Predică la Duminica Ortodoxiei


Pr. Ilie Cleopa

Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.

Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.

Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: "Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios" (Ibidem, p. 532-533).

Sfîntul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: "În orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi care este scopul lui, bun sau rău". Tot aşa, cînd este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre mîntuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt fel, decît ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).

Fiindcă nu toţi ştiu a citi şi nu pot să se îndeletnicească cu citirea, Părinţii au judecat ca toate faptele lui Hristos vrednice de mărire să le închipuiască pe icoane care ar sluji la scurte amintiri. De multe ori se întîmplă că noi nu gîndim la patimile Mîntuitorului, dar îndată ce vedem icoana răstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mîntuitoarele Lui patimi, cădem şi ne închinăm, nu materialului, ci Celui ce este închipuit, asemenea cum ne închinăm, nu materialului din care este făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuieşte prin ele, adică la puterea Duhului Sfînt ce izvorăşte din ele.

Noi nu ne închinăm materialului din care sunt făcute icoanele. Dacă înaintea noastră se află icoana Domnului, noi ne rugăm, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi ne mîntuieşte!" Iar dacă suntem înaintea icoanei Maicii Domnului: "Fii apărătoarea noastră înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mîntuirea sufletelor noastre!" Iar dacă este icoana mucenicului, de pildă Ştefan, noi zicem: "Sfinte Mare Mucenic Ştefane, care ţi-ai vărsat sîngele pentru Hristos şi ai îndrăznit către Dumnezeu, ca întîiul mucenic, fii apărătorul nostru!" Aşa ne adresăm şi către oricare alt sfînt. Iată încotro trimitem noi rugăciunile noastre prin ajutorul Sfintelor Icoane.

Cînd împăratul iconomah, aidoma sectanţilor noştri, afirma pe nedrept că la cele şase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane şi că despre dînsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie îi scria; "Împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pîine, nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a mînca sau bea. Însă tu ştii, după tradiţie, că acest lucru este necesar pentru întemeierea vieţii. Aşa şi despre icoane era cunoscut din Tradiţie. Înşişi arhiereii aduceau icoane la Sinod şi nici un om iubitor de Hristos nu porneşte la drum şi nu-şi face călătoria fără de icoane. Aşa fac oamenii lucrători de fapte bune şi plăcuţii lui Dumnezeu".

Leonte de Neapole, combătînd pe iudeii care învinuiau pe creştini pentru cinstirea icoanelor le răspunde: "Ne închinăm feţelor de pe icoane şi închipuirilor sfinţilor, nu ca lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice lemn. Şi de s-ar fi şters faţa de pe vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi creştinii, sărutînd cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului, cu sufletul şi cu gîndul nostru sărutăm pe Hristos şi pe sfinţii Lui".

Sfîntul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre închipuirea aducerii lui Isaac ca jertfă de către Avraam, icoana spre care cînd căuta, vărsa din ochii lui lacrimi de umilinţă. El mai vorbeşte şi despre icoana Sfîntului şi Marelui Mucenic Teodor Tiron şi despre icoana lui Hristos. Iar Sfîntul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea descoperirii moaştelor Sfinţilor Mucenici Ghervasie şi Protasie, mărturisea că i s-a arătat lui Apostolul Pavel, aşa cum este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35). Sfîntul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: "Noi credincioşii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci noi arătăm buna închinare şi iubire către acea faţă care este închipuită pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori cînd chipul de pe dînsa se şterge, o ardem ca pe un lucru fără de folos".

După cum Iacob, înainte de sfîrşitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif şi prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ţinea, aşa şi noi credincioşii ne închinăm şi sărutăm icoanele, nu pentru altceva, decît că le sărutăm ca pe copiii şi pe părinţii noştri, ca să le arătăm prin aceasta dragostea noastră sufletească; după cum şi iudeii se închinau Tablelor Legii şi celor doi heruvimi turnaţi din aur, cinstind prin închinare nu piatra şi aurul, ci pe Însuşi Dumnezeu care a poruncit să li se facă acestea.

Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Aşa Sfîntul Metodie de Patara, care a trăit prin veacul al III-lea, scrie: "Închipuirea îngerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale începătoriilor şi ale stăpîniilor, noi le facem întru cinstirea şi slava lui Dumnezeu". Despre icoane scriu şi Clement al Alexandriei şi Tertulian, care au trăit în secolele II-III.

Sfînta Tradiţie vorbeşte şi despre chipul cel nefăcut de mînă dăruit de Mîntuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mînă omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trăit prin secolul III-IV.

În sfîrşit, însuşi pămîntul vorbeşte împotriva sectarilor luptători contra icoanelor, căci şi acum se descoperă icoane, cruci şi simboluri creştine la săpăturile ce se fac în catacombele din Roma, adică în peşterile unde primii creştini se ascundeau din cauza persecuţiilor păgîne şi săvîrşeau acolo slujbe dumnezeieşti şi înmormîntări ale sfinţilor mucenici. Am vizitat catacombele Romei în toamna anului 1977 şi am văzut acolo cele mai vechi icoane ale Mîntuitorului şi imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de învăţaţii arheologi în catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mîntuitorului din catacomba Sfîntului Calist şi Cina cea de taină de la sfîrşitul secolului al II-lea, Închinarea Magilor, Minunea prefacerii apei în vin, Vindecarea orbului din naştere şi altele, aflate tot în catacomba Sfîntului Calist. În catacombele Domitillei şi Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a Patriarhilor şi Proorocilor din Vechiul Testament şi a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfîrşitului veacului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. Dar cea mai veche icoană pe care învăţaţii arheologi o atribuie veacului I al creştinismului este chipul Maicii Domnului care ţine în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra icoanei.

Toate aceste reprezentări, care s-au aflat în catacombele şi în săpăturile bisericilor vechi de sub pămînt, cu o evidenţă indiscutabilă, ne impun să primim şi să credem că au fost cinstite Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale creştinismului. Astfel, în apărarea Sfintelor Icoane ne vorbeşte Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie şi însuşi pămîntul care ne-a păstrat din primele veacuri ale creştinismului multe din ele. În apărarea lor ne vorbesc şi mintea şi inima noastră.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am adus atîtea mărturii din Sfînta Scriptură, din Sfînta Tradiţie, de la Sfinţii Părinţi şi din Istoria Bisericii Creştine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arăta ce este icoana şi ce este idolul. Vă rog să ţineţi minte că "icoana este închipuirea adevăratului Dumnezeu, care într-adevăr există. Iar idolul, sau chipul cioplit este închipuirea dumnezeilor mincinoşi şi născociţi de mintea oamenilor care într-adevăr nu există". De aceea se şi spune că idolul nimic nu este în lume (I Corinteni 8, 4). Deosebirea între idoli şi icoană este ca deosebirea între zi şi noapte, între lumină şi întuneric. Ce însoţire, zice marele Apostol Pavel, este între Biserica lui Dumnezeu şi idoli? (II Corinteni 6, 15-16).

Prin ce se arată cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, după cum învaţă Sfîntul şi Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arată prin aceea că noi nu considerăm icoana ca Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) şi, cinstind icoana, nu ne închinăm lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este închipuit pe icoană, adică lui Dumnezeu, sfinţilor îngeri, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim cu deosebită atenţie chipul patriarhului nostru? Şi văzînd portretul lui nu ne aflăm ca şi cum l-am vedea pe el? Dar dacă vedem în icoană chipul lui Dumnezeu, nu trebuie să-L cinstim?

Dar prin ce se manifestă închinarea la idoli? Închinarea la idoli se manifestă prin aceea că oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură: S-au abătut curînd din calea care am poruncit lor şi au făcut viţel şi s-au închinat lui şi au jertfit lui şi au zis: Iată, Israele, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului (Ieşire 32, 8; III Regi 12, 28-30). Astfel, trebuie să înţelegem că deosebirea între cinstirea Sfintelor Icoane şi închinarea la idoli este ca între lumină şi întuneric şi după cum omul orb nu deosebeşte lumina de întuneric şi pentru dînsul totul este întuneric, aşa şi omul neînţelept şi rătăcit, nu deosebeşte icoanele de idoli, pentru dînsul orice închipuire este idol, măcar de ar fi acel portret chipul tatălui său.

Însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne porunceşte să deosebim cele sfinte şi cele curate de cele nesfinte şi necurate (Levitic 10, 9-10).

Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane şi pentru ce ne trebuie Sfintele Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai întîi în întărirea credinţei, a evlaviei şi trezirea conştiinţei noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor măreţe ale lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 7-9) şi ale sfinţilor Lui, ca noi, căutînd la chipurile lor, să ne îndemnăm a urma viaţa lor (Evrei 13, 7). Icoanele ne ajută pentru exprimarea dragostei noastre către Dumnezeu. Dacă noi din dragoste purtăm la noi portretele rudelor şi ale oamenilor care ne sunt aproape, cu cît mai mult suntem datori să purtăm cu evlavie la noi icoanele Mîntuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor lui Dumnezeu.

Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fără ştiinţă de carte şi pentru copii, sunt ca şi Biblia. Ceea ce în Biblie este tipărit cu litere, aceea pe icoane este zugrăvit cu vopsele. De pildă, despre patimile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi în Biblie cel ce nu ştie carte, însă, privind la icoanele suferinţelor lui Hristos, el va înţelege cu mintea ce este pictat pe icoane şi va simţi mai multă evlavie în inima sa. Biserica lui Hristos cîntă aşa: "Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta oştile îngereşti..." Şi în alt loc zice despre Maica Domnului: "Iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvîntul întrupat, pe Care mărindu-L cu oştirile cereşti, pe tine te fericim".

Iubiţi credincioşi,

Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după fiinţă, ca pe un duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin simboluri. Aşa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri călători (Facere 18, 1-6). L-a văzut pe Dumnezeu şi patriarhul Iacob şi a chemat numele locului aceluia "Vederea lui Dumnezeu" (Facere 32, 30). L-a văzut pe Dumnezeu şi Moise "şi a grăit Dumnezeu către Moise faţă către faţă, ca şi cum ar fi grăit cineva cu prietenul său" (Ieşire 30, 11). Şi a zis Domnul: Auziţi cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al Domnului, în vedenii Mă voi arăta lui şi în somn voi grăi lui. Nu este aşa credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gură către gură grăiesc cu el aievea şi nu prin pilde şi el faţa Domnului vede (Numerii 12, 6-8). L-a văzut pe Dumnezeu şi (Isaia 6, 1-5). Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul. A văzut pe Dumnezeu şi Miheia (III Regi 22, 19). Apoi pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos L-au văzut ucenicii, atît în umilinţă, cît şi în slavă, cît a trăit cu dînşii pe pămînt (Ioan 1, 14; 6, 36).

Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, aşa începe epistola I-a: Ce era din început, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul Vieţii, aceea vă vestim şi Viaţa s-a arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vă vestim viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfînta Evanghelie zice: Şi Cuvîntul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia Născut din Tatăl (Ioan 1, 14).

Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel şi după înălţarea la ceruri. L-a văzut pe Hristos cînd Il prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a văzut şi primul mucenic Ştefan, cînd era ucis cu pietre şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfînt L-au văzut poporul şi Apostolii, la botezul Domnului în chip de porumbel şezînd peste Dînsul Şi glas din cer s-a auzit: Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit (Luca 3, 22). Duhul Sfînt a fost văzut şi în chipul limbilor de foc, la pogorîrea Lui din cer (Fapte 2, 1-4). Încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu şi Sfinţii Lui, precum în descoperirea Sfîntului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).

Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi pot să-L închipuiască pentru întărirea şi învăţătura lor în credinţă. Deci nici un motiv nu pot avea sectanţii, care zic că nimenea nu are voie să închipuiască pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este prima Duminică din Postul Mare, numită "Duminica Ortodoxiei" sau "a Sfintelor Icoane". Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane, întrucît în vremea nostră s-au ridicat în lume multe secte creştine care hulesc icoanele, crucea, biserica, preoţii şi învăţătura apostolică ortodoxă, înşelînd pe mulţi fii ai Bisericii noastre, spre veşnica lor osîndă. Noi vă sfătuim şi vă reamintim învăţătura dogmatică a Bisericii. Închinaţi-vă cu credinţă şi evlavie Sfintelor Icoane şi purtaţi-le în casă, şi oriunde călătoriţi, ca să vă fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, ştiind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele. Faceţi rugăciuni şi acatiste în faţa icoanelor, mergeţi în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi la moaştele sfinţilor noştri, că veţi primi uşurare şi mare ajutor în necazurile vieţii. De asemenea, cinstiţi Sfînta Cruce, pavăza credinţei, şi o purtaţi cu credinţă, că prin ea izgonim pe diavoli şi liniştim pe sectanţii hulitori de Dumnezeu.

A trecut prima săptămînă din Sfîntul Post, numită şi "Săptămîna Mare". Ne bucurăm că bisericile iarăşi s-au umplut de credincioşi, că aţi postit cu toţii şi că alergaţi cu credinţă şi evlavie la Dumnezeu Mîntuitorul şi nădejdea noastră.

Vă îndemn, fraţii mei, să continuaţi a posti Sfîntul Post şi să vă rugaţi, să citiţi cît mai mult şi să faceţi după putere milostenie şi veţi vedea cîtă bucurie şi pace veţi primi în suflet. Dar, mai ales, vă îndemn să vă spovediţi de două ori la duhovnici şi în aceste zile, şi la sfîrşitul Postului Mare, iar care aveţi dezlegare, să primiţi şi Sfînta Împărtăşanie.

Creştinii evlavioşi, mamele, copiii, bătrînii şi bolnavii sunt datori să se spovedească şi să se împărtăşească de două ori în acest mare post. Siliţi-vă la Hristos. El vă cheamă, vă aşteaptă şi vi se dăruieşte în dar tuturor celor ce păzesc poruncile Lui. Nu treceţi cu vederea dragostea şi harul lui Hristos.

Să-L rugăm pe Fiul lui Dumnezeu să întărească dreapta credinţă şi evlavia ortodoxă, ca să biruim cu puterea Lui şi pe diavoli şi pe sectanţii hulitori, şi pe necredincioşi, şi să trăim veşnic în bucuria şi iubirea lui Dumnezeu. Amin.

miercuri, 19 ianuarie 2011

Sfantul Simeon Noul Teolog Metoda sfintei rugaciuni si atentiuni





Trei sunt felurile rugaciunii si ale luarii aminte prin care sufletul sau se inalta,  sau se coboara. Se inalta daca le intrebuinteaza la timp potrivit, sau se coboara daca le intrebuinteaza fara socoteala, la vreme nepotrivita. Iar trezvia si rugaciunea sunt legate intre ele ca sufletul si trupul: lipsind una, nu poate sta nici cealalta. Unirea lor se face in acest chip: intai, trezvia se opune pacatului, ca un strajuitor si inainte mergator; in urma ei, rugaciunea desfiinteaza si sterge indata gandurile rele, impiedicate de strajuitor, luare aminte neputand face singura acest lucru. acestea sunt deci poarta vietii si a mortii: luarea aminte si rugaciunea. De o curatim prin trezvie, ne imbunatatim; iar de o intinam prin lipsa de paza, ne inraim.

Fiindca am spus deci ca luarea aminte si rugaciunea sunt trei feluri, trebuie sa infatisam insusirea fiecaruia din ele, ca cel ce vrea sa dobandeasca viata si sa si-o desavarseasca, sa aleaga din aceste trei feluri care se deosebesc intre ele, pe cel mai bun, ca nu cumva, tinand din nestiinta pe cel mai rau, sa fie scos de la ceea ce e mai bun.

Despre primul fel de rugaciune



Insusirile primului fel de rugaciune sunt acestea: Cand cineva face aceasta rugaciune, isi ridica mainile si ochii impreuna cu mintea la cer, iar mintea alcatuieste intelesuri dumnezeiesti si-si inchipuie frumuseti ceresti, ierarhii de ingeri si corturi de-ale dreptilor si, simplu vorbind, toate cate le-a auzit din Scripturi le aduna in vremea rugaciunii in minte, el isi starneste astfel sufletul la dragostea dumnezeiasca, privind la cer, ba uneori varsand si lacrimi din ochi. Facand asa, se umfla dulce in inima si se mandreste si socoteste ca ceea ce i se intampla este o mangaiere dumnezeiasca. Drept aceea, se roaga sa petreaca pururi intr-o astfel de indeletnicire.

Dar acestea sunt semne ale amagirii. Caci binele nu e bine cand nu se face bine. Unul ca acesta, chiar de se deda unei vieti de cea mai deplina liniste, e cu neputinta sa nu-si iasa din minti. Iar daca nu cade intr-o astfel de patima, totusi nu poate ajunge la dobandirea virtutilor si la nepatimire. Prin acest fel de luare aminte s-au amagit cei ce vad lumini in chip simtit si miros bune miresme si aud glasuri si alte multe de acestea. Unii din ei au cazut cu totul in stapanirea dracilor, fiind purtati din loc in loc si din tara in tara. Altii, necunoscand pe cel ce se preface in inger al luminii si de aceea primindu-l, au fost amagiti de el si au ramas neindreptati pana la sfarsit, neprimind nici un sfat de la oameni. Unii si-au pus mainile asupra lor insisi, si s-au facut sinucigasi, fiind scosi din minti de inselatorul, iar altii s-au aruncat in prapastii. In sfarsit, altii s-au spanzurat, si cine ar putea spune toate felurile amagirii diavolului?

Din toate cele spuse, cel intelept poate cunoaste care este castigul nascut din cea dintai luare aminte. Iar daca cineva nu cade in acestea, pentru ca traieste in viata de obste (acestea li se intampla deci pusnicilor), totusi ramane toata viata fara nici o sporire din ea.

Despre al doilea fel de rugaciune

Al doilea fel de rugaciune se face asa: Mintea se retrage din cele supuse simturilor, isi pazeste simturile de cele din afara, si-si aduna toate gandurile, ca sa nu umble dupa lucrurile desarte; apoi aici face cercetarea gandurilor, aici ia aminte la cererile ce le rosteste cu gura catre Dumnezeu, sau aici atrage la sine gandurile robite de diavol, aici, cuprinsa ea insasi de patima, incepe sa revina la sine cu silire. Dar unuia ce se lupta asa, ii este cu neputinta sa castige pacea, sau sa primeasca cununa biruintei? (II Timotei 4, 8). Caci unul ca acesta se aseamana omului ce se lupta noaptea, care aude glasurile vrajmasilor si primeste loviturile lor, dar fu poate vedea curat cine sunt, sau de unde au venit, sau cum si pentru ce se bat, dat fiind intunericul din mintea sa , care ii pricinuieste acest neajuns. Cel ce se lupta asa, nu va scapa de a fi zdrobit de catre dusmanii inteligibili, el va suporta osteneala, dar de rasplata va fi pagubit, caci furat de slava desarta, el se faleste ca e cu luare aminte si stapanit si batjocorit de ea, va dispretui pe altii, ca nu sunt cu luare aminte si se va mandri fata de ei si se va da drept pastor al oilor, asemanandu-se orbului care vrea sa calauzeasca pe orb.

Acestea sunt insusirile rugaciunii a doua. Din ele, cel ce se sileste poate sa cunoasca neajunsul ei. Aceasta a doua rugaciune e mai buna decat cea dintai, precum o noapte cu luna plina e mai buna decat o noapte fara stele si fara lumina.

Despre al treilea fel de rugaciune



Vom incepe sa vorbim si despre a treia rugaciune. Ea este un lucru minunat si greu de talmacit, iar pentru cei ce n-au cunoscut-o, nu numai greu de inteles, ci si aproape de necrezut. E un lucru care nu se intalneste la multi, caci socotesc ca acest bun a disparut azi de la noi impreuna cu ascultarea. Pentru ca ascultarea este aceea care, dezlipindu-l pe cel ce-o iubeste de veacul rau de acum, desfacandu-l de patimi si de griji, il face statornic si neobosit in urmarirea caii acesteia, mai ales daca a gasit si un povatuitor neamagitor. Caci ce lucruri vremelnice ar putea atrage mintea aceluia care a murit prin ascultare, oricarei impatimiri fata de lume si de trup? Sau ce grija ar mai putea stapani pe acela care a dat in seama lui Dumnezeu si a parintelui sau duhovnicesc toata grija sufletului si a trupului si nu mai traieste siesi, nici nu mai asteapta o zi a placerilor sale? De aceea, ispitele puterilor razvratite, care trag mintea ca niste funia in nenumarate curse de ganduri, se rup si omul, ajuns liber, luptand cu putere si patrunzand gandurile vrajmasilor, le alunga cu maiestrie si inalta rugaciuni din inima curata. Aceasta este inceputul adevaratei vietuiri calugaresti. Cei ce nu incep astfel, se vor zdrobi in desert.

Inceputul rugaciunii a treia nu se face cu intinderea mainilor, cu adunarea gandurilor si cu chemarea ajutorului din cer, caci acestea sunt insusirile primei rugaciuni. Dar nu incepe nici de la al doilea fel, in care mintea ia aminte la simturile din afara, iar pe dusmanii dinauntru nu-i observa. Fiindca unul ca acesta e lovit, dar nu loveste, e ranit, dar nu raneste, e dus in robie fara sa se poata apara de cei ce-l robesc. Necontenit vrajmasii il lovesc din spate, dar mai ales din fata si il fac iubitor de slava desarta si plin de parere de sine.

Deci tu, de voiesti sa incepi aceasta lucrare nascatoare de lumina si plina de farmec, fa inceputul de aici: dupa ascultarea cu de-amanuntul, pe care am zugravit-o mai inainte, trebuie sa le faci toate cu constiinta. Caci fara ascultare, nu exista nici constiinta curata. Iar constiinta aceasta trebuie sa o pazesti intai fata de Dumnezeu, fata de parintele tau duhovnicesc si in al treilea rand fata de oameni si de lucruri. Fata de Dumnezeu trebuie sa-ti pazesti constiinta curata, ca toate cate le stii ca nu slujesc Lui, sa nu le faci; fata de parintele tau, ca sa faci  tot ce iti spune potrivit scopului pe care-il urmareste, neadaugand si netaind nimic; fata de oameni trebuie sa-ti pazesti constiinta, ca cele ce tu le urasti, altuia sa nu le faci; iar fata de lucruri trebuie sa te feresti de trecerea masurii in tot ce faci: in mancare, in bautura si in imbracaminte. Simplu graind, toate cate le faci ca in fata lui Dumnezeu, ca sa nu fii mustrat in vreo privinta de constiinta.

Neascultand de un povatuitor iscusit, nu-ti dai seama de limitele puterii tale, te supraevaluezi, n-are cine te face atent la scaderi si greseli ale tale.

Aceasta constiinta este un fel de simt al raspunderii fata de oameni si chiar fata de lucruri si de imprejurarile ce-ti sunt date, dar mai ales fata de intrebuintarea lor. Iar temeiul acestei raspunderi sta in raspunderea fata de Dumnezeu.

Si acum, dupa ce am limpezit si lamurit adevarata luare aminte, vom vorbi, daca voiesti, si despre insusirile ei. Luarea aminte si rugaciunea adevarata si neinselatoare consta in aceea, ca mintea sa pazeasca inima in vremea rugaciunii si sa se intoarca neincetat inauntru ei si din acel adanc sa-si inalte cererile catre Domnul. In felul acesta, gustand mintea ''ca bun este Domnul'', nu mai vrea sa iasa din locasul inimii, caci zice si ea cu Apostolul: ''Bine este noua sa fim aici''. Si cercetand tot timpul locurile acelea, alunga cu lovituri aspre gandurile semanate de vrajmasi. Celor ce nu cunosc acest fel de vietuire, li se pare aspru si foarte greu, si de fapt lucrul este inabusitor si obositor nu numai pentru cei necercati, ci si pentru cei ce au agonisit cercare adevarata, dar n-au gustat si n-au facut sa treaca placerea ei in adancul inimii. Insa cei ce au gustat placerea ei si au facut sa treaca dulceata ei in adancul inimii, pot striga impreuna cu Pavel: ''Cine ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos?'' si celelalte.

Sfintii nostri Parinti, auzind pe Domnul zicand: ''Din inima ies gandurile rele, uciderile, preacurviile, furtisagurile, marturiile mincinoase, si ele sunt cele ce spurca pe om'', si indemnul de a curata partea dinauntru a paharului, ca si partea din afara sa se faca curata, lasand orice alta lucrare a virtutilor, si-au indreptat toata nevointa spre aceasta paza a inimii, bine stiind ca odata cu ea dobandesc toate celelalte virtuti fara greutate, iar fara de ea nu pot starui in nici o virtute.

Luarea aminte este o trezvie a omului la sine insusi. Daca aceasta este permanenta, se evita toate pacatele si omul face numai binele de toate felurile, adica se deprinde cu toate felurile de bine si acestea sunt virtutile. In fond acest al treilea fel de luare aminte si al rugaciunii consta in cautarea sinei proprii si a intalnirii prin ea cu Dumnezeu si in staruirea in ele. Este intalnirea cu Dumnezeu in rugaciune, dialog ce se petrece in acest abis nesfarsit al sinei, sau al inimii. Numai in indefinitul nostru descoperit si trait in mod constient ne intalnim in mod constient cu infinitul dumnezeiesc; traim constiinta prezentei Lui. Numai in abisul subiectului nostru, trait constient, ne putem intalni cu abisul Subiectului dumnezeiesc, sau cu trairea constienta a Lui, intr-o acuta responsabilitate. Propriu zis, abisul subiectului nostru se actualizeaza in intalnirea cu abisul Subiectului dumnezeiesc, care ne cheama la raspundere, sau la constiinta de noi insine. Dar abisul nostru, sau constiinta de noi insine se poate si inchide prin faptul ca mintea se strange dupa forma lucrurilor marginite. Caci atunci dispare si constiinta prezentei lui Dumnezeu cel nesfarsit. Mintea noastra are tendinta de a se intinde spre Nesfarsitul, ca sa se odihneasca in El, dar iese din finit propriu zis in inima care se umple de constiinta prezentei lui Dumnezeu. Autorul ''Metodei'' cere sa nu se ramana la lucrarea virtutilor, fara vederea infinitului dumnezeiesc, sau fara constiinta prezentei lui, ca sa se vada acest infinit si apoi virtutile vor veni de la sine, prin alipirea de Dumnezeu. Atunci virtutile nu vor mai fi agonisite cu greutate si nici nu se vor mai pierde cu usurinta, ci se nasc firesc si devin statornice, caci sunt iradieri ale acestei constiinte ale intalnirii cu infinitul lui Dumnezeu, devenita iubire a noastra. Fara ea, care este in fond esenta luarii aminte, nu se pot deprinde virtutile. Imprastierea aduce inevitabil greselile.

Pe aceasta unii dintre Parinti au numit-o liniste a inimii, altii luare aminte, altii paza a inimii, unii trezvie si impotrivire in cuvant, altii cercetarea gandurilor si paza mintii. Dar toti indeobste si-au lucrat pamantul inimii lor si prin aceasta au ajuns sa se hraneasca cu mana dumnezeiasca. Despre ea zice Eclesiastul: ''Veseleste-te tinere, intru tineretea ta si umbla in caile inimii tale fara pata si scoate intaratarea de la inima ta'' (Eclesiast 11, 9); sau: ''Daca duhul stapanitorului se ridica impotriva ta, sa nu-ti lasi locul tau'' (Eclesiast 10, 4). Zicand ''loc'', a voit sa arate inima, precum zice si Domnul: ''Din inima ies gandurile rele''. Si iarasi: ''Nu va imprastiati cu gandurile'' (Luca 12, 29); sau: ''Stramta este poarta si ingusta calea ce duce la viata'' si: ''Fericiti cei saraci cu duhul'', adica cei ce n-au in ei nici un gand al veacului acesta. Iar Apostolul Petru zice: ''Fiti treji si privegheati, ca potrivnicul vostru, diavolul, umbla racnind ca un leu, cautand pe cineva sa inghita''. Pavel, la randul sau, scrie foarte limpede catre Efeseni, despre paza inimii: ''Nu ne este lupta impotriva sangelui si a trupului, iar cate au scris dumnezeiestii nostri Parinti in scrierile lor despre paza inimii, e cunoscut celor ce le cerceteaza pe acestea cu osardie.

Inainte de toate, insa trebuie sa-ti castigi trei lucruri si asa sa pornesti spre tinta cautata: lipsa de griji in privinta lucrurilor neindreptatite si indreptatite, adica moartea fata de toate; constiinta curata, pazindu-te neosandit de constiinta proprie; si neimpatimirea, nelasandu-te atras de nimic din cele ale veacului acesta, sau ale trupului. apoi sezand intr-o chilie linistita si intr-un colt retras, ia aminte sa faci ceea ce-ti spun: inchide usa si ridica-ti mintea de la tot ce e desert sau vremelnic. Apoi, apleaca-ti barba in piept, ca sa iei aminte, cu mintea si cu ochii sensibili la tine insuti. Ţine putin respiratia, ca sa fixezi mintea si sa afli astfel locul unde este inima ta, ca acolo sa fie in intregime si mintea ta. La inceput vei afla un intuneric si o grosime de nestrabatut, dar staruind si facand acest lucru zi si noapte, vei afla o bucurie nesfarsita. Caci indata ce afla mintea locul inimii, vede ceea ce nu crede: vede vazduhul ce se afla in mijlocul inimii si se vede pe sine in intregime luminoasa si plina de puterea de deosebire. Si de aici inainte, indata ce mijeste un gand, inca inainte de a se alcatui si de a lua chip il izgoneste cu chemarea lui Iisus Hristos si-l face sa se mistuie. De acum mintea, in ciuda ei pe draci, ridica impotriva lor mania cea dupa fire si ii loveste, izgonind pe acesti vrajmasi inteligibili-spirituali. Celelalte le vei invata cu ajutorul lui Dumnezeu, prin pazirea mintii, tinand pe Iisus in inima, caci se spune: Sezi in chilia ta si aceasta te va invata toate.

Daca vrem sa ajungem la barbatul desavarsit al plinatatii lui Hristos, sa incepem sa urcam scara  de la hrana varstelor copilaresti, ca pasind treptat sa ajungem la masurile barbatului si batranilor. Deci cea dintai varsta a vietii calugaresti sta in a micsora patimile. Acesta este lucrul incepatorilor.

A doua treapta si schimbare, care face pe cineva din baietan, tanar duhovnicesc, este staruinta in cantare. Caci, dupa potolirea si micsorarea patimilor, cantarea se face dulce limbii si e luata in seama de Dumnezeu, dat fiind ca nu e cu putinta a canta Domnului in pamant strain, adica intr-o inima patimasa.

A treia treapta si schimbare de varsta, care face dintr-un tanar un barbat duhovnicesc, este staruinta in rugaciune: ea este a celor inaintati. Iar rugaciunea se deosebeste de cantare ca barbatul desavarsit de tanarul si baietanul, ca trepte deosebite pe scara pe care pasim.

La aceasta se adauga a patra treapta si schimbare de varsta duhovniceasca. Aceasta este a batranului si celui albit la par si consta in atintirea neabatuta a privirii, care este proprie celor desavarsiti. Aici calea s-a ispravit si scara a luat sfarsit.

Deci acestea fiind astfel oranduite si hotarate de Duhul, nu e cu putinta copilului sa se faca barbat si sa urce la treapta batranului albit altfel decat incepand de la prima treapta, precum am zis, ca pasind bine prin cele patru trepte sa se inalte la desavarsire. Iar inceputul inaintarii spre lumina pentru cel ce vrea sa se renasca duhovniceste este micsorarea patimilor, sau pazirea inimii. Caci altfel este cu neputinta sa se micsoreze patimile. In al doilea rand vine staruirea in cantare, caci patimile fiind domolite si micsorate prin impotrivirea inimii fata de ele, dorinta impacarii cu Dumnezeu aprinde mintea. Astfel mintea intarita izgoneste prin loviturile trezviei gandurile ce sufla la suprafata inimii. Si iarasi se daruieste luarii aminte si rugaciunii celei de a doua. In aceasta vreme se dezlantuie intarirea duhurilor si suflarile patimilor tulbura adancul fara fund al inimii. Dar prin chemarea Domnului Iisus Hristos se mistuie si se topesc de acolo ca ceara. Insa ele tot nu se linistesc, ci, scoase de acolo, aprind prin simturi suprafata mintii. De aici mintea le scoate repede si indata simte pacea. Dar sa scape cu totul si sa nu mai trebuiasca sa lupte, este cu neputinta, caci acest lucru este propriu numai celui ce a ajuns la barbatul desavarsit, care s-a retras cu totul din lume si staruie neincetat in paza inimii. De la acestea cel ce ia aminte se inalta treptat la intelepciunea parului alb, sau la treapta vederii, lucru care e propriu celor desavarsiti.

Mintea incalzita de dorul lui Dumnezeu, nu mai acorda atentie gandurilor straine de El. Inima nu se mai ingusteaza prin placerea pentru lucrurile marginite la care se refera aceste ganduri, ci se incalzeste de dragostea lui Dumnezeu cel nesfarsit si ii canta cu foc. Dar inca n-a ajuns la vederea lui Dumnezeu Cel infinit, la linistea constiintei prezentei Lui. Patima margineste vederea in adancimea fara sfarsit a Lui. Caldura cantarii poate dezlantui ti ea patimile care acopera abisul inimii in care  se vede nesfarsirea dumnezeiasca. Ele mai incearca prin simturi sa tulbure mintea, dar nu mai pot tulbura adancul ei, ci numai suprafata ei si pentru scurt timp. Dar chemarea numelui lui Iisus largeste vederea, caci prin umanitatea lui Iisus se poate privi la infinitatea dumnezeirii Lui.

Dupa ce a ajuns cate putin la nepatimire si prin aceasta la obisnuinta privirii in adancul cel fara fund al inimii si prin ea in abisul dumnezeiesc, poate sa se ocupe si cu cantarea si poate cauta si la intelesurile lucrurilor, caci nu mai este ispitit de ele la ramanerea la ele, ca la singura realitate, deci la pacat. Dar a incepe cu ele, inainte de dobandirea nepatimirii, care ingusteaza mintea alipind-o la cele marginite, inseamna a face primul si al doilea fel de rugaciune si a fi ispitit la pacate, adica la alipirea de ele si la uitarea lui Dumnezeu.

Deci cel ce implineste acestea la vreme potrivita si cu buna randuiala, poate, dupa alungarea patimilor din inima, sa staruie si in cantare si sa se apere si de gandurile trezite prin simturi si de tulburarea de la suprafata mintii; de asemenea poate sa caute cu ochiul trupesc si cu cel al mintii - pentru ca si de aceasta e nevoie - la cer si sa faca rugaciune curata intru tot adevarul. Dar aceasta numai din cand in cand si cate putin, din pricina vrajmasilor ce intind curse in vazduh. Caci numai acestea se cere de la noi: sa fie inima noastra curatita prin supraveghere. Fiindca ''de e radacina sfanta, e vadit ca vor fi si ramurile'' (Romani 11, 16) si rodul. Dar cel ce isi ridica ochiul si mintea la cer si vrea sa-si inchipuie niscai lucruri gandite cu mintea (inteligibile) in afara de modul in care am grait, oglindeste mai degraba idoli decat adevar. Caci cata vreme inima este necurata, a doua si prima luare aminte nu poate inainta, fiindca precum la zidirea unei case nu punem intai acoperisul, apoi temelia (aceasta e cu neputinta), ci dimpotriva intai temelia, apoi zidirea si la urma acoperisul, asa trebuie sa gandesti ca e si in acestea. Caci intai ne pazim inima si ne micsoram patimile din ea si prin aceasta punem temelia duhovniceasca a casei; apoi respingem suflarea duhurilor rele, rascolita prin simturile din afara, prin a doua luare aminte, si asa scapand repede de razboi, ridicam zidurile peste temeliile casei duhovnicesti. Apoi, prin atintirea noastra desavarsita spre Dumnezeu, sau prin retragerea in sine, intindem acoperisul casei si asa desavarsim casa duhovniceasca in Hristos Iisus, Domnul nostru, caruia se cuvine slava in vecii vecilor. Amin.
Publicat de la
Etichete:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)