Iubiţi credincioşi, „Citirea Parintilor m-a încredintat cu deplina limpezime ca la mântuire se poate ajunge în chip neîndoielnic în sânul Bisericii Ortodoxe, lucru de care sunt lipsite confesiunile Europei apusene, care nu au pastrat în întregime nici învatatura dogmatica, nici cea ascetica a Bisericii lui Hristos din primele veacuri. Ea mi-a descoperit ce a facut Hristos pentru omenire, în ce consta caderea omului, de ce este neaparata nevoie de Rascumparator, în ce consta mântuirea pe care a dobândit-o si o dobândeste Rascumparatorul. Ea mi-a întarit: trebuie dezvoltata, simtita, vazuta launtric mântuirea, fara de care credinta în Hristos e moarta, iar crestinismul, un cuvânt si un nume ramas neîmplinit! Ea m-a învatat sa privesc vesnicia ca vesnicie, înaintea careia este nimic si o viata pamânteasca de o mie de ani nu doar a noastra ce se masoara cu jumatatea de veac. Ea m-a învatat ca viata pamânteasca trebuie petrecuta pregatindu-ne pentru vesnicie, asa cum te pregatesti în anticamera pentru a intra în maretile palate împaratesti. Ea mi-a aratat ca toate îndeletnicirile, desfatarile, cinstirile, întâietatile pamântesti sunt jucarele desarte, cu care se joaca si prin care pierd vesnica fericire copii mari”[…] Multi se apropie de Domnul, putini se hotarasc sa îi urmeze. Multi citesc Evanghelia, se extaziaza de înaltimea si sfintenia învataturii ei, putini îsi iau inima în dinti sa-si îndrepte purtarea dupa îndreptarele care sunt legluite de Evanghelie. Domnul le spune raspicat tuturor celor ce se apropie de El si vor sa fie numarati printre ai Lui: Daca vine cineva la Mine fara a se lepada de lume si de sine, nu poate sa fie ucenicul Meu.[...] Pentru a urma lui Hristos, sa ne lepadam mai înainte de întelegerea noastra si de voia noastra. Atât întelegerea, cât si voia firii cazute, sunt pe de-a-ntregul stricate de catre pacat; ele nu se pot împaca nicidecum cu întelegerea si voia lui Dumnezeu. Devine în stare sa-si însuseasca întelegerea lui Dumnezeu cel ce se leapada de întelegerea sa; devine în stare sa plineasca voia lui Dumnezeu cel ce se leapada de împlinirea voii sale. Pentru a urma lui Hristos, sa ne luam crucea. „A ne lua crucea" înseamna a ne supune de bunavoie si cu evlavie judecatii lui Dumnezeu în toate necazurile trimise si îngaduite de catre dumnezeiasca Pronie. Cârtirea si nemultumirea în necazuri si nevoi sunt lepadare de cruce. A urma lui Hristos poate numai cel ce si-a luat crucea, cel supus voii Lui Dumnezeu, care se recunoaste cu smerenie ca fiind vrednic de judecata, de osânda si de pedeapsa. Domnul, Care ne-a poruncit lepadarea de sine, lepadarea de lume si purtarea crucii, ne da puterea de a împlini porunca Lui. Cel ce s-a hotarât sa o împlineasca si se straduieste sa o împlineasca va vedea neîntârziat ca ea este de neaparata trebuinta. Învatatura ce pare grea privirii superficiale si gresite a cugetarii trupesti i se va înfatisa ca cea mai înteleapta si plina de bunatate dintre învataturi: ea îi readuce pe cei pierduti la mântuire, pe cei omorâti, la viata, pe cei înmormântati în iad, la cer.
Cei care nu se hotarasc de bunavoie sa se lepede de sine si de lume vor fi siliti sa se lepede si de una, si de cealalta. Când va veni moartea neîndurata si de neînlaturat, ei se vor desparti de tot ce îndrageau; vor ajunge cu lepadarea de sine pâna într-acolo ca se vor dezbraca chiar si de trup, îl vor arunca, îl vor lasa pe pamânt spre mâncare viermilor si stricaciunii. Iubirea de sine si legarea de cele vremelnice si desarte sunt roade ale amagirii de sine, ale orbirii, ale mortii sufletesti. Iubirea de sine este dragostea pervertita a omului fata de sine însusi. Nebuneasca si pierzatoare este aceasta dragoste. Cel iubitor de sine, împatimit de cele desarte si trecatoare, de placerile pacatoase, este propriul sau vrajmas. El este ucigas de sine: crezând ca se iubeste si se rasfata pe sine, se uraste si se pierde pe sine, se omoara cu moarte vesnica. Sa ne luam seama, oameni împrastiati, întunecati, înselati de desertaciune! Sa ne venim în fire, oameni îmbatati de desertaciune, lipsiti prin lucrarea acesteia de limpedea cunoastere de sine! Sa ne punem fata în fata cu cele ce necontenit se întâmpla sub ochii nostri. Ceea ce se savârseste înaintea noastra. Ceea ce se întâmpla înaintea noastra negresit ca se va întâmpla si cu noi. Cei ce si-a cheltuit întreaga viata alergând dupa cinstiri le va lua, oare, cu sine în vesnicie? Oare nu va lasa aici titlurile rasunatoare, semnele rangului, întreaga stralucire cu care s-a înconjurat? Oare nu a trecut în vesnicie numai omul însotit de faptele sale, de însusirile pe care si ie-a agonisit în timpul vietii pamântesti? Cel ce si-a cheltuit viata alergând dupa bogatie, care a strâns gramezi de bani, care a dobândit mosii uriase, a pus pe picioare felurite întreprinderi aducatoare de venit îmbelsugat, a trait în palate stralucind de marmura si aur, a calatorit în trasuri stralucitoare trase de cai minunati, oare a luat acestea cu sine în vesnicie? Nu! A lasat totul pe pamânt, multumindu-se pentru cea din urma trebuinta a trupului cu o mica bucata de pamânt, de care totusi au nevoie, cu care se multumesc toti mortii.
Pe cel care de-a lungul vietii pamântesti s-a îdeletnicit cu veselii si desfatari trupesti, care a petrecut vremea cu prietenii în jocuri si alte distractii, care a chefuit la mese alese, nevoia însasi îl va înstraina, pâna Ia urma, de felul sau obisnuit de viata. Va veni vremea batrânetii, a bolilor, iar în urma acestora, ceasul despartirii sufletului de trup. Atunci îsi va da seama omul, însa va fi târziu, ca slujirea patimilor si poftelor este amagire de sine, ca a trai pentru trup si pentru pacat înseamna a trai fara nici un rost. Nazuinta spre bunastare pamânteasca, ce lucru nefiresc si monstruos! Ea cauta neostoita. Îndata ce gaseste, ceea ce a gasit, i se pare îndata lipsit de pret, si cautarea porneste iar, cu puteri noi. Ea nu se multumeste cu nimic din cele de fata: traieste numai pentru viitor, înseteaza numai de ceea ce nu are. Tintele dorintei momesc inima cautatorului cu visul si cu nadejdea împlinirii: cel înselat, necontenit amagindu-se, alearga dupa ele de-a lungul întregii arene a vietii pamântesti, pâna ce îl rapeste moartea pe care nu o astepta. Cum si prin ce se poate lamuri aceasta cautare, care se poarta fata de toti ca un tradator lipsit de omenie si totusi, pe toti îi stapâneste, pe toti îi atrage? În sufletele noastre este sadita nazuinta catre bunatatile cele nesfârsite, dar am cazut, si inima orbita de cadere cauta în lucrurile trecatoare si pe pamânt ceea ce se afla în vesnicie si în cer. [...]Experienta dovedeste necontenit cât de dreapta este parerea pe care a rostit-o Doctorul Cei Preasfânt cu privire Ia starea de boala duhovniceasca a oamenilor, prin cuvintele pe care le-am pomenit si care au fost rostite cu o limpezime hotarâtoare: împlinirii dorintelor patimase si pacatoase îi urmeaza întotdeauna legarea de ele; legarii îi urmeaza robia, moartea pentru tot ce este duhovnicesc. Cei ce si-au îngaduit a urma dorintelor si cugetarii trupesti se leaga de ele, se robesc lor, uita de Dumnezeu si de vesnicie, îsi cheltuiesc viata pamânteasca în zadar, pier cu pieire vesnica.. Nu este cu putinta a împlini în aceiasi timp voia ta si voia lui Dumnezeu; prin împlinirea celei dintâi este spurcata împlinirea celei de-a doua si se face netrebnica, asa cum mirul de buna mireasma si de mult pret îsi pierde cinstea daca este amestecat cu împuticiune. „Numai atunci veti mânca bunatatile pamântului", vesteste Dumnezeu prin marele prooroc, „de Ma veti asculta de bunavoie, iar daca nu veti vrea si nu Ma veti asculta, sabia va va mânca: gura Domnului a grait acestea" (ls. 1, 19-20). Nu este cu putinta a dobândi întelegere dumnezeiasca petrecând întru cugetarea trupeasca. Cugetarea trupeasca, spune Apostolul, este moarte. Cugetarea trupeasca este vrajmasie împotriva lui Dumnezeu, ca legii Lui Dumnezeu ea nu se supune, ca nici nu poate (Rom. 8, 6-7). Ce este cugetarea trupeasca? Felul de a gândi care decurge din starea în care au fost adusi oamenii de catre cadere; care îi face sa se poarte ca si cum ar fi vesnici pe pamânt; care face sa para mare tot ce e stricacios si vremelnic, care face sa para de nimic Dumnezeu si tot ce tine de a placea lui Dumnezeu; care le rapeste oamenilor mântuirea. Sa ne lepadam de sufletele noastre, dupa îndemnul Mântuitorului, ca sa dobândim sufletele noastre! Sa ne lepadam de bunavoie de starea cea stricata în care au fost aduse ele prin lepadarea cu buna stiinta de Dumnezeu, ca sa primim de la Dumnezeu sfânta stare a firii omenesti înnoite de catre Dumnezeu Ce s-a înomenit! Voia noastra si voia demonilor, careia s-a supus si cu care s-a facut una vointa noastra, sa o înlocuim cu voia lui Dumnezeu vestita noua prin Evanghelie; cugetarea trupeasca, pe care o au de obste duhurile cazute si oamenii, sa o înlocuim cu întelegerea dumnezeiasca ce straluceste din Evanghelie. Sa ne lepadam de avutul nostru, ca sa dobândim putinta de a urma Domnului nostru Iisus Hristos! Lepadarea de avutie se savârseste pe temeiul întelegerii ei cuvenite, întelegerea cuvenita a avutiei o da Evanghelia (Lc. 16,1-31), iar dupa ce omul si-o însuseste, mintea sa recunoaste chiar fara sa vrea întreaga ei desavârsire. Avutul pamântesc nu este proprietatea noastra, cum socot unii care niciodata nu au stat sa cugete mai adânc asupra acestui lucru: altminteri ar fiinta mereu si ar ramâne totdeauna al nostru. El trece din mâna în mâna si chiar acest fapt da marturie ca avutul ne este dat numai ca sa traim din el. Avutul este al lui Dumnezeu; omul e doar un iconom al sau vremelnic. Iconomul credincios împlineste întocmai voia celui ce i-a încredintat iconomia. Si noi, iconomisind avutul material care ne-a fost încredintat pentru un scurt soroc, sa avem râvna a-l iconomisi dupa voia lui Dumnezeu. Sa nu-l întrebuintam spre a ne împlini poftele si patimile, mijlocindu-ne astfel pieirea vesnica; sa-l întrebuintam spre folosul omenirii ce are lipsa de atâtea, ce sufera atât; sa-l întrebuintam spre dobândirea mântuirii noastre. Cei ce doresc desavârsirea crestina parasesc cu desavârsire agoniseala pamânteasca (Mt. 19,16-30); cei ce vor sa se mântuiasca sunt datori sa dea milostenie dupa putinta (Lc. 11,41) si sa se înfrâneze de la reaua întrebuintare a agoniselii.
Sa ne lepadam de iubirea de slava si de cinstiri! Sa nu alergam dupa cinstiri si ranguri, sa nu folosim spre a le dobândi mijloace neîngaduite si josnice, care merg mâna în mâna cu calcarea în picioare a legii lui Dumnezeu, a constiintei, a binelui aproapelui, caci asemenea mijloace întrebuinteaza cel mai adesea, pentru a dobândi marirea pamânteasca, cei ce o cauta. Cel molipsit si împatimit de slava desarta, care cauta cu nesat slava de la oameni, nu e în stare a crede în Hristos: cum puteti voi sa credeti, Ie-a zis Hristos iubitorilor de cinstiri din vremea Lui, când primiti slava unii de la altii? (In. 5,44). Daca dumnezeiasca Pronie ne-a dat putere si stapânire pamânteasca, sa ne facem prin mijlocirea lor binefacatori ai omenirii. Sa lepadam otrava cea cumplita si atât de primejdioasa pentru duhul omenesc: egoismul cel prostesc si defaimat, care preface oamenii molipsiti de ei în fiare si în demoni, facând din ei plagi pentru omenire si tâlhari fata de ei însisi. Sa iubim mai presus de toate voia Lui Dumnezeu; sa-i dam întâietate înaintea oricarui lucru; tot ce este potrivnic ei sa urâm cu ura cea evlavioasa si bineplacuta Lui Dumnezeu. Când firea noastra cea vatamata de pacat se va rascula împotriva învataturii evanghelice, sa aratam ura fata de aceasta fire prin lepadarea dorintelor si cerintelor ei. Cu cât mai hotarât ne vom arata ura, cu atât mai hotarâtoare va fi izbânda împotriva pacatului si asupra firii stapânite de pacat; prin aceasta, sporirea noastra duhovniceasca va fi mai grabnica si mai temeinica. Atunci când oamenii ce ne sunt apropiati dupa trup vor sa ne îndeparteze de la urmarea voii lui Dumnezeu, sa aratam fata de ei ura cea sfânta, asemanatoare celei pe care o arata lupilor mieii care nu se prefac în lupi si nu se apara de lupi cu dintii (Mt. 10,16; vezi Viata Marii Mucenite Varvara, 4 decembrie). Ura cea sfânta fata de aproapele sta în pazirea credintei fata de Dumnezeu; în neîncuviintarea la voia cea rea a oamenilor, chiar daca acestia ar fi cele mai apropiate rude; în rabdarea cu dragoste a neajunsurilor pricinuite de catre ei; în rugaciunea pentru mântuirea lor, nicidecum în grairea de rau si faptele înrudite cu aceasta, prin care se arata ura firii cazute, ura cea potrivnica lui Dumnezeu. Nu socotiti, a zis Mântuitorul, ca am venit sa aduc pace pe pamânt: n-am venit sa aduc pace, ci sabie, caci am venit sa despart pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa, pe nora de soacra sa (Mt. 10,34-35). „Am venit”, tâlcuieste Sfântul Ioan Scararul aceste cuvinte ale Domnului, „sa despart pe iubitorii de Dumnezeu de iubitorii de lume; pe cei trupesti de cei duhovnicesti; pe iubitorii de slava de cei smeriti la cuget: caci Domnul se bucura de despartirea si de dezbinarea ce se naste din dragostea fata de El” (Scara, Cuvântul 3). [...] Sa dobândim si noi astfel de simtiri fata de pamânt. Sa nu ne risipim nebuneste puterile sufletului si trupului; sa nu le jertfim desertaciunii si stricaciunii. Sa ne pazim a ne lega de cele vremelnice si materiale, ca sa nu ne împiedice a dobândi cele ceresti si vesnice. Sa ne pazim a ne împlini poftele cele neîmplinite si nesatioase, din a caror împlinire creste caderea noastra si ajunge la o marime înfricosatoare. Sa ne pazim de ceea ce e de prisos, multumindu-ne doar cu ceea ce este neaparat trebuincios. Sa ne îndreptam toata luarea-aminte catre viata de dupa mormânt ce ne asteapta si care nu va avea sfârsit. Sa-L cunoastem pe Dumnezeu, Care ne-a poruncit sa-L cunoastem si daruieste aceasta cunostinta prin cuvântul Sau si prin harul Sau. Sa devenim ai lui Dumnezeu în timpul vietii noastre pamântesti. Dumnezeu ne-a dat putinta de a ne uni cât se poate de strâns cu El si ne-a dat pentru savârsirea acestei lucrari neasemuit de mari un rastimp: viata pamânteasca. Nu este alt rastimp în care poate avea loc aceasta minunata împropriere afara de rastimpul vietii pamântesti: daca ea nu are loc în acest rastimp, nu va mai avea loc niciodata. Sa dobândim prietenia celor ce locuiesc în cer: a sfintilor îngeri si a sfintilor oameni care au adormit în Domnul, ca sa ne primeasca în corturile cele vesnice (Lc. 16,9). Sa dobândim cunoasterea duhurilor cazute, a acestor vrajmasi vicleni si cumpliti ai neamului omenesc' pentru a scapa de cursele lor si de vietuirea împreuna cu ei în focul iadului. Luminator în calea vietii sa ne fie cuvântul lui Dumnezeu (Ps. 118, 105). Sa-L proslavim pe Dumnezeu si sa-l multumim pentru bunatatile cele îmbelsugate de care este plin, spre îndestularea trebuintelor noastre, adapostul nostru cel vremelnic pamântul. [...]
Sfântul Ignatie Briancianinov, Experiente ascetice vol 1, Editura Sofia, Bucuresti, 2000
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim
Cei care nu se hotarasc de bunavoie sa se lepede de sine si de lume vor fi siliti sa se lepede si de una, si de cealalta. Când va veni moartea neîndurata si de neînlaturat, ei se vor desparti de tot ce îndrageau; vor ajunge cu lepadarea de sine pâna într-acolo ca se vor dezbraca chiar si de trup, îl vor arunca, îl vor lasa pe pamânt spre mâncare viermilor si stricaciunii. Iubirea de sine si legarea de cele vremelnice si desarte sunt roade ale amagirii de sine, ale orbirii, ale mortii sufletesti. Iubirea de sine este dragostea pervertita a omului fata de sine însusi. Nebuneasca si pierzatoare este aceasta dragoste. Cel iubitor de sine, împatimit de cele desarte si trecatoare, de placerile pacatoase, este propriul sau vrajmas. El este ucigas de sine: crezând ca se iubeste si se rasfata pe sine, se uraste si se pierde pe sine, se omoara cu moarte vesnica. Sa ne luam seama, oameni împrastiati, întunecati, înselati de desertaciune! Sa ne venim în fire, oameni îmbatati de desertaciune, lipsiti prin lucrarea acesteia de limpedea cunoastere de sine! Sa ne punem fata în fata cu cele ce necontenit se întâmpla sub ochii nostri. Ceea ce se savârseste înaintea noastra. Ceea ce se întâmpla înaintea noastra negresit ca se va întâmpla si cu noi. Cei ce si-a cheltuit întreaga viata alergând dupa cinstiri le va lua, oare, cu sine în vesnicie? Oare nu va lasa aici titlurile rasunatoare, semnele rangului, întreaga stralucire cu care s-a înconjurat? Oare nu a trecut în vesnicie numai omul însotit de faptele sale, de însusirile pe care si ie-a agonisit în timpul vietii pamântesti? Cel ce si-a cheltuit viata alergând dupa bogatie, care a strâns gramezi de bani, care a dobândit mosii uriase, a pus pe picioare felurite întreprinderi aducatoare de venit îmbelsugat, a trait în palate stralucind de marmura si aur, a calatorit în trasuri stralucitoare trase de cai minunati, oare a luat acestea cu sine în vesnicie? Nu! A lasat totul pe pamânt, multumindu-se pentru cea din urma trebuinta a trupului cu o mica bucata de pamânt, de care totusi au nevoie, cu care se multumesc toti mortii.
Pe cel care de-a lungul vietii pamântesti s-a îdeletnicit cu veselii si desfatari trupesti, care a petrecut vremea cu prietenii în jocuri si alte distractii, care a chefuit la mese alese, nevoia însasi îl va înstraina, pâna Ia urma, de felul sau obisnuit de viata. Va veni vremea batrânetii, a bolilor, iar în urma acestora, ceasul despartirii sufletului de trup. Atunci îsi va da seama omul, însa va fi târziu, ca slujirea patimilor si poftelor este amagire de sine, ca a trai pentru trup si pentru pacat înseamna a trai fara nici un rost. Nazuinta spre bunastare pamânteasca, ce lucru nefiresc si monstruos! Ea cauta neostoita. Îndata ce gaseste, ceea ce a gasit, i se pare îndata lipsit de pret, si cautarea porneste iar, cu puteri noi. Ea nu se multumeste cu nimic din cele de fata: traieste numai pentru viitor, înseteaza numai de ceea ce nu are. Tintele dorintei momesc inima cautatorului cu visul si cu nadejdea împlinirii: cel înselat, necontenit amagindu-se, alearga dupa ele de-a lungul întregii arene a vietii pamântesti, pâna ce îl rapeste moartea pe care nu o astepta. Cum si prin ce se poate lamuri aceasta cautare, care se poarta fata de toti ca un tradator lipsit de omenie si totusi, pe toti îi stapâneste, pe toti îi atrage? În sufletele noastre este sadita nazuinta catre bunatatile cele nesfârsite, dar am cazut, si inima orbita de cadere cauta în lucrurile trecatoare si pe pamânt ceea ce se afla în vesnicie si în cer. [...]Experienta dovedeste necontenit cât de dreapta este parerea pe care a rostit-o Doctorul Cei Preasfânt cu privire Ia starea de boala duhovniceasca a oamenilor, prin cuvintele pe care le-am pomenit si care au fost rostite cu o limpezime hotarâtoare: împlinirii dorintelor patimase si pacatoase îi urmeaza întotdeauna legarea de ele; legarii îi urmeaza robia, moartea pentru tot ce este duhovnicesc. Cei ce si-au îngaduit a urma dorintelor si cugetarii trupesti se leaga de ele, se robesc lor, uita de Dumnezeu si de vesnicie, îsi cheltuiesc viata pamânteasca în zadar, pier cu pieire vesnica.. Nu este cu putinta a împlini în aceiasi timp voia ta si voia lui Dumnezeu; prin împlinirea celei dintâi este spurcata împlinirea celei de-a doua si se face netrebnica, asa cum mirul de buna mireasma si de mult pret îsi pierde cinstea daca este amestecat cu împuticiune. „Numai atunci veti mânca bunatatile pamântului", vesteste Dumnezeu prin marele prooroc, „de Ma veti asculta de bunavoie, iar daca nu veti vrea si nu Ma veti asculta, sabia va va mânca: gura Domnului a grait acestea" (ls. 1, 19-20). Nu este cu putinta a dobândi întelegere dumnezeiasca petrecând întru cugetarea trupeasca. Cugetarea trupeasca, spune Apostolul, este moarte. Cugetarea trupeasca este vrajmasie împotriva lui Dumnezeu, ca legii Lui Dumnezeu ea nu se supune, ca nici nu poate (Rom. 8, 6-7). Ce este cugetarea trupeasca? Felul de a gândi care decurge din starea în care au fost adusi oamenii de catre cadere; care îi face sa se poarte ca si cum ar fi vesnici pe pamânt; care face sa para mare tot ce e stricacios si vremelnic, care face sa para de nimic Dumnezeu si tot ce tine de a placea lui Dumnezeu; care le rapeste oamenilor mântuirea. Sa ne lepadam de sufletele noastre, dupa îndemnul Mântuitorului, ca sa dobândim sufletele noastre! Sa ne lepadam de bunavoie de starea cea stricata în care au fost aduse ele prin lepadarea cu buna stiinta de Dumnezeu, ca sa primim de la Dumnezeu sfânta stare a firii omenesti înnoite de catre Dumnezeu Ce s-a înomenit! Voia noastra si voia demonilor, careia s-a supus si cu care s-a facut una vointa noastra, sa o înlocuim cu voia lui Dumnezeu vestita noua prin Evanghelie; cugetarea trupeasca, pe care o au de obste duhurile cazute si oamenii, sa o înlocuim cu întelegerea dumnezeiasca ce straluceste din Evanghelie. Sa ne lepadam de avutul nostru, ca sa dobândim putinta de a urma Domnului nostru Iisus Hristos! Lepadarea de avutie se savârseste pe temeiul întelegerii ei cuvenite, întelegerea cuvenita a avutiei o da Evanghelia (Lc. 16,1-31), iar dupa ce omul si-o însuseste, mintea sa recunoaste chiar fara sa vrea întreaga ei desavârsire. Avutul pamântesc nu este proprietatea noastra, cum socot unii care niciodata nu au stat sa cugete mai adânc asupra acestui lucru: altminteri ar fiinta mereu si ar ramâne totdeauna al nostru. El trece din mâna în mâna si chiar acest fapt da marturie ca avutul ne este dat numai ca sa traim din el. Avutul este al lui Dumnezeu; omul e doar un iconom al sau vremelnic. Iconomul credincios împlineste întocmai voia celui ce i-a încredintat iconomia. Si noi, iconomisind avutul material care ne-a fost încredintat pentru un scurt soroc, sa avem râvna a-l iconomisi dupa voia lui Dumnezeu. Sa nu-l întrebuintam spre a ne împlini poftele si patimile, mijlocindu-ne astfel pieirea vesnica; sa-l întrebuintam spre folosul omenirii ce are lipsa de atâtea, ce sufera atât; sa-l întrebuintam spre dobândirea mântuirii noastre. Cei ce doresc desavârsirea crestina parasesc cu desavârsire agoniseala pamânteasca (Mt. 19,16-30); cei ce vor sa se mântuiasca sunt datori sa dea milostenie dupa putinta (Lc. 11,41) si sa se înfrâneze de la reaua întrebuintare a agoniselii.
Sa ne lepadam de iubirea de slava si de cinstiri! Sa nu alergam dupa cinstiri si ranguri, sa nu folosim spre a le dobândi mijloace neîngaduite si josnice, care merg mâna în mâna cu calcarea în picioare a legii lui Dumnezeu, a constiintei, a binelui aproapelui, caci asemenea mijloace întrebuinteaza cel mai adesea, pentru a dobândi marirea pamânteasca, cei ce o cauta. Cel molipsit si împatimit de slava desarta, care cauta cu nesat slava de la oameni, nu e în stare a crede în Hristos: cum puteti voi sa credeti, Ie-a zis Hristos iubitorilor de cinstiri din vremea Lui, când primiti slava unii de la altii? (In. 5,44). Daca dumnezeiasca Pronie ne-a dat putere si stapânire pamânteasca, sa ne facem prin mijlocirea lor binefacatori ai omenirii. Sa lepadam otrava cea cumplita si atât de primejdioasa pentru duhul omenesc: egoismul cel prostesc si defaimat, care preface oamenii molipsiti de ei în fiare si în demoni, facând din ei plagi pentru omenire si tâlhari fata de ei însisi. Sa iubim mai presus de toate voia Lui Dumnezeu; sa-i dam întâietate înaintea oricarui lucru; tot ce este potrivnic ei sa urâm cu ura cea evlavioasa si bineplacuta Lui Dumnezeu. Când firea noastra cea vatamata de pacat se va rascula împotriva învataturii evanghelice, sa aratam ura fata de aceasta fire prin lepadarea dorintelor si cerintelor ei. Cu cât mai hotarât ne vom arata ura, cu atât mai hotarâtoare va fi izbânda împotriva pacatului si asupra firii stapânite de pacat; prin aceasta, sporirea noastra duhovniceasca va fi mai grabnica si mai temeinica. Atunci când oamenii ce ne sunt apropiati dupa trup vor sa ne îndeparteze de la urmarea voii lui Dumnezeu, sa aratam fata de ei ura cea sfânta, asemanatoare celei pe care o arata lupilor mieii care nu se prefac în lupi si nu se apara de lupi cu dintii (Mt. 10,16; vezi Viata Marii Mucenite Varvara, 4 decembrie). Ura cea sfânta fata de aproapele sta în pazirea credintei fata de Dumnezeu; în neîncuviintarea la voia cea rea a oamenilor, chiar daca acestia ar fi cele mai apropiate rude; în rabdarea cu dragoste a neajunsurilor pricinuite de catre ei; în rugaciunea pentru mântuirea lor, nicidecum în grairea de rau si faptele înrudite cu aceasta, prin care se arata ura firii cazute, ura cea potrivnica lui Dumnezeu. Nu socotiti, a zis Mântuitorul, ca am venit sa aduc pace pe pamânt: n-am venit sa aduc pace, ci sabie, caci am venit sa despart pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa, pe nora de soacra sa (Mt. 10,34-35). „Am venit”, tâlcuieste Sfântul Ioan Scararul aceste cuvinte ale Domnului, „sa despart pe iubitorii de Dumnezeu de iubitorii de lume; pe cei trupesti de cei duhovnicesti; pe iubitorii de slava de cei smeriti la cuget: caci Domnul se bucura de despartirea si de dezbinarea ce se naste din dragostea fata de El” (Scara, Cuvântul 3). [...] Sa dobândim si noi astfel de simtiri fata de pamânt. Sa nu ne risipim nebuneste puterile sufletului si trupului; sa nu le jertfim desertaciunii si stricaciunii. Sa ne pazim a ne lega de cele vremelnice si materiale, ca sa nu ne împiedice a dobândi cele ceresti si vesnice. Sa ne pazim a ne împlini poftele cele neîmplinite si nesatioase, din a caror împlinire creste caderea noastra si ajunge la o marime înfricosatoare. Sa ne pazim de ceea ce e de prisos, multumindu-ne doar cu ceea ce este neaparat trebuincios. Sa ne îndreptam toata luarea-aminte catre viata de dupa mormânt ce ne asteapta si care nu va avea sfârsit. Sa-L cunoastem pe Dumnezeu, Care ne-a poruncit sa-L cunoastem si daruieste aceasta cunostinta prin cuvântul Sau si prin harul Sau. Sa devenim ai lui Dumnezeu în timpul vietii noastre pamântesti. Dumnezeu ne-a dat putinta de a ne uni cât se poate de strâns cu El si ne-a dat pentru savârsirea acestei lucrari neasemuit de mari un rastimp: viata pamânteasca. Nu este alt rastimp în care poate avea loc aceasta minunata împropriere afara de rastimpul vietii pamântesti: daca ea nu are loc în acest rastimp, nu va mai avea loc niciodata. Sa dobândim prietenia celor ce locuiesc în cer: a sfintilor îngeri si a sfintilor oameni care au adormit în Domnul, ca sa ne primeasca în corturile cele vesnice (Lc. 16,9). Sa dobândim cunoasterea duhurilor cazute, a acestor vrajmasi vicleni si cumpliti ai neamului omenesc' pentru a scapa de cursele lor si de vietuirea împreuna cu ei în focul iadului. Luminator în calea vietii sa ne fie cuvântul lui Dumnezeu (Ps. 118, 105). Sa-L proslavim pe Dumnezeu si sa-l multumim pentru bunatatile cele îmbelsugate de care este plin, spre îndestularea trebuintelor noastre, adapostul nostru cel vremelnic pamântul. [...]
Sfântul Ignatie Briancianinov, Experiente ascetice vol 1, Editura Sofia, Bucuresti, 2000
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu