Predică la Duminica Ortodoxiei


Pr. Ilie Cleopa

Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.

Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.

Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: "Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios" (Ibidem, p. 532-533).

Sfîntul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: "În orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi care este scopul lui, bun sau rău". Tot aşa, cînd este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre mîntuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt fel, decît ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).

Fiindcă nu toţi ştiu a citi şi nu pot să se îndeletnicească cu citirea, Părinţii au judecat ca toate faptele lui Hristos vrednice de mărire să le închipuiască pe icoane care ar sluji la scurte amintiri. De multe ori se întîmplă că noi nu gîndim la patimile Mîntuitorului, dar îndată ce vedem icoana răstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mîntuitoarele Lui patimi, cădem şi ne închinăm, nu materialului, ci Celui ce este închipuit, asemenea cum ne închinăm, nu materialului din care este făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuieşte prin ele, adică la puterea Duhului Sfînt ce izvorăşte din ele.

Noi nu ne închinăm materialului din care sunt făcute icoanele. Dacă înaintea noastră se află icoana Domnului, noi ne rugăm, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi ne mîntuieşte!" Iar dacă suntem înaintea icoanei Maicii Domnului: "Fii apărătoarea noastră înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mîntuirea sufletelor noastre!" Iar dacă este icoana mucenicului, de pildă Ştefan, noi zicem: "Sfinte Mare Mucenic Ştefane, care ţi-ai vărsat sîngele pentru Hristos şi ai îndrăznit către Dumnezeu, ca întîiul mucenic, fii apărătorul nostru!" Aşa ne adresăm şi către oricare alt sfînt. Iată încotro trimitem noi rugăciunile noastre prin ajutorul Sfintelor Icoane.

Cînd împăratul iconomah, aidoma sectanţilor noştri, afirma pe nedrept că la cele şase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane şi că despre dînsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie îi scria; "Împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pîine, nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a mînca sau bea. Însă tu ştii, după tradiţie, că acest lucru este necesar pentru întemeierea vieţii. Aşa şi despre icoane era cunoscut din Tradiţie. Înşişi arhiereii aduceau icoane la Sinod şi nici un om iubitor de Hristos nu porneşte la drum şi nu-şi face călătoria fără de icoane. Aşa fac oamenii lucrători de fapte bune şi plăcuţii lui Dumnezeu".

Leonte de Neapole, combătînd pe iudeii care învinuiau pe creştini pentru cinstirea icoanelor le răspunde: "Ne închinăm feţelor de pe icoane şi închipuirilor sfinţilor, nu ca lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice lemn. Şi de s-ar fi şters faţa de pe vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi creştinii, sărutînd cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului, cu sufletul şi cu gîndul nostru sărutăm pe Hristos şi pe sfinţii Lui".

Sfîntul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre închipuirea aducerii lui Isaac ca jertfă de către Avraam, icoana spre care cînd căuta, vărsa din ochii lui lacrimi de umilinţă. El mai vorbeşte şi despre icoana Sfîntului şi Marelui Mucenic Teodor Tiron şi despre icoana lui Hristos. Iar Sfîntul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea descoperirii moaştelor Sfinţilor Mucenici Ghervasie şi Protasie, mărturisea că i s-a arătat lui Apostolul Pavel, aşa cum este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35). Sfîntul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: "Noi credincioşii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci noi arătăm buna închinare şi iubire către acea faţă care este închipuită pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori cînd chipul de pe dînsa se şterge, o ardem ca pe un lucru fără de folos".

După cum Iacob, înainte de sfîrşitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif şi prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ţinea, aşa şi noi credincioşii ne închinăm şi sărutăm icoanele, nu pentru altceva, decît că le sărutăm ca pe copiii şi pe părinţii noştri, ca să le arătăm prin aceasta dragostea noastră sufletească; după cum şi iudeii se închinau Tablelor Legii şi celor doi heruvimi turnaţi din aur, cinstind prin închinare nu piatra şi aurul, ci pe Însuşi Dumnezeu care a poruncit să li se facă acestea.

Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Aşa Sfîntul Metodie de Patara, care a trăit prin veacul al III-lea, scrie: "Închipuirea îngerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale începătoriilor şi ale stăpîniilor, noi le facem întru cinstirea şi slava lui Dumnezeu". Despre icoane scriu şi Clement al Alexandriei şi Tertulian, care au trăit în secolele II-III.

Sfînta Tradiţie vorbeşte şi despre chipul cel nefăcut de mînă dăruit de Mîntuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mînă omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trăit prin secolul III-IV.

În sfîrşit, însuşi pămîntul vorbeşte împotriva sectarilor luptători contra icoanelor, căci şi acum se descoperă icoane, cruci şi simboluri creştine la săpăturile ce se fac în catacombele din Roma, adică în peşterile unde primii creştini se ascundeau din cauza persecuţiilor păgîne şi săvîrşeau acolo slujbe dumnezeieşti şi înmormîntări ale sfinţilor mucenici. Am vizitat catacombele Romei în toamna anului 1977 şi am văzut acolo cele mai vechi icoane ale Mîntuitorului şi imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de învăţaţii arheologi în catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mîntuitorului din catacomba Sfîntului Calist şi Cina cea de taină de la sfîrşitul secolului al II-lea, Închinarea Magilor, Minunea prefacerii apei în vin, Vindecarea orbului din naştere şi altele, aflate tot în catacomba Sfîntului Calist. În catacombele Domitillei şi Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a Patriarhilor şi Proorocilor din Vechiul Testament şi a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfîrşitului veacului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. Dar cea mai veche icoană pe care învăţaţii arheologi o atribuie veacului I al creştinismului este chipul Maicii Domnului care ţine în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra icoanei.

Toate aceste reprezentări, care s-au aflat în catacombele şi în săpăturile bisericilor vechi de sub pămînt, cu o evidenţă indiscutabilă, ne impun să primim şi să credem că au fost cinstite Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale creştinismului. Astfel, în apărarea Sfintelor Icoane ne vorbeşte Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie şi însuşi pămîntul care ne-a păstrat din primele veacuri ale creştinismului multe din ele. În apărarea lor ne vorbesc şi mintea şi inima noastră.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am adus atîtea mărturii din Sfînta Scriptură, din Sfînta Tradiţie, de la Sfinţii Părinţi şi din Istoria Bisericii Creştine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arăta ce este icoana şi ce este idolul. Vă rog să ţineţi minte că "icoana este închipuirea adevăratului Dumnezeu, care într-adevăr există. Iar idolul, sau chipul cioplit este închipuirea dumnezeilor mincinoşi şi născociţi de mintea oamenilor care într-adevăr nu există". De aceea se şi spune că idolul nimic nu este în lume (I Corinteni 8, 4). Deosebirea între idoli şi icoană este ca deosebirea între zi şi noapte, între lumină şi întuneric. Ce însoţire, zice marele Apostol Pavel, este între Biserica lui Dumnezeu şi idoli? (II Corinteni 6, 15-16).

Prin ce se arată cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, după cum învaţă Sfîntul şi Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arată prin aceea că noi nu considerăm icoana ca Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) şi, cinstind icoana, nu ne închinăm lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este închipuit pe icoană, adică lui Dumnezeu, sfinţilor îngeri, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim cu deosebită atenţie chipul patriarhului nostru? Şi văzînd portretul lui nu ne aflăm ca şi cum l-am vedea pe el? Dar dacă vedem în icoană chipul lui Dumnezeu, nu trebuie să-L cinstim?

Dar prin ce se manifestă închinarea la idoli? Închinarea la idoli se manifestă prin aceea că oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură: S-au abătut curînd din calea care am poruncit lor şi au făcut viţel şi s-au închinat lui şi au jertfit lui şi au zis: Iată, Israele, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului (Ieşire 32, 8; III Regi 12, 28-30). Astfel, trebuie să înţelegem că deosebirea între cinstirea Sfintelor Icoane şi închinarea la idoli este ca între lumină şi întuneric şi după cum omul orb nu deosebeşte lumina de întuneric şi pentru dînsul totul este întuneric, aşa şi omul neînţelept şi rătăcit, nu deosebeşte icoanele de idoli, pentru dînsul orice închipuire este idol, măcar de ar fi acel portret chipul tatălui său.

Însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne porunceşte să deosebim cele sfinte şi cele curate de cele nesfinte şi necurate (Levitic 10, 9-10).

Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane şi pentru ce ne trebuie Sfintele Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai întîi în întărirea credinţei, a evlaviei şi trezirea conştiinţei noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor măreţe ale lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 7-9) şi ale sfinţilor Lui, ca noi, căutînd la chipurile lor, să ne îndemnăm a urma viaţa lor (Evrei 13, 7). Icoanele ne ajută pentru exprimarea dragostei noastre către Dumnezeu. Dacă noi din dragoste purtăm la noi portretele rudelor şi ale oamenilor care ne sunt aproape, cu cît mai mult suntem datori să purtăm cu evlavie la noi icoanele Mîntuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor lui Dumnezeu.

Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fără ştiinţă de carte şi pentru copii, sunt ca şi Biblia. Ceea ce în Biblie este tipărit cu litere, aceea pe icoane este zugrăvit cu vopsele. De pildă, despre patimile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi în Biblie cel ce nu ştie carte, însă, privind la icoanele suferinţelor lui Hristos, el va înţelege cu mintea ce este pictat pe icoane şi va simţi mai multă evlavie în inima sa. Biserica lui Hristos cîntă aşa: "Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta oştile îngereşti..." Şi în alt loc zice despre Maica Domnului: "Iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvîntul întrupat, pe Care mărindu-L cu oştirile cereşti, pe tine te fericim".

Iubiţi credincioşi,

Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după fiinţă, ca pe un duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin simboluri. Aşa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri călători (Facere 18, 1-6). L-a văzut pe Dumnezeu şi patriarhul Iacob şi a chemat numele locului aceluia "Vederea lui Dumnezeu" (Facere 32, 30). L-a văzut pe Dumnezeu şi Moise "şi a grăit Dumnezeu către Moise faţă către faţă, ca şi cum ar fi grăit cineva cu prietenul său" (Ieşire 30, 11). Şi a zis Domnul: Auziţi cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al Domnului, în vedenii Mă voi arăta lui şi în somn voi grăi lui. Nu este aşa credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gură către gură grăiesc cu el aievea şi nu prin pilde şi el faţa Domnului vede (Numerii 12, 6-8). L-a văzut pe Dumnezeu şi (Isaia 6, 1-5). Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul. A văzut pe Dumnezeu şi Miheia (III Regi 22, 19). Apoi pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos L-au văzut ucenicii, atît în umilinţă, cît şi în slavă, cît a trăit cu dînşii pe pămînt (Ioan 1, 14; 6, 36).

Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, aşa începe epistola I-a: Ce era din început, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul Vieţii, aceea vă vestim şi Viaţa s-a arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vă vestim viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfînta Evanghelie zice: Şi Cuvîntul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia Născut din Tatăl (Ioan 1, 14).

Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel şi după înălţarea la ceruri. L-a văzut pe Hristos cînd Il prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a văzut şi primul mucenic Ştefan, cînd era ucis cu pietre şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfînt L-au văzut poporul şi Apostolii, la botezul Domnului în chip de porumbel şezînd peste Dînsul Şi glas din cer s-a auzit: Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit (Luca 3, 22). Duhul Sfînt a fost văzut şi în chipul limbilor de foc, la pogorîrea Lui din cer (Fapte 2, 1-4). Încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu şi Sfinţii Lui, precum în descoperirea Sfîntului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).

Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi pot să-L închipuiască pentru întărirea şi învăţătura lor în credinţă. Deci nici un motiv nu pot avea sectanţii, care zic că nimenea nu are voie să închipuiască pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este prima Duminică din Postul Mare, numită "Duminica Ortodoxiei" sau "a Sfintelor Icoane". Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane, întrucît în vremea nostră s-au ridicat în lume multe secte creştine care hulesc icoanele, crucea, biserica, preoţii şi învăţătura apostolică ortodoxă, înşelînd pe mulţi fii ai Bisericii noastre, spre veşnica lor osîndă. Noi vă sfătuim şi vă reamintim învăţătura dogmatică a Bisericii. Închinaţi-vă cu credinţă şi evlavie Sfintelor Icoane şi purtaţi-le în casă, şi oriunde călătoriţi, ca să vă fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, ştiind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele. Faceţi rugăciuni şi acatiste în faţa icoanelor, mergeţi în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi la moaştele sfinţilor noştri, că veţi primi uşurare şi mare ajutor în necazurile vieţii. De asemenea, cinstiţi Sfînta Cruce, pavăza credinţei, şi o purtaţi cu credinţă, că prin ea izgonim pe diavoli şi liniştim pe sectanţii hulitori de Dumnezeu.

A trecut prima săptămînă din Sfîntul Post, numită şi "Săptămîna Mare". Ne bucurăm că bisericile iarăşi s-au umplut de credincioşi, că aţi postit cu toţii şi că alergaţi cu credinţă şi evlavie la Dumnezeu Mîntuitorul şi nădejdea noastră.

Vă îndemn, fraţii mei, să continuaţi a posti Sfîntul Post şi să vă rugaţi, să citiţi cît mai mult şi să faceţi după putere milostenie şi veţi vedea cîtă bucurie şi pace veţi primi în suflet. Dar, mai ales, vă îndemn să vă spovediţi de două ori la duhovnici şi în aceste zile, şi la sfîrşitul Postului Mare, iar care aveţi dezlegare, să primiţi şi Sfînta Împărtăşanie.

Creştinii evlavioşi, mamele, copiii, bătrînii şi bolnavii sunt datori să se spovedească şi să se împărtăşească de două ori în acest mare post. Siliţi-vă la Hristos. El vă cheamă, vă aşteaptă şi vi se dăruieşte în dar tuturor celor ce păzesc poruncile Lui. Nu treceţi cu vederea dragostea şi harul lui Hristos.

Să-L rugăm pe Fiul lui Dumnezeu să întărească dreapta credinţă şi evlavia ortodoxă, ca să biruim cu puterea Lui şi pe diavoli şi pe sectanţii hulitori, şi pe necredincioşi, şi să trăim veşnic în bucuria şi iubirea lui Dumnezeu. Amin.

duminică, 30 ianuarie 2011

Duminica lui Zaheu


In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Binecuvantati si dreptmaritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos!
Primeasca dragostea dumneavoastra dumnezeiescul cuvant al Evangheliei de astazi: “… Si intrand, trecea prin Ierihon, si iata un barbat, cu numele Zaheu, si acesta era mai-marele vamesilor si era bogat. Si cauta sa vada cine este Iisus, dar nu putea de multime, pentru ca era mic de statura. Si alergand el inainte, s-a suit intr-un sicomor, ca sa-L vada, caci pe acolo avea sa treaca. Si cand a sosit la locul acela, Iisus, privind in sus, a zis catre el: Zahee, coboara-te degraba, caci astazi in casa ta trebuie sa raman. Si a coborat degraba si L-a primit, bucurandu-se. Si vazand, toti murmurau, zicand ca a intrat sa gazduiasca la un om pacatos. Iar Zaheu, stand, a zis catre Domnul: Doamne, iata, jumatate din avutia mea o dau saracilor si, daca am napastuit pe cineva cu ceva, ii intorc impatrit. Si a zis catre el Iisus: Astazi s-a facut mantuire casei acesteia, pentru ca si acesta este fiu al lui Avraam. Ca Fiul Omului a venit sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut.”(Luca 19, 1-10).
Iubitilor! Concluzia, incheierea acestei Evanghelii, sta ca temelie cuvantului nostru: “A venit Fiul Omlui sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut” - si deodata, numai acest cuvant - Fiul Omului - ne spune cine este Hristos: Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului. Dar el rosteste mereu Fiul Omului, ca sa arate ca Dumnezeu a coborat la om si s-a facut Om ca si noi.
Spuneam si alta data: Apostolii, cand se adresau Mantuitorului, ii ziceau fie Invatatorule, fie Fiule al lui Dumnezeu, sau Fiule al lui David. Si, in chip firesc, orientarea noastra trebuie sa fie catre Dumnezeu cand ne rugam; iar a lui Dumnezeu, Care coboara la noi, catre noi.
De aceea Iisus Se numeste Fiul Omului. Ni se adreseaza: Eu sunt Fiul Omului - asemenea tie, omule; am luat chipul smereniei tale. Din smerenia, care e divina - smerenia e vesmantul lui Dumnezeu, zic Parintii, pentru ca Fiul lui Dumnezeu a luat chipul, haina, vesmantul smereniei, neputintei noastre omenesti. Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului.
Doamne, ce lumina se intinde peste intreg orizontul privirilor noastre sufletesti! Si deodata intelegem; intelegem cele doua lumi: lumea lui Dumnezeu, lumea eternitatii, si atotputerniciei Lui, si lumea noastra, din lumina divina rasarita. Lumea noastra, a celor ziditi de El, in neputintele, in smerenia noastra. Si intre aceste doua lumi, a lui Dumnezeu si a noastra, legatura: Fiul lui Dumnezeu, Care Se face si om. Si, o, iubitilor! La aceasta sa gandim, sa cugetam neincetat: la aceste doua lumi fara de care nu e cu putinta intelegerea existentei noastre.
Nu e cu putinta a ne cunoaste, a ne intelege pe noi, decat numai in Dumnezeu, cu Dumnezeu - zidire a Lui si legatura cu El. Legatura sfanta facuta cu El, prin Fiul Lui. Aceasta este intelegerea; nu poti sa te cunosti, sa te simti, sa te intemeiezi pe tine decat intr-o comuniune, intr- o unire… Intr-o unire numai cu semenul tau?… Dar nu te poti implini numai cu semenul tau; ci in unire cu Cel vesnic, in unirea cu Cel mai presus de tine, Ziditorul tau, si coborat la tine; numai asa iti poti vedea calea ta - Calea, Adevarul, Viata, eternitatea ta. Caci numai in legatura cu Cel vesnic poti privi spre vesnicie. Iar fara aceasta omul nu poate fi inteles, nu poate fi conceput.
De ce omul doreste totdeauna mai mult decat el? De ce omul lupta impotriva mortii lui? Din dorul sadit de Dumnezeu in el in chip firesc - al nemuririi, al eternitatii. Aceasta e realitatea fundamentala, credeti-ma! Cugetati, si in adanc intelegem ca aceasta este realitatea existentei: Dumnezeu mai presus de noi si totusi prezent in noi, si noi in comuniune cu El; si deschisi neincetat catre un etern viitor. Si nu e posibila aceasta implinire fara o asemenea realitate.
Si atunci intelegem cand zice Hristos: “A venit Fiul Omului sa caute, sa mantuiasca pe cel pierdut”. Si la aceasta sa cugetam: Ne cauta Dumnezeu; ne cauta, ca noi ne-am departat de El. Nu Dumnezeu Se ascunde de noi. Noi ne-am ascuns originar de Dumnezeu, atunci cand Adam, la ispita sarpelui: “Veti fi ca niste dumnezei...”, a cazut in adorare de el; asa cum omul modern se adora pe el in intelepciunea lui, in bogatia stiintei lui, in bogatiile pe care le aduna. Iar cand ramane sarman, in suferintele lui… si daca stie atunci sa se trezeasca - asa cum multi, in acesti 50, 60, 70 de ani s-au trezit tocmai in suferinta lor. Tocmai atunci, in parasirea lor de catre oameni si aruncati de oameni in iadul durerilor, atunci au inteles ca nimeni afara de Cel vesnic te poate salva. Si atunci s-au trezit.
Dumnezeu te cauta; neincetat te cauta. Atunci cand Adam s-a ascuns in lumea pacatului, Dumnezeu a strigat: “Adame, unde esti?” - “M-am rusinat, Doamne, vazandu-ma gol (gol de harul Tau) si m-am ascuns”.
Acum Mantuitorul il cauta pe cel pierdut. In acea zi l-a cautat pe Zaheu. Zaheu, care era mai-marele vamesilor si era bogat. Vamesii, in lumea lui Israel, erau acei insarcinati de puterea Imperiului Roman sa stranga impozitele, dajdia; iar el era mai-mare peste toti. Mi s-ar ingadui sa spun - un fel de ministru de finante, daca vreti. Erau urati de popor, mai ales ca erau nascuti din sanul lor. Zice Mantuitorul: “Si acesta este fiu al lui Avraam”. Zaheu era evreu, din sanul lor era, si erau toti. Si strangeau aceste dajdii pentru ca din ele isi faceau ei partea lor. Si atunci, sarmanii, in lacomia lor isi faceau (cati nu fac asemenea?!) din banii de dajdie pe care-i strangeau, un idol, dumnezeul lor.
Si Zaheu intelegea - noi nu intelegem?! - ca nici aurul si nimic din lumea aceasta nu e Dumnezeul nostru. Si, cand numara banii, sufletul lui - sarmanul suflet - era chinuit. Si aceasta trebuie sa o stim in fiecare clipa: Ca noi suntem ziditi altfel decat lumea aceasta; ca in noi e totodata si omul din noi (ca a luat Dumnezeu tarana din pamant si l-a zidit pe om, asemenea cu celelalte fapturi, solidar cu ele, din tarana. De aceea, dupa pacat i-a poruncit: “Pamant esti si in pamant te vei intoarce”). Dar a suflat in el dumnezeiasca lumina, dumnezeiescul har, si indumnezeitorul har; si atunci, in tine sunt doua lumi, omule! In orice stare vei cadea cumva… (Cineva a vazut intr-o carte ca scrie cuvantulcader e cu slova mare, punand adica un accent pe cadere). Dar oricat de cazut de-ai fi, niciodata, niciodata nu poate sa se stinga in tine ceea ce e de nestins: lumina divina. Ea sta acolo, adanc mocnind in tine, si asteapta ca tu deodata sa te deschizi, sa te trezesti intr-un fel; sau ea te trezeste. Sunt taine; tainuite chipuri in care Dumnezeu te trezeste.
Zaheu, si el auzise ca va trece Iisus; auzise de numele Lui, de minunile Lui; si atunci, desi inecat aproape in banii lui, el cauta sa cunoasca cine este Iisus; cauta din adancul, din originea lui.
Cand cauti din originea ta, Il cauti pe Dumnezeu; pentru ca dintru inceput sa stii ca esti zidire totodata omeneasca si dumnezeiasca; si atunci esti viu - cand cauti; cand nu mai cauti (spiritual), mergi spre moarte. Nu e moarte totala; nu e moarte fara trezire in veacul de acum. Si Zaheu se trezeste. El cauta. Se apropia Iisus, intra in Ierihon, si, el stiind, cunoscand de la oamenii lui (avea si el subalternii lui, cei care traiau pe langa el), iese… (multimea Il intampinase deja la portile cetatii, unde vindecase pe Bartimeu), inainteaza… (Pana in ziua de astazi, locul acela unde s-a aflat Zaheu in Ierihon, e cinstit - e si o manastire acolo). Din pricina multimii nu poate sa vada - era si mic de statura; gaseste un copac - un sicomor (un fel de dud); se ridica; lumea inainteaza. Iisus ajunge in dreptul lui… Si Evanghelia spune: “Cautand Iisus… (cautand pe cel care Il cauta), ii rosteste: Zaheu, coboara!” O, Doamne, in loc sa strige Zaheu: Coboara, Doamne!, Mantuitorul ii spune lui Zaheu: “Coboara, Zaheu!”
Acum Zaheu era sus si Mantuitorul era jos. Taina a lui Dumnezeu. Omul, adeseori se inalta el, iertati-mi vorba prozaica: se cocoata el sus, undeva, iar Dumnezeu sta jos. Ar parea ca se intorc randuielile firii. Dar Zaheu asculta: “Coboara, Zaheu! Astazi in casa ta Mi se cade sa fiu”. Si Zaheu coboara; si coborand, Il intampina pe Hristos si Il pofteste in casa lui.
Cei din jur - gata-gata sa gaseasca prilej sa judece, sa osandeasca; asa cum facem de atatea ori cand vedem pe cate cineva ca se intoarce: Ce, ticalosul asta, cate rele a facut, si acum face pe pocaitul, pe smeritul! Tocmai acesta pe care-l stim noi cat s-a inveninat si pe cati a inveninat el, smulgandu-le banii! Si totusi, taina noastra nu e totdeauna cu taina lui Dumnezeu. “Nu sunt gandurile Mele ca ale voastre; nici caile Mele ca ale voastre” - zisese Proorocul.
Caci, cand murmurau cei dinafara: “A intrat Iisus sa gazduiasca la un om pacatos” (pacatos - cine erau dreptii? De buna seama, cei ce neincetat au fost numiti farisei; oricine spune ca el e drept si fara pacat, sa ia aminte), tocmai in zumzetul acesta rauvoitor, veninos, al multimii, Zaheu se ridica la masa, inainte de a gusta ceva, atunci cand era zumzetul de afara impotriva lui, si rosteste in fata Mantuitorului, ca o marturisire. Din clipa aceasta intreg momentul ia chipul unei spovedanii, unei taine a marturisirii.
Ganditi-va la un alt moment de o asemenea marturisire cruciala, a rastignitului de pe cruce; acum Zaheu, la fel, ca un rastignit, rosteste: Doamne, iata, jumatate din avutia mea o dau sarmanilor, o dau celor pe care eu i-am jefuit si i-am smintit in inimile lor. Si, mai ales, direct, personal: Daca am napastuit pe cineva cu ceva, ii intorc de patru ori. Zaheu stia Legea. Moisi poruncise: “Daca cineva ia cuiva un bou si-l junghie, sau o mielusea si o junghie - pentru un bou sa dea cinci boi, pentru o mielusea, patru oi. El - mai mult decat ceruse Vechiul Testament. Acum el traieste in Evanghelie: De am napastuit pe cineva… - o data cu jumatate din avutia lui, si inca fiecaruia asupra caruia cazuse napasta lui - impatrit. Si marturisirea facuta in fata lui Hristos.
Dumneavoastra stiti, cand noi rostim rugaciunile spovedaniei, dupa marea dezlegare, sau cealalta - rostim de asemeni: “Iata, Hristos sta de fata, nevazut, primind marturisirea pacatelor tale”. Si zice preotul: “Eu nu sunt decat un martor care sa duc inaintea Lui toate cate imi veti spune. Iar de ascundeti ceva, indoite pacate aveti, pentru ca nu aveti inima curata. Luati seama, de vreme ce ati venit la Marele Doctor, sa nu va intoarceti inapoi nevindecati”.
Aceasta face parte din randuiala Spovedaniei; dar acum se afla in fata insusi a lui Hristos. Marturia lui s-a facut inaintea Domnului si primeste de la Domnul dezlegarea direct, cand el si-a spus, si-a aruncat raul dintr-insul si a simtit ca in cainta inimii lui se elibereaza. Atunci aude acest cuvant mantuitor, deodata: “Astazi s-a facut mantuire casei acesteia; ca si acesta este fiu al lui Avraam. A venit Fiul Omului sa caute, sa mantuiasca pe cel pierdut”.
Astazi! Doamne, de multe ori am grait noi intelesul acestui cuvant uimitor: astazi. In acele locuri de rascruce din dumnezeiasca Scriptura: “Astazi de veti auzi glasul Meu, nu va impietriti inimile!”- zice Domnul prin Proorocul.Astazi ii rosteste acum lui Zaheu, in fata lui si a celor de fata: “Astazi s-a facut mantuire casei acesteia”; astazi - talharului de pe cruce, cait: “Astazi vei fi cu Mine in rai”. Crestinul cand se impartaseste, zice: “Astazi Fiule al lui Dumnezeu, partas ma primeste!” Acest uimitor cuvant, astazi, care-i cuvant dumnezeiesc. Retineti: nu simplu o caracteristica obisnuita, cand zicem noi despre ceva ca este dumnezeiesc; ci acest astazi descopera timpul lui Dumnezeu fata de timpul nostrusi fata de timpul demonului. Timpul lui Dumnezeu este astazi. Crestinul are timpul omului: ieri, azi, maine; iar cand se roaga, cand asculta Evanghelia sau o citeste, cand se impartaseste, el traieste in astazi, in timpul lui Dumnezeu. Iar timpul demonului este maine - adica amanare; “Lasa, sa incep maine, maine...” - si acestmaine este - sarmanul schilod de om - al neputintei si al caderii lui.
Astazi - aceasta inseamna a trai in timpul lui Dumnezeu. Daca fiecare, in clipa aceasta traieste inas tazi al lui Dumnezeu, atunci el va simti… Se petrece calea si intr-un chip si in altul - si suind si coborand. Simti ca acest astazi a atins inima ta. Si atunci tu te inalti si simti prezenta lui Dumnezeu in tine.
Odata cu praznicul randuielii e si praznicul zilei de astazi - Intampinarea Domnului; cand Mantuitorul, la patruzeci de zile (cum era randuiala in Vechiul Testament, si cum si azi e randuiala; trebuie totdeauna s-o pastram noi, crestinii. Vine mama cu pruncul la biserica pentru a inchina pruncul lui Dumnezeu; chiar daca nu e botezat, sau daca e botezat, el trebuie sa vina) a fost adus la templu. Si era in templu in fiecare zi, un batran - dreptul Simeon. Dupa traditia sfanta, el ar fi participat intre cei saptezeci de barbati care au tradus Biblia Vechiului Testament in limba greceasca, pentru evreii care se mutasera in largurile lumii si mai uitasera din limba parintilor si stramosilor lor.
Limba greaca din vremea aceea era un fel de limba ecumenica, raspandita cum e limba engleza astazi, bunaoara; si atunci, acei saptezeci de barbati au tradus Vechiul Testament, cu Legea lui Moisi si Profetii, in limba greceasca, pana in ziua de astazi numitaSe pt ua gi nta - adica a celor saptezeci de barbati.
Si luase parte si acest Simeon; si, cand a intalnit cuvantul de la Isaia, cap.7, vers.14: “Iata, Fecioara va lua in pantece si va naste Fiu”, el a ramas uimit: Cum sa nasca Fecioara Fiu? Si s-a indoit; si a primit instiintare de la Dumnezeu prin inger: Nu vei vedea sfarsitul, mutarea ta din aceasta lume, pana ce cu ochii tai vei vedea implinindu-se, si fata lui Dumnezeu. Cum s-a rugat Psalmistul:“Arata-mi fata Ta, Doamne! Fata Ta o caut!”...Si tu vei vedea fata lui Dumnezeu. Si atunci batranul, in fiecare zi, mergea incet, pasind spre templu pentru implinirea acelui cuvant divin.
Si iata, acum, cand Hristos implineste patruzeci de zile de viata (aici printre noi), cand Mama Lui, Sfanta Fecioara si Mama, vine la templu cu Pruncul, si el, luminat, vestit de inger, intampina pe Fecioara-Mama si Pruncul. Parca El insusi, cu certitudine, El se ofera si dreptul Simeon Il ia in brate si citeste adanc in taina care se deschide celor ce cauta; si rosteste acel cuvant pe care noi neincetat il murmuram pana in ziua de astazi: “Acum slobozeste (poti sa slobozesti) pe robul Tau, Stapane! Ca vazura ochii mei mantuirea Ta pe care ai gatit-o inaintea fetei tuturor popoarelor. Lumina spre descoperire neamurilor si slava poporului Tau celui ales (poporului Tau cel dreptcredincios)”.

Se intreba cineva: Care e cea mai mare durere sau cea mai mare bucurie? Unii au spus: Durere sau bucurie: boala sau sanatate, pierderea banilor sau castigul banilor. Doamne! Nici una din acestea nu-i nici cea mai mare nici cea mai slaba; nici marea bucurie, nici marea durere. Ci atunci macar, in amurgul zilelor tale, amurg si aurora, sa deschizi ochii spre fata lui Dumnezeu! Sa deschizi ochii Lui - cel putin atunci. Dar daca n-ai deschis in viata ta, macar o data, ca Zaheu, atunci cand el, caindu-se de tot ce a facut si trezindu-se, a auzit glasul: “Astazi s-a facut mantuire...” Daca n-ai deschis o data… O, Doamne! Pentru tine, poate macar pentru rugaciunile altora, poate macar pentru rugaciunile celor de dincolo de aceasta lume… Caci ei neincetat stau si vegheaza: parintii, mosii si stramosii nostri, impreuna cu sfintii. Nici nu stim noi ce semne primim de la dansii…
Atunci, in acea clipa, un tanar se lauda unchiului sau, dupa ce luase un examen de stat: “In sfarsit, m-am trezit si eu la viata!” Si unchiul, medic fiind, ii spune: “O data se trezeste omul.” - “Cum? Cand?” - “Cand moare.”
Dar si moartea e de doua feluri: Cand mori fizic e una; cand mori sufleteste fata de pacat, aceea este moartea la care a gandit Dumnezeu cand a ingaduit-o (dupa pacat). Ca moartea e plata pacatului. Nu e de la Dumnezeu. Atunci Dumnezeu a ingaduit-o ca sa moara raul in noi; sa moara pacatul in noi. Cum a murit in Zaheu, in clipa aceea. Si din moarte s-a trezit Zaheu - c-a murit fata de lume. Cand mori fata de lume, cand mori fata de pacat, cand mori fata de tot ceea ce trage la mormant, si in tine s-a trezit lumina divina…
Si repet ceea ce am spus la inceput: Aceasta ordine dumnezeiasca, a lui Dumnezeu, mai presus de lume si in noi (si a noastra in legatura cu El; si in legatura cu El am deschis infinitul vietii mele), nu se poate niciodata stinge; e o realitate divina. Oricine - si liber-cugetator, si necredincios - sa stie: Aceasta e ordine eterna; si atunci, Dumnezeu ma cheama, ma cauta, iar eu sa-I raspund. Ii raspund, pentru ca eu sunt zidit dupa chipul Lui. El Isi cauta chipul. El vine sa ma ridice din nou. De aceea a zis acel intelept: “Tu nu M-ai cauta daca nu M-ai fi gasit!” Dar, mai adanc decat “nu M-ai fi gasit”: “Nu M-ai cauta daca Eu n-as fi in tine”. Pecetea Mea e in tine; tu strigi la Mine si Eu te caut. Tu esti chipul chipului Meu.
Aici mai degraba Sfantul Vasile a spus cuvantul cel mai adanc; si anume: Neincetat suntem cautaori si indreptati spre Rudenia cea de sus. Rudenia noastra e Dumnezeu. Lumea aceasta e o lume a noastra, data (“stapaniti!...”); dar nimic sa nu ne robeasca. De aceea, o singura robie e ingaduita: cand spunem la cununie mirilor, care poarta coroane imparatesti: Se cununa robul lui Dumnezeu cu roaba lui Dumnezeu… Imparatii incoronati - mirii - se numesc totodatarobi; robi ai Dumnezeului celui viu.
Si Iisus spune: “Nu va mai numesc pe voi nici robi, nici slugi, pentru ca voi sunteti prietenii Mei”. Sunteti fratii Mei, sunteti fiii Mei.
Fiecare, iubitilor, in clipa aceasta sa se roage: Doamne, da-mi si mie acea clipa a lui Zaheu: “Astazi s-a facut mantuire casei acesteia”. Da-mi si mie Doamne, acea clipa a dreptului Simeon: “Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, ca vazura ochii mei mantuirea Ta!” Da-ne-o acum si noua, sa Te simtim pe Tine, sa Te cunoastem pe Tine, sa Te iubim pe Tine, sa avem parte de Tine! Caci suntem incredintati Doamne, ca fiind Tu in noi, toate se schimba. El, Zaheu, ministrul de finante, sau in orice alta randuiala, din clipa aceea altfel dezlega sarcinile si grijile lui.
Parintele Constantin Galeriu
Publicat de la
Etichete: ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)