile lasate în jos sau împreunate la spate, ca si cum ar fi legate, asa cum sunt legati de obicei raufacatorii prinsi la locul faptei. Sunetul glasului tau sa fie sunet jalnic de tânguire, ca glasul unui om ranit de o arma ucigasa sau sfâsiat de o boala cumplita. [...]
Daca te-ai hotarât sa-i aduci lui Dumnezeu prinos de rugaciune, leapada toate cugetarile si grijile lumesti. Nu te îndeletnici cu gândurile care îti vor veni atunci, oricât îti vor parea de însemnate, stralucitoare, trebuincioase. Da lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, iar cele trebuincioase pentru viata vremelnica vei reusi sa le dai la vremea potrivita. Nu este cu putinta sa slujesti lui Dumnezeu cu rugaciunea si totodata sa-ti umpli mintea cu gânduri si griji laturalnice. [...] Iertarea tuturor greselilor aproapelui, a tuturor, pâna la una, chiar si a celor mai grele, este conditia de neînlaturat a reusitei la rugaciune. Si când stati de va rugati, porunceste Mântuitorul, iertati tot ce aveti împotriva cuiva, ca si Tatal vostru Cel din ceruri sa va ierte voua gresalele voastre; iar daca voi nu veti ierta, nici Tatal vostru Cel din ceruri nu va va ier ta voua gresalele voastre (Mc 11,25-26). „Rugaciunea celor ce pomenesc raul e ca semanatul pe piatra”, a zis Preacuviosul Isaac Sirul. [...] Cantitatea rugaciunii se hotaraste pentru fiecare în parte dupa felul lui de viata si masura puterilor sale sufletesti si trupesti. Cei doi banuti ai vaduvei, adusi de catre ea în templu si care alcatuiau toata averea ei, s-au aratat în cumpana Dreptului Judecator mai mari decât prinoasele însemnate aduse de bogati din prisosurile lor. Asa sa judeci si cu privire la rugaciune: cantitatea ei sa ti-o stabilesti dupa puterile tale, amintindu-ti înteleapta povata a marelui povatuitor al monahismului: „De silesti trupul tau neputincios la fapte ce întrec puterile lui, prin asta bagi în sufletul tau întunecare si îi aduci tulburare, iar nu folos”. De la o constitutie sanatoasa si viguroasa se cere rugaciune pe potriva. „Toata rugaciunea în care trupul nu se osteneste, iar inima nu vine la strapungere, a zis acelasi mare Parinte, se socoate ca roada necoapta, fiindca aceasta rugaciune e fara suflet”. Când esti prins cu datoriile mirenesti sau, daca esti monah, cu ascultarile si nu-ti este cu putinta sa-ti faci timp cât ai vrea pentru rugaciune, oricât ti-ai dori-o, nu te tulbura: slujirea legluita si facuta în conglasuire cu constiinta îl pregateste pe om pentru rugaciunea cea cu deadinsul si înlocuieste cantitatea prin calitate. Nimic nu ajuta sporirea în rugaciune, cum o ajuta constiinta împacata, prin faptuirea cea placuta lui Dumnezeu. [...]
Sufletul rugaciunii este luarea-aminte. Trupul fara suflet e mort, iar rugaciunea fara luare-aminte e, asijderea, moarta. Fara luare-aminte, rugaciunea rostita se preface în vorbire desarta, iar cel ce se roaga astfel se numara cu cei e iau numele Lui Dumnezeu în desert. Cuvintele rugaciunii sa le rostesti fara grabire; nu îngadui mintii sa rataceasca peste tot, ci zavoraste-o în cuvintele rugaciunii. Strâmta si mâhnicioasa este aceasta cale pentru minte, ce s-a obisnuit sa vagabondeze slobod prin lume; însa aceasta cale duce la luarea-aminte. Cine va gusta din marea bunatate a luarii-aminte, acela va iubi sa-si strâmtoreze mintea pe calea care duce la fericita luare-aminte.
Luarea-aminte este cel dintâi dar al harului dumnezeiesc, trimis de sus celui care se osteneste si cu rabdare patimeste în nevointa rugaciunii. Haricei luari-aminte trebuie sa-i premearga silinta omului spre luarea-aminte: aceasta din urma trebuie sa fie martorul lucrator al nemincinoasei dorinte de a o primi pe cea dintâi. Luarea-aminte a omului este înviforata de gânduri si visari, se clatina din pricina lor; luarea-aminte harica e neclintita si plina de tarie. Nu-ti îngadui sa te împrastii cu gândurile la rugaciune, sa urasti visarea, sa lepezi grijile cu puterea credintei, sa bati în inima cu frica de Dumnezeu, si lesne vei deprinde luarea-aminte. Mintea care se roaga trebuie sa se afle în stare de adevar deplin. Visarea, oricât ar fi de ademenitoare si frumoasa la aratare, pentru simplul fapt ca e o alcatuire proprie si samavolnica (arbitrara) a mintii, scoate mintea din starea de adevar dumnezeiesc, o aduce în starea de amagire de sine si înselare, drept care si trebuie lepadata la rugaciune. În vremea rugaciunii, mintea trebuie sa o avem si cu toata osârdia sa o pazim fara închipuiri, lepadând toate chipurile care ni se zugravesc în ea prin virtutea închipuirii: fiindca la rugaciune mintea sta înaintea Dumnezeului Nevazut, Care nu poate fi închipuit în nici un chip material. Chipurile, daca mintea le va îngadui la rugaciune, se vor face un val, un zid de nepatruns între minte si Dumnezeu. „Cei ce nu vad nimic în rugaciunile lor îl vad pe Dumnezeu”, a grait Sfântul Meletie Marturisitorul.
Daca în vremea rugaciunii tale ti se înfatiseaza în chip simtit sau se zugraveste în tine de la sine, în chip gândit, chipul tui Hristos sau vreunui înger sau vreunui sfânt, într-un cuvânt, orisice fel de chip, nicicum sa nu iei aceasta aratare drept adevarata, nu o baga de loc în seama, nu sta de vorba cu ea. Altminteri, negresit te vei supune unei înselari si foarte puternice vatamari sufletesti, precum s-a si întâmplat cu multi. Mai înainte de a fi înnoit de catre Sfântul Duh, omul nu e în stare sa aiba împartasire cu duhurile sfinte. Aflându-se înca în tarâmul duhurilor cazute, în robia lor, nu e în stare sa le vada decât pe ele, si acestea, vazând la om înalta parere despre sine si amagire de sine i se arata în chip de îngeri luminati, în chipul lui Hristos Însusi, pentru a pierde sufletul lui. Sfintele icoane sunt primite de catre Biserica pentru încalzirea amintirilor si simtamintelor evlavioase, iar nicidecum pentru întarâtarea închipuirii. Stând înaintea icoanei Mântuitorului, sa stai ca înaintea Domnului lisus Hristos însusi, Care e pretutindeni fiitor dupa dumnezeire, si prin icoana Sa este de fata în acel loc unde se afla ea. Stând înaintea icoanei Maicii lui Dumnezeu, sa stai ca înaintea însasi Sfintei Fecioare, dar mintea ta pastreaz-o fara chipuri: este o mare deosebire între a fi în prezenta Domnului si înaintea Lui si a ti-L închipui pe Domnul. Simtamântul ca Domnul este de fata aduce în inima frica, mântuitoare, baga în ea mântuitorul simtamânt al evlaviei, iar închipuirea Domnului si a Sfintilor împartaseste mintii o anumita materialitate, o aduce în mincinoasa si trufasa parere de sine, aduce sufletul într-o stare mincinoasa, în starea amagirii de sine. Înalta stare este a simti ca Dumnezeu e de fata! Ea înfrâneaza mintea de la împreuna-vorbirile cu gândurile straine care uneltesc împotriva rugaciunii; ea îi aduce omului din belsug simtirea nimicniciei sale; ea îl face pe om priveghetor asupra-si, pazindu-l de greseli, chiar si de cele mai marunte. Simtirea ca Dumnezeu este de fata se dobândeste prin rugaciune cu luare-aminte. Mult ajuta la dobândirea ei si starea cu evlavie înaintea sfintelor icoane. Cuvintele rugaciunii, însufletite de luarea-aminte, patrund adânc în suflet, strapung, ca sa zic asa, inima, si nasc în ea strapungerea. Cuvintele rugaciunii savârsite cu împrastiere se ating de suflet numai pe deasupra, fara a lasa în ele nici o întiparire. […]
În nevoitorul rugaciunii, sporirea în rugaciune începe sa se arate printr-o osebita lucrare a luarii-aminte: din vreme în vreme, aceasta cuprinde fara veste mintea, închizând-o în cuvintele rugaciunii. Dupa aceea, ea se face mult mai statornica si mai dainuitoare: mintea se lipeste, parca, de cuvintele rugaciunii, este trasa de ele spre unirea cu inima. În cele din urma, cu luarea-aminte se uneste pe neasteptate strapungerea, si îl face pe om biserica a rugaciunii, biserica a lui Dumnezeu. [...] Simtamintele nascute prin rugaciune si pocainta sunt: usurarea constiintei, pacea sufleteasca, împacarea cu aproapele si cu împrejurarile vietii, mila si împreuna-patimirea fata omenire, înfrânarea de la patimi, raceala fata de lume, supunerea fata de Dumnezeu, puterea în lupta cu gândurile si înclinarile pacatoase. Sa te multumesti cu aceste simtiri în care gusti, totusi, nadejdea mântuirii. Nu cauta mai înainte de vreme înalte stari duhovnicesti si extaze în rugaciune. Acestea nu sunt deloc asa cum se înfatiseaza închipuirii noastre: lucrarea Sfântului Duh, din care apar înaltele stari ale rugaciunii, sunt ne-ajunse pentru mintea trupeasca. Învata-te sa te rogi din tot cugetul tau, din tot sufletul tau, din toata vârtutea ta. Vei întreba: „Cum adica?” Aceasta nu o poti afla decât încercând. Sileste-te sa te îndeletnicesti necontenit cu rugaciunea întru luare-aminte: rugaciunea întru luare-aminte îti va raspunde la întrebare prin fericita cunoastere din cercare. [...]
Cel care cauta în rugaciunea sa bunuri stricacioase pamântesti stârneste împotriva-i nemultumirea împaratului Ceresc. Îngerii si arhanghelii, aceste capetenii ale Lui, cauta spre tine în vremea rugaciunii tale, sa vada ce vei cere de la Dumnezeu. Ei se minuneaza si se bucura când vad pe cel pamântesc ca paraseste pamântul si aduce prinos de cerere pentru primirea uneia dintre bunatatile ceresti; dimpotriva, se supara pe cel ce trece cu vederea cele ceresti si cere lucruri de ale sale, pamântesti si stricacioase. [...] Multa vorbarie (Mt. 6,7,8), osândita de Domnul în rugaciunile pagânilor, sta în numeroasele cereri de bunatati vremelnice care umplu rugaciunile pagânilor, în acea împletire ritoriceasca în care sunt înfatisate ele, de parca podoabele retorice, sonoritatea materiala si puterea stilului L-ar putea înrâuri pe Dumnezeu asa cum înrâuresc auzul si nervii oamenilor trupesti. Osândind aceasta multa vorbarie, Domnul n-a osândit nicicum rugaciunile prelungite, asa cum li s-a parut unor eretici: El însusi a sfintit rugaciunea prelungita, ramânând timp îndelung la rugaciune. Si a petrecut noaptea în rugaciune catre Dumnezeu (Lc 6,12), istoriseste despre Domnul Evanghelia. Lungimea rugaciunii la placutii lui Dumnezeu vine nu din multa vorbarie, ci din belsugul simtamintelor duhovnicesti care apar în ei la vremea rugaciunii. Prin îmbelsugarea si puterea acestor simtaminte se desfiinteaza, ca sa zic asa, timpul, prefacându-se în vesnicie pentru sfintii lui Dumnezeu. Atunci când lucratorul rugaciunii ajunge la sporire în fericita sa nevointa, felurimea gândurilor din psalmi si din alte rugaciuni devine nepotrivita cu asezarea lor launtrica. Rugaciunea vamesului si alte rugaciuni foarte scurte rostesc cel mai bine nerostita, cuprinzatoarea dorinta a inimii, si placutii lui Dumnezeu au petrecut adeseori în astfel de rugaciune multe ceasuri, zile si ani, fara a simti nevoie de felurime a gândurilor pentru rugaciunea lor puternica si concentrata. Rugaciunile alcatuite de eretici sunt foarte asemanatoare cu rugaciunile pagânilor: în ele e multa vorbarie; în ele este frumusetea pamânteasca a cuvântului; în ele e înfierbântarea sângelui; în ele nu e pocainta îndestulatoare; în ele este nazuinta catre nunta Mielului de-a dreptul din casa de desfrânare a patimilor; în ele este amagire de sine. Ele sunt straine de Duhul Sfânt: adie din ele suflarea molipsitoare a duhului întunecat, a duhului viclean, a duhului minciunii si pierzarii. […]
Recunoasterea propriei pacatosenii, a propriei neputinte, a propriei nimicnicii este conditia de neînlaturat pentru ca Dumnezeu sa primeasca si sa asculte cu milostivire rugaciunea. Toti sfintii au pus la temelia rugaciunii recunoasterea si marturisirea pacatoseniei lor si a pacatoseniei întregii omeniri. Sfintenia omului atârna de recunoasterea si marturisirea acestei pacatosenii. Cel ce daruieste oamenilor sfintenie pentru pocainta lor a grait: Nu am venit sa chem pe cei drepti, ci pe cei pacatosi ia pocainta (Mt.. 9,13). Tu, care voiesti sa te îndeletnicesti cu nevointa rugaciunii! Mai înainte de a purcede la aceasta nevointa, sileste-te sa ierti pe oricine te-a amarât, te-a clevetit, te-a batjocorit, pe oricine ti-a pricinuit vreun rau, oricare ar fi acest rau. Cel înaintea Caruia voiesti sa stai prin rugaciune a poruncit: De vei aduce darul rugaciunii tale la altarul cel de sus al Împaratului împaratilor, si acolo îti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva împotriva ta, lasa acolo darul tau înaintea altarului si mergi mai întâi de te împaca cu fratele tau, si atunci venind adu darul tau (Mt. 5,23-24). [...] Daca rabzi saracie, ori te strâmtoreaza împrejurari mâhnicioase, ori unelteste împotriva ta si te prigoneste vrajmasul tau, nu lua aminte, pentru ca la rugaciune luarea ta aminte sa nu fie clintita de nici o împrastiere, de nici o tulburare; nu lua aminte la amintirile si gândurile care ti se înfatiseaza, privitoare la saracia ta, la împrejurarile grele în care te afli, la vrajmasul tau. Cel sub a Carui deplina stapânire va aflati si tu, si împrejurarile în care te afli, si vrajmasul tau, graieste catre cei preaiubiti ai Sai: Sa nu se tulbure inima voastra; credeti în Dumnezeu, si în Mine credeti (In.14, 1).[...]
Nu admira natura vazuta, nu te lasa prins de contemplarea frumusetilor ei; nu pierde vremea atât de pretioasa si puterile sufletului cu dobândirea cunostintelor aduse de stiintele lumesti. Atât puterile, cât si timpul sa le întrebuintezi pentru dobândirea rugaciunii care savârseste sfânta slujba în camara ta cea launtrica. Acolo, în tine însuti, rugaciunea îti va descoperi o priveliste care va atrage întreaga ta luare-aminte: ea îti va aduce cunostinte pe care lumea nu poate sa le încapa si de care nici nu are habar. Acolo, în adâncul inimii, vei vedea caderea omenirii, vei vedea sufletul tau omorât de pacat, vei vedea mormântul, vei vedea iadul, vei vedea demonii, vei vedea legaturile si obezile, vei vedea sabia de foc a heruvimului care strajuieste calea spre viata vesnica, care îngradeste omului intrarea în locasul raiului vei vedea multe alte taine ascunse de lume si de fiii lumii. Când ti se va descoperi aceasta priveliste, privirile tale se vor lipi de ea; te vei raci fata de toate cele vremelnice si stricacioase, care ti-au fost pe plac pâna în ceasul acela.[...]
Demonii le insufla oamenilor sa se osteasca împotriva lucratorului rugaciunii, sa-l osândeasca pentru ciudatenia purtarii sale, pentru putinatatea faptelor lui folositoare, sa-i scoata vina ca e lenes, fatarnic si face pe sfântul, sa puna pe seama lui gânduri rele si viclene, fapte stricate, sa strice si sa tulbure linistirea lui, sa-l sileasca la îndeletniciri potrivinice vietuirii lui, tovarase cu abaterea mintii de la rugaciune, cu împrastierea, cu stricarea pacii sufletesti. Cunoscând pricina începatoare a acestor ispite, sa ne rugam, precum ne porunceste Evanghelia si ne predanisesc Sfintii Parinti, pentru cei de aproape ai nostri, care pacatuiesc întru necunostinta si din îndemn strain; maiestriile demonilor le va strica Dumnezeu.
Ispitindu-ne din afara, demonii se tin de ticalosii si înlauntrut nostru. Când ne departam în însingurare si începem a ne îndeletnici cu rugaciunea, stârnesc în noi felurite dorinte pacatoase pe care nu le simteam mai înainte, învaluiesc inima noastra cu nenumarate gânduri si visari pacatoase, care pâna atunci nu se aratasera niciodata mintii noastre si fac acestea cu scopul ca noi, adusi într-o stare de nedumerire si descurajare si nevazând nici un folos de la nevointa rugaciunii si de la însingurare, sa ne lasam de ele. Aceasta lucrare a demonilor se înfatiseaza nevoitorilor noi în nevointa ca o lucrare a sufletului lor: vrajmasii nostri cei nevazuti si vicleni, savârsindu-si faradelegile, vor totodata sa se ascunda, ca omul sa nu poata iesi din cursele pe care ei i le-au întins, sa mearga la destramare launtrica si la pierzanie sigura.
Dat fiind ca pentru demoni este un lucru foarte însemnat sa se ascunda de om, pentru om este un lucru foarte însemnat sa înteleaga ca ei sunt lucratorii începatori ai pacatului, izvorul ispitelor noastre, si nicidecum cei de aproape ai nostri, nici noi, atunci când ne petrecem viata slujind lui Dumnezeu, si nici vreo oarecare întâmplare. Privind cum lucreaza vrajmasii, ne deprindem treptat, sub calauzirea cuvântului lui Dumnezeu, sa priveghem cu trezvie asupra lor si asupra noastra si sa ne împotrivim lor cu tarie. Smeriti-va, ne povatuieste Apostolul verhovnic, sub mâna tare a lui Dumnezeu, ca sa va înalte pe voi la vremea potrivita, toata grija aruncând spre Dânsul, ca El Se îngrijeste pentru voi. Fiti treji, privegheati, ca vrajmasul vostru, diavolul, umbla ca un leu racnind, cautând pe cine sa înghita: caruia stati împotriva întariti fiind prin credinta (I Pt. 5,6-9). [...]
Este de neaparata trebuinta ca mai întâi sa ne desfacem de avutia materiala, sa ne despartim de lume, sa ne lepadam de ea: numai dupa savârsirea acestei lepadari poate crestinul sa-si vada launtrica înrobire si temnita, launtricele legaturi si rani, launtrica omorâre a sufletului Lupta cu moartea care traieste în inima, savârsita prin rugaciune, sub calauzirea Cuvântului lui Dumnezeu, e rastignire, este pieire a sufletului pentru mântuirea sufletului (Mc. 8,35). [...] Cel ce împreuneaza rugaciunea cu plânsul se nevoieste dupa rânduiala aratata de însusi Dumnezeu, se nevoieste dupa cuviinta, în chip legiuit. La vremea sa, el va da roada îmbelsugata: bucuria mântuirii neîndoielnice. Cel ce a înstrainat plânsul de rugaciunea sa se osteneste împotriva rânduielii lasate de Dumnezeu si nu va culege nici un fel de roade sau, mai bine zis, va culege spinii parerii de sine, amagirii de sine, pierzarii. Fratilor! Sa nu ne îngaduim a ne amagi cu gândul mincinos, caraghios, nechibzuit, pierzator; sa nu ne repezim a cauta desfatari în rugaciunea noastra! Nu este data pacatosilor desfatarea harica; acestora li se cuvine plânsul: pe acesta sa-l cautam cu toata osârdia, sa cautam aceasta comoara, cheia tuturor comorilor duhovnicesti. Cel ce nu are plâns se afla într-o stare mincinoasa: el este înselat de trufia sa. Sfintii Parinti numesc plânsul „calauza în nevointa duhovniceasca”. El trebuie sa mearga înaintea tuturor cugetarilor noastre evlavioase, sa le îndrepteze spre telul cel adevarat. Cugetarea care nu este patrunsa si calauzita de plâns este o cugetare ratacita. [...] Este cu neputinta, baga de seama Sfântul Ioan Scararul, ca cel ce doreste sa învete a se ruga sa poata învata asta numai din vorbe. Dascalii ei sunt cercarea (experienta) si plânsul. În strapungerea si smerirea duhului sa începem nevointa rugaciunii, sa intram sub acoperamântul plânsului: Dumnezeu Însusi, Care da rugaciune celui ce se roaga (1 Împ. 2,9), se va face noua Dascal al rugaciunii. [...]
Sfântul Ignatie Briancianinov, Experiente ascetice vol 1, Editura Sofia, Bucuresti, 2000
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu