Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Eftimie cel Mare (20 ianuarie)

(Scrisă de Chiril monahul)

Eftimie, cetăţeanul cel ceresc, era fiu al împăraţilor care se numeau Pavel şi Dionisia, care erau oameni de bun neam şi împodobiţi cu toată fapta bună cea după Dumnezeu; avînd ca patrie şi locuinţă Melitine, Mitropolia cea vestită a armenilor. Deşi, fericita Dionisia a trăit destui ani împreună cu bărbatul ei, dar fiind stearpă, nu năştea. Pentru aceea, în mare mîhnire petrecînd amîndoi, multă vreme s-au nevoit, rugîndu-se lui Dumnezeu să li se dăruiască fiu.
Deci, mergînd în apropiere de cetate, la biserica cea sfinţită de acolo a sfîntului, slăvitului şi bunului biruitor Mucenic Polieuct, a stăruit zile multe în rugăciune, după cum spune cuvîntul de la cei vechi. Şi într-una din nopţi rugîndu-se ei singuri, li s-a arătat oarecare vedenie, zicîndu-le: "Veseliţi-vă, veseliţi-vă, pentru că iată v-a dăruit Dumnezeu fiu, numit cu numele veseliei, căci prin naşterea lui, dăruieşte Dumnezeu veselie Bisericilor Sale". Iar ei însemnînd vremea vedeniei, s-au întors la casa lor; şi din vremea zămislirii, cunoscînd ca adevărate cele ale vedeniei, cum s-a născut copilul, l-au numit Eftimie, care se tălmăceşte veselie, făgăduind a-l afierosi lui Dumnezeu. El s-a născut, precum am aflat, în luna august, în anul al patrulea al stăpînirii lui Graţian (367-383).
Iată că vedenia este adevărată, cei ce citesc să înţeleagă. Pentru că sfintele Biserici 40 de ani fiind întru mîhnire şi apărătorii dreptcredincioşi prigonindu-se, iar arienii, pe vremea lui Constanţiu (337-361), luptînd împotriva dreptcredincioşilor, ca şi pe vremea lui Iulian (361-363) şi a lui Valens (364-378), care a împărăţit după aceea în Răsărit, atunci Eftimie, cel cu numele veselie, toate supărările sfintelor Biserici le schimba întru veselie.
Neîmplinindu-se a cincea lună, s-a ridicat luptătorul de Dumnezeu Valens şi, prădînd barbarii Tracia, el s-a oştit asupră-le. Dar în puţină vreme făcînd bătălia, Valens a pătimit pedeapsa de la Dumnezeu, pentru că în oarecare sat lîngă Adrianopol din Tracia, desăvîrşit fiind biruit şi el fugind, barbarii l-au ars împreună cu satul unde era, neîmplinindu-se încă întîiul an de la naşterea lui Eftimie.
După trei ani, tatăl său Pavel şi-a sfîrşit viaţa, iar fericita Dionisia avea un frate bun cuvîntător, care se numea Eudoxiu. Acesta fiind sfetnic şi mijlocitor la marele Otreie, care întru acea vreme îndrepta Sfînta Biserică din Melitine, şi care a strălucit la sfîntul Sinod din Constantinopol, a adus pe copil la el, împlinind făgăduinţa şi ca o jertfă bine primită, afierosindu-l lui Dumnezeu, după cum mult vestita Ana a adus pe Samuil. Iar preasfinţitul episcop Otreie, văzînd pe copil şi auzind de la scolasticul Eudoxiu vedenia cea arătată părinţilor şi cum că mai înainte de naştere maică-sa l-a făgăduit lui Dumnezeu, şi apoi s-a făcut zămislirea prin rugăciune, minunîndu-se, a zis: "Într-adevăr, s-a odihnit Duhul lui Dumnezeu peste tînărul acesta".
Deci, primindu-l pe copil, botezîndu-l şi tunzîndu-l anagnost al bisericii celei de sub dînsul, l-a luat în episcopie, şi-l creştea, făcîndu-l ca un fiu al său. Iar pe fericita Dionisia, ca una ce se afla în slujba lui Dumnezeu, a hirotonisit-o diaconiţă a preasfintei Biserici. Deci, Eftimie numărîndu-se în bisericescul catalog, şi Teodosie cel Mare (379-395) luînd sceptrul împărăţiei grecilor, printr-însul a dăruit Dumnezeu grecilor şi sfintelor biserici dumnezeiesc dar, plin de toată veselia; căci se cădea a se împlini vedenia arătată părinţilor pentru dînsul.
Trecînd puţină vreme, şi înţelegînd episcopul că a trecut de vîrsta copiilor şi că trebuie a se îndeletnici cu învăţătura, l-a dat dascălilor, pentru a învăţa Sfintele Scripturi. Şi erau atunci între anagnoşti doi tineri de bun neam, cu întreaga înţelepciune împo-dobiţi şi cu toată priceperea încuviinţaţi, apoi iscusiţi în Dumnezeiasca Scriptură şi la învăţătura cea din afară, care se numeau Acachie şi Sinodie; şi care, după multe pustniceşti nevoinţe, au primit arhieria sfintei biserici din Melitine, la vremea lor.
Aceştia, primind din mîna episcopului pe Eftimie, l-au învăţat desăvîrşita cucernicie şi în puţină vreme pe mulţi din cei de o vîrstă cu el i-a întrecut cu iubirea de învăţătură. Pentru că osîrdia lui era mai presus de vîrstă, încît se minuna Acachie de socoteala minţii lui cea luminată. Deci, sfinţitul acesta tinerel primea învăţătura cea bună şi curată, pe care Cuvîntătorul de Dumnezeu Grigorie o numeşte învăţătura de ziuă - cum a zis dumnezeiescul David -, opusă celei de noapte. Apoi, învăţînd Dumnezeieştile Scripturi, dorea a fi următor al dumnezeieştilor şi îmbunătăţiţilor bărbaţi, dar se întrista cînd unii cîntau deşertăciuni şi se depărtau de la dumnezeieştile cuvinte. Iar pildele lui Acachie, dascălul, urmîndu-le, nicidecum nu făcea pomenire de hrană de multe feluri.
Dar nu dorea nici slavă deşartă, nici nu lipsea gura lui de la doxologia lui Dumnezeu, ci săvîrşea slujba pravilei cu frică şi cu umilinţă la vremea rînduită, aducîndu-şi aminte că se cuvine a sluji lui Dumnezeu cu frică şi cutremur, iar nu cu rîs şi cu şoptire, făcînd sfînta biserică loc de asmodie; căci se cuvine cu cucernicie a intra în biserică cel ce voieşte a vorbi cu Dumnezeu prin rugăciune. Iar în vremea liberă se îndeletnicea acasă în rugăciune şi în cîntare de psalmi şi în citirea dumnezeieştilor cuvinte, petrecînd toată ziua şi toată noaptea; ştiind că cel ce cugetă în legea Domnului ziua şi noaptea va fi ca pomul cel răsădit lîngă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa.
Deci, da lui Dumnezeu rodul cel potrivit al fiecărei vremi, pentru că în vreme de ispită slujea lui Dumnezeu cu dragoste şi răbdare, iar în vreme de îndestulare, rodul lui era înfrînarea; apoi venind gînduri asupra lui de dezmierdare trupească, iarăşi odrăslea într-însul întreaga înţelepciune. Pentru că de înţelepciune purtînd multă grijă, a păzit nestinsă făclia fecioriei, împodobită cu unt-delemnul milosteniei.
Eftimie astfel nevoindu-se multă vreme, a ajuns la desăvîrşirea faptelor bune; iar iconomia lui Dumnezeu astfel înţelepţindu-l şi prin multe din acestea făcîndu-l cunoscut, s-a făcut vestit din început. Fiind crescut precum s-a zis, apoi trecînd prin toate treptele bisericeşti, episcopul din vremea aceea îl hirotoniseşte fără de voie preot al preasfintei biserici din Melitine. După aceea, i se încredinţează a purta grijă şi a fi proestos al mînăstirilor celor dimprejurul cetăţii. Această grijă i s-a dat lui, fiindcă din copilărie era iubitor de monahi; şi fiindcă dorea liniştea la Mînăstirea Sfîntul Polieuct şi la a sfinţilor 33 de mucenici, acolo a petrecut vremea cea multă.
În zilele Sfîntului şi Marelui Post se ducea în muntele ce era pustiu atunci, iar acum s-a zidit într-însul o mînăstire minunată, aproape de cetate, care de cei ce locuiesc aproape se numeşte a "Înălţării". Această pustie o iubea din ziua dumnezeieştilor arătări (Bobotează), pînă la sărbătoarea Paştilor, urmînd filosofia lui Ilie şi a lui Ioan. Pentru aceasta, precum s-a zis, i s-a dat în mînă grija şi cîrmuirea monahilor celor de acolo, iar această grijă socotind-o împiedicare a faptei bune, urîtorul de slavă şi iubitorul de Dumnezeu Eftimie a ieşit din cetate şi s-a dus spre Ierusalim, poftind a locui în pustia de acolo.
Acest mare părinte Eftimie, povăţuindu-l Sfîntul Duh, a venit în Ierusalim la 29 de ani ai vîrstei sale, închinîndu-se Sfintei Cruci şi Sfintei Învieri, cum şi la celelalte cinstite locuri; apoi, mergînd la purtătorii de Dumnezeu părinţi, cei de prin pustie, şi învăţînd fapta bună şi petrecerea fiecăruia şi într-al său suflet pecetluind-o, a venit la lavra Fara, - ce se afla de şase stadii de la sfînta cetate; iubitor de linişte, a rămas într-o chilie pustnicească, afară din lavră, neavînd nimic de ale acestui veac, pentru că a învăţat a lucra împletituri, ca să nu îngreuneze pe cineva, ci mai vîrtos dintr-ale sale osteneli să dea celui ce are trebuinţă. Şi el lăsînd toată grija pămîntească, o singură grijă avea, cum să placă lui Dumnezeu întru rugăciune şi în posturi.
Însă de toată fapta bună purtînd grijă, ca un bun lucrător de pămînt, tăia spinii patimilor din rădăcină, curăţînd gîndurile şi toată înălţarea ce se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu, împlinind acel glas proorocesc, care zice: Înnoiţi-vă ogorul şi nu semănaţi peste spini. El avea vecin pe un purtător de Dumnezeu ce se numea Teoctist, pe care iubindu-l atît de mult, s-a unit cu dînsul prin dragostea părintească, încît amîndoi s-au făcut de o cugetare şi de un obicei, ca şi cum ar fi fost un suflet în două trupuri. Şi vestind unul altuia scopul cel după Dumnezeu, ieşeau în fiecare an după a şaptea zi a sfintelor dumnezeieşti arătări (Boboteaza), spre pustia lui Cutila, ferindu-se de orice întîlnire omenească şi dorind în linişte a vorbi cu Dumnezeu prin rugăciune.
Şi acolo petreceau pînă la sărbătoarea Stîlpărilor, necurmat trudindu-şi trupul şi robindu-l, spre a aduce sufletului hrana cea duhovnicească. În aceasta covîrşea marele Eftimie pe toţi cu răbdarea, cu blîndeţea şi cu smerita cugetare a inimii. Pentru că a primit şi darul Sfîntului Duh, după cum dumnezeiescul cuvînt a zis: Spre cine voi căuta? Fără numai spre cel blînd şi liniştit şi care tremură de cuvintele Mele.
De aici îndrăzneala lui cea către Dumnezeu îi creştea în fiecare zi. Şi făcînd cinci ani în Fara, a ieşit dimpreună cu fericitul Teoctist în vremea în care s-a obişnuit, spre Cutila; şi trecînd prin pustie, a venit la un pîrîu înfricoşat, foarte adînc şi anevoie de trecut. Aici văzînd locul şi înconjurînd rîpele ce se aflau în munte, ca povăţuit de Dumnezeu, a găsit o peşteră minunată în rîpa cea dinspre miazănoapte a pîrîului şi suindu-se cu osteneală ca pe perete, de-abia a putut a se urca la dînsa.
Apoi, bucurîndu-se ca de un loc pregătit lor de Dumnezeu, au locuit într-însa, hrănindu-se cu buruienile ce se găseau pe acolo. Iar peştera aceea fiind mai înainte locuinţă de fiare, apoi, domesticindu-se prin dumnezeieştile laude şi prin neîncetatele rugăciuni ale cuvioşilor bărbaţi, a primit sfinţire de biserică a lui Dumnezeu. Deci, cînd a binevoit Dumnezeu a-i arăta pe aceştia, a trimis nişte păstori ai unuia care se numea Lazariul, spre a-şi aduce turmele sale lîngă acel pîrîu.
Acei păstori văzînd pe părinţi arătîndu-se sus, în peşteră, atît de mult s-au spăimîntat, încît s-au înfricoşat şi au fugit. Părinţii simţind temerea acelora, cu glas blînd şi liniştit chemînd pe aceştia, le ziceau: "Nu vă temeţi, fraţilor, sîntem oameni ca şi voi, dar pentru păcatele noastre locuim acest loc". Atunci păstorii îndrăznind, s-au suit la dînşii în peşteră şi neaflînd nimic de-ale acestui veac lîngă dînşii, s-au dus la ale lor, minunîndu-se şi vestind la ai lor; iar de atunci slugile Lazariului le slujeau lor. Apoi şi părinţii cei de la Fara căutîndu-i, să vadă unde sînt, adeseori veneau la dînşii.
Deci, mai întîi s-au lepădat de lume şi au venit la dînşii doi fraţi, numiţi Marin şi Luca. Aceştia au fost învăţaţi de marele Eftimie monahiceşte spre a fi sîrguincioşi ai petrecerii celei pustniceşti; după aceea, în vremurile cele din urmă, au strălucit la cei dimprejur şi au înfiinţat mănăstire. Ei au adus pe Cuviosul Teodosie, care s-a făcut mare începător al vieţii de obşte a acestei pustii şi arhimandrit. Dar în puţină vreme, străbătînd vestea despre Eftimie, mulţi se adunau la dînsul şi auzind cuvîntul lui Dumnezeu, pofteau a locui lîngă dînsul.
Însă Eftimie fiind urîtor de slavă şi iubitor de Dumnezeu şi sîrguindu-se a dobîndi fericirea dintîi, împreună cu ceilalţi, se depărta de acest lucru, ca de ceva străin şi trimitea pe fiecare din cei care se lepădau de lume la fericitul Teoctist, rugîndu-l foarte mult să aibă grijă de ei; iar el ascultînd aceasta, a primit şi făcea toate după dorinţa marelui Eftimie. Deci, la început nu voia a face în locul acela viaţă de obşte, ci lavră, după chipul celor de la Fara.
Dar fiindcă a văzut că nimeni nu poate veni noaptea la biserică, pentru că era precum mai înainte s-a zis, anevoie de umblat prin locul acesta, după suire, a făcut acolo viaţă de obşte, avînd peştera ca biserică, în care liniştindu-se marele Efimie, era doctor de suflete, vindecînd şi mîngîind pe fiecare. Şi nici unul din fraţi nu tăinuia gîndirea minţii, dar şi el avînd iscusire multă, îi învăţase să se împotrivească oricărui gînd străin, zicînd: "Fraţilor, pentru ce aţi venit a vă nevoi şi nu vă îngrijiţi de mîntuirea voastră?" Se cuvine în fiecare ceas a ne trezi şi a priveghea, pentru că se zice: Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită. Iar aceasta s-o cunoaşteţi întîi, că se cade a nu avea voie cei ce s-au lepădat de viaţă, ci a ţine smerita cugetare şi ascultarea ca cea întîi rînduială; apoi a aştepta de-a pururea şi a se îngriji de ceasul morţii şi de înfricoşata zi a judecăţii: a se înfricoşa de îngrozirea focului celui veşnic, şi a dori slava Împărăţiei cerurilor.
Şi zicea iarăşi că monahii se cuvine a se osteni trupeşte, şi mai ales cei tineri, pentru păzirea celor dinăuntru, aducîndu-şi aminte de apostolul, care zice: Noaptea şi ziua lucrez, ca să nu îngreunez pe cineva şi mîinile acestea mi-au slujit mie, cum şi celor ce erau împreună cu mine.
Este greu celor din lume ca, ostenindu-se în locul lor, să hrănească copii şi femei, apoi să aducă şi pîrgă lui Dumnezeu şi să facă bine după putere, apoi, pe lîngă aceasta, li se cer şi biruri; iar noi nici cele de nevoie trupului nu căutăm a le avea din lucrul mîinilor noastre, ci a culege osteneli străine, cînd mai ales porunceşte apostolul: Cel ce nu lucrează, nici să nu mănînce.
Acestea învăţînd părintele nostru Eftimie, lumina pe fraţi. Şi a poruncit să nu vorbească nimeni în biserică, în vremea pravilei, ba încă nici în trapeză, cînd mîncau fraţii; şi nu-i plăcea cînd vedea pe vreun frate în chinovie, mai ales pe unul tînăr, vrînd a se înfrîna mai mult decît obştea; pentru că zicea că înfrînarea cea bună cere a se împărtăşi cineva de hrană cît de puţină în vremea mîncării, însă inima a o păzi şi a da război în taină patimilor celor ascunse; căci arma monahului este cugetarea, dreapta judecată, smerita cugetare şi ascultarea cea după Dumnezeu. Cu nişte învăţături ca acestea hrănindu-se fraţii, adunau roduri, după vrednicia chemării.
Cele despre Terevon cel bătrîn, într-un glas mi-au povestit toţi părinţii cei vechi, dar mai cu de-amănuntul mi-a spus nepotul lui şi cel de un nume cu el, vestitul în latura aceasta, adică începătorul saracinilor. Deci, acest bătrîn Terevon, moşul celui tînăr, pe cînd era copilaş, fiind cuprins de boală, i-a paralizat toată partea cea dreaptă, de la cap pînă la picioare, şi mulţi bani cheltuind tatăl acestuia, care se numea Aspevet, nu i-au folosit nimic.
Acest Aspevet fiind elin, şi aflîndu-se sub perşi, s-a făcut prieten grecilor, într-un chip ca acesta: la începutul prigoanei ce se făcuse atunci în Persia, pe la sfîrşitul împărăţiei lui Iezdegerd I, împăratul perşilor (399-421), vrînd vrăjitorii a vîna pe toţi creştinii, pe căpeteniile saracinilor cei de sub dînşii i-au pus pretutindeni în cale ca să nu scape la greci nimeni din creştinii cei din Persia. Aspevet fiind atunci căpetenie şi văzînd cruzimea şi neomenia făcută creştinilor de către vrăjitorii din cetăţi, n-a împiedicat să fugă pe unii din creştini; iar mai vîrtos făcea împotrivă, fiind pornit de milostivire, măcar că avea credinţa elinească de la strămoşi. Deci, fiind clevetit la împăratul Iezdegerd, a luat pe fiul său Terevon, care era jumătate paralitic, pe toate rudeniile şi avuţia sa, şi a fugit la greci; apoi primindu-i Anatolie, voievodul de atunci al Răsăritului, i-au făcut prieteni grecilor, iar lui Aspevet i-a dat pe mînă conducerea saracinilor din Arabia, care erau supuşi grecilor.
Deci, cum s-a sălăşluit în Arabia tînărul, avînd o vedenie în vis, a vestit pe tatăl său, iar acesta nelenevindu-se, a luat pe copil cu mulţime de barbari şi cu multe slugi; apoi, purtîndu-se de credinţă, a venit la locul cel înştiinţat în vis, unde locuiau cuvioşii bărbaţi Eftimie şi Teoctist.
Fraţii văzînd mulţimea barbarilor, s-au temut; iar fericitul Teoctist văzînd temerea ucenicilor, s-a pogorît către barbari şi a zis: "Cine sînteţi şi ce căutaţi?". Ei au zis: "Căutăm pe Eftimie, robul lui Dumnezeu". Cuviosul Teoctist le-a zis: "Pînă sîmbătă nu se întîlneşte cu nimeni, căci se linişteşte". Atunci Aspevet luînd mîna marelui Teoctist, i-a arătat pe copil chinuindu-se; iar copilul arătînd spre tatăl său, a zis:
"Eu de mai înainte primind boala aceasta în Persia, dar trecînd prin toată ştiinţa doftoricească şi iscodirea vrăjitorească, şi nicidecum folosindu-mă, ci dimpotrivă, crescînd durerea, am venit în cetatea aceasta, prin dumnezeiască umilinţă. Apoi într-o noapte mîhnindu-mă, gîndind la această boală, îmi ziceam: "O! Tereve, unde este deşertăciunea vieţii şi tot meşteşugul doctoricesc? Unde este nălucirea vrăjitorilor noştri şi puterea cinstirilor noastre? Unde sînt chemările şi facerile de basme ale astronomilor şi astrologilor? Unde sînt descîntecele, farmecele şi bîrfirile? Iată nici una dintr-acestea n-are tărie, de nu-şi va arăta Dumnezeu puterea".
Şi acestea gîndind, m-am îndreptat la rugăciune şi cu lacrimi rugam pe Dumnezeu, zicînd: "Dumnezeule cel mare şi înfricoşat, cel ce ai făcut cerul şi pămîntul, cu toată podoaba lor, dacă vei milui neputinţa mea şi mă vei izbăvi din această patimă amară, mă fac creştin, lepădîndu-mă de toată fărădelegea şi credinţa elinească. Şi cum am pus acestea în mintea mea, m-am cuprins de somn şi am văzut un monah cu barba pînă la mijloc, zicîndu-mi: "De ce pătimeşti?" Iar eu arătîndu-mi patima, el a zis: "Împlineşte cele ce ai făgăduit lui Dumnezeu, şi te vei vindeca pe tine". Apoi, zicînd: "Cîte i-am făgăduit lui Dumnezeu, le împlinesc, dacă mă voi vindeca de această patimă". După aceea, mi-a spus: "Eu sînt Eftimie, care petrec în pustia Răsăritului de la Ierusalim, la zece mile de pîrîul cel dinspre apus al căii Ierihonitenilor; deci, de vrei a te vindeca fără zăbavă, vino la mine şi te va vindeca Dumnezeu, prin mine". Sculîndu-mă, am povestit tatălui meu, şi atunci lăsînd toate, am venit la dînsul. Şi vă rog, să nu ascundeţi pe doctorul cel arătat mie de Dumnezeu".
Toate acestea le-a spus fericitul Teoctist marelui Eftimie, care se liniştea acolo şi care socotind că este necuvios a se împotrivi dumnezeieştilor vedenii, s-a pogorît la dînşii şi rugîndu-se mult şi pecetluind cu semnul Sfintei Cruci pe Terevon, l-a făcut sănătos. Iar bărbaţii spăimîntîndu-se de a sa grabnică şi preaslăvită facere de minune, au crezut în Hristos, şi căzînd toţi la pămînt, se rugau a primi pecetea cea întru Hristos. Iar purtătorul de semne Eftimie, înţelegînd că ei din suflet au crezut lui Hristos, a poruncit a se face o mică scăldătoare într-un unghi al peşterii, care şi pînă acum se vede, şi chemîndu-i, i-a botezat în numele Tatălui, al Fiului, şi al Sfîntului Duh.
Iar lui Aspevet i-a schimbat numele în Petru, căci pe el l-a botezat întîi şi după el pe unul Marin, frate al femeii lui, amîndoi fiind împodobiţi cu pricepere şi îndestulaţi cu bogăţia. Şi astfel luminînd şi întărind pe Terevon, cum şi pe ceilalţi, pe care ţinîndu-i la sine 40 de zile, a liberat pe aceşti nepoţi ai Sarei, pe care i-a făcut moştenitori ai făgăduinţei, prin Botez. Dar Marin, unchiul lui Terevon, nu s-a mai depărtat de mînăstire, ci lepădîndu-se de lume, a rămas acolo toată vremea vieţii sale şi a bineplăcut lui Dumnezeu mult. Şi avînd mulţi bani, i-a dat spre a se zidi şi a se îmbogăţi mînăstirea.
Astfel, în puţină vreme a strălucit în locul acela, încît s-a auzit numele lui în toată Palestina şi în eparhiile cele dimprejur. Iar părintele nostru Eftimie, văzînd pe mulţi că-l supără pentru tămăduire, şi aducîndu-şi aminte de liniştea cea mai dinainte, pe care o avea, cînd pustnicea deosebi, se întrista foarte mult şi greu suferea; pentru că astfel mulţi îl supărau şi îl slăveau. Fiind în mîhnire cel numit cu numele veseliei, căuta să fugă pe furiş spre Ruva. Cunoscînd aceasta fericitul Teoctist a pregătit pe fraţi să-l roage ca să nu-i părăsească; deci, vrînd a-i mîngîia, a făgăduit de astă dată că nu se va depărta.
Dar trecînd puţine zile şi luînd împreună cu sine pe unul mai tînăr, numit Dometian, fiind cu neamul melitinean, dar îmbunătăţit cu viaţa, a ieşit din chinovie şi s-a pogorît la Ruva; apoi trecînd pustia cea dinspre miazăzi, pe lîngă Marea Moartă, a venit la un munte înalt, despărţit de ceilalţi munţi, ce se chema al lui Marda, şi găsind în el un puţ cu apă, a zidit chilii; apoi a rămas acolo, hrănindu-se din buruienile ce se vedeau prin munte. Zidind aici mai întîi biserica, ce se păstrează pînă acum şi aşezînd într-însa jertfelnic, a ieşit de acolo. Apoi a venit în pustia Zifilor, voind a vedea peşterile în care a scăpat David din faţa lui Saul şi într-acele locuri s-a alcătuit de dînsul o mînăstire; iar pricina alcătuirii acelei mănăstiri se zice că a fost aceasta:
Un fiu al unui sătean, cap al satului, numit Aristovuliad, avînd duh rău, chema pe Sfîntul Eftimie. Tatăl copilului auzind că sfîntul este în ţinuturile lor şi ale Carpavarihenilor, căutîndu-l, au venit la dînsul. Cum a văzut tînărul pe sfîntul, fiind tulburat de diavol, s-a vindecat; iar diavolul ieşind dintr-însul şi vestindu-se minunea, au venit mulţi din Aristovuliad şi de prin satele dimprejur, care i-au zidit mînăstire.
Şi adunîndu-se oarecare fraţi cucernici, au rămas lîngă dînsul, dîndu-le Dumnezeu cele de trebuinţă trupului; iar unii din Zifei primind mai înainte eresul cel cu numele nebuniei, prin îndumnezeita lui învăţătură, depărtîndu-se de necuratul eres, au anatematizat pe Manent, născătorul acestuia, şi învăţînd apostoleasca şi soborniceasca credinţă, s-au luminat. Pe lîngă celelalte daruri ce a cîştigat dumnezeiescul acesta Eftimie, a primit şi aceasta de la Dumnezeu: căci întîlnindu-se cu fiare mîncătoare de sînge şi veninoase, nu se vătăma; iar de aceasta nimeni să nu se îndoiască, ştiind cu siguranţă că Dumnezeu odihnindu-Se şi odihnind în vreun om, toate i se supun lui, ca şi lui Adam mai înainte de a călca porunca lui Dumnezeu.
Dar nu numai fiarele, ci şi cele care sînt ale firii se supun unuia ca acestuia; apoi adeveresc cuvîntul acesta cei ce au despărţit marea şi au înfrînt Iordanul, soarele l-au făcut să stea şi focul în rouă l-au prefăcut, cum şi alte mii de dumnezeieşti minuni ce s-au făcut. Deci, Dumnezeu care le-a făcut acestea cu minune, tot El a supus purtătorului de Dumnezeu Eftimie nu numai pe cele simţite, ci şi pe cele gîndite (adică duhurile răutăţii). Pentru că unele ca acestea sînt din dumnezeieştile daruri.
Deci, marele Eftimie văzîndu-se de mulţi supărat (pentru că era locuinţa aproape de sate), a zis lui Dometian, ucenicul său: "Să mergem, fiule, să cercetăm pe Cuviosul Teoctist şi pe fraţi". Şi ieşind din mînăstirea cea de lîngă Capartariheni, a venit la sfîntul loc în care în numele lui Dumnezeu s-a zidit sfîntul locaş, ca de trei semne departe de al lui Teoctist, de trei ori fericitul.
Şi a iubit locul acesta foarte mult, pentru că era neted, liniştit şi îmbunătăţit, mai ales că fusese pustiu mai înainte de a se zidi în partea dinspre miazăzi atîtea mînăstiri; pentru că acum toată pustia este făcută de ucenicii lui ca o cetate. Deci, în acest loc a şezut în mare linişte, împreună cu ucenicul lui, într-o peşteră mică, în care acum este racla cinstitelor lui moaşte. Iar Cuviosul Teoctist cunoscînd că s-a sălăşluit aici marele Eftimie, s-a suit cu sîrguinţă să-l sărute; apoi îl ruga să se pogoare la locul lui.
Dar el, de dorul liniştii celei de acolo, n-a primit, ci numai în fiecare duminică săvîrşeau slujba împreună.
Auzind Aspevet, care s-a numit Petru, că a sosit în părţile acelea marele Eftimie, a venit la dînsul cu mulţi saracini, bărbaţi, femei şi copii, şi-l rugau să le spună cuvînt de mîntuire. Iar bătrînul sfînt pe toţi (către Botez) făcîndu-i "chemaţi", i-a luat la mînăstirea de jos şi botezîndu-i, a rămas împreună cu ei şapte zile; apoi s-a suit cu ei la locul său. Iar Petru aducînd meşteri, au făcut o groapă mare cu două guri, care se păstrează în grădină şi au zidit schit; apoi bătrînului sfînt i-au făcut trei chilii şi paraclis, adică biserică în mijlocul chiliilor. Şi-l rugau cei ce odată erau ca nişte lupi ai Arabiei, iar după aceasta s-au făcut oile păstoriei lui Hristos celei cuvîntătoare, a rămînea lîngă dînsul.
Iar iubitorul de pustie Eftimie, n-a primit aceasta, pentru că foarte mult iubea liniştea; deci, luîndu-i la un loc potrivit, le-a zis: "Dacă voiţi cu totul a fi aproape de mine, rămîneţi aici". Şi este locul acela între amîndouă mînăstirile; deci, însemnînd biserica şi locaşurile împrejur, le-a dat voie a zidi biserică şi a rămînea acolo. Apoi îi cerceta adeseori, pînă ce le-a aşezat preoţi şi diaconi. După aceea, au venit şi cei ce s-au botezat mai înainte, şi au rămas acolo, cum şi alţii din apropiere venind se botezau la dînsul. Şi aşa înmulţindu-se ei foarte mult, şi în multe cete întinzîndu-se, a rugat marele părinte Eftimie pe Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului (422-458), să le hirotonisească episcop; iar patriarhul făgăduind acestea, l-a trimis pe Petru, tatăl lui Terevon, ca unul ce se făcuse vrednic a povăţui suflete către mîntuire; şi aşa s-a hirotonisit în Palestina Petru ca episcop al celor două schituri. Şi se vedeau mulţime de barbari venind la marele Eftimie, botezîndu-se şi învăţîndu-i a se închina lui Dumnezeu. Acestea toate le-am spus despre saracini.
Dar marele Eftimie nu voia să fie viaţă de obşte în locul său, nici lavră, ci cînd venea cineva la dînsul, spre a se lepăda de lume, se trimitea de dînsul la locaşul cel de jos, către fericitul Teoctist; asemenea făcea şi cu cei ce voiau a aduce ceva. Deci, cînd a binevoit Dumnezeu a se locui schitul lui, a trimis întîi trei fraţi trupeşti, din latura Capadochilor, anume Cosma, Hrisip şi Gavriil, crescuţi în Siria, care erau împodobiţi cu toată priceperea duhovnicească; aceştia rugîndu-l a fi cu dînsul împreună, nu i-a primit, pentru că trei lucruri erau cele ce-l opreau: dorul liniştii lui, tinereţea vîrstei lor, şi al treilea că Gavriil era famen din naştere. Apoi, a văzut în noaptea aceea pe cineva zicîndu-i: "Primeşte pe fraţii aceştia, căci Dumnezeu i-a trimis, şi să nu mai întorci pe cineva care voieşte a se mîntui". Atunci sfîntul primindu-i, a zis celui mai mare al lor, adică lui Cosma: "Iată eu precum mi-a poruncit Dumnezeu, am făcut. Deci, aceasta păzeşte-o ca pe fratele tău cel mai tînăr să nu-l laşi să iasă din chilie; pentru că nu este drept a vedea faţă femeiască în lavră, spre a nu da război vrăjmaşul. Iar pentru tine socotesc că nu vei zăbovi aici, căci după o vreme, vei păstori biserica din Scitopolis".
După aceştia a primit pe un oarecare, care se numea Domnos, care era nepot al lui Iulian, arhiepiscopul Antiohiei. Iar în acele zile a primit şi pe alţi fraţi melitineni, nepoţi ai lui Sinodie, care împreună cu Acachie a crescut pe marele Eftimie, adică pe Ştefan, Andrei şi Gaian; apoi, şi pe alţi trei din Rait i-a primit, pe Ioan preotul, pe Talasie, şi pe Anatolie. După aceea, a primit şi pe un oarecare Chirion, care venise de la Tiberiada, şi a fost preot al cinstitei biserici din Scitopolis, a Sfîntului Mucenic Vasile. Pe aceşti unsprezece primindu-i, a dat voie lui Petru episcopul să le zidească mici chilii şi să împodobească biserica; şi astfel a aşezat lavră, după modelul Farilor.
Apoi, pogorîndu-se Iuvenalie arhiepiscopul în lavră, avînd cu sine pe Pasarion, care era atunci arhimandrit al monahilor şi pe luminatul Isihie, preotul şi dascălul bisericii, a sfinţit biserica lavrei, întru a şaptea zi a lunii mai, în al unsprezecelea indiction, la 52 de ani ai vîrstei marelui Eftimie. Deci, sfinţindu-se lavra şi avînd preoţi pe Ioan şi pe Chirion, arhiepiscopul a hirotonisit diacon pe Domeţian şi Domnos, iar marele Eftimie s-a veselit cu duhul, mai ales văzînd împreună cu patriarhul pe Pasarion şi pe Isihie, cuvîntătorul de Dumnezeu, care erau vestiţi luminători şi în toată lumea străluceau. Dar cel între sfinţi Pasarion, încă neîmplinindu-se vremea de şapte luni, a răposat.
Părintele nostru Eftimie începînd a alcătui lavră, şi fraţii cei 12 împreună cu dînsul fiind în multă strîmtorare de cele trupeşti, iar Domeţian din anul întîi punîndu-se econom al lor, - s-a întîmplat că au venit mulţime de bărbaţi armeni, în număr ca la patru sute, abătîndu-se din cale de la sfînta cetate, spre Iordan, şi au venit la lavră; aceasta economisind-o Dumnezeu, ca să se arate fapta bună a lui Eftimie şi darul cel dat lui. Pe aceia văzîndu-i bătrînul, a chemat pe Domeţian şi a zis: "Pune înaintea oamenilor aceştia să mănînce". Iar el a zis: "Nu avem cinstite părinte mîncare ca să se sature zece oameni; deci, de unde am să dau pîini la atîta mulţime". Iar cuviosul Eftimie fiind plin de proorocescul dar, a zis: "Mergi, precum ţi-am zis, căci aceasta zice Duhul Sfînt: vor mînca şi le va prisosi". Deci, ducîndu-se Domeţian în chelăria cea mică, care de către unii se chema cămara de pîine - unde erau puţine pîini -, n-au mai putut a deschide uşa. Pentru că dumnezeiasca binecuvîntare a umplut chelăria cu pîine pînă sus.
Deci, chemînd pe oarecare din părinţi, a scos uşa din ţîţîni şi au ieşit pîinile afară din chelărie; asemenea şi pentru vin şi unt-delemn aceeaşi binecuvîntare s-a făcut; deci, au mîncat şi s-au săturat, apoi trei luni n-au putut să aşeze uşa chelăriei. Pentru că, precum a izvorît vadra cu făină şi ulciorul de untdelemn al văduvei celei iubitoare de străini, - cum a zis Dumnezeu prin glasul proorocului, - în acelaşi chip şi pe dumnezeiescul acesta bătrîn, prin osîrdia iubirii de străini, l-a învrednicit întocmai. Iar Domeţian minunîndu-se, s-a aruncat la picioarele învăţătorului, rugîndu-se a lua iertăciune, ca unul care a pătimit multe ca om. Şi bătrînul ascul-tîndu-l pe dînsul, i-a zis: "Fiule, cela ce seamănă întru binecuvîntare, asemenea va şi secera.
Deci, iubirea de străini să n-o uităm, pentru că prin aceasta, - precum zice apostolul: neştiind oarecari oameni, au găzduit îngeri; şi cutează, că dacă voi şi cei împreună cu voi, pe toţi cei ce vin la voi, străini şi fraţi, de o credinţă, îi veţi primi după vrednicie, şi le veţi sluji, nu va părăsi Domnul locul acesta, de acum şi pînă în veac; pentru că o jertfă ca aceasta îi place lui Dumnezeu".
De la minunea cea amintită, a început a se binecuvînta lavra în intrări şi ieşiri şi în multe feluri; pentru că înmulţindu-se fraţii, prin conlucrarea lui Dumnezeu şi ajungînd pînă la 50, zidind şi chilii şi săvîrşind Sfînta Liturghie în biserică, economul era nevoit a cîştiga şi cele de trebuinţă; deci, a cîştigat şi dobitoace pentru slujirea părinţilor. Atunci era în lavră un oarecare asian de neam, cu numele Auxenţiu, care fiind rugat de econom să ia slujba dobitoacelor, n-a primit, fiind dat pentru acea slujbă; deci, neascultînd, economul a făcut pe preoţii Ioan şi Chirion să roage pe Auxenţiu să primească slujba; dar el n-a primit nici după rugămintea acestora.
Sosind sîmbăta, economul a spus marelui egumen cele despre Auxenţiu, după care trimiţînd să-l cheme, i-a zis marele Eftimie: "Ascultă-mă, fiule, şi primeşte slujba". Iar el a răspuns: "Nu pot, cinstite părinte, pentru că sînt trei lucruri care mă opresc a săvîrşi aceasta: întîi, neobişnuinţa şi neştiinţa limbii de aici, al doilea, frica desfrînării, şi al treilea, ca nu cumva prin o slujire ca aceasta să nu mai pot şedea în chilie liniştit". Marele Eftimie a zis: "Rugăm pe Dumnezeu a nu se vătăma de nici una din acestea; pentru că Dumnezeu nu este nedrept a uita ascultarea ta, mai ales ştiind că din porunca şi frica Lui slujeşti robilor Săi, după tăria dată de la El; deci, ascultă pe Domnul, care a zis: Nu am venit a Mă sluji cineva, ci a sluji Eu; şi nu fac voia Mea, ci voia Tatălui celui ce M-a trimis.
Acestea zicînd, iar Auxenţiu încăpăţînîndu-se, n-a ascultat. Atunci, răstindu-se preablîndul Eftimie, a zis: "Noi, o! fiule, te-am sfătuit ceea ce socotim a-ţi fi de folos, iar tu rămînînd în nesupunere, vei vedea care este plata neascultării". Deci, îndată, Auxenţiu fiind cuprins de un cutremur, a căzut la pămînt şi părinţii cei de faţă rugau pe marele Eftimie pentru dînsul. Iar bătrînul a zis către dînşii: "Acum înaintea ochilor voştri s-a împlinit cuvîntul dumnezeiesc, care zice: tot cel rău care ridică cuvinte împotrivă, Domnul trimite asupra lui înger nemilostiv".
Dar fiind mult rugat de părinţi, preamilostivul bătrîn, apucînd de mînă pe Auxenţiu, l-a ridicat; apoi pecetluindu-l cu semnul Crucii, l-a făcut sănătos. Atunci Auxenţiu se ruga de iertăciunea greşelilor trecute şi pentru întărirea celor ce vor să fie. Şi îi zise sfîntul: "Mare este plata supunerii, de vreme ce Dumnezeu voieşte mai bine ascultarea decît jertfa; iar neascultarea moarte lucrează". Şi făcînd rugăciunea pentru dînsul, l-a binecuvîntat; şi aşa Auxenţiu a primit slujba cu bucurie şi cu osîrdie.
Cuviosul Chiriac sihastrul, cel ce strălucea în lavra cea veche a lui Suca, cu faptele bune după Dumnezeu, şi la 70 de ani s-a împodobit în aceeaşi lavră cu faptele monahiceşti, lepădîndu-se de lume la tinereţe, în chinovia marelui Eftimie, a petrecut împreună cu moştenitorii lui multă vreme. Apoi, învăţînd cu dinadinsul toată petrecerea şi vieţuirea marelui Eftimie, cele mai multe din povestirile spuse în această scriere mi le-a predat mie, între care şi aceasta mi-a povestit:
Că doi fraţi ai lavrei, anume Maron şi Climatie, pregătindu-se după înţelegere, voiau a se duce pe furiş noaptea din lavră, fără binecuvîntarea sfîntului. Dar i s-au descoperit cele despre dînşii; căci a văzut pe diavol punîndu-le frîu şi îi atrăgea în cursă purtătoare de moarte; dar îndată i-a chemat şi sfătuindu-i, le-a vorbit multe despre răbdare, spunîndu-le că pretutindeni este trebuinţă de luptă, cu ajutorul lui Dumnezeu ori şi unde sîntem; pentru că şi Adam fiind în rai, a călcat porunca lui Dumnezeu, iar Iov a păzit aceasta, fiind în gunoi. Apoi la această sfătuire a adăugat, zicînd:
"Că nu se cade a primi gîndurile cele rele, care seamănă întristare ori urîciune, pentru locul în care sîntem şi către cei împreună locuitori ori trîndăvie sau mutarea în alte locuri sfătuiesc; ci se cuvine a ne trezi în tot ceasul şi a ne abate mintea de la meşteşugirile diavolilor, ca nu prin mutare, să se dezlege canonul nostru; pentru că sadul răsădindu-se adeseori, nu poate rodi, asemenea şi monahul nu face rod, mutîndu-se din loc în loc. Deci, dacă cineva încearcă a face bine în locul în care este şi nu poate, să nu creadă că în altă parte poate să-l facă; pentru că nu este locul cel ce se arată, ci felul voinţei.
Dar, spre adeverirea celor zise, ascultaţi o povestire a unor bătrîni egipteni, care mi-au povestit-o mie: Era un frate care şedea într-o chinovie a Egiptului şi se supăra adeseori; deci, a ieşit din chinovie şi s-a dus într-un loc deosebit, gîndind că neavînd cu cine să se tulbure, va înceta de la dînsul patima mîniei; dar într-una din zile umplînd paharul cu apă şi punîndu-l jos, s-a răsturnat, apoi umplînd pe al doilea şi al treilea, iarăşi s-au răsturnat; deci, fratele fiind batjocorit de diavol, s-a mîniat pe pahar şi l-a sfărîmat".
Acest cuvînt zicînd, Climatie, prin ispita diavolească, a rîs, iar bătrînul luînd-aminte cu îndrăzneală, a zis: "Te-ai batjocorit nebuneşte de diavol, frate, şi cu nepricepere te-ai pornit. Către plîns te-am chemat şi tu acum rîzi; nu ai auzit pe Domnul mustrînd pe cei ce rîd, iar pe cei ce plîng, fericindu-i? Deci, cunoaşte că este nebunie monahului a grăi ceva, ori de a se porni afară de cuviinţă, ori a îndrăzni; pentru că părinţii hotărăsc că îndrăzneala este rea şi născătoare a tuturor patimilor".
Zicînd acestea sfîntul şi întorcîndu-se de la Climatie, a intrat în chilia sa cea mai dinăuntru; iar Climatie căzînd îndată cu faţa în jos, era cuprins de tremur şi de frică; apoi Domeţian minunîndu-se de cuvenita blîndeţe a sfîntului părinte, cum şi de asprime, adunînd pe unii din părinţii cei cinstiţi, i-au adus înăuntru, împreună cu Maron, rugîndu-se pentru Climatie.
Atunci marele Eftimie, supunîndu-se rugăminţilor părinţilor, a ieşit şi a sculat pe cel ce zăcea acolo; apoi, cu puterea Sfintei Cruci i-a vindecat tremurarea, încetînd şi scrîşnirea dinţilor. Deci, făcîndu-l sănătos, a dat şi sufletului datoria: "De acum înainte, ia aminte la tine cu dinadinsul şi nu defăima dumnezeieştile cuvinte şi învăţăturile părinţilor; fă-te cu totul văzător, după cum şi despre heruvimi ai auzit; că aşa este datoria monahului, ca în tot locul a se privi pe sine-şi şi neadormit a avea ochiul sufletului către păzirea sa, ca unul ce călătoreşte în mijlocul curselor deasupra".
Cu asemenea învăţături înfruntîndu-i şi sfătuindu-i, iar pe ceilalţi întărindu-i şi cu pilda înfricoşîndu-i, i-a liberat în pace.
La anul 54 al vîrstei marelui Eftimie, s-a făcut soborul a toată lumea, cel al treilea, din Efes (431). Deci, atunci Sinodie, cel mai sus pomenit, fiind cinstit bărbat şi preot al sfintei biserici celei din Melitine, venind spre închinăciune la Sfintele Locuri, a mers la lavră, poftind să vadă pe marele Eftimie; iar acesta avea trei nepoţi în lavră, pe Ştefan, pe Andrei, şi pe Gaian. Atunci, sărutînd pe bătrîn, i-a povestit cele împotriva păgînului eres al lui Nestorie, care după voia lui Dumnezeu, a ţinut puţină vreme scaunul Constantinopolului şi a tulburat lumea cu rele învăţături. Dar i-a povestit şi despre rîvna şi dreapta credinţă a lui Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, şi a lui Acachie, episcopul Melitinei, şi cum că voieşte a se ţine sobor a toată lumea în Efes, contra lui Nestorie.
Sfîntul s-a bucurat auzind despre Acachie, care l-a crescut pe dînsul în tinereţe. Deci, fericitul Sinodie binecuvîntîndu-se de dînsul şi luînd din lavră pe Ştefan, nepotul său, s-au suit în sfînta cetate şi a înduplecat pe arhiepiscop spre a-l hirotonisi. Deci, arhiepiscopul a hirotonisit pe acest Ştefan şi pe Cosma Capadocul, ca diaconi ai sfintei biserici a Învierii.
Iar episcopii adunîndu-se la sobor şi vrînd a ieşi şi palestinienii împreună cu arhiepiscopul, marele Eftimie a poruncit lui Petru, episcopul saracinilor, care s-a dus la sobor, a urma în tot chipul lui Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, şi lui Acachie, episcopul Melitinei; fiindcă erau drept-credincioşi şi împotriva păgînătăţii se nevoiau. Deci, adunîndu-se soborul în Efes şi Nestorie rău credinciosul caterisindu-se, Petru, episcopul saracinilor, venind la lavră, toate cele întîmplate în sobor le-a povestit pe rînd marelui Eftimie, care auzind cele făcute de răsăriteni, s-a întristat foarte mult despre Ioan episcopul Antiohiei, care fiind drept-credincios, s-a amăgit a lua parte cu apărătorii lui Nestorie. Iar Domnos diaconul, întristîndu-se despre unchiul său, se ruga să fie lăsat pînă la Antiohia, spre îndreptarea unchiului său.
Iar marele Eftimie n-a voit a-l lăsa, zicînd: "Nicăieri să nu te duci fiule, că nu-ţi foloseşte. Pentru că, deşi unchiul tău este puţin unit cu cei răi, dar Dumnezeu cunoscînd îndreptarea lui, nu voieşte ca el să piară, ci puţin mai pe urmă îl va aduce de partea celor ce se mîntuiesc. Deci şi tu, o! fiule, dacă vei răbda în locul unde te-a chemat şi nu te vei pleca gîndurilor celor ce vor a te depărta de pustie, vei spori în fapte bune după Dumnezeu. Iar de nu mă vei asculta pe mine, întîia şedere a unchiului tău o vei urma, dacă te vei învoi cu cei răi".
Aceasta a zis cel între sfinţi Eftimie. Iar Domnos neascultînd porunca sfîntului părinte, fără de binecuvîntare s-a dus la Antiohia şi toate cele mai înainte proorocite de sfîntul le-a pătimit. Însă pe urmă, venind la bătrînul, s-a pocăit, iar arhiepiscopul Iuvenalie a hirotonisit pe Ştefan Melitineanul ca episcop al Iamniei, iar pe Cosma Capadocul hirotonisindu-l preot, l-a făcut păzitor al Sfintei Cruci.
Slujitori ai marelui Eftimie, care au petrecut cu dînsul vreme destulă, le-au spus acestea lui Avva Chiriac, care mi le-a spus mie, zicînd: Nu l-am cunoscut pe dînsul mîncînd ori vorbind cu cineva fără de mare nevoie, afară de sîmbăta şi de duminica. Nu l-am văzut pe dînsul cumva dormind pe coastele sale, ci uneori şezînd puţin, iar alteori o frînghie spînzurată într-un colţ al acoperămîn-tului chiliei ţinînd-o cu amîndouă mîinile, se împărtăşea puţin de somn pentru nevoia firii; apoi cuvîntul marelui Arsenie, zicînd pentru somn: "Vino, slugă rea". Pentru că adeverea şi aceasta, cum că urma cele ale marelui Arsenie, care cu chip părintesc a crescut şi a pedepsit pe Arcadiu (395-408) şi pe Honoriu (395-423), împăraţii; şi pentru aceasta s-a numit tată al lor, şi în pustia cea din Egipt întru aceeaşi vreme cu faptele bune a strălucit.
Acestea cu plăcere le-a auzit marele Eftimie de la cinstiţii părinţi, care din Egipt veneau în multe feluri, povestind petrecerile aceluia, şi el auzind acestea, arăta toată sîrguinţa spre a urma faptelor bune ale aceluia; liniştea lui, tăcerea şi smerita cugetare, simplitatea îmbrăcămintei, depărtarea de mîncare, răbdarea, la toate cum era Arsenie. Deci, rîvna şi umilinţa lui, lacrimile, privegherile cele de toată noaptea, iubirile de pustie, urîrea vorbirii, osîrdia spre rugăciune, milostivirea şi înţelepciunea. Fiindcă a urmat cu toată sîrguinţa petrecerea aceluia, s-a învrednicit şi de darurile ce erau întru acela, de împărtăşirea Sfîntului Duh, de strălucirea dumnezeieştii lumini şi a darului celui înainte-văzător.
Iar despre darurile cu care covîrşea el, ne arată tămăduirea şi puterea asupra duhurilor celor necurate, care pînă astăzi le vedem izvorînd la racla lui. Dar despre darul cel înainte-văzător şi de unde au început razele acestuia a le trimite afară şi cum s-a arătat prea strălucit luminător, să spunem acum.
Anastasie, un cleric al bisericii Sfintei Învieri, păzitor de vase şi horepiscop, ucenic şi împreună nevoitor făcîndu-se al celui între sfinţi Pasarion, dorea a vedea pe Sfîntul Eftimie; şi aceasta spunînd-o lui Fid, episcopul Iopei, şi lui Cosma, păzitorul Crucii, s-a pogorît la dînsul, împreună cu ei avînd pe nepotul lui Fid episcopul care şi el se chema Fid, fiind anagnost al bisericii Sfintei Invieri, şi care a povestit acestea lui Avva Chiriac, celui ce mie mi le-a predat.
Deci, el călătorind şi de lavră apropiindu-se, s-a descoperit sfîntului despre dînşii şi a chemat pe Hrisip, care era econom al lavrei şi i-a zis lui: "Găteşte-te, pentru că iată împreună cu fratele tău vine patriarhul". Iar după ce au venit ei, marele Eftimie răpindu-se cu ochii minţii, vorbea cu Anastasie ca şi cu patriarhul Ierusalimului. Cei de faţă erau întru mirare. Iar Hrisip apropiindu-se deosebit, i-a zis bătrînului: "Cinstite părinte, nu este aici patriarhul, că acesta este Anastasie păzitorul de vase. Pentru că ia seama, că poartă haine vopsite, care este cu neputinţă a le îmbrăca patriarhul Ierusalimului". Iar bătrînul minunîndu-se şi fără glas făcîndu-se, a zis: "Crede-mă, fiule, căci pînă cînd mi-ai grăit, îl vedeam pe dînsul purtînd haine albe". Şi a zis în auzul tuturor: "Într-adevăr nu m-am amăgit, ci ceea ce Dumnezeu mai înainte a hotărît, aceasta o va săvîrşi negreşit; pentru că negrăite sînt darurile Lui".
Terevon saracinul, luînd femeie dintr-al său neam şi multă vreme trăind împreună cu dînsul, n-a avut fiu, ea fiind stearpă; pe aceasta aducînd-o la purtătorul de Duh Eftimie, îl ruga, zicînd: "Ştiu să mă plec cinstite părinte, că te va asculta pe tine Dumnezeu, dacă te vei ruga; pentru că El face voia celor ce se tem de Dînsul. Deci, fiindcă atît de multă vreme a trecut şi nu m-am putut învrednici a avea fiu, pentru că aceasta era stearpă, te rog cinstite părinte, roagă pe Iubitorul de oameni să ne dăruiască nouă fiu". Bătrînul înţelegînd credinţa lor, i-a pecetluit de trei ori cu semnul Crucii, atingînd cu mîna pîntecele femeii şi a zis: "Mergeţi, bucurîndu-vă întru Domnul, pentru că iată vă dăruieşte prin iubirea Lui de oameni trei fii, parte bărbătească". Crezînd dar cuvintele sfîntului bătrîn, s-au dus cu bucurie la ale lor; apoi a zămislit cea stearpă şi a născut întîi fiu pe Petru, tatăl lui Terevon; şi aceasta cu împreună glăsuire cei bătrîni mi le-au povestit, apoi a născut după Petru alţi doi fii, după proorocia părintelui purtător de Duh.
Un frate oarecare din lavră, de neam roman şi cu numele Emilian, odată într-o noapte ce se lumina spre duminică a fost supărat cumplit de diavolul desfrînării şi prin urîte năluciri, i-a tulburat mintea grozav. Deci, în ceasul cîntării de psalmii cei de noapte, Sfîntul Eftimie venind spre biserică, s-a întîlnit cu el la un loc întunecos. Iar bătrînul a mirosit duhoarea diavolească şi bănuind a fi o lucrare a diavolului, a suflat, zicînd: "Depărtează-te pe tine Dumnezeu, necuratule duh". Şi îndată fratele a căzut, făcînd spume.
Apoi, poruncind sfîntul a se aduce lumină, a zis părinţilor celor ce s-au adunat: "Priviţi acest frate, care din tinereţe pînă acum s-a purtat bine şi întru curăţia trupului a vieţuit; dar puţin rănindu-se cu dezmierdarea trupului, astfel s-a stăpînit de diavol. Pentru aceasta de-a pururea zic vouă: să ne înarmăm pe noi împotriva urîtei năluciri, pentru că cei ce se ispitesc de dezmierdări trupeşti, chiar neapropiindu-se de trupuri, totuşi cu mintea păcătuiesc. Deci, cu toată grija, fiecare din noi să-şi păzească judecata minţii sale, apoi cu grijă şi cutremur să lucreze mîntuirea sa".
Ascultaţi o povestire de suflet folositoare şi foarte adevărată, pe care mi-au povestit-o nişte bătrîni egipteni, venind la mine pentru unul ce se socotea sfînt de către toţi, iar în partea cea ascunsă a inimii supăra pe Dumnezeu cu învoirea, precum mi se pare, a gîndurilor celor urîte, zicînd astfel: că în cetatea lui venind un înainte-văzător, l-a găsit greu bolnav şi pe toţi cetăţenii plîngînd şi zicînd: că dacă acest sfînt se va sfîrşi, nu ne este de aici înainte nădejde de mîntuire. Pentru că prin solirea lui, toţi ne mîntuim.
Acestea auzindu-le înainte-văzătorul acela, s-a dus cu sîrguinţă a se binecuvînta de cel socotit sfînt şi cînd s-a apropiat, a văzut multă pregătire de lumînări, mulţime mare de clerici, şi chiar însuşi episcopul aşteptînd ca să-l îngroape; apoi intrînd la dînsul, l-a găsit încă răsuflînd şi privind cu ochii minţii sale, a văzut pe tartorul iadului înfigînd o suliţă de foc în inima lui şi cu mare chinuiri smulgînd sufletul lui.
După aceasta, a auzit glas din ceruri, zicînd: "În ce chip nu m-a odihnit pe mine sufletul lui nici o zi, nici tu să nu încetezi a chinui sufletul lui". Iar acestea le-am povestit ca totdeauna în groază, să fim bine pregătiţi la ieşirea sufletului din trup, ca nu cîndva cu iubirea de dezmierdare rănindu-se, în vremea ieşirii, nesuferit să ne chinuim. Pentru că acest frate, pe care îl priviţi spre înţelepciunea noastră şi a multor altora, a voit Dumnezeu a se stăpîni de diavol. Ci să rugăm pe Dumnezeu Care l-a pedepsit şi nu l-a omorît, să izbăvească zidirea Sa, de bîntuirea necuratului şi iubitorului de dezmierdare duh". Deci, rugîndu-se părintele purtător de duh, a ieşit diavolul, strigînd şi zicînd: "Eu sînt duhul desfrînării". Şi a umplut tot locul de miros ca de pucioasă ce arde. Şi de atunci Emilian s-a izbăvit de gîndul lui şi s-a făcut vas de alegere.
Apoi, într-acea vreme, fiind secetă pe pămînt şi toţi tînguindu- se, văzînd că se împlineşte proorocescul glas ce zice:Va fi cerul deasupra capului tău de aramă, iar pămîntul sub tine de fier; fericitul Teoctist şi părinţii lavrei marelui Eftimie strîmtorîndu-se, fiindcă gropile nu aveau apă, rugau pe marele Eftimie să mijlocească la Dumnezeu pentru ploaie. Iar el nu voia, zicînd: "Dumnezeu vrea prin această pedeapsă a ne înţelepţi pe noi". Acestea fiind astfel, s-a adunat nemărginită mulţime din sfînta cetate şi din satele dimprejur, la opt zile după dumnezeieştile Arătări (Botezul), mai ales înştiinţîndu-se că marele Eftimie voieşte a ieşi în pustie după obicei; deci ei ieşind, strigau: "Doamne miluieşte", avînd cu ei crucile satelor celor de aproape.
Iar auzind plîngerile şi înştiinţîndu-se că seceta cea de faţă este pricina acestora, ieşind la ei a zis: "Ce căutaţi la un om păcătos? Eu, o! fiilor, pentru mulţimea nelegiuirilor mele nu am îndrăzneală a mă ruga despre aceasta, pentru că însuşi Dumnezeu, care ne-a zidit, este bun şi iubitor de oameni şi îndurările Sale sînt peste toate locurile, dar păcatele noastre ne despart de El. Icoana Lui am întinat-o, robindu-ne poftelor şi dezmierdărilor celor multe; în lăcomie şi în zavistie petrecem şi sîntem vrăjmaşi, urîndu-ne unii pe alţii. Pentru aceasta, El iuţindu-se, a adus asupră-ne această pedeapsă, ca prin ea înţelepţindu-ne şi prin pocăinţă făcîndu-ne mai buni, să ne apropiem cu frică de El şi astfel ne va auzi pe noi, precum este zis: aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr. Iar ei auzind acestea, au strigat împreună cu un suflet, strigînd: "Însuţi cinstite, părinte, roagă pentru noi pe Dumnezeu, pentru că credem că Domnul ascultă rugăciunea ta; pentru că face voia celor ce se tem de El ".
La aceste cuvinte plecîndu-se marele Eftimie, apoi luînd pe părinţii cei de faţă şi poruncind poporului să se roage lui Dumnezeu mult, a intrat în locul de rugăciune, nefăgăduind ceva, ci căzînd cu faţa la pămînt, ruga pe Dumnezeu cu lacrimi a milui zidirea Sa şi a cerceta pămîntul cu milă şi cu îndurare şi a-l îndestula. Deci, rugîndu-se el, fără veste a suflat vîntul austru şi cerul s-a umplut de nori, s-a vărsat ploaie multă şi s-a făcut vifor groaznic.
Atunci sculîndu-se sfîntul şi împlinind rugăciunea, a ieşit la dînşii şi le-a grăit: "Iată, Dumnezeu a ascultat rugăciunea voastră şi ne-a dat cererea şi v-a binecuvîntat anul acesta mai mult ca pe ceilalţi; deci, luaţi-aminte cu dinadinsul la voi şi prin locurile unde slăviţi pe Dumnezeu, Cel ce a adus spre noi mila Sa". Şi astfel i-a liberat. După aceea, a început să cadă ploaia repede, încît multe zile n-a putut să se ducă în pustie, apoi s-a binecuvîntat anul acela mai mult decît ceilalţi, după cuvîntul părintelui, purtătorul de Duh.
Cuviosul Ioan, episcopul şi sihastrul, şi Talaleu preotul, care se nevoiau în lavra fericitului Sava, mi-au povestit, zicînd că şi fericitul Sava şi mulţi alţi bătrîni se minunau de rîvna cea prea fierbinte a marelui Eftimie pentru dogmele bisericeşti, măcar că el trăia cu multă smerenie şi adeverea că se întoarce de la tot eresul ce se împotrivea cuvîntului cel drept slăvitor al credinţei, dar mai ales pe cele şase eresuri le ura cu desăvîrşire, adică: ura rătăcirea maniheică şi se lupta vitejeşte contra celor ce cugetau ca Origen, care erau mulţi pe atunci, mai ales în locurile dimprejurul Cezareei şi care veneau către dînsul cu forme de cucernicie. El răsturna, batjocorind în tot chipul, credinţele greşite, dogmele odrăslite din acestea, fără Dumnezeu şi păgîne. Cît despre unirea lui Arie şi a lui Sabelie, asemenea se întorcea şi ura viclenia lor, ca şi păgînătatea cea deopotrivă, fiind învăţat a adora o Unime în Treime şi pe Treime într-o Unime; Unime cu Dumnezeirea şi cu Fiinţa, nu cu Ipostasurile (persoanele), iar Treime nu cu fiinţele, după cum zice Arie, ci cu Ipostasurile, adică cu feţele. O singură Fiinţă dumnezeiască în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, - aceasta propovăduia.
Nu numai atît, dar şi în taina cea despre Hristos, lepăda despărţirea lui Nestorie şi amestecarea lui Eutihie, mărturisind cu dreaptă credinţă pe Dumnezeu Cuvîntul, Cel unul din Sfînta Treime cea de o Fiinţă, - mărturisind că în zilele cele mai de pe urmă s-a întrupat din Duhul Sfînt, din Preacurata şi de Dumnezeu Născătoarea Maria; că S-a făcut om, că S-a născut dintr-însa în chip tainic, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel împreună slăvit cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt. Şi pe Ipostasul Lui, îl cunoştea alcătuit din două firi, din dumnezeire şi din omenire, dar nici o fire simplă, după Eutihie cel cu mintea vătămată; nici în două Ipostasuri (persoane), după Nestorie cel cugetător ca iudeii. Cunoscînd cu dinadinsul deosebirea firii şi a Ipostasului, că Fiinţa însemnează pe cea cuprinzătoare şi de obşte dumnezeire, iar Ipostasul arată persoana cea deosebită.
Deci, sfîntul acesta credea după Ipostas, că se face unire negrăită în feciorescul pîntece; pentru că în Ipostasul lui Dumnezeu Cuvîntul, a avut însufleţit trupul cel luat din fecioară şi nu după sufletul cel înfiinţat mai înainte, nici după trupul cel mai înainte zidit; pentru că nu este altul Hristos şi altul Dumnezeu Cuvîntul, după rătăciţii născocitori; ci unul este Iisus Hristos, Domnul nostru, singur Fiu născut al lui Dumnezeu, deşi se ştia deosebirea firilor celor împreunate.
În anul 75 al vîrstei marelui Eftimie, s-a făcut în Calcedon sobor (451), în care adunîndu-se mai toţi arhiereii lumii, pentru cele scornite din nou de Dioscor Alexandrinul în Efes, mai înainte cu doi ani, au scos din catalogul preoţilor pe însuşi Dioscor şi pe ceilalţi eretici; şi alcătuind hotarul credinţei, fiind de faţă în sobor ucenicii marelui Eftimie, - Ştefan, episcopul Iamniei şi Ioan, episcopul saracinilor, fiindcă acum Petru se săvîrşise şi după aceea Avxolau murise în urgisire, ca unul ce se învoise cu Dioscor în Efes.
Aceştia luînd hotarul credinţei cel alcătuit şi glăsuit de sobor, au venit în grabă la marele Eftimie, temîndu-se să nu se urgisească, precum s-a urgisit Avxolau, venind la soborul cel tîlhăresc. Deci, primindu-i pe aceştia părintele nostru Eftimie, şi citind hotarul credinţei, au primit mărturisirea credinţei întru dînsul, ca un cercetător al judecăţii celei drepte. Străbătînd vestea că marele Eftimie a primit hotarul de credinţă cel glăsuit în Calcedon, voiau a-l primi toţi monahii, de nu i-ar fi oprit Teodosie, care cu forma era monah, iar cu fapta înainte-mergător al lui Antihrist.
Acesta venind în Palestina, a amăgit pe augusta Evdochia, fiind atunci de faţă, şi pe furiş, a atras pe toţi monahii, strigînd asupra soborului din Calcedon, că ar fi răsturnat credinţa cea dreaptă şi ar fi întărit dogma lui Nestorie; şi astfel, uneltind necuratele sale ucideri, a răpit în chip barbar scaunul patriarhal al Ierusalimului, şi oştindu-se asupra dumnezeieştilor canoane, a hirotonisit mulţi episcopi. Aceştia făcînd multe războaie şi ucideri, au putut stăpîni pe toţi, douăzeci de luni. Deci, mai toţi cetăţenii şi monahii pustiei urmau depărtării acestuia de la credinţă, numai ucenicii marelui Eftimie din toată pustia n-au voit a face aceasta.
Dar Teodosie, ca un cumplit, l-a chemat pe acesta ca pe un vestit; iar marele Eftimie nevoind a intra în sfînta cetate, a trimis la Teodosie pe arhimandriţii monahilor, pe Elpidie ucenicul şi diadohul marelui Pasarion, şi pe Gherontie, cel ce a moştenit pe fericita Melania, rugîndu-l să se unească cu dînsul. Venind aceştia şi începînd a-l ruga, marele Eftimie a zis: "Să nu fie a mă atrage la necuratele ucideri ale lui Teodosie ori la reaua lui slăvire". Iar cei veniţi cu Elpidie şi cu Gherontie, au răspuns: "Dar sîntem datori a ne împărtăşi cu dogmele lui Nestorie, care s-au întărit de soborul adunat în Calcedon, pentru cele două firi; căci unde am auzit, în dumnezeiasca Scriptură, ori am primit de la cineva din sfinţii părinţi, cum că Hristos este în două firi, cum zic ei?".
Marele Eftimie a zis: "Din toate cele ce s-au cercetat şi s-a făcut de acest sobor, n-am cinstit ceva; iar cît despre hotarul cel alcătuit de dînsul, nimic nu am a-l prihăni pentru rea slăvire, pentru că laudă credinţa celor 318 sfinţi părinţi din Niceea şi mărturiseşte a urma învăţătura neclintită şi nestricată". Apoi a învăţat a urma sfinţilor părinţi celor 150 din Constantinopol şi a celor din Efes, contra lui Nestorie rău-credinciosul. Iar pe Chiril, întîiul şezător al Alexandriei, îl numeşte luptător şi învăţător al dreptei credinţe. Apoi pe Preasfînta Fecioară de Dumnezeu Născătoare o propovăduieşte, zicînd că dintr-însa S-a născut după trup singurul născut Fiul şi Cuvîntul lui Dumnezeu.
Deci, recunoaşte amîndouă naşterile, adică pe cea veşnică din Tatăl şi fără trup şi pe cea sub vreme, din Fecioara Maică, cu trup însufleţit; după aceea, recunoaşte două firi în Hristos, dumnezeiască şi omenească, dar neamestecate, neschimbate, neîmpărţite şi nedespărţite. Iar cei ce îndrăznesc a împărţi, ori a despărţi unirea negrăită şi nedespărţită după Ipostas şi cei ce zic că prin trup s-a făcut schimbare în Cuvîntul lui Dumnezeu, şi care socotesc trupul Celui singur născut a fi de o fiinţă cu dumnezeirea, cum şi cei ce zic că este amestecare a Cuvîntului cu trupul, unii ca aceştia sînt ca şi păgînii. Drept aceea şi noi cînd auzim despre două firi în Hristos, nu socotim cu totul despărţire în ipostasul lui Hristos cel unul alcătuit; dar mărturisim şi deosebirea firilor, după cum zice cel între sfinţi, Chiril al Alexandriei.
Zicînd sfîntul acestea, Elpidie le-a primit şi a mărturisit pe marele Eftimie, cum că cu dreaptă credinţă toate le-a zis; şi că s-a îndepărtat îndată de împărtăşirea lui Teodosie. Iar Gherontie în nesupunere a rămas; şi astfel a venit la cel ce i-a trimis pe dînşii. Teodosie făcîndu-se stăpînitor al tuturor celor din Palestina, se sîrguia cu cuvinte măgulitoare a stinge această scînteie a dreptei credinţe, care singură rămăsese pustie. Dar s-a amăgit şi, ca o săgeată căzînd, a dat îndărăt şi ca de un sălbatic val de mare, izbindu-se, de un apărător şi părtinitor ca acesta al dreptei credinţe, s-a risipit. Însă de amăgiri nu s-a depărtat, ci şi pe alţii în multe feluri i-a trimis, încercîndu-se spre a-i îndupleca.
Văzînd marele Eftimie neruşinarea lui Teodosie şi poruncind părinţilor a nu se împărtăşi cu necredinţa aceluia, s-a dus spre pustie şi aceasta cunoscînd-o mulţi pustnici, scopului său i-au urmat. Şi era într-acea vreme un mare pustnic, care a venit din Licia şi se chema Gherasim, care în patria sa avînd petrecerea cea monahi-cească şi arătînd multe nevoinţe împotriva duhurilor vicleniei; apoi fiind de curînd venit din patria sa, viaţa cea pustnicească o deprindea în pustia cea de lîngă Iordan.
Deci, acesta împreună cu ceilalţi pustnici s-au rănit de reaua învăţătură a lui Teodosie; apoi, auzind mai de la toţi pustnicii despre darul marelui Eftimie, ce strălucea, au venit către dînsul la Ruva şi rămînînd acolo destulă vreme, s-au înduplecat a primi hotărîrea cea aşezată la soborul din Calcedon şi a se depărta de împărtăşirea lui Teodosie împreună cu alţi pustnici, cu Petru, cel cu porecla "tornit", cu Marcu, cu Iulon şi cu Silvan. Apoi a rămas acolo marele Eftimie, pînă ce a fugit Teodosie.
Acest luminat Eftimie, după doi ani întorcîndu-se de la Ruva la lavră, într-o sfînta duminică aducea jertfa cea fără de sînge lui Dumnezeu; dar Dometian sta de-a dreapta jertfelnicului şi ţinea ripida cea liturghicească. Deci, prinosul săvîrşindu-se, Terevon saracinul stînd aproape de jertfelnic, avînd mîinile rezemate pe colţul altarului, vede fără veste că pogorîndu-se foc din cer s-a întins deasupra jertfelnicului ca o pînză şi a acoperit pe marele Eftimie, cum şi pe fericitul Dometian; şi a rămas de la începutul doxologiei celei întreit sfinte pînă la sfîrşitul ei. Iar această minune nimeni n-a văzut-o, fără numai cei ce erau înăuntrul focului, Terevon şi Gavriil, fratele lui Hrisip, care era famen din naştere, şi la 25 de ani, atunci se apropiase de Biserică întîi - precum mi-a povestit Avva Chiriac pustnicul, învăţînd aceasta cu tot dinadinsul de la Terevon şi de la Gavriil.
Deci, de frică, Terevon a fugit înapoi, şi de atunci n-a mai gîndit a se rezema pe colţul altarului, după obiceiul ce avea, făcînd aceasta cu îndrăzneală şi cu semeţie, în vremea Proscomidiei, ci înapoi lîngă uşă sta cu frică şi cu evlavie, în vremea slujbei, după porunca ce zice căse cade a fi cucernici fiii lui Israel şi nu defăimători.
Mi-au povestit părinţii, că şi acest dar a primit de la Dumnezeu luminatul Eftimie, încît din vederea trupului celui arătat, primea pornirile cele sufleteşti şi cunoştea cu ce gînduri se luptă fiecare şi pe care le biruieşte, cum şi de care se stăpîneşte. Asemenea avea darul, cînd aducea dumnezeieştile daruri, de a vedea de multe ori pe îngeri împreună cu dînsul slujind. Şi povestea celor de lîngă dînsul deosebi, zicînd: "De multe ori am privit, cînd dădeam fraţilor dumnezeieştile Taine, pe unii din cei ce se apropiau de împărtăşire luminîndu-se, iar pe unii osîndindu-se şi cu oarecare chip omorîndu-se, ca unii ce nu erau vrednici dumneze-ieştii lumini".
În fiecare zi mărturisea aceasta fraţilor, zicînd: Luaţi aminte la voi, fraţi şi părinţi, şi fiecare din voi să se cerceteze pe sine şi astfel din pîine să mănînce şi din pahar să bea -, după cum zice Apostolul, - pentru că cel ce cu nevrednicie face aceasta judecată lui mănîncă şi bea; căci pentru aceasta şi preotul care aduce jertfa cea fără de sînge lui Dumnezeu, mai înainte de a face începutul acesteia, tuturor mărturiseşte şi porunceşte, zicînd: Sus să avem inimile. Apoi, făgăduirea poporului primind-o, cutează a aduce lui Dumnezeu prinosul.
După aceea, mîinile la înălţime întinzîndu-le, aducînd şi arătînd tuturor taina cea iconomisită către mîntuirea noastră, cu glas înalt, spre ascultarea a tot poporul, să zică: Sfintele, sfinţilor. Apoi să gîndească: Fiindcă eu sînt om asemenea pătimaş, neştiind ale fiecăruia cele cugetate şi făcute, pentru aceea zic şi mărturisesc întru Domnul: Dacă cineva se cuprinde de lăcomia pîntecelui, ori de gînduri urîte; dacă cineva se întunecă de ură, ori de pomenire de rău; dacă cineva se tulbură de zavistie, ori de iuţeală, dacă cineva este stăpînit de mîndrie, să nu îndrăznească a se apropia de acest dumnezeiesc şi preacurat foc, mai înainte de a săvîrşi sfinţenia, spălîndu-se şi curăţindu-se de toată întinăciunea trupului şi a duhului, prin pocăinţa cea cuviincioasă; pentru că sfintele acestea se dau sfinţilor, nu necuraţilor. Deci, cîţi sînteţi astfel, apropiaţi-vă către Dînsul şi vă luminaţi şi feţele voastre nu se vor ruşina.
Iar fericita Evdochia amăgindu-se de învăţătura lui Teodosie şi despărţindu-se de soborniceasca împărtăşire, apoi silindu-se cu toată sîrguinţa a întări şi a ierta pe cei învrăjbiţi, şi împotriva celor drept-slăvitori nevoindu-se, toţi monahii sfintei cetăţi şi ai pustiei se ţineau de aceeaşi rătăcire, măcar că Teodosie fugise şi Iuvenalie îşi dobîndise scaunul său.
Aceasta primind multe feluri de scrisori de la fratele său Valerie şi de la ginerele fiicei sale Olivrie, să se depărteze de împărtăşirea eutihienilor şi să se unească cu soborniceasca Biserică, mai ales pentru cele supărătoare ce i s-au întîmplat, fiindcă atunci ginerele Olivrie fusese ucis în Roma, iar pe fiica şi nepoţii îi robise în Africa; de aceea, nevrînd să calce soborul său şi pentru nepătimirea rudeniei să-şi vîndă credinţa, pornindu-se de dragostea către Dumnezeu, a gîndit să se îndeletnicească mai vîrtos cu bărbaţii cei de Dumnezeu purtători şi să înveţe de la dînşii credinţa cea adevărată.
Deci, a trimis în Antiohia pe fericitul Anastasie horepiscopul, împreună cu alţi oameni, la marele Simion Stîlpnicul, care era mare luminător şi strălucea în lume, însemnîndu-i prin scrisori judecata minţii sale şi rugîndu-se a lua de la dînsul sfat plăcut lui Dumnezeu. Iar Sfîntul Simeon i-a răspuns, zicînd: "Să cunoşti că diavolul, văzînd bogăţia faptelor tale cele bune, a cerut a te cerne ca pe grîu; şi acel pierzător Teodosie, făcîndu-se încăpere şi unealtă a celui viclean, a înnegrit şi a tulburat sufletul tău cel iubitor de Dumnezeu; deci, îndrăzneşte, că nu s-a stins credinţa ta. Însă eu m-am minunat tare de aceasta că, avînd izvorul alăturea şi neştiindu-l, te-ai sîrguit a aduce de departe aceeaşi apă; deci, ai acolo pe purtătorul de Dumnezeu Eftimie, urmează învăţăturile lui şi te vei mîntui".
Auzind acestea fericita Evdochia, nu s-a lenevit; ci spunînd că marele Eftimie nu voieşte a intra în cetate, s-a silit a zidi un turn la locul cel mai înalt al pustiei răsăritului, despre apusul lavrei lui, ca de 30 de stadii, vrînd a se îndulci acolo mai des de dumnezeiasca lui învăţătură. Şi a trimis pe Cosma, păzitorul Crucii, şi pe Atanasie horepiscopul, spre căutarea lui, care venind în lavră şi negăsindu-l, fiindcă auzise că s-a dus la Ruva, s-au dus către dînsul, avînd şi pe marele Teoctist, şi rugîndu-l mult şi de-abia înduplecîndu-l, l-au adus în turnul cel zidit, în care loc s-a întemeiat locaşul lui Sholarie. Ea văzîndu-l pe sfîntul, şi închinîndu-se cu bucurie, i-a zis: "Acum am cunoscut că Dumnezeu a cercetat ne-vrednicia mea prin venirea ta de faţă".
Sfîntul bătrîn binecuvîntînd-o, i-a zis: "Ia aminte, fiică, de acum înainte; pentru că fiind răpită de viclenia lui Teodosie, ţi s-au întîmplat în Italia cele rele şi vrăjmăşeşti, deci, depărtează-te de pricina cea fără de cuvînt şi primeşte celelalte trei sfinte şi a toată lumea soboare, adică cel adunat în Niceea împotriva lui Arie, cel adunat în Constantinopol împotriva lui Macedoniu şi cel adunat în Efes mai înainte împotriva lui Nestorie; apoi primeşte hotarul cel glăsuit de soborul a toată lumea, adunat în Calcedon, şi depărtîndu-te de împărăţia lui Dioscor, uneşte-te cu Iuvenalie, episcopul Ierusalimului". Zicînd acestea, apoi rugîndu-se şi binecuvîntînd-o, s-a dus.
Ea, minunîndu-se de fapta bună a sfîntului bărbat, a împlinit cu lucrul cele de dînsul grăite, primindu-le ca din gura lui Dumnezeu; pentru că intrînd îndată în sfînta cetate, prin înştiinţarea lui Cosma şi a lui Anastasie, iar preoţii unindu-se cu arhiepiscopul, s-au împărtăşit cu soborniceasca Biserică şi mulţime multă de mireni şi de monahi, care se rătăcise prin pilda lui Teodosie, dar care acum s-au întors către soborniceasca împărtăşire. Iar din cei doi arhi-mandriţi, Elpidie lepădînd amăgirea, s-a unit cu Biserica; însă Gherontie rămînînd în cea mai dinainte împotrivire, fără cuvînt a lăsat în urma sa popor destul, împreună cu doi monahi, Marcian şi Roman, care au ieşit din soborul lui Elpidie, rămînînd întru amăgire, din care cel dintîi a alcătuit viaţă de obşte lîngă Sfîntul Betleem, iar celălat, lîngă satul Tecca.
Fericita Evdochia chemînd pe fraţii păzitorului Crucii, în lavra marelui Eftimie, i-a pregătit a se hirotonisi preoţi ai Bisericii Sfintei Învieri. Luînd şi pe Gavriil, l-a făcut egumen al cinstitei biserici a Sfîntului întîiului Mucenic Ştefan. Iar Hrisip a lăsat în Sfînta Înviere multe scripturi, vrednice de toată primirea. Apoi, fericita Vasa chemînd pe Andrei, fratele lui Ştefan, episcopul Iamniei, din lavra marelui Eftimie, l-a aşezat egumen al muceniciei celei zidite de dînsa, adică a Sfîntului Mina.
În anul 82 al vîrstei marelui Eftimie, a venit la dînsul fericitul Sava, rugîndu-l a rămînea lîngă dînsul; iar marele Eftimie primindu-l, l-a dat ucenicului său Domeţian, care după aceea chemîndu-l, i-a zis: "Nu este drept fiule, fiind tînăr, a rămîne în lavră, pentru că celor tineri mai vîrtos le foloseşte viaţa de obşte". Căci marele Eftimie se ferea foarte mult a primi în lavra sa tineri fără barbă, pentru ispitele celui viclean; deci l-a trimis la fericitul Teoctist, împreună cu unul din părinţi, zicînd: "Primeşte pe acest tînăr şi ia aminte de dînsul; căci precum văd, voieşte a spori în petrecerea monahicească".
Această proorocie n-a greşit, pentru că fericitul Sava mult s-a silit şi s-a auzit numele lui de la marginile locurilor noastre pînă în alte părţi, ale cărui laude şi isprăvi nu este cu putinţă a le scrie în treacăt. Ci, de este plăcut lui Dumnezeu, vom povesti puţine despre dînsul în altă parte. Pentru că nici mie nu-mi este iertat a ascunde faptele plăcute lui Dumnezeu şi petrecerile lui cele istorisite mie de cuvioşii bărbaţi; nici nu este drept ca viaţa păgînilor a se cinsti cu pomenirile, iar cei ce lîngă noi au văzut dreapta credinţă, să se lase tăcerii şi uitării.
În vremea aceea, Leon (457-474), iubitorul de Hristos, luînd împărăţia lui Marcian (450-457), un oarecare Timotei, cu porecla Eluros (adică mîţă sălbatică), a tulburat cetatea alexandrinilor; căci omorînd în baptisteriu pe Proterie, întîiul şezător al cetăţii, a răpit scaunul cel patriarhicesc. De atunci, umplîndu-se de gîlceavă toată egipteneasca povăţuire, doi pustnici vrednici de pomenire, ieşind din Nitria, au venit în Palestina, atrăgîndu-se către purtătorul de duh Eftimie, din cauza veştii cea dată de dînsul pretutindeni, şi au rămas la dînsul fiecare într-o colibă separată; unul era capadocian cu neamul, iar cu numele Martirie, celălalt era Ilie, fiind din Arabia.
Pe aceşti doi foarte mult iubindu-i Eftimie, cel cu mintea luminată, mai des îi îndemna la vorbire; apoi avînd ochii prevăzători, mai înainte vedea că scaunul Sfîntului Apostol Iacob aveau să-l aibă la vremea sa, fiecare dintr-înşii. Pe aceştia îi lua împreună cu sine în pustia lui Cutila şi a lui Ruva, la paisprezece ale lunii ianuarie şi petreceau acolo cu dînsul pînă la sărbătoarea Floriilor, avînd cu ei pe pururea pomenitul Gherasim şi pe ceilalţi pustnici, care veneau în toate duminicile şi din mîinile marelui Eftimie se cuminecau cu preacuratele Taine. Dar fiindcă chiliie lavrei erau foarte strîmte şi fără îndestulare, pentru că astfel poruncise marele Eftimie a se face acestea, trecînd o vreme oarecare, iar Ilie pogorîndu-se lîngă Ierihon, şi-a zidit chiliile afară din cetate, unde acum s-au întemeiat mînăstirile lui cele sfinte şi strălucite. Iar Martirie găsind o peşteră spre apusul lavrei, ca la 15 stadii, se liniştea într-însa, unde a şi alcătuit o mînăstire prea strălucită.
În anul 83 al vîrstei marelui Eftimie, Iuvenalie, arhiepiscopul, împlinind 44 de ani în patriarhie, a ajuns la sfîrşitul vieţii. Iar Anastasie, cel de multe ori pomenit, s-a suit prin alegerea a tot poporul pe scaunul lui Iacob, la începutul lunii iulie. Acesta avînd scaunul şi de proorocia marelui Eftimie aducîndu-şi aminte, pe Fid, care mai înainte se pogorîse cu dînsul la lavră şi auzise proorocia, l-a făcut anagnost şi l-a hirotonisit diacon al Sfintei Învieri; apoi l-a trimis cu păzitorul crucii la marele Eftimie, înştiinţîndu-l împlinirea proorociei şi rugîndu-l a se pogorî şi a-l săruta.
Marele Eftimie i-a arătat aceasta, zicînd: "Mie-mi este plăcut, preacinstite părinte, a mă îndulci de-a pururea de a voastră petrecere aici; însă dacă mai înainte vă primeam şi nicidecum nu mă supăram, acum covîrşeşte a mea neputinţă venirea fericirii voastre. Deci, rog pe a voastră sfinţenie a nu se osteni către a mea smerenie. Iar de porunceşti a veni, primesc cu bucurie şi de vă voi primi pe voi, pe tot cel ce va veni îl primesc, deşi nu mai este cu înlesnire a şedea în locul acesta". Acestea auzindu-le arhiepiscopul, a desluşit, zicînd: "Dacă îl necăjesc pe dînsul, nu mă voi duce".
Terevon, fiind căpetenia saracinilor şi ducîndu-se la Bostra pentru o nevoie ce i se întîmplase, a căzut într-o ispită. Pentru că, fiind pîrît de un oarecare boier şi de cel ce cîrmuia dregătoria cea de acolo, a fost ţinut o vreme. Şi aceasta cunoscînd-o marele Eftimie, scrie de trei ori fericitului Antipatru, celui ce atunci îndrepta Biserica Bostrenilor şi razele cunoştinţei de Dumnezeu pretutindeni le trimitea, punînd sîrguinţă a libera pe Terevon din legături, trimiţînd cu scrisori pe Gaian, fratele lui Ştefan, episcopul Iamniei. Iar cel între sfinţi Antipatru, primind scrisorile marelui Eftimie, liberînd pe Terevon de toată nevoia şi de drum pregătindu-l, l-a trimis la marele părinte; iar pe Gaian ţinîndu-l, vrînd a avea lîngă dînsul neamul lui Eftimie, l-a hirotonisit episcop al cetăţii Midavenilor.
Fericita Evdochia a zidit multe biserici lui Hristos, iar mînăstiri şi case pentru scăpătaţi şi bătrîni a făcut cîte nu este cu putinţă a le număra. Una din bisericile cele zidite de dînsa este în preajma locaşului marelui Eftimie, ca la 20 de stadii, numindu-se a Sfîntului Petru. Întru aceasta poruncind a se face o groapă mare în zilele Sfintei Cincizecimi, s-a dus să cerceteze lucrul gropii, şi căutînd, a văzut lavra marelui Eftimie lăţită, avînd chiliile cele monahiceşti împrăştiate în pustie; şi umilindu-se foarte mult şi gîndind la cuvîntul acela al Scripturii, care zice: Cît sînt de frumoase casele tale, Iacobe, şi corturile tale, Israile, a trimis pe egumenul Sfîntului Ştefan, adică pe Gavriil, către marele Eftimie, rugîndu-l a veni şi a dobîndi rugăciunea şi învăţătura lui. Iar marele Eftimie i-a arătat Evdochiei, zicînd: "Pe mine în trup a mă vedea să nu aştepţi. Iar tu, o ! fiică, ce te îngrijeşti pentru multe? Căci socotesc despre tine că mai înainte de iarnă către Domnul te vei duce. Deci, în vara aceasta să te pregăteşti de ieşirea din viaţă, apoi pe mine să nu mă pomeneşti nici în scris, nici nescris, ci cînd vei merge către Stăpînul tuturor, acolo pomeneşte-mă, ca, cu pace, şi pe mine să mă ia, cînd El voieşte şi cum voieşte a Lui iubire de oameni".
Acestea auzindu-le fericita, s-a întristat foarte, mai ales pentru cuvîntul care a zis să nu mă pomeneşti în scris, pentru că vrea a-i lăsa cu diată un venit mare. Apoi, cu alergare mergînd spre sfînta cetate, chemînd pe arhiepiscop şi povestind cele grăite de marele Eftimie, neîmplinită fiind biserica Sfîntului Ştefan, întîiul mucenic, a pregătit-o de a se sfinţi în 15 zile ale lunii iunie; şi la acestea mult venit a afierosit, apoi a aşezat domn a toată ocîrmuirea pe Gavriil. Deci, se ducea împrejur la toate bisericile cele de dînsa zidite, sfinţindu-le şi fiecăreia afierosind destul venit. Iar patru luni împlinindu-se după sfinţire, cu dreaptă credinţă şi cu plăcere de Dumnezeu aşezîndu-se în mîinile lui Dumnezeu, şi-a dat duhul, în luna lui octombrie, în douăzeci de zile, în al patrusprezecelea indiction.
În anul al nouăzecilea al vîrstei marelui Eftimie, marele nostru părinte Teoctist s-a îmbolnăvit de o grea boală şi a murit, în a treia zi a lunii septembrie, la începutul indictionului al cincilea, bătrîn şi plin de zile. Deci, sfinţitul Eftimie pogorîndu-se a-l cerceta pe dînsul şi văzîndu-l greu bolind, apoi îngăduind cîteva zile după ce şi-a sfîrşit alergarea şi către Dumnezeu s-a dus de trei ori fericitul, l-a îngropat. Iar arhiepiscopul Anastasie, cunoscînd că fericitul Teoctist s-a săvîrşit şi că marele Eftimie şade la îngropare, după ce s-au coborît moaştele cinstitului părinte în pămînt, arhiepiscopul săruta mîinile Sfîntului Eftimie, zicînd:
"De multă vreme pofteam a săruta mîinile tale; şi iată că m-a învrednicit Dumnezeu. Acum te rog, cinstite părinte, mai întîi a te ruga lui Dumnezeu ca proorocia ta cea cu mine împlinită, pînă în sfîrşit a se păzi; iar după aceea, a-mi scrie şi a porunci cele ce-ţi vor părea". Iar marele Eftimie, cu cuviosul dar dat lui de Dumnezeu, răspundea: "Aceasta eu pe fericirea ta o rog a mă pomeni întru mijlocirile către Dumnezeu". Iar arhiepiscopul a zis: "Aceasta mai vîrtos o cer eu şi nu încetez cerînd, pentru că ştiu lucrarea dumnezeieştilor daruri ce sînt întru tine, şi am văzut puterea acestora". Iar bătrînul cu smerită cugetare răspundea: "Iartă-mă, cinstite părinte, şi rugat fiind să ai grijă de această mînăstire". Arhiepiscopul zise: "Chiar fericitul Teoctist fiind în viaţă, tu apărai locul acesta şi pentru Hristos, din sălbatic l-ai făcut sfînt, cu puterea darului Sfîntului Duh celui dintru tine; deci, acum ţie înainte aduc laudă". Acestea zicînd arhiepiscopul şi ziua bună luîndu-şi de la dînsul, s-a suit la locul său.
Marele Eftimie judecînd pe Marin, unchiul lui Terevon, că este îmbunătăţit şi vrednic a povăţui suflete către dumnezeiasca voie, deci, aşezîndu-l egumen al locaşului, a venit în lavra sa. Marin rămînînd vreme de doi ani la egumenie, s-a sfîrşit. Şi pogorîndu-se marele Eftimie, a pus pe Avva Marin în racla marelui Teoctist; iar pe un oarecare Loghin, vrednic de laudă, l-a aşezat egumen al locaşului.
Iar după sfîrşitul marelui Teoctist, episcopul Schitopolei, Olimpie, sfîrşindu-se, se hirotoniseşte Cosma, păzitorul Crucii, episcop al acelei mitropolii şi Hrisip ia în mîini slujba păzitorului Crucii, ca proorocia marelui Eftimie pentru aceasta să se împlinească. Pentru care şi mie păcătosului mi-a venit a zice stihul acela al Scripturii: Căci nu va face Domnul Dumnezeu lucrul, de nu-l va descoperi către robii Săi, proorocii. Deci, fericitul acesta Cosma a strălucit mult în a doua eparhie a palestinenilor, întărind 30 de ani biserica cea de acolo şi luminînd-o după putere. Iar fratele acestuia, Hrisip, 12 ani a slujit nevinovat întru păzirea cinstitei Cruci, făcîndu-se minunat scriitor.
Asemenea încă şi Gavriil preotul, cum s-a zis, al Sfintei Învieri, şi egumenul Sfîntului Ştefan, 24 de ani petrecînd, zidindu-şi o mînăstire mică în valea cea de la răsărit a cinstitului munte al Sfintei Înălţări, se ducea acolo de la a opta zi a dumnezeieştilor Arătări (adică Botezul Domnului) şi se liniştea pînă la sărbătoarea Stîlpărilor, după predania Sfîntului părintelui nostru Eftimie; şi sfîrşindu-se în aceeaşi mînăstire, în zilele postului Patruzecimei, a fost îngropat acolo, fiind de 80 de ani, şi purtător de semne arătîndu-se. Şi fiind foarte isteţ şi iubitor de învăţătură, a învăţat a grăi drept şi a scrie după glasul romanilor, al elinilor şi al sirienilor. Acestea s-au zis despre ucenicii marelui Eftimie; iar acum mă întorc să spun despre părintele nostru.
Mi-a povestit Cuviosul Ioan, episcopul şi sihastrul, cum şi părintele Talaleu preotul, zicînd: "Odată, noi fiind în pustie, ne-a povestit fericitul Sava, zicînd că atunci cînd eram în chinovie, după adormirea fericitului Teoctist, m-am suit împreună cu părintele Loghin, egumenul nostru, la marele Eftimie, în luna lui ianuarie, pentru ca să-l petrecem spre pustie; şi osîrdnic văzîndu-mă, m-a luat şi pe mine cu el. Apoi, făcînd în Ruva cîteva zile, împreună cu Martirie şi cu Ilie, fiind acolo cu noi şi cel între sfinţi Gherasim, apoi luîndu-mă pe mine şi pe fericitul Domeţian, marele Eftimie s-a dus spre cea mai dinăuntru pustie; şi cînd pe aceasta o treceam, am venit la nişte locuri fără apă, hrănindu-mă cu rădăcini de melagri. Iar eu fiind încă neispitit de petrecerea în pustie, am însetat foarte, încît nu mai puteam să umblu; iar marele Eftimie întorcîndu-se şi văzîndu-mă leşinînd, s-a milostivit şi despărţindu-se de noi ca de o azvîrlitură de piatră, a căzut cu faţa la pămînt, rugînd pe Dumnezeu şi zicînd: "Doamne, Dumnezeul puterilor, dă apă în pămînt însetat, potolind setea fratelui". Şi după rugăciune, luînd sapa cea mică, pe care o purta pentru rădăcinile melagrilor, s-a apucat a săpa puţin. Deci, cum s-a arătat apă, m-a chemat şi mi-a arătat-o; apoi bînd şi viindu-mi în mine, am slăvit pe Dumnezeu, care lucrează prin sfinţii Săi nişte minuni ca acestea".
Pe lîngă altele cîştigate de marele Eftimie, i s-a dăruit lui şi aceasta: a cunoaşte mai înainte ziua adormirii sale şi ce se va întîmpla locului său. Deci, eu nu voi pregeta a descoperi luminat şi povestirile părinţilor privind adormirea lui. Într-a opta zi a dumnezeieştilor Arătări, în care era mai ales obiceiul lui a ieşi spre pustie, adunîndu-se cei ce aşteptau a-l petrece şi cei ce ieşeau împreună cu dînsul, între care erau Martirie şi Ilie, şi văzînd că nici n-a rînduit, nici n-a pregătit, precum era obiceiul lui, i-au zis: "Nu ieşi mîine, cinstite părinte?" Sfîntul a răspuns, zicînd: "Rămîn săptămîna aceasta şi sîmbătă de cu noapte ies". Deci, mai înainte a înştiinţat sfîrşitul său. Iar marţi a poruncit a se face priveghere de toată noaptea pentru pomenirea Sfîntului nostru Antonie, în care priveghere luînd preoţii în diaconion (veşmîntărie) le-a zis: "De acum altă priveghere nu mai fac cu voi în acest trup, pentru că m-a chemat Dumnezeu. Deci, ieşind, trimiteţi la mine pe Domeţian şi adunaţi la mine dimineaţa pe toţi părinţii".
Şi toţi la dînsul adunîndu-se, el a zis: "Fraţii mei iubiţi, eu merg pe calea părinţilor mei, poruncile acestea păziţi-le: ca început şi sfîrşit a toată lucrarea bună, dragostea cea curată prin tot lucrul cîştigînd-o, căci ea este împreună legătură a desăvîrşirii. Pentru că, precum nu se poate mînca pîinea fără sare, astfel este cu neputinţă fapta bună fără dragoste. Pentru că toată fapta bună prin dragoste şi smerită cugetare se întăreşte de ispitire şi de vreme; adică smerita cugetare înalţă, iar dragostea nu o lasă, din înălţime a cădea, de vreme ce s-a spus: Cel ce se smereşte pe sine, se va înălţa; iar dragostea niciodată nu cade. Şi mai mare este dragostea decît smerita cugetare. Căci pentru dragostea cea către noi S-a smerit pe Sine Dumnezeu Cuvîntul, făcîndu-Se ca noi. De aceea, sîntem datori necontenit de bunăvoie a ne mărturisi Lui şi a-I aduce laude şi mulţumiri, mai ales noi cei despărţiţi de lucruri lumeşti; şi nu numai pentru datoriile cele pentru El, dar şi pentru însăşi viaţa noastră, astfel fugind de tulburarea cea lumească. De aceea, curăţenia sufletului, curăţenia trupului şi dragostea cea curată cu toată sîrguinţa s-o aducem Lui".
Şi acestea spunîndu-le, îi întreba pe dînşii, zicînd: "Pe care voiţi a-l avea egumen?" Iar ei cu împreună glăsuire au ales pe Domeţian. Atunci marele Eftimie zise: "Aceasta nu este cu putinţă, pentru că Domeţian nu rămîne după mine într-această viaţă decît numai şapte zile". Şi spăimîntîndu-se părinţii că, cu îndrăzneală îi înştiinţa, de mai înainte ce are să fie, au cerut ca egumen pe un oarecare Ilie, econom al mînăstirii, care era ierihonean cu neamul. Iar marele Eftimie îi zice înaintea tuturor: "Iată toţi părinţii te-au ales părinte al lor şi păstor.
Deci, ia aminte de sineţi şi de toată păstoria. Cunoaşte mai întîi aceasta, că Dumnezeu a binevoit a se face această lavră de obşte şi aceasta se va întîmpla nu după altă vreme". Şi a rînduit în care loc trebuia a se zidi chinovia; apoi a spus despre alcătuirea ei şi despre primirea de străini, despre sîrguinţa pentru pravila cîntării de psalmi, şi pentru a nu se lenevi de fraţii cei întru necazuri, cum şi de cei mai îngreunaţi de gînduri, ci a-i deştepta de-a pururea şi a-i sfătui. Şi acestea le zicea către cel ales ca egumen: "Propovăduieşte tuturor, zicînd: "Fraţii mei iubiţi, poarta chinoviei ce o să se zidească să n-o închideţi pentru tot omul, căci binecuvîntare vă va dărui Dumnezeu. Poruncile mele păziţi-le nevătămate, şi de voi afla îndrăzneală către Dumnezeu, aceasta va fi întîia cerere pe care o cer de la El, ca eu să fiu cu duhul împreună cu voi, pînă în veci".
Zicînd acestea, i-a slobozit pe toţi, afară de Domeţian. Deci, rămînînd în diaconicon (veşmîntărie) în noaptea sîmbetei, a adormit şi s-a dus la părinţii săi, bătrîn şi plin de zile. Se mai zice despre dînsul că avea chipul îngeresc, deprinderea bună, obiceiul prea blînd, iar înfăţişarea trupului său era rotundă, luminoasă, albă şi cu ochii frumoşi. Dar era scund de statură şi cărunt de tot, avînd barba mare, ajungînd pînă la pîntece, şi toate mădularele nevătămate. Pentru că nici ochii, nici dinţii lui nu s-au vătămat, ci tare şi osîrdnic s-a sfîrşit. Iar săvîrşirea lui s-a făcut în douăzeci ale lunii ianuarie, în indictionul al 11-lea de la zidirea lumii, adică de la care vreme a început, prin mişcarea soarelui, a se număra, anul cinci mii nouă sute şaizeci şi cinci (5965), iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul din Fecioară, anul patru sute şaizeci şi cinci (465), după anii cei scrişi de sfinţii părinţi Ipolit, cel vechi, şi cunoscut al apostolilor Epifanie Cipriotul şi Iron filosoful şi mărturisitorul. Iar vremea vieţii lui celei în trup este astfel: Din descoperire născîndu-se şi de trei ani fiind s-a afierosit lui Dumnezeu, la începutul împărăţiei lui Teodosie cel Mare (379-395); şi trecînd toate treptele bisericeşti, a venit la Ierusalim, la 29 (douăzeci şi nouă) de ani ai vîrstei sale. Şi făcînd în pustie 67 de ani, în vremea lui Leon împăratul (457-474), la 16 ani ai împărăţiei lui a luat sfîrşit viaţa lui.
Străbătînd vestea în latura cea dimprejur, s-a adunat mulţime nenumărată de monahi şi de mireni; dar nu numai atît, ci şi prea-sfinţitul arhiepiscop Anastasie luînd mulţime de clerici şi de mireni, împreună cu ostaşi, au venit la lavră, cu care era împreună Hrisip, Gavriil şi Fid diaconul, şi pustnicii cei de pretutindeni au venit împreună, din care unul era şi dumnezeiescul Gherasim; şi înspăi-mînta pe toţi necurmarea minunilor. Deci, mulţime nemărginită alergînd împreună, se oprea la acel sfinţit trup de îngropare şi ajungînd la al nouălea ceas, ostaşii, poruncindu-li-se de triarh, au împins mulţimea, şi astfel de-abia li s-a dat cale dumnezeieştilor părinţi să săvîrşească cele legiuite pentru acel străduitor şi mult pătimitorul trup cu laudele cele cuviincioase să-l aşeze în sicriul cel bogat.
Lipsirea lui Eftimie le era tuturor pricină de multe lacrimi. Iar lui Martirie şi lui Ilie mai mare durere li s-a adăugat şi amar plîngeau. Dar pe aceia mîngîindu-i patriarhul prin Hrisip, păzitorul Crucii, şi cu cele cuviinciose sfătuindu-i, le-a poruncit a veni mai des la dînsul. Iar pe Fid diaconul, lăsîndu-l în lavră, i-a poruncit să înceapă zidirea. La sfînta cetate întorcîndu-se, a trimis material şi meşteri la lucru, ca acele fericite moaşte ale lui Eftimie să fie puse într-un loc, ce se află bun şi potrivit.
Iar Domeţian, ucenicul Marelui Eftimie, ca un următor adevărat al vieţii lui, slujind peste cinci zeci de ani sfîntului, nu s-a depărtat deloc, ci a şezut lîngă sicriu şase zile; ca unul care n-a preţuit viaţa cea de aici. Şi trecînd săptămîna, Eftimie i se arătă lui noaptea, luminat cu vederea, zicîndu-i: "Vino, îndulceşte-te de slava cea gătită ţie; pentru că iată ne-a dăruit Dumnezeu nouă a avea de obşte şi petrecerea cea de aici". Domeţian venind la pravilă, le-a vestit acestea fraţilor, şi astfel şi el întru bucurie şi nădejdea bunătăţilor, ce aveau să fie a părăsit viaţa. Iar diaconul Fid, sîrguindu-se cu foarte multe mîini de oameni, peştera, care la început avea pe Eftimie, în casă bună şi mare a desăvîrşit-o, pe care a împărţit-o jumătate: parte pentru racla marelui părinte şi alta avînd racle de preoţi, de egumeni, şi de alţi cuvioşi bărbaţi.
Şi de vreme ce toate se săvîrşiseră, lespedea de piatră care era să fie peste mormînt, încuietoarea şi celelalte, cîte se cuvin a împodobi biserica, le-a trimis îndată patriarhul de la Ierusalim. După aceea şi însuşi patriarhul s-a pogorît la lavră şi acel trup sfînt al fericitului, cu făclii şi cu psalmi încredinţîndu-l mîinilor sale, la casa pe care el a înnoit-o, l-a mutat, şi în sfînta raclă cu cinste l-a aşezat; încît să nu se poată a se deschide cîndva, nici a se lua ceva din moaştele sale iar cei ce veneau acolo cu credinţă, li se împlineau cererile. Astfel, în şapte zile ale lunii mai s-a făcut mutarea moaştelor; apoi luînd pe Martirie cu sine şi pe Ilie, în sfînta cetate iarăşi s-au întors şi i-a hirotonit preoţi, numărîndu-i cu clerul bisericii Sfintei Învieri.
Iar acum este vremea a povesti de cînd lavra lui Eftimie s-a prefăcut în viaţă de obşte. Dar este nevoie a lua puţin mai de sus cuvîntul, ca astfel desluşit aflîndu-se, să facem povestirea. Trecînd un an după sfîrşitul marelui Eftimie, Leon cel Mare, iubitor de Hristos împărat, şi-a săvîrşit viaţa, lăsînd pe Leon nepotul, care era încă prunc, ca diadoh (urmaş) al împărăţiei. După ce acesta puţin (474) a vieţuit la împărăţie, Zenon, tatăl lui, l-a urmat (474-475; 476-491). Apoi acesta, izgonit fiind de un oarecare Vasilisc, care a luat împărăţia (475-476), a fugit în Isauria. Iar Vasilisc, apucînd împărăţia, a făcut scrisoare înconjurătoare împotriva dumnezeiescului sinod celui din Calcedon. Pe acesta rezemîndu-se partea cea rămasă a dezbinaţilor din sfînta cetate, şi pe oarecare Gherontie, ca arhimandrit lor adăugîndu-l, multe înnoiri împotriva Bisericii a făcut, şi nu mai puţin decît cele îndrăznite mai înainte, în vremea lui Teodosie II (408-450).
După aceasta, în al cincilea an, a murit Anastasie, patriarhul Ierusalimului (458-478), începîndu-se acum luna ianuarie. Apoi, Zenon, întorcîndu-se, a prins pe Vasilisc, care încă ţinea împărăţia, şi a cîştigat iarăşi conducerea pe care o pierduse (476-491). Atunci a luat scaunul patriarhiei Ierusalimului Martirie (478-486), cel pomenit de cuvîntul meu de multe ori. Acesta, chiar împăratului Zenon şi lui Acachie, partiarhul Constantinopolului (472-489), a scris despre cei dezbinaţi, despre hula acelora şi despre eresul cel vrednic de îndepărtat; şi lui Fid, diaconul, dîndu-i scrisorile în mînă, nu puţine i-a poruncit să spună şi din gură.
Iar el, la Iope ajungînd şi suindu-se într-o corabie care plutea, a ajuns la marea Parţilor, întîlnindu-se cu furtună mare şi vifor; iar la miezul nopţii a pătimit stricare de corabie. Şi acum aflîndu-se în primejdie, în mijloc de noian şi de neluminare de noapte, văzînd că piere, Dumnezeu dîndu-i un lemn din întîmplare, a înnotat deasupra acestuia, şi deşteptîndu-se puţin dintr-o primejdie atît de mare, şi-a adus aminte de minunatul Eftimie şi îndată l-a chemat în ajutor pe acela, încît amîndouă mîinile le întindea şi de multe ori numele aceluia îl striga. Deci, lui, celui ce aşa de rău se afla, i s-a arătat marele Eftimie venind pe mare şi mergînd pe valuri. Şi văzîndu-l, deodată a căzut spaimă peste Fid şi apoi l-a rugat să-l scape; iar Sfîntul, cum avea şi înainte obicei, i-a zis: "Nu te teme, eu sînt, Eftimie, robul lui Dumnezeu. Cunoaşte dar, cum că nu este calea aceasta înaintea lui Dumnezeu. Pentru că, de nici un folos nu va fi maicii Bisericilor. Pentru aceasta ţi se cade a te întoarce înapoi către cel ce te-a trimis pe tine şi a-i spune lui despre mine, şi nu te îngriji pentru despărţirea celor dezbinaţi. Pentru că nu va trece multă vreme şi în vremea ierarhiei tale, va fi unirea; apoi cei din Ierusalim toţi sub un păstor vor fi (care s-a şi împlinit). Iar tu către a mea lavră se cuvine a merge şi chiliile fraţilor chiar din temelie a le surpa, şi chinovie de iznoavă a zidi, în locul unde ai zidit cimitirul meu. Pentru că nu lavră, ci chinovie îi place mai vîrtos lui Dumnezeu".
Acestea a poruncit Sfîntul Eftimie lui Fid, cu rasa sa pe dînsul înfăşurîndu-l. Iar el răpindu-se asemenea lui Avacum şi din somn sculîndu-se, într-o clipeală la malul mării s-a întors. O! dumnezeiască iconomie! Şi apoi în sfînta cetate s-a aflat. Astfel dar cu preslăvire la casa sa ajungînd, căci a scos Dumnezeu acea rasă a lui Eftimie, cu care zbura atît de iute, ca cu nişte aripi, pe mare. Acestea se cuvine a mai lua-aminte, pentru că urmează altă minune: Căci de oarecare mînă răpindu-se rasa, nevăzută s-a făcut din mijloc.
Deci, venindu-şi întru sine Fid şi gîndindu-se ce fel de cumplite nevoi îl ajunseseră cu viforul, întreitele învăluiri, noaptea, deznădăjduirea, şi cîte rele al acestei furtuni, apoi cum s-a făcut dezlegarea acestei primejdii; după aceea, văzînd pe marele Eftimie, cînd el se îneca, şi pe urmă cu rasa înfăşurîndu-l şi cum purtîndu-l prin văzduh, la casa sa l-a dus cu nesimţire. Acestea gîndindu-le pentru sine şi Fid cu spaimă, a zis: "Acum am cunoscut că marele Eftimie este adevărata slugă a lui Dumnezeu şi de El trimiţîndu-se, m-a scos pe mine din primejdii".
Apoi, Fid a povestit maicii sale acestea. Iar ea cu dulceaţă ascultîndu-le pentru că iubea nu numai pe fiul, ci şi pe Dumnezeu; şi îndulcindu-se pentru povestirea celui mîntuit, ea sfătuia pe fiu a împlini toate acestea. Însă după aceea Fid, mergînd la patriarh, i-a vestit şi lui toate. Şi acela foarte mult înspăimîntîndu-se de povestirea cea mai presus de cuvînt, a zis: "Cu adevărat prooroc al lui Dumnezeu este marele Eftimie şi multă şi nespusă îi este îndrăzneala către El. Pentru că cele despre lavră şi înaintea noastră tuturor celor ce sînt martori, mai înainte le-a propoveduit, vrînd întru Hristos a se săvîrşi". Acestea zicînd, i-a încredinţat lui Fid zidirea chinoviei, făgăduind însuşi că-i va ajuta la lucru.
Deci, mîini multe de slujitori, de zidari şi de meşteri luînd Fid, s-a pogorît la lavră şi a zidit chinovia; apoi împrejur a zidit-o şi a întărit-o pe dînsa, iar biserica cea veche a făcut-o trapeză şi mai din sus a zidit biserica cea nouă. După aceea, a zidit şi un turn înăuntrul chinoviei, solid şi frumos. Apoi a ajuns în mijlocul chinoviei a fi cimitirul. Şi împlinindu-se zidirea chinoviei şi împodobirea în trei ani, prin multe mîini şi sîrguinţe, părinţii voiau a o sfinţi în aceiaşi zi întru care s-au mutat cinstitele moaşte ale părintelui nostru Eftimie şi s-au aşezat în cimitirul cel nou. Dar se strîmtorau că nu aveau apă, pentru că dînd puţină ploaie în cetate, sterna (groapa) nu avea apă; şi venind luna mai (în acea pustie abia plouă iarna, precum ştiau cei de multă vreme), nu se aştepta ploaie.
Pentru aceasta, fiind în nedumerire egumenul Ilie şi diaconul Fid, au spus lui Avva Loghin al locaşului de jos şi lui Avva Pavel, care era egumenul oraşului, lui Martirie, să trimită dobitoacele de la amîndouă mînăstirile, ca, împreună cu dobitoacele locaşului lor, să aducă apă de la Fara, şi se pregăteau să iasă noaptea de la toacă. În acea noapte s-a arătat fericitului Ilie marele Eftimie, zicîndu-i: "Ce fac dobitoacele astăzi?" El a răspuns: "Se duc la Fara, pentru că nu avem apă".
Atunci l-a certat, zicînd: "Pentru ce lenevidu-vă, n-aţi rugat pe Dumnezeu, puţin credincioşilor; nu va putea mîna Domnului să vă dea apă, Dumnezeu cel ce din piatră vîrtoasă a scos apă poporului cel nesupus şi grăitor împotrivă şi însetat? Cel ce lui Samson a izvorît apă dintr-o falcă de măgar, nu vă va da şi vouă, celor ce aveţi trebuinţă? Cred că vă va da şi vouă, dacă veţi cere de la El cu credinţă, deci să nu trimiteţi dobitoacele la apă, ci aruncaţi grija voastră spre Dumnezeu, că astăzi, mai înainte de ceasul al treilea, se vor umplea cele două gropi ale voastre".
Deci, sculîndu-se şi povestid vederea fericitului Fid şi tuturor celorlalţi, a trimis dobitoacele la locurile lor, şi, pe cînd răsărea soarele, s-a ridicat un nor şi s-a revărsat un nor de ploaie numai împrejurul mînăstirii şi mai înainte de ceasul al treilea s-au umplut cele două gropi mari, apoi înadată a încetat ploaia. Arhiepiscopul Martirie, cunoscînd minunea făcută, a venit la sfinţirea mînăstirii cu multă îndestulare şi s-a făcut priveghere cu strălucită lumină; apoi, făcînd slujbă, a pus sub jertfelnic moaştele sfinţilor bunilor Mucenici biruitori Tarah, Prob, şi Andronic. Atunci, fiind a şaptea zi a lunii mai, care era acum la al doisprezecelea an după sfîrşitul lui Eftimie, şi trecînd cîtăva vreme, i s-a încredinţat diaconului Fid episcopia cetăţii, care se cheamă a Dorilor.
Un oarecare drumeţ străin, fiind primit în mînăstire şi ducîndu-se la biserică pentru rugăciune, şi privind toate cele dintr-însa, apoi intrînd la miezul nopţii la mormîntul sfîntului şi văzînd tăbliţa de argint ce era deasupra lui, cu mîinile necurate a răpit-o, după cum spune cuvîntul, şi a fugit noaptea tîlhăreşte. Dar dintre toţi cei din mănăstire nimeni n-a cunoscut furtişagul, ci le erau necunoscute cele întîmplate. Iar dimineaţa, Procopie, care era portar, şi care mai dobîndise de la sfîntul mare vindecare, ducîndu-se de la poartă puţin mai înainte, a găsit pe străin, o! minune! stînd înlemnit înaintea mînăstirii.
Nedumerindu-se şi neavînd ce să facă, a descoperit portarului taina, şi acela l-a dus la mînăstire, şi a făcut minunea să se mărturisească înaintea tuturor fraţilor care erau martori. Şi povestea acel străin astfel: "Că a furat tăbliţa de argint a moaştelor, pe la miezul nopţii, şi a ieşit împreună cu dobitoacele; dar mergînd foarte grabnic nu mai puţin decît treizeci de stadii, n-a mai putut trece hotarele mînăstirii". Iar noi luînd tăbliţa, ne-am minunat de puterea purtătorului de semne părinte. Iar bărbatului aceluia dîndu-i merinde, fiindcă era lipsit, i-am dat liberate.
Deci şi eu nevrednicul robul lui, făcîndu-mi-se bine de multe ori de la dînsul sufleteşte şi trupeşte şi văzînd facerile de bine cele ce izvorăsc din racla lui, înspăimîntîndu-mă cu mintea, mă gîndeam la el, cum a trecut viaţa aceasta omenească şi cîte fapte a săvîrşit Sfîntul acesta Eftimie, care, bine plăcînd lui Dumnezeu, a dobîndit un dar ca acesta. Şi de aici o dorinţă prea fierbinte mi-a venit, să învăţ şi să scriu petrecerea lui cea trupească. Şi întrebam cu sîrguinţă pe părinţii purtători de Dumnezeu, cei mai vechi, din pustia aceasta, care s-au înştiinţat cu dinadinsul despre Eftimie cel mare şi o vreme s-au făcut împreună nevoitori ai întru tot lăuda-tului Sava. Şi cîte am putut afla şi învăţa de la fiecare dintre aceştia, nu numai minunile şi petrecerile marelui Eftimie, ci şi vieţuirea şi petrecerea celui între sfinţi Sava, fiind în multe feluri de hîrtii, le-am scris acele povestiri amestecate şi nepuse în rînduială.
Trecînd puţină vreme şi adunîndu-se în Constantinopol sfîntul sobor al cincilea a toată lumea (553), şi anatematizîndu-se de dînsul învăţăturile lui Origen şi ale lui Nestorie, apoi cei ce locuiau mai înainte în lavra cea nouă ajutînd celor ai eresului lui Origen, s-au depărtat de la soborniceasca împărtăşire şi din lavra cea nouă i-au gonit, în care au locuit drept slăvitorii părinţi, după ce s-au dus aceia din lavra fericitului Sava şi din alte binecredincioase şi fără de prihană mînăstiri. Deci, atunci depărtîndu-mă de chinovie, cu socoteala şi epitropia dumnezescului Ioan, episcopul şi sihastrul, m-am sălăşluit în lavra cea nouă, avînd cu mine hîrtiile scrise despre Eftimie şi Sava; şi am rămas în această nouă lavră, liniştindu-mă doi ani, nedepărtîndu-mă de îndeletnicirea cu acele hîrtii; dar începutul alcătuirii nu mă pricepeam a face, ca un neînvăţat cu învăţătura din afară şi ca un neiscusit în dumneze-ieştile cuvinte şi zăbavnic cu limba.
Dar Dumnezeul minunilor, cel ce a înfipt toată limba şi celor netrecute le dă trecere, apoi lucrurile cele grele le netezeşte, şi limbile gîngavilor le face a grăi luminat, a făcut minune şi cu a mea smerenie, prin ajutorul lui Eftimie şi al lui Sava, slugile Sale, căci eu din nedumerirea cuvintelor, voiam a părăsi hîrtiile. Deci, făcînd rugăciuni prea fierbinţi, într-una din zile, cum şedeam pe obişnuitul meu scaun şi aveam hîrtiile în mîini, pe la al doilea ceas din zi, fiind cuprins de somn, mi s-au arătat Cuvioşii părinţi Eftimie şi Sava cu podoaba cuviincioasă părinţilor şi obişnuită lor, şi am auzit pe cel între sfinţi Sava zicînd către marele Eftimie: "Iată Chiril al tău are hîrtiile în mîini şi arată sîrguinţă prea fierbinte, dar trudindu-se atîta, nu putea face începutul alcătuirii". Iar marele Eftimie a răspuns: "Cum va putea face alcătuire pentru noi, neavînd încă darul de cuvînt rostitor întru deschiderea gurii". Iar cel între sfinţi Sava a zis: "Dă-i lui, părinte, darul".
Înduplecîndu-se marele Eftimie şi scoţînd din sînul său un alabastru de argint cu miere, apoi scoţînd miere din alabastru, mi-a dat de trei ori în gura mea. Iar cele luate în gură prin miere, erau în chip de untdelemn, iar gustul mai dulce decît mierea; şi într-a-devăr a fost arătarea dumnezeiescului cuvînt, pentru că zicea: Cît sînt de dulci gurii mele cuvintele Tale, mai mult decît mierea! Încît eu deşteptîndu-mă din acea nespusă vedenie, încă avînd duhovniceasca mireasmă şi dulceaţă pe buze şi în gură, am început îndată înainte cuvîntarea acestei scrieri de faţă. Şi astfel, cu un dar ca acesta, am povestit cuvîntul despre marele Eftimie, silindu-mă şi de darul lui rezemîndu-mă, şi făgăduinţa a o împlini; cum şi cele despre vieţuirea şi petrecerea lui Sava, cetăţeanul cel ceresc, întru al doilea cuvînt.
Rog dar pe amîndoi, pe lîngă darul cel dat, a face şi mijlocire pentru mine şi a cere curăţirea greşelilor mele, ca să fiu păzit, eu, păcătosul şi ticălosul, atît aici, cît şi la învierea ce va să vie, ca să aflu milă înaintea scaunului lui Hristos; Căruia se cuvine slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.