Numai Ortodoxia

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru
Maxim Mărturisitorul şi Mucenicul
(21 ianuarie)

Pe Cuviosul Maxim cel mare cu numele şi cu viaţa, l-a odrăslit cetatea cea mare a Constantinopolului, născut din părinţi de neam mare şi dreptcredincioşi; şi l-au crescut în învăţătura cărţii din destul, pentru că toată filosofia şi teologia a străbătut desăvîrşit; apoi a fost bărbat prea înţelept şi slăvit şi întru palate împărăteşti cinstit. Pentru că împăratul Heraclie (610-641) văzînd înţelepciunea şi viaţa lui cea bună, l-a cinstit pe el cu rînduială de asincrit (boier), chiar nevrînd, şi în numărul sfetnicilor săi l-a rînduit; apoi era de toţi iubit şi cinstit şi la toată cetatea împărătească de mare folos.
Întru acea vreme, s-a ridicat eresul monoteliţilor, adică al acelora ce mărturisesc că este numai o voinţă în Hristos, Dumnezeul nostru. Acesta s-a născut din eresul ce a fost mai înainte, al lui Eutihie, care spunea cu necuviinţă că numai o fire este întru Hristos, împotriva mărturisirii celei credincioase, care spune că sînt două firi în Domnul nostru Iisus Hristos cel întrupat, asemenea şi două voinţe şi lucrări deosebite ale fiecărei firi, însă o singură persoană a lui Hristos; pentru că nu în două persoane este despărţit Hristos Dumnezeu, ci are două firi, fără amestecare.
Şi erau apărători ai monoteliţilor şi răspînditori ai lui Chir, patriarhul Alexandriei, Serghie al Constantinopolului (610-638) şi chiar împăratul Heraclie, înşelîndu-se de dînşii cu acel eres, şi adunîndu-şi soboare, Chir în Alexandria, iar Serghie în Constantinopol, au întărit acel eres şi pretutindeni l-au presărat, încît tot Răsăritul l-au vătămat. Numai Sfîntul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, se împotrivea, neprimind credinţa cea rea a acelora. Şi văzînd fericitul Maxim cum că şi palatele împărăteşti s-au atins de acel eres şi chiar pe împăratul l-au vătămat, apoi, temîndu-se ca nu cumva chiar şi el însuşi să se vatăme de acel eres, precum se vătămaseră mulţi, şi-a lăsat dregătoria sa, cum şi slava lumii acesteia, şi s-a dus într-o mănăstire, care era departe de cetate şi se numea Hrisopol, voind să fie lepădat în casa lui Dumnezeu, decît să locuiască în locaşurile păcătoşilor; şi s-a făcut acolo monah.
După cîţiva ani, pentru viaţa lui cea îmbunătăţită, a fost ales părinte al mînăstirii aceleia. După aceea, patriarhul Serghie a îndemnat pe împăratul Heraclie ca să scrie mărturisirea nedreptei lor credinţe, cea plină de eresul monoteliţilor, şi a numit-o pe aceea împăratul Ekthesis (638), adică "alcătuire", şi a poruncit ca toţi să creadă astfel pretutindeni; deci, Biserica lui Hristos era tulburată foarte mult.
Sfîntul Maxim, văzînd tulburarea ce se făcea Bisericilor în Constantinopol şi prin tot Răsăritul şi pe eretici întărindu-se şi în-mulţindu-se, iar credinţa cea dreaptă împuţinîndu-se şi clătinîndu-se de furtuna prigonirii, tînjea cu duhul, plîngea şi suspina. Auzind că în Apus eresul acela se leapădă cu totul, pentru că Severin, episcopul Romei, n-a primit acea alcătuire împărătească, iar Ioan, cel următor după dînsul la scaunul Romei, a dat-o anatemei soborniceşte, fericitul Maxim şi-a lăsat mînăstirea sa şi s-a dus în părţile Apusului, avînd scop să meargă la Roma cea veche, deoarece la Ierusalim era cu neputinţă, din cauza arabilor, care năvăliseră a-tunci asupra Palestinei.
Deci, s-a dus la Roma, ca una ce era atunci dreptcredincioasă, binevoind să petreacă cu cei dreptcredincioşi. Mergînd acolo, s-a dus pe la episcopii din Africa, care se întîmplau prin cetăţile din calea lui, şi vorbind cu dînşii, îi întărea în credinţă şi-i învăţa cum să scape de meşteşugirile potrivnicilor şi să se izbă-vească de vînarea lor cea cu rău meşteşug; iar către alţii, care erau departe, trimitea scrisorile sale învăţătoare şi sfătuitoare despre dreapta credinţă, ca să se păzească cu dinadinsul de eresul acela.
Într-acea vreme a murit Serghie, patriarhul Constantino-polului, şi după el a venit Piros (638-641 şi 652), care ţinea de acelaşi eres, asemenea a murit şi acel Piros Alexandrinul, iar după dînşii, i-a sosit sfîrşitul şi împăratului. Dar mai înainte de sfîrşitul său, văzînd împăratul că mulţi sfinţi arhierei şi de Dumnezeu înţelepţiţi părinţi leapădă şi nu primesc alcătuirea lui, ci încă şi anatemei o dau, s-a ruşinat foarte şi a scris iarăşi pretutindeni, adeverind că nu este mărturisirea sa aceea, ci a lui Serghie, patriarhul care a fost înainte, că singur acela scriind-o, l-a silit să iscălească. Apoi, murind împăratul Heraclie, a venit după dînsul Constantin, fiul lui (641), dar şi acela a murit, împărăţind numai patru luni, căci a fost otrăvit în taină de mama sa vitregă. După dînsul, vitrega lui mamă, anume Martina, a pus pe fiul său Heraclion pe scaun (641), prin mijlocirea patriarhului. Dar după şase luni ale împărăţiei lui Heraclion, s-au sculat asupra lui boierii şi prinzîndu-l, i-au tăiat nasul, asemenea şi maicii lui, Martina, şi i-au trimis pe amîndoi în surghiun cu necinste.
După aceasta au ales la împărăţie pe fiul lui Constantin şi nepotul lui Heraclie, cu numele Constans (641-668), care şi el a avut fiu pe Constantin, care s-a numit "bărbos". Împărăţind Constans, patriarhul de atunci al Constantinopolului, cel de un gînd cu Martina, despre care se vorbea în popor că împreună cu dînsa au omorît cu otravă pe Constantin, fiul lui Heraclie şi tată al lui Constans, împăratul cel pus din nou; atunci patriarhul Piros temîndu-se foarte şi dezbrăcînd de la sine rînduiala patriarhiei, a fugit de voia sa în surghiun, în Africa; iar după dînsul a venit Pavel la scaun în Constantinopol, care de asemenea era eretic monotelit. Mai pe urmă s-a vătămat şi împăratul de acel eres şi s-a făcut mare ajutător şi răspînditor al acelui eres.
Cuviosul zăbovind în părţile Africii, s-a dus acolo Piros, patriarhul Constantinopolului, cel care fugise de la scaunul său, şi străbătînd cetăţile, înşela pe cei dreptcredincioşi cu a sa rea credinţă; şi mult ar fi vătămat acolo Biserica lui Hristos, de n-ar fi avut potrivnic pe Cuviosul Maxim, cu care adunîndu-se în toată vremea, se întărea cu credinţă; şi a fost nevoie să se adune episcopii din Africa în Cartagina, ca să asculte întrebările amîndurora, pentru că aceasta dorea şi Grigore, patriciul părţilor acelora.
Deci, făcîndu-se sinodul şi întrebarea, înţelepţitul de Dumnezeu Maxim a biruit pe Piros, dovedindu-i din dumnezeieştile cărţi şi din dogmele Sfinţilor Părinţi, arătîndu-i că în Hristos Dumnezeu, precum sînt două firi, aşa sînt şi două voinţe şi că lucrările sînt într-o persoană nedespărţită. Drept aceea, Piros fiind biruit, s-a lipit de cei dreptcredincioşi şi a fost primit de Biserică cu dragoste şi cu cinste ca patriarh.
Atunci Piros a alcătuit şi o cărticică cu mărturisirea credinţei celei drepte şi s-a dus în Roma, la episcopul Teodor, cel care a venit după Ioan, şi acolo l-a primit cu cinste, ca pe un patriarh dreptcredincios al Constantinopolului. Deci, auzindu-se în Constantinopol, cum că Piros s-a alăturat la cei dreptcredincioşi, adunarea eretică se tulbura cu zavistie despre aceasta şi, alcătuind cuvinte mincinoase, a adus în popor acest zvon: că episcopii din Africa şi episcopul Romei cu sila l-au făcut pe Piros să fie cu dînşii la un gînd. Ajungînd acel zvon la împăratul, acesta îndată a trimis pe un boier în Italia, anume Olimpiu, care era eretic, ca să întoarcă pe Piros iarăşi la mărturisirea monoteliţilor.
Ajungînd Olimpiu în Italia şi intrînd în cetatea Ravena, a chemat la dînsul pe Piros din Roma şi iarăşi l-a făcut să se ţină de eresul cel dintîi. Iar el, întorcîndu-se la ale sale rătăciri, s-a făcut vrednic ca să se dea anatemei de către sfinţii părinţi, împreună cu cei de un gînd cu el, lucru care s-a şi făcut mai pe urmă.
În acea vreme, împăratul Constans, fiind îndemnat de Pavel ereticul, patriarhul Constantinopolului, a scris, în septembrie 648, precum mai înainte Heraclie, moşul său, alcătuirea (mărturisirea) credinţei sale, plină de eresuri, numind-o "Tipos" (normă) şi a trimis-o pretutindeni, poruncind ca aşa să se creadă. Şi ajungînd aceea la Roma, episcopul Teodor sfîrşindu-se, a urmat Martin fericitul (649-653); iar împăratul dorea ca episcopul cel nou pus să-i primească "Tipos"-ul lui, cel scris despre credinţă.
Dar acela îl lepăda, zicînd: "De ar voi toată lumea să primească acea nouă învăţătură potrivnică credinţei celei drepte, eu nu voi primi, nici nu mă voi depărta de acea evanghelică şi apostolică învăţătură şi de predaniile sfinţilor părinţi, chiar de aş pătimi şi moarte". Iar Sfîntul Maxim Mărturisitorul, fiind atunci în Roma, a făcut pe fericitul Martin ca să adune sinod numaidecît şi acea scrisoare împărătească, ce se numea "Tipos", s-o anatematizeze soborniceşte, ca pe o eretica şi potrivnică Bisericii lui Hristos. Şi aşa a şi făcut. Episcopul Romei, chemînd pe episcopii săi, 105 la număr, între care era şi Maxim, şi punînd înainte rătăcirea lui Chir, Serghie, Piros şi Pavel, împreună cu împărăteasca scrisoare ereticească, au dat-o anatemei; şi au scris la toţi credincioşii din toată lumea, întărindu-i întru dreapta credinţă şi arătîndu-le eretica rătăcire şi poruncindu-le cu tot dinadinsul să se ferească de ea.
Auzind de aceasta împăratul, s-a umplut de mînie şi de iuţime negrăită şi a trimis în Italia pe un om al său, anume Teodor Caliop, poruncindu-i să-l prindă pe episcopul Martin, acuzîndu-l că se uneşte cu saracinii, îndemnîndu-i asupra împărăţiei greceşti, ca să se scoale cu război împotriva împăratului; mai zicea că nici credinţa învăţată de părinţi n-o păzeşte drept, ba încă şi pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu o huleşte.
Ajungînd omul împărătesc la Roma, aducea pricinile acelea asupra episcopului înaintea tuturor. Dar fericitul Martin, deşi de nici o pricină de acelea nu era vinovat, se dezvinovăţea de clevetirile cele nedrepte, zicînd: "Cu saracinii nici o unire n-am avut vreodată, decît numai că am trimis milostenie la fraţii cei dreptcredincioşi, care la saracini petrec în sărăcie şi în nevoi. Iar pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu, de n-o cinsteşte cineva şi n-o mărturiseşte şi nu i se închină ei, acela blestemat să fie, în veacul de acum şi în cel ce va să fie. Iar credinţa cea sfîntă dată de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi nu noi, ci cei ce socotesc cele potrivnice o atacă nedrept".
Dar omul împărătesc, neascultînd justificările papei Martin, la toate vinovat îl făcea, adăugînd la sfîrşit şi aceasta, că nu după dreptate s-a suit la scaun; apoi, într-o noapte, neştiind nimeni, a prins pe episcop cu putere ostăşească şi l-a trimis la împărat, care, după aceea l-a surghiunit în Cherson, unde s-a şi sfîrşit.
Nu cu multe zile mai înainte de prinderea episcopului, Cuviosul Maxim cu împărătească poruncă a fost prins în Roma, cu ucenicul său Anastasie, şi l-au dus la Constantinopol; pentru că ştia împăratul cu al cui sfat şi îndemnare a fost adunat sinodul acela spre blestemarea monoteliţilor şi a scrisorii lui. Cuviosul ajungînd la Constantinopol pe apă, au venit la dînsul oamenii cei trimişi de împărat, care luîndu-l fără de ruşine, fiind desculţ şi fără îmbrăcăminte, purtînd legături, îl tîrau pe uliţă, urmat de ucenicul său. Ducîndu-l pînă la o temniţă întunecată, l-au închis acolo, nelăsînd pe ucenicul lui să fie cu dînsul, ci separat l-au închis în temniţă.
După cîteva zile, cuviosul a fost dus la cercetare în palatul împărătesc. Şezînd acolo toată suita fără împăratul, cînd a venit Cuviosul înaintea lor, toţi spre dînsul au căutat cu ochi răi, arătînd mînie şi amărăciune. Atunci a poruncit a-l judeca unul din dregători, bărbat limbut, care ştia bine a alcătui cuvinte mincinoase şi dreptatea întru nedreptate a o întoarce şi pe adevăr a-l vătăma, pricepîndu-se la aceasta mai mult decît toţi. Că ce fel de răutate şi neruşinare n-a arătat! Ce fel de îngroziri şi dosădiri n-a adus asupra lui! Nici de bătrîneţile cele cinstite neruşinîndu-se - căci atunci fericitul avea mai mult de 70 de ani de la naşterea sa -, nici temîndu-se de darul care se arăta în faţa sfîntului, nici cruţîndu-i obiceiul cel blînd şi cu bună rînduială. Ci acel om nedrept, multe grăind asupra celui nevinovat şi nici cît de puţin urmînd dreptăţii şi înţelegerii celei sănătoase, ci numai singur meşteşugul său cu mult vicleşug arătîndu-l, mare neruşinare şi nebunie a arătat; deci, împotriva cuvintelor celor drepte ale cuviosului bărbat şi a celor blînde şi cu bună înţelegere nu putea să răspundă drept, ci toate cuvintele sale fără de socoteală şi fără de rînduială se vedea că le grăieşte.
Pe cînd se biruia înrăutăţitul, cele ce erau grăite asupra celui nevinovat şi prin care mincinoşii voiau să arate a lor nedreptate, ucenicul acestui Cuvios Maxim, adică Anastasie, care a fost slujitor la Biserica Romei, le-a scris cu de-amănuntul; iar noi aici din cele povestite puţine vom pomeni.
Drept aceea, cînd acel om fără de lege a stat înaintea feţei sfîntului, îndată a început cu mai aspre cuvinte a întărîta pe cel fără de răutate şi a-l înfricoşa cu îngroziri, numindu-l "nedrept" şi "vînzător de patrie", vrăjmaş al împăratului şi toate cele urîte zicîndu-le.
Deci, întrebat fiind de sfîntul pentru care pricină grăieşte unele ca acelea asupra lui şi cu ce fel de vînzare îl învinuieşte, acela clevetiri născocind, mărturii mincinoase a pus de faţă şi asupra cuviosului bîrfea că cele mari le-ar fi vîndut barbarilor, adică: Alexandria, Egiptul şi Pentapoli, "pe care, luîndu-le, zicea el, de la hotarele noastre, la saracini le-ai alăturat, ca cel ce eşti prieten şi binevoitor al lor". Iar sfîntul adeverea că mincinos este lucrul ce se grăieşte şi vrednic de rîs, zicînd: "Ce unire am eu cu cei ce iau cetăţile, fiind monah, şi ce împărtăşire am cu saracinii, fiind creştin! Oare nu mai mult doresc eu cele de folos cetăţilor creştine?"
Acel neruşinat clevetitor la alte minciuni s-a întors, arătînd şi cu glasul fără de rînduială făcea strigare şi clevetea, că adică fericitul Maxim huleşte pe împăratul Răsăritului, spunînd că mai luminaţi sînt împăraţii Apusului, şi punea de faţă martori mincinoşi. Iar cuviosul greu suspinînd, a zis: "Mulţumesc Dumnezeului meu că sînt în mîinile voastre şi cu nişte pricini nedrepte ca acestea sînt cercetat ca prin acestea greşelile mele cele de voie şi prihana vieţii mele să se curăţească. Dar prin scurte cuvinte să răspund la ale voastre clevetiri: Vă întreb mai întîi, de la mine însumi aţi auzit cele ce ziceţi despre hula asupra împăratului, sau altcineva v-a spus vouă?". Iar aceia ziceau că au primit de la alţii, care le-au auzit din gura sa. Cerînd sfîntul să se aducă aceia înainte şi de faţă să mărturisească, ei au răspuns că acum nu mai sînt între cei vii, căci au murit.
Atunci sfîntul le-a zis: "Dacă spuneţi că au murit cei ce au auzit hula din gura mea, apoi pentru ce cînd aceia erau vii, nu m-aţi adus la cercetare? Pentru că astfel şi voi v-aţi fi scăpat de ostenelile cele multe şi eu aş fi suferit pedeapsă pentru lucrul cel adevărat; ci de crezut este că nu sînt adevărate cele spuse de voi asupra mea. Aceia n-au pus înaintea ochilor lor pe Dumnezeu Care cearcă inimile omeneşti. Să nu văd faţa Domnului meu, nici creştin să mă numesc, de am gîndit cîndva acea mincinoasă faptă, care se spune de voi, sau de am grăit-o înaintea cuiva sau am auzit-o de la cineva". După aceasta, aduseră pe un oarecare Grigore, martor mincinos, care spunea că a auzit el în Roma de la Anastasie, ucenicul lui Maxim, că pe împărat îl numea popă, şi aceasta a aflat acel Anastasie de la învăţătorul său, Maxim.
Sfîntul Maxim, stînd împotriva lui Grigorie cu îndrăzneală, a vădit clevetirea lui cea mincinoasă; "căci pe cînd era Grigorie în Roma, atunci avea vorbă cu noi, zice Maxim, ca să primim dogma ce se numea "Tipos" şi la aceea noi am răspuns împotrivă, socotind cele folositoare sufletelor noastre; iar cele ce le ziceţi voi acum, de acelea nu ştiu, pentru că nici ucenicul meu n-a grăit cîndva unele ca acestea, Dumnezeu este martor. Însă ştiu că atunci, nu ucenicului meu, ci chiar lui Grigorie am grăit astfel:
"Pentru dogmele credinţei se cuvine a cerceta şi a aşeza legi mai mult preoţilor, decît împăraţilor, de vreme ce acelora le este încredinţat ca şi pe împărat să-l ungă, mîinile să-şi pună şi pîine cerească să aducă, înaintea altarului să stea şi toate celelalte dumnezeieşti Taine ce li s-au încredinţat lor, să lucreze. Acestea le-am grăit atunci, pe care şi acum le grăiesc; de aceste cuvinte ale mele nici însuşi Grigorie nu se va lepăda a-şi aduce aminte; şi de s-ar lepăda, apoi s-ar lepăda de sineşi. Despre aceasta fiecare să mă judece sau nevinovat judecăţii să mă facă".
Deci, neştiind ce să facă cei ce şi-au pus nădejdea spre cuvinte mincinoase, au scos pe dreptul afară şi au adus înăuntru pe ucenicul lui, Anastasie, pe care cu cuvinte înfricoşate şi cu aspre îngroziri înfricoşîndu-l, îl sileau ca să zică ceva asupra învăţătorului său şi-l îndemnau să spună cum că învăţătorul lui chinuia în Roma pe Piros, cînd se întreba cu dînsul despre credinţă. Iar Anastasie întărea: "învăţătorul meu nu numai nici un rău n-a făcut lui Piros, ci foarte mult îl cinstea pe el".
Acestea grăindu-le Anastasie, au început a-l bate cu palme peste obraz şi peste cap, vrînd să biruiască adevărul cu nedreptate, apoi l-au trimis să-l închidă în temniţă. Pe Sfîntul Maxim, iarăşi l-au chemat, neîndestulîndu-se cu cea dintîi clevetire, ci voiau o cercetare cu ocară asupra lui, prin altă clevetire, ca să biruiască pe cel nebiruit. Iar clevetirea era aceasta: Că el ar fi fost următor al dogmelor lui Origen şi cu dînsul s-ar fi unit întru toate. Dar îndată sfîntul biruind cu lesnire acea mincinoasă clevetire a lor, ca fiind neputincioasă, a spus că Origen este despărţit de Hristos şi de partea creştinilor şi că cel ce îi urmează lui şi basmelor lui, acela judecată de la Dumnezeu va lua.
Apoi iarăşi îl întrebau despre Piros şi pentru ce s-a deosebit el de patriarhul Constantinopolului, nevrînd ca să primească împărtăşire cu dînsul? Şi cu alte întrebări cercetîndu-l, i-au pus înainte acel împărătesc "Tipos", de care sfîntul se mîhnea; deci, ziceau ei că se cade a avea "Tipos"-ul acela în mare cinste, ca pe o dogmă mare şi neschimbată a credinţei. Iar sfîntul pe acela biruindu-l, cu multe dosădiri a fost ocărît de dînşii; văzîndu-se pe ei întru toate cuvintele biruiţi de Cuviosul Maxim, şi în cursele lor vînaţi, lăsînd sfatul, s-au dus degrab la împărat, spunîndu-i despre bărbăţia cea nebiruită a lui Maxim, că este nebiruit în cuvinte şi nimeni nu poate să-l înduplece pe el ca să fie la un gînd cu ei, chiar de ar voi cineva să-l şi chinuiască. Deci, au pus pe cuvios iarăşi în temniţă.
După puţină vreme, alţii au venit la dînsul, crezînd că dacă adeseori se vor întreba cu dînsul şi prin cuvinte aspre îl vor înfricoşa, cu înlesnire vor putea să-l înduplece spre a lor credinţă. Şi cei ce veniseră spuneau că ei sînt trimişi de patriarh, şi au început a întreba pe sfînt: "De care Biserică te ţii, de a Bizanţului, de a Romei, de a Antiohiei, de a Alexandriei sau de a Ierusa-limului? Iată toate aceste Biserici cu părţile cele ce se află sub ele, cu noi se unesc; drept aceea de eşti şi tu fiu al soborniceştii Biserici, apoi să fii cu noi, ca nu înstrăinată viaţă întru izgoniri începînd, să pătimeşti rău".
La acestea fericitul bărbat a răspuns: "Hristos Domnul a spus că sobornicească Biserică este cea dreaptă şi mîntuitoare mărturisire a credinţei; pentru aceea pe Petru cel ce bine a mărturisit, l-a numit "fericit" şi pe a lui mărturisire a făgăduit Domnul să zidească o Biserică, a tuturor. Dar vreau să ştiu mărturisirea voastră, prin care toate Bisericile, precum ziceţi voi, s-au unit şi nici eu nu voi să mă deosebesc, de este bine alcătuită acea mărturisire".
Atunci au răspuns trimişii: "Deşi nu ni s-a poruncit nouă despre aceasta să grăim cu tine, însă zicem: Două sînt întru Hristos lucrările, după deosebirea firilor, iar una lucrarea pentru unirea amînduror firilor într-o persoană". Iar sfîntul a zis: "Două lucrări ziceţi că s-au unit într-o lucrare, prin unirea firilor într-o persoană; apoi aici afară de cele două lucrări, o a treia lucrare amestecată aduceţi la mijloc". "Ba nu, ziseră aceia, ci două lucrări grăim, iar una pentru unirea firilor". Zis-a sfîntul: "Singuri alcătuiţi o credinţă nestatornică şi pe Dumnezeu nu într-o fiinţă Îl mărturisiţi a fi. Despre aceasta nu pot grăi eu, nici n-am învăţat de la Sfinţii Părinţi a mărturisi aşa; iar vouă celor ce aveţi putere, faceţi ceea ce vă place".
Ei, neputînd la aceasta să răspundă ceva împotrivă, i-au zis lui: "Cel ce nu se supune, să fie anatema şi să sufere moartea cea hotărîtă lui". Iar sfîntul cu blîndeţe şi cu smerenie a răspuns: "Ceea ce a voit Dumnezeu pentru mine, aceea acum să fie spre slava numelui Lui celui sfînt". Iar aceia ducîndu-se la cei ce i-au trimis, le-au spus cele grăite de cuviosul şi sfătuindu-se împăratul cu patriarhul, precum odată Pilat cu iudeii asupra Domnului, au trimis pe sfîntul în surghiun, într-o oarecare cetăţuie, ce se numea Vizia, care este în Tracia; la fel şi pe Anastasie, ucenicul lui, îndată l-au trimis la surghiun, într-o latură mai îndepărtată a împărăţiei greceşti, la un loc foarte rău, care în limba barbară se numea Perveris. La fel au făcut şi altui ucenic al cuviosului, care se numea tot Anastasie, şi a fost cîndva în Roma slujitor, şi care a scris mai pe urmă viaţa acestui Cuvios Maxim. Deci, l-au trimis în Mesemvria, cetatea Traciei.
În acea vreme au adus la Constantinopol pe fericitul Martin, episcopul Romei, şi, după multă chinuire, l-au trimis la Cherson, în surghiun. Dar mai înainte de ducerea lui la Cherson, fiind încă în Constantinopol, a murit Pavel, patriarhul Constantinopolului; iar după Pavel a venit iarăşi Piros, cel mai sus pomenit, dar şi acela murind după patru luni, a venit la patriarhie Petru, care ţinea acelaşi eres al monoteliţilor.
Apoi, trecînd multe zile, împăratul şi patriarhul Petru au trimis la sfîntul nişte bărbaţi cinstiţi, pe Teodosie, episcopul Cezareei Bitiniei, şi pe doi boieri, pe Petru şi pe Teodosie, ca să-l înduplece la credinţa lor. Aceia punînd multe feluri de cuvinte înaintea cuviosului, pe de o parte amăgindu-l, pe de alta îngrozindu-l; apoi şezînd ei şi poruncind sfîntului să şadă (şi era acolo şi episcopul Viziei), Teodosie episcopul a zis către cuviosul: "Cum petreci, Maxim?". Iar el a răspuns: "Aşa precum mai înainte de veci a ştiut şi a hotărît Domnul, să fie lucrarea vieţii mele, care se ţine cu purtarea de grijă a Lui". Teodosie a zis: "Deci, ce a hotărît Dumnezeu mai înainte de veci, despre faptele fiecăruia din noi?"
Sfîntul a grăit: "Dumnezeu a ştiut mai înainte gîndurile noastre, cuvintele şi faptele, care sînt în puterea noastră şi mai înainte a rînduit şi a hotărît, ce avea să vie asupra noastră, care nu sînt în puterea noastră, ci în dumnezeiasca Lui voie". Teodosie episcopul zise: "Care sînt în puterea noastră şi care nu sînt?". A grăit Sfîntul Maxim: "Cel ce toate le ştie, stăpînul meu, întreabă pe robul său?". Episcopul zise: "Cu adevărat n-am ştiut şi voiesc a învăţa; ce deosebire este între cele ce sînt în puterea noastră şi între cele ce nu sînt şi cum unele sînt ştiute mai înainte de Dumnezeu şi altele rînduite mai înainte?"
Cuviosul Maxim a zis: "Toate lucrurile cele bune şi cele rele ne sînt nouă în voie, dar pedepsirile şi certările ce ni se întîmplă sau cele potrivnice acelora, nu sînt în puterea noastră; pentru că nu avem putere în faţa durerii ce ne munceşte, nici pentru sănătate, ci numai în pricinile acelea care aduc ori durere, ori sănătate; şi precum neînfrînarea este pricina bolii, iar înfrînarea este pricinuitoare a sănătăţii celei bune, aşa şi paza poruncilor lui Dumnezeu este pricină de cîştigare a împărăţiei cerului, iar călcarea acelora este pricinuitoare a focului gheenei".
Episcopul a zis: "Pentru ce te munceşti cu această izgonire, fără să fi făcut ceva vrednic de o primejdie ca acesta?" Grăit-a sfîntul: "Mă rog lui Dumnezeu ca prin această primejdie certîndu-mă, să-mi ierte mie cele făcute prin călcarea sfintelor porunci". Episcopul zise: "Au nu pentru ispitirea multora se aduc primejdiile?". Grăit-a sfîntul: "Ispitiţi se fac sfinţii, ca arătate să fie tuturor faptele cele bune şi tăinuite ale lor, precum au fost Iov şi Iosif; căci Iov a fost ispitit spre arătarea bărbăţiei ce era într-însul, dar neştiută de nimeni; iar asupra lui Iosif a venit ispita, ca să fie arătată întreaga lui înţelepciune şi înfrînarea care face pe om sfînt; şi fiecare din sfinţi, chiar fără de voie de au pătimit în această lume, pentru aceea au pătimit, ca, prin primejdiile ce se aduc asupra lor de la Dumnezeu, să calce ca pe un şarpe pe mîndrul şi răul diavol; căci la fiecare sfînt răbdarea este lucrul ispitirii".
Episcopul Teodosie zise: "Cu adevărat bine ai zis şi spre folos şi aş fi voit ca pentru unele lucruri ca acestea să vorbesc totdeauna cu tine; dar de vreme ce eu şi stăpînii mei prea cinstiţi pentru alte pricini am venit la tine, atîta depărtare de loc, ne rugăm ţie să primeşti cele ce ţi-am adus şi să veseleşti toată lumea". Grăit-a sfîntul: "Care sînt acelea, stăpîne, şi cine sînt eu şi de unde cu a mea învoire să fie la toată lumea spre veselie?" Episcopul zise: "Astfel mă jur pe adevărul Domnului meu Iisus Hristos, că cele ce-ţi grăiesc eu ţie, cum şi stăpînii mei cei prea încuviinţaţi, acelea le-am auzit din gura stăpînului nostru, patriarhul şi a binecredinciosului nostru împărat".
Sfîntul Maxim zise: "Spuneţi, stăpînilor mei, cele ce voiţi şi cele ce aţi auzit". Teodosie răspunse: "Împăratul şi patriarhul voiesc ca prin noi să afle de la tine pentru ce nu te uneşti cu scaunul Constantinopolului?" Grăit-a Maxim: "Ştiţi înnoirile ce s-au făcut şi care s-au început din Alexandria, prin scrisoarea lui Chir, care a fost patriarh acolo, adică cele nouă capitole primite şi întărite de scaunul Constantinopolului şi alte schimbări şi ştirbiri de la sinoadele sfinţilor, care s-au făcut la cei întîi şezători ai Bisericii Constantinopolului, Serghie, Piros şi Pavel, şi care înnoiri sînt ştiute de toate Bisericile; pentru pricina aceasta nu se împărtăşeşte robul vostru cu Biserica Constantinopolului. Să se ridice din Biserică smintelile, puse de bărbaţii care s-au spus mai înainte, şi să se lepede împiedicarea. Iar voi să călătoriţi pe calea Evangheliei cea netedă şi curată de toate eresurile şi, aflînd eu Biserica Bizanţului aşa precum era înainte, atunci şi eu mă voi afla într-însa, precum am fost mai înainte, şi voi merge la împărtăşirea aceea fără nici o îndemnare omenească; dar cît timp vor fi într-însa smintelile eretice şi smintitorii arhierei, pînă atunci nici un fel de cuvînt sau lucru nu mă va pleca să mă împărtăşesc cu dînşii vreodată".
Episcopul Teodosie întrebă: "Ce rău mărturisim noi de te înstrăinezi de împărtăşirea noastră?" Răspuns-a Cuviosul Maxim: "Fiindcă ziceţi că este o lucrare a Dumnezeirii şi a omenirii Mîntuitorului. Se cuvine să credem sfinţilor părinţi, care zic: A celor ce este lucrarea una, a acelora este şi firea una. Şi voi pe Sfînta Treime, nu Treime o mărturisiţi, ci pătrime, ca şi cum ar fi întruparea de o fire cu Cuvîntul şi s-ar depărta de aceeaşi rudenie a firii omeneşti, pe care o are cu Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu cu noi.
Apoi, despărţindu-se de rudenia asemănării, s-a făcut alt Ipostas, de o fire cu Cuvîntul, precum şi Cuvîntul este de o fire cu Tatăl şi cu Duhul şi se mărturiseşte astfel nu Treime, ci pătrime. Iar cînd socotiţi lucrarea şi ziceţi că una este voia Dumnezeirii lui Hristos şi a omenirii, îi micşoraţi despărţirea bunătăţii Lui; pentru că fiecare fire îşi are lucrarea sa, iar dacă ar voi să facă cuiva bine, n-ar putea, fiindu-i luată lucrarea bunătăţii; căci fără lucrarea cea firească, nici un lucru nu va putea a face ceva şi a lucra; încă şi despre trupul lui Hristos mărturisiţi că este în două firi şi o voie, şi cu voia este făcător al tuturor veacurilor şi a toată făptura, împre-ună cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Sfîntul Duh, iar cu firea este creat; sau mai bine zicînd: Cu voia este fără de început, de vreme ce voia lui Dumnezeu este fără de început, precum şi Dumnezeu nu are început, iar cu firea Sa are trup din nou creat.
Deci, a mărturisi astfel nu numai fără de minte este, ci şi fără Dumnezeu. Pentru că nu ziceţi că este numai o voie întru Hristos, adică cea dumnezeiască, iar la dumnezeiasca voie nici un început sau sfîrşit nu poate să se zică, precum nici la Dumnezeire; dar încă luaţi de la Hristos Domnul toate însemnările şi închipuirile, pentru care să cunoaştem Dumnezeirea Lui şi omenirea; încît nici una nici două voinţe sau lucrări într-însul să nu se zică că sînt; nu este una, de vreme ce o despărţiţi în două; nu sînt două, de vreme ce le amestecaţi într-una". Unele ca acestea şi altele mai multe - precum Anastasie, ucenicul lui, scrie despre acestea pe larg -, grăind sfîntul către dînşii, ei au început a-şi cunoaşte rătăcirea lor.
Apoi a zis episcopul: "Să primeşti "Tipos"-ul cel trimis de împărat, nu ca pe o dogmă adevărată a credinţei, ci ca pe o dezlegare a celor de îndoire; pentru că nu cu dogmatisire, ci cu dezlegare s-a scris". Grăit-a Sfîntul Maxim: "Dacă Tipos-ul nu este dogmă hotărîtoare, cum că una este voia şi lucrarea Domnului nostru, apoi pentru ce în deşert m-aţi dat barbarilor şi neamurilor celor ce nu ştiu pe Dumnezeu? Pentru ce sînt osîndit ca să petrec aici, în Vizia, şi pe acei de o slujbă ai mei, pe unul la Perveris, iar pe altul la Mesemvria i-aţi izgonit?". Deci pomenit fiind sinodul local din Roma, adunat de fericitul episcop Martin spre caterisirea monoteliţilor, Teodosie episcopul, a zis: "Nu este tare acel sinod, de vreme ce nu a fost cu împărătească poruncă".
Cuviosul a grăit: "Nu este dreaptă credinţa dacă sinoadele sînt întărite numai cu porunci împărăteşti. Ascultă sinoadele care împotriva unei fiinţe, cu împărăteşti porunci se săvîrşeau, la care pe Dumnezeu Fiul l-au dogmatisit, cu hulă, a nu fi de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl, adică: cel dintîi în Tir, al doilea în Antiohia, al treilea în Seleucia, al patrulea în Constantinopol, în vremea lui Eudoxie arianul, al cincilea în Niceea, al şaselea în Sirmium, iar după multe vremi, al şaptelea în Efes, la care întîiul şezător era Dioscor. Toate acele sinoade se adunau după porunci împărăteşti, însă toate sînt lepădate şi date anatemei, de vreme ce într-însele erau alcătuite dogme potrivnice lui Dumnezeu. Pentru ce dar nu lepădaţi acel sinod care a izgonit pe Pavel de Samosata şi l-a dat anatemei?
Sinodul acela era pe vremea lui Dionisie, papă al Romei, a lui Dionisie Alexandrinul şi a lui Grigore, făcătorul de minuni, care era începătorul acelui sinod; iar sinodul acela se săvîrşea fără de poruncă împărătească, însă este tare şi nelepădat. Pe acele sinoade Biserica credincioşilor le ştie că sînt drepte şi sfinte, ca unele ce dogmele cele drepte le-au arătat a fi drepte. Şi cu adevărat, precum ştii sfinţia ta, şi pe alţii îi înveţi cum că în fiecare ţară creştinească se ţin de două ori pe an sinoade locale, spre apărarea mîntuitoarei credinţe şi spre îndreptarea celor ce trebuie să fie îndreptate, cum poruncesc canoanele, însă de porunci împărăteşti nu pomenesc".
După vorba cea multă din amîndouă părţile, gura cea de Dumnezeu înţelepţită şi de Dumnezeu grăitoare a Cuviosului Maxim, şi limba lui cea de Duhul Sfînt mişcată au biruit pe potrivnici, încît aceia şedeau tăcînd cu capetele plecate şi cu ochii lăsaţi în jos. Apoi, umilindu-se, au început a plînge şi sculîndu-se, s-au închinat sfîntului, la fel şi el s-a închinat lor; şi făcînd rugăciune cu bucurie, s-au învoit la mărturisirea cea dreptcredincioasă a Cuviosului Maxim şi cu dragoste au primit-o pe dînsa; astfel, precum el a făgăduit a crede şi a mărturisi, la fel a voit a aduce şi pe împăratul la aceeaşi credinţă.
Pentru ca toate acestea să fie întărite, a sărutat dumnezeiasca Evanghelie, cinstita Cruce şi sfînta icoană a Mîntuitorului şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Vorbind apoi din destul despre cele folositoare şi unul altuia dîndu-şi sărutare întru Domnul şi în pace, Teodosie episcopul s-a întors la Constantinopol cu boierii. Deci, vestind împăratului despre toate cele grăite şi făcute, acesta s-a mîniat foarte; iar episcopul Teodosie şi amîndoi boierii temîndu-se de mînia împărătească, iarăşi s-au întors la eres. Apoi iarăşi a fost trimis Pavel patriciul la Vizia, ca să aducă de acolo pe Cuviosul Maxim la Constantinopol, însă cu cinste. Deci, fiind el adus acolo, i s-a dat să găzduiască în mănăstirea Sfîntului Teodor.
A doua zi, împăratul a trimis la Cuviosul doi boieri, pe Epifanie şi Troil, urmîndu-le lor mulţi bărbaţi dregători, cu oaste şi cu slugi; apoi cu mîndrie şi cu slavă lumească a venit cu dînşii cel mai înainte pomenit, episcopul Teodosie, pe care Cuviosul Maxim îl aştepta şi nădăjduia împlinirea făgăduinţei lui; căci făgăduise nu numai el a crede drept, ci şi pe împărat a-l aduce la dreapta credinţă. Dar acela a minţit, ca mai bine să placă împăratului pămîntesc, decît Împăratului ceresc şi sfintei Lui Biserici. Apoi toţi şezînd şi pe cuviosul silind să şadă, a început vorba Troil, patriciul, zicînd: "Stăpînul a toată lumea, împăratul, ne-a trimis la tine să grăim cele plăcute împărăţiei celei de Dumnezeu întărite; însă mai întîi să ne spui nouă, vei împlini porunca sau nu?".
Cuviosul Maxim a zis: "Să aud mai întîi, stăpîne, ce-mi porunceşte împărăţia sa şi-ţi voi răspunde cele ce se cuvin; căci, cum voi putea să răspund la ceva despre care nu m-am înştiinţat". Iar Troil stăruia, zicînd: "Nu-ţi vom spune ce ţi-am adus pînă ce mai întîi nu ne vei răspunde că te vei supune împăratului". Deci, cuviosul bărbat văzînd că îi stau asupra cu tărie, căutînd cu supărare şi cu aspre cuvinte şi cerînd de la dînsul răspuns dacă se va supune la împărăteasca voie, el a răspuns, zicînd: "De vreme ce nu voiţi să-mi spuneţi mie, robului vostru, ce este plăcut stăpînului nostru împăratul, zic aceasta, pe care o aude însuşi Dumnezeu, îngerii Lui, şi voi toţi: orice îmi va porunci împăratul de acest fel, adică ceea ce este vremelnic şi degrab trecător, însă nu potrivnic lui Dumnezeu şi nevătămător de veşnică mîntuire a sufletului, la aceea cu bunăvoire mă plec".
Acestea zicînd sfîntul, îndată Troil patriciul sculîndu-se, voia să iasă afară zicînd: "Eu mă voi duce pentru că văd că acesta nu face voia împăratului." Şi îndată s-a ridicat gîlceavă şi tulburare în poporul care venise acolo. Episcopul Teodosie a zis către dînşii: "Spuneţi-mi mai întîi împărăteştile porunci şi veţi înţelege răspunsul lui, pentru că nu se cuvine să ne ducem nezicîndu-i nimic, nici neauzind ceva de la dînsul".
Atunci Epifanie patriciul a zis cuviosului: "Aceasta îţi spune împăratul prin noi: de vreme ce tot Răsăritul şi toţi cei de la Apus sînt răzvrătiţi împotriva noastră, şi tulburătorii care s-au înmulţit caută la tine şi pentru tine toţi ridică meşteşuguri, nevrînd să se unească în credinţă cu noi; deci, să sfarme Domnul prin umilinţă inima ta, adică să te împărtăşeşti cu noi, primind "Tipos"-ul cel alcătuit de noi, iar noi primindu-te cu dragoste, te vom duce în biserica cea mare cu cinste şi cu slavă şi ne vom împărtăşi cu tine, cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale Trupului şi Sîngelui lui Hristos. Apoi te vom numi şi te vom propovădui că eşti părintele nostru şi va fi bucurie nu numai în cetatea noastră, cea iubitoare de Hristos, ci şi în toată lumea; pentru că ştim cu adevărat aceasta: cînd tu te vei împărtăşi cu această sfîntă Biserică a Constantinopolului, se vor apropia de noi toţi, care pentru tine şi învă-ţătura ta s-au rupt de la noi".
Sfîntul Părinte Maxim, întorcîndu-se, a zis cu lacrimi către episcopul Teodosie: "Toţi aşteptăm, stăpîne, ziua cea mare a judecăţii; ştii cele ce s-au aşezat şi întărit de noi pe Sfînta Evanghelie, pe făcătoarea de viaţă Cruce şi pe sfînta icoană a Mîntu-itorului nostru Iisus Hristos şi a Maicii Lui, Celei fără de prihană, a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria".
Episcopul, plecîndu-şi faţa în jos, cu umilit glas a răspuns: "Şi ce pot face eu, cînd într-alt chip a voit dreptcredinciosul împărat?" Părintele Maxim zise: "Apoi de ce te-ai atins de Sfînta Evanghelie şi de cei ce erau lîngă tine, dacă în voi nu era gîndul întărit, adică să puneţi în lucru cele grăite? Cu adevărat toate cereştile puteri nu mă vor pleca să fac ceea ce cere împăratul; pentru că ce răspuns voi aduce, nu zic lui Dumnezeu, ci însăşi conştiinţei mele, dacă pentru slava şi cinstirea omenească, care cu adevărat nu este nimic, m-aş lepăda de credinţa cea dreaptă, care mîntuieşte pe cei ce o iubesc?"
Zicînd sfîntul acestea, toţi s-au sculat îndată plini de mînie şi de iuţime şi repezindu-se la dînsul, au început nu numai a-l ocărî, ci apucîndu-l, îl băteau cu mîinile, îl întindeau, îl trăgeau încoace şi încolo şi fiecare se întindea să-l lovească; şi poate l-ar fi ucis chiar acolo, de nu i-ar fi oprit episcopul Teodosie şi de n-ar fi potolit tulburarea lor. După ce au încetat a-l bate şi a-l întinde, au început a-l scuipa, şi scuipară pe omul lui Dumnezeu peste tot de la picioare pînă în cap, încît toate hainele lui erau întinate. Episcopul le-a zis: "Nu se cădea să fie astfel, ci numai a auzi de la dînsul răspuns şi a-l spune împăratului; pentru că lucrurile care se află sub canoane într-alt chip se judecă".
Deci, abia i-a înduplecat episcopul ca, încetînd gîlceava, iarăşi să şadă; şi astfel cu nenumărate cuvinte rele şi cu negrăite dosădiri ocărînd pe sfîntul au şezut. Atunci, Epifanie patriciul cu multă asprime şi mînie a zis către Sfîntul: "Spune-ne nouă, răule bătrîn şi îndrăcit, pentru ce ai zis unele ca acestea? Oare ca nişte eretici ne socoteşti pe noi, cetatea noastră şi pe împăratul nostru? Cu adevărat mai buni creştini sîntem decît tine şi pe Domnul nostru Iisus Hristos îl mărturisim, căci are o voie dumnezeiască şi omenească şi suflet înţelegător; căci toată firea care are minte cu adevărat, are şi voie şi lucrare; pentru că vieţii firească îi este mişcarea şi minţii firească îi este voia şi ştim pe Domnul avînd puterea voinţei, nu numai dumnezeiască, ci şi omenească; mai ales că pe cele două voinţe şi lucrări ale lui nu le lepădăm".
Părintele Maxim a spus: "Dacă crezi astfel în Biserica lui Dumnezeu, apoi pentru ce mă sileşti să mă împărtăşesc chipului care pe toate cele grăite acum de voi le leapădă cu totul?" Zis-a Epifanie: "Acela s-a făcut ca dezlegare a celor grele de înţeles, ca să nu se vatăme popoarele de nişte cuvinte ca acelea". Grăit-a Părintele Maxim: "Aceasta este potrivnică, căci tot omul se sfinţeşte prin mărturisirea credinţei". Troil patriciul a zis: "Tipos"-ul nu leapădă cele două voinţe în Hristos, ci porunceşte a tăcea, ca toţi cu pacea să se unească".
Părintele Maxim a zis: "A trece sub tăcere cuvîntul, este a-l lepăda, fiindcă grăieşte Sfîntul Duh prin proorocul: Nu sînt graiuri, nici cuvinte, a căror glasuri să nu se audă. Pentru aceasta, de nu se grăieşte vreun cuvînt, cuvîntul acela nu este adevărat". Troil zise: "Ai în inima ta precum voieşti, nimeni nu te opreşte". Grăit-a Sfîntul Maxim: "Pe a tuturor mîntuire nu a hotărît-o Dumnezeu în inima unui om, zicînd: Cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de el înainte Tatălui Meu cel din ceruri. Iar dumnezeiescul Apostol ne învaţă, zicînd: Cu inima se crede întru dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mîntuire. Drept aceea, dacă Dumnezeu şi dumnezeieştii prooroci, cum şi Apostolii, poruncesc să mărturisim cu cuvintele şi cu glasurile taina credinţei, care aduce la toată lumea mîntuire, apoi nu este de folos ca să punem asupra acelei mărturisiri tăcere, ca să nu se împuţineze mîntuirea oamenilor".
Epifanie, cu glas mînios, a zis: "Ai iscălit la soborul care s-a ţinut la Roma?" Sfîntul i-a răspuns: "Am iscălit". Epifanie a zis: "Şi cum ai îndrăznit a iscăli şi a anatematiza pe cei ce mărturisesc astfel, o fire şi o minte? Cu adevărat prin judecata mea te vom duce în cetate şi te vom pune legat în tîrg, vom chema desfrînaţii şi pe tot poporul, ca toţi să te bată peste obraz şi să scuipe în faţa ta".
La aceasta sfîntul a răspuns: "Fie precum ai zis, dacă noi am anatematizat pe cei care mărturisesc că sînt întru Domnul nostru Iisus Hristos două firi şi două fireşti voinţe şi lucrări, care cu firea cea dumnezeiască este adevărat Dumnezeu şi cu firea cea omenească este adevărat om. Citeşte cărticica cu faptele acelui sinod şi, de veţi afla cele ce aţi zis, să faceţi ce vreţi voi; căci eu şi cei cu mine slujitori şi toţi cei iscăliţi am anatematizat pe cei care, ca Arie şi Apolinarie, zic că o voie şi o lucrare este întru Domnul şi nu mărturisesc pe Domnul Dumnezeul nostru, dintru care şi întru care este şi are puterea voirii şi a lucrării, care săvîr-şeşte mîntuirea noastră".
Prietenii lui Epifanie şi ceilalţi care veniseră cu patricii aceia, ziceau între ei: "De-l vom asculta pe acesta, apoi astăzi nu vom mînca, nici vom bea, ci să ne sculăm şi să prînzim; apoi mergînd să spunem împăratului şi patriarhului cele ce le-am auzit; pentru că acest ticălos, precum vedem, s-a dat pe sine satanei". Deci, sculîndu-se, s-au dus să prînzească şi era înainte prăznuirea Înălţării Cinstitei Cruci şi privegherea de toată noaptea sosea; drept aceea, prînzind aceia, s-au dus în cetate cu mînie.
A doua zi de dimineaţă, a venit Teodosie patriciul la Cuviosul Maxim şi toate cărţile care le avea sfîntul le-a luat, zicînd cuvintele împărăteşti: "N-ai voit cinste, mergi dar la izgonire de care eşti vrednic". Şi l-a dat pe el ostaţilor, care l-au dus mai întîi în Selimbria, unde a zăbovit două zile. În acea vreme, un ostaş din Selimbria s-a dus în gloate şi ridicînd pe popor asupra bătrînului zicea: "A venit la noi un monah care huleşte pe Preacurata Născătoarea de Dumnezeu".
Voievodul chemînd pe clericii cei mai întîi ai cetăţii Selimbria, pe prezbiteri, pe diaconi şi pe monahii cei mai cinstiţi, i-a trimis la fericitul Maxim, ca să afle de la dînsul dacă sînt adevărate cele grăite despre el, că huleşte pe Maica lui Dumnezeu. Deci venind ei, s-a sculat cuviosul şi li s-a închinat pînă la pămînt, cinstind feţele lor. La fel şi ei s-au închinat sfîntului şi au şezut toţi. Atunci un bătrîn din cei ce veniseră, foarte cinstit, cu multă blîndeţe şi cu cinste a grăit către sfîntul: "Părinte, de vreme ce unii ne-au spus despre sfinţia ta, cum că nu mărturiseşti pe Doamna noastră, Preacurata Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, a fi de Dumnezeu Născătoare, deci, jură-te pe Preasfînta şi cea deofiinţă Treime, ca să ne spui adevărul, şi vei scoate îndoiala din sufletele noastre, ca să nu ne vătămăm cu nedreptate, îndoindu-ne despre tine".
Cuviosul Maxim întinzîndu-se pe pămînt în chipul Crucii, şi iarăşi sculîndu-se, mîinile spre cer ridicîndu-şi, a strigat cu glas mare şi cu lacrimi: "Cela ce nu mărturiseşte pe Doamna noastră, cea întru tot cîntată, şi pe cea mai sfîntă şi fără de prihană, şi decît toate mai cinstită, cum că cu adevărat este adevărată Maică a lui Dumnezeu, cel ce a făcut cerul şi pămîntul, marea şi toate cele ce sînt într-însele, să fie anatema de la Tatăl şi de la Fiul şi de la Duhul Sfînt, de la Treimea cea deofiinţă şi mai presus de fire şi de la toate puterile cereşti; cum şi de la ceata sfinţilor apostoli şi a proorocilor şi de la mulţimea cea fără de sfîrşit a mucenicilor, şi de la tot duhul cel drept, care întru credinţă s-a sfîrşit acum şi pururea şi în vecii vecilor".
Acestea auzindu-le, toţi au lăcrimat şi l-au binecuvîntat, zicînd: "Dumnezeu să te întărească, părinte, şi să te învrednicească a-ţi săvîrşi alergarea ta, fără împiedicare". Apoi s-au adunat acolo mulţime de ostaşi ca să audă cuvintele cele folositoare, ce vorbeau părinţii între ei; dar unul din casnicii voievodului, văzînd oastea aceea ce adunase el, se folosi de cuvintele sfîntului, şi cîrtea pentru izgonirea lui; deci a poruncit ca îndată să-l apuce de acolo şi să-l ducă ca la două stadii, pînă ce se vor pregăti aceia care aveau să-l ducă în Perveris, la surghiun; iar clericii aceia l-au pus pe sfîntul cu mîinile lor pe dobitoc şi, cuprinzîndu-l cu plîngere, i-au dat pace; apoi s-au întors în cetatea lor, iar sfîntul a fost dus în Perveris şi în temniţă acolo l-au închis.
Trecînd multă vreme, iarăşi împăratul a trimis ca să-l aducă în Constantinopol pe Cuviosul Maxim de la surghiun, cum şi pe amîndoi ucenicii lui. Şi, sosind ei cu corabia în cetate, apunînd soarele, au venit doi dregători cu zece ostaşi şi, scoţîndu-i din corabie goi şi desculţi, i-au despărţit şi deosebi pe fiecare îi străjuia. Iar după cîteva zile au fost duşi în palat şi lăsînd pe amîndoi ucenicii afară cu străjerii, l-au dus pe bătrîn singur înăuntru, unde suita şedea afară, împăratul cum şi multă adunare de oameni cinstiţi; după aceea l-au pus în mijlocul boierilor ce şedeau. Atunci i-a zis lui cu mînie, cel mai mare boier: "Creştin eşti?" Răspuns-a bătrînul: "Cu darul lui Hristos Dumnezeu sînt creştin". Iar boierul, umplîndu-se de multă mînie, i-a zis: "Nu grăieşti drept". Răspuns-a sfîntul: "Tu zici că nu sînt creştin; iar Dumnezeu ştie că eu sînt şi rămîn creştin neschimbat". Boierul a zis: "Dacă eşti creştin, apoi de ce urăşti pe împăratul?". Grăit-a sfîntul: "De unde o ştii aceasta? Căci ura este o patimă tăinuită a sufletului, ca şi dragostea". Boierul a zis: "Din cele făcute de tine, la toţi s-a făcut arătat, că şi pe împăratul şi cetatea lui le urăşti, pentru că tu singur ai vîndut saracinilor Egiptul, Alexandria, Pentapoli, Tripoli şi Africa".
Sfîntul a zis: "Care sînt dovezile cele încredinţate?" Şi aduseră pe unul Ioan, care a fost odinioară slujitor al lui Petru, cînd acesta era voievod în Numidia din Africa, şi a zis acel Ioan: "Mai înainte cu 22 de ani, moşul stăpînului nostru împăratul, a poruncit fericitului Petru ca să aducă oastea în Egipt împotriva săracinilor, iar Petru întru toate crezîndu-ţi ţie, ca robul lui Dumnezeu, a scris către tine, cerînd sfat folositor; iar tu ai scris către dînsul cum că nu este plăcut lui Dumnezeu a ajuta împărăţiei lui Heraclie şi moştenitorului lui".
Sfîntul a zis către dînsul: "De grăieşti adevărul şi ai scrisoarea lui Petru către mine şi pe a mea către Petru, arată-le, ca să se citească şi să-mi iau pedeapsa cea vrednică după lege". Grăit-a Ioan: "Eu nu am scrisorile voastre, nici nu ştiu de aţi scris unul către altul, ci în oaste toate acelea se grăiau în acea vreme". Sfîntul a zis: "Dacă toate cetele de ostaşi spun aceasta, apoi cum numai tu singur cleveteşti asupra mea? Au doară m-ai văzut pe mine undeva sau eu pe tine?". Răspuns-a Ioan: "Niciodată nu te-am văzut". Şi întorcîndu-se sfîntul către suită, a zis: "Oare cu dreptate este a aduce nişte clevetitori ca aceştia întru mărturisire? Judecaţi drept, pentru că cu ce judecată veţi judeca, cu aceea vă va judeca Domnul pe voi şi cu ce măsură veţi măsura, va măsura vouă Dumnezeu, judecătorul cel drept al tuturor".
Apoi s-a adus Serghie Maguda şi a zis: "Acesta este al nouălea an de cînd mi-a grăit mie fericitul Toma, cel ce venise din Roma. Mă trimitea papa Teodor la Grigorie, patriciul părţilor Apusului, care se rupsese de la împărăţia grecească - ca să-i zic să nu se înfricoşeze de puterile greceşti; căci Maxim, sluga lui Dumnezeu, a văzut în vis că în ceruri spre răsărit şi apus erau mulţime de îngeri, dintre care cei ce erau spre răsărit strigau: "Constantine auguste, tu vei birui". Iar cei ce erau spre apus strigau: "Grigorie auguste, tu vei birui. Şi mai luminos era glasul apusenilor, decît al răsăritenilor". Spunînd acestea Maguda boierul, a strigat către sfîntul: "Iată Dumnezeu te-a trimis în cetatea aceasta ca să fii ars".
Sfîntul a răspuns: "Mulţumesc lui Dumnezeu, Cel ce curăţă păcatele mele cele de voie prin pedeapsa cea fără de voie; dar amar lumii de sminteli, pentru că este nevoie să fie sminteli, însă amar omului aceluia prin care vine sminteala. Nu se cade a grăi nişte cuvinte mincinoase ca acestea înaintea credincioşilor, nici se cuvine să fie fără de pedeapsă cei care grăiesc şi fac cele plăcute oamenilor, care astăzi sînt şi mîine nu mai sînt".
Acestea se cădeau a le grăi într-acea vreme cînd Grigorie era viu, şi cu dreptate era ca să aducă aici pe patriciul Petru, pe Avva Toma şi pe fericitul papa Teodor; atunci înaintea tuturor aş fi zis patriciului Petru: "Spune-mi, stăpîne patriciule, oare mi-ai scris cîndva mie ceea ce mărturiseşte sachelarie al tău sau eu ţi-am scris ţie?" De asemenea şi fericitului papa i-aş fi zis: "Spune, stăpîne, ţi-am spus eu cîndva vreun vis? Şi chiar de m-ar fi vădit papa pentru vis, apoi tot vina lui ar fi fost, iar nu a mea; căci vedenia visului este un lucru fără de voie şi legea judecă numai acele lucruri care ies din voia cea stăpînitoare de sine".
Se mai aduceau şi alte clevetiri şi pricini nedrepte asupra celui nevinovat şi sfînt bătrîn, dar mai ales despre hulirea împăratului, zicîndu-se că el şi ucenicul ar fi hulit pe împărat în Roma; însă sfîntul toate clevetirile acelea în nerăutatea sa le biruia cu cuvinte smerite, înţelepte şi de Dumnezeu insuflate, arătîndu-şi nevinovăţia sa. Şi au adus separat pe ucenicul Anastasie şi l-au silit să spună ceva de rău asupra învăţătorului său; dar după ce acela n-a voit să grăiască nedreptate asupra dreptului, l-au bătut tare cu palmele, apoi au trimis pe fiecare în temniţă la locul său.
După aceasta, a doua zi seara, Troil patriciul şi Serghie Eratas, stolnicul împărătesc, au venit la cuvios; apoi şezînd şi poruncind şi sfîntului să şadă, i-au zis: "Spune-ne nouă, ce vorbă ai avut cu Piros în Africa şi în Roma şi cu ce fel de dovezi l-ai înduplecat să-şi blesteme dogma sa şi s-o primească pe a ta?". Sfîntul răspunse: "De-ar fi citit cărţile mele lîngă mine, în care am scris vorbele şi întrebările pe care le-am avut acolo cu Piros, vi le-aş arăta pe toate cu de-amănuntul, dar de vreme ce cărţile au fost luate de la mine, de aceea vă voi spune numai aceea ce-mi voi putea aduce aminte".
Deci, sfîntul grăia ceea ce putea să-şi aducă aminte, şi le-a spus acestea: "Eu n-am nici o dogmă a mea, ci cele de obşte ale Bisericii soborniceşti, pentru că n-am adăugat nici un cuvînt nou, care să se numească dogma mea". Apoi l-au mai întrebat: "Nu te împărtăşeşti cu scaunul Constantinopolului?" Grăit-a sfîntul: "Nu mă voi împărtăşi".
Aceştia au zis: "Pentru ce?". Sfîntul răspunse: "Deoarece a lepăda cele patru sfinte sinoade prin cele nouă capitole ce le-au alcătuit în Alexandria şi din alcătuirea scrisă de Serghie patriarhul, în această carte, cum şi prin "Tipos"-ul, care nu de mult s-a adus de faţă, iar pe cele ce le-au dogmatizat, pe acelea le-au lepădat prin Tipos şi s-au blestemat singuri pe sine de atîtea ori. Deci cei ce singuri de la sine sînt blestemaţi şi lepădaţi de sinodul ce a avut loc în Roma şi de preoţie sînt înstrăinaţi, aceia ce fel de taină săvîrşesc? Apoi ce duh vine asupra acelora care se hirotonisesc de unii ca aceia?" Zis-au lui: "Apoi, ce, tu singur te vei mîntui, iar ceilalţi toţi vor pieri?"
Grăit-a lor sfîntul: "Cînd toate popoarele se închinau în Babilon chipului de aur, cei trei sfinţi tineri n-au osîndit pe nimeni la pierzare; pentru că nu căutau la faptele altora, ci numai pe ei singuri se păzeau, ca să nu cadă din buna credinţă cea adevărată. Asemenea şi Daniil, cel aruncat în groapa cu lei, n-a osîndit pe aceia care nu se rugau lui Dumnezeu, după porunca lui Darie; ci cugeta şi se îngrijea despre sine şi voia mai bine să moară, decît să greşească lui Dumnezeu şi să se mustre de conştiinţa sa pentru călcarea legii lui Dumnezeu. Deci, să nu-mi dea şi mie Dumnezeu, să judec pe cineva, nici să zic: numai eu mă voi mîntui. Însă pe cît pot, voiesc mai bine a muri, decît să-mi tulbur conştiinţa mea, greşind cu ceva înaintea dreptei credinţe".
Zis-au lui cei ce veniseră: "Ce vei face cînd romanii se vor uni cu bizantinii? Căci aseară au venit de la Roma doi clerici şi dimineaţă, în ziua duminicii, se vor împărtăşi cu patriarhul din preacuratele Taine." Cuviosul răspunse: "Chiar dacă toată lumea ar începe să se împărtăşească cu patriarhul, eu nu pot să mă împărtăşesc cu dînsul, pentru că ştiu că Duhul Sfînt, prin Apostolul Pavel, a dat anatemei chiar pe îngeri, dacă ar fi propovăduit într-alt chip, aducînd ceva nou în credinţă". Aceia i-au zis: "Cu adevărat, este de trebuinţă ca două voinţe şi hotărîri să mărturisim în Hristos?" Sfîntul răspunse: "Este cu adevărat de trebuinţă să cinstim dreapta credinţă, pentru că nici o fiinţă nu este fără acea firească lucrare. Căci Sfinţii Părinţi arătat grăiesc, că nu este, nici nu se cunoaşte fire fără lucrarea ei din sine; drept aceea, dacă nu este şi nici nu se cunoaşte firea fără lucrare, atunci cum se poate şti că Hristos este adevărat Dumnezeu şi om cu firea?".
Atunci au zis: "Ştim că aşa este adevărat, însă să nu mîhneşti pe împăratul, care pentru împăcare a alcătuit "Tipos"-ul acela, nu ca să ia ceva din acele ce se cunosc în Hristos, ci ca să aducă pace Bisericii, poruncind ca să nu se mai vorbească de acele lucruri care fac dezbinare".
Omul lui Dumnezeu, aruncîndu-se la pămînt, a răspuns cu lacrimi: "Să nu se mîhnească bunul şi iubitorul de Dumnezeu împărat asupra prostimii mele; căci nu pot să mînii pe Dumnezeu, tăcînd asupra acelora care ne-a poruncit să le grăim şi să le mărturisim; pentru că dacă după dumnezeiescul apostol, El este care a pus întîi în Biserică pe apostoli, al doilea pe prooroci, al treilea pe dascăli, apoi printr-înşii El singur a grăit; iar din toată Scriptura, din Aşezămîntul cel vechi şi cel nou, de la sfinţii învăţători şi de la sinoade învăţăm a şti cum că are puterea a voi şi a lucra acestea: prin dumnezeirea şi prin omenirea sa, adică Iisus Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, Cel ce S-a întrupat. Pentru că nimic nu-i este cu neajungere dintr-acelea, prin care ca un Dumnezeu, sau dintr-acelea prin care, ca un om se cunoaşte, afară de păcat. Şi dacă este desăvîrşit după amîndouă şi de nimic nu are lipsă; apoi, cu adevărat, toată taina cea pentru El o înjoseşte acela care nu-L mărturiseşte, că este o singură fiinţă cu osebirile, care i se cuvin ei, după amîndouă firile".
Acestea şi multe altele zicînd sfîntul, i-au lăudat înţelepciunea lui cei ce veniseră, şi nu aveau ce să-i răspundă. Deci a zis Serghie: "Pentru aceasta toţi se întristează, o! părinte, căci spre tine mulţi căutînd, se despart de împărtăşirea cu Biserica Bizanţului".
Sfîntul a zis: "Şi cine este unul ca acela care ar dovedi despre mine că aş fi poruncit cuiva să nu se împărtăşească cu Biserica Bizanţului?" Serghie a răspuns: "Însăşi aceea este, că tu nu te împărtăşeşti şi aşa pe foarte mulţi îi întorci de la împărtăşire". Zis-a omul lui Dumnezeu: "Nimic mai greu şi mai de mîhnire nu este, decît cînd pe cineva îl mustră conştiinţa şi nimic nu este mai liber, decît cînd nu defaimă pe cineva". Iar Troil ştiind că în tot Apusul chipul cel împărătesc este anatematizat, a grăit către dînsul: "Bine este că înţelegerea împăratului nostru este necinstită?".
Sfîntul a răspuns: "Să-i ierte Dumnezeu pe aceia care au sfătuit pe stăpînul împărat să alcătuiască acel "Tipos" şi pe cei ce s-au învoit la "Tipos". Zis-a Troil: "Cine a sfătuit şi cine s-au învoit?" Răspuns-a cuviosul: "Cei ce sînt în Biserică înainte-şezători, aceia au îndemnat şi boierii s-au învoit; şi astfel, răutăţile vătămătorilor asupra celui nevinovat şi străin de toate eresurile sînt aflate. Însă să sfătuiţi pe împărat la aceasta, ca să urmeze moşului său, fericitul întru pomenire, împăratul Heraclie; pentru că el, cînd a ştiut că mulţi părinţi nu primesc acea alcătuire şi eresul care se afla într-însa îl vădesc şi-l leapădă, s-a curăţit de prihana aceea, trimiţînd pretutindeni scrisorile sale, care adevereau că alcătuirea nu este a lui, ci a lui Serghie, care a fost patriarh; astfel să facă şi împăratul acesta şi va fi slobod de toată prihana". Iar ei tăceau, clătinînd capetele, apoi au zis: "Nu sînt toate lesnicioase, nici nu pot să fie astfel precum zici, părinte". Şi după vorba cea multă, dîndu-şi pace, s-au dus.
După aceea, trecînd o săptămînă, în cealaltă sîmbătă, au dus pe sfînt în palatul împărătesc, cu cei doi Anastasie, ucenicii săi. Mai întîi a fost dus Anastasie, ucenicul lui dintîi, iar celălalt Anastasie, care a fost apocrisiarh al Bisericii Romei, a rămas afară. Intrînd Anastasie înăuntru, unde şedeau cu suita doi patriarhi - Toma al Constantinopolului, adică cel care într-acea vreme era patriarh, şi un altul -, îndată au intrat şi clevetitorii, care alcătuiseră multe minciuni asupra Cuviosului Maxim şi cereau ca Anastasie să mărturisească că adevărate sînt cuvintele lor.
Iar el cu multă îndrăzneală a vădit minciuna lor, grăind fără temere înaintea patriarhilor şi a suitei. Cînd l-au întrebat: "Ai anatematizat "Tipos"-ul cel împărătesc?". El a răspuns: "Nu numai l-am anatematizat, ci şi o cărticică am scris asupra lui". I-au zis boierii: "Nu mărturiseşti că rău ai făcut?". El a răspuns: "Să nu-mi ajute Dumnezeu a zice că rău am făcut, ceea ce după rînduiala bisericească am făcut bine". Şi de alte multe lucruri fiind întrebat, el răspunzînd precum îi ajuta Dumnezeu, l-au scos afară şi l-au adus pe Maxim, cuviosul bătrîn, înăuntru, căruia Troil patriciul i-a zis: "Vezi, părinte, să grăieşti adevărul, că Dumnezeu te va milui; căci cînd vom veni la întrebarea cea legiuită, de se va afla adevărată o pricină din cele aduse asupra ta, după lege vei fi chinuit".
Răspuns-a bătrînul: "Am grăit acum şi iarăşi grăiesc că atunci ar fi cu putinţă ca una dintr-acele pricini să fie dreaptă, cînd lui satan i s-ar putea zice că este înger luminat. Dar de vreme ce satana nu este astfel şi nu poate să fie, fiind depărtat, pentru aceea şi pricinile acelea nu pot să fie drepte, cînd sînt mincinoase. Însă ceea ce voiţi să faceţi, faceţi; eu pe Dumnezeu cu dreaptă credinţă cinstindu-L, nu mă tem de strîmbătate". Troil i-a zis: "Au doară n-ai anatematizat "Tipos"-ul?". Bătrînul a răspuns: "Nu o dată ţi-am spus că l-am anatematizat". Troil a zis: "De ai anatematizat "Tipos"-ul, apoi şi pe împăratul l-ai anatematizat".
Cuviosul a răspuns: "Eu pe împărat nu l-am anatematizat, ci hîrtia cea străină de credinţa cea dreaptă". Troil a zis: "Unde l-ai anatematizat?". Răspuns-a Sfîntul Maxim: "La sinodul cel local ce a fost în Roma, în Biserica Mîntuitorului şi a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu". Atunci i-a zis eparhul: "Te vei împărtăşi cu Biserica aceasta sau nu?". Sfîntul a răspuns, zicînd: "Nu mă voi împărtăşi". Eparhul a zis: "De ce?". Sfîntul a răspuns: "Pentru că a lepădat sinoadele cele credincioase". Eparhul a întrebat: "Dacă Biserica noastră a lepădat sinoadele, apoi cum acelea se află în sinaxarul lunilor?". Sfîntul a zis: "Ce folos de lume şi de pomenirile acelora, dacă dogmele lor sînt lepădate?". Eparhul a zis: "Vei putea să dovedeşti că Biserica de acum a lepădat dogmele sfintelor sinoade de mai înainte?" Bătrînul a răspuns: "De-mi veţi da voie şi îmi veţi porunci, apoi cu înlesnire voi dovedi".
Tăcînd toţi, a zis către dînsul boierul: "De ce iubeşti pe romani, şi pe greci îi urăşti?". Sfîntul a răspuns: "Poruncă de la Dumnezeu avem să nu urîm pe nimeni; iubesc pe romani ca pe cei de o credinţă cu mine şi iubesc pe greci căci sînt de aceeaşi limbă ca şi mine". Boierul a zis: "Cîţi ani spui că ai tu?". El a răspuns: "Am 75 de ani". Acela i-a zis: "De cîţi ani este cu tine ucenicul tău?". Sfîntul a răspuns: "De 37 de ani". Atunci un cleric a strigat: "Răsplătească-ţi Dumnezeu de trei ori ce ai făcut fericitului Piros". Iar sfîntul n-a răspuns nimic acelui cleric. Şi multe întrebări şi cercetări făcîndu-se, nici unul din patriarhii care şedeau acolo n-a grăit nimic. Şi cînd se întindea cuvîntul pentru sinodul ce a fost în Roma, un oarecare Demostene a strigat: "Nu era drept sinodul acela, fiindcă l-a adunat Martin, episcopul cel lepădat". Maxim, omul lui Dumnezeu, a răspuns: "Nu este lepădat Martin, ci prigonirea pătimită".
După aceasta, trimiţînd pe sfînt afară, se sfătuiau ce să facă cu dînsul; deci, s-au sfătuit cei fără de omenie chinuitori, ca şi cum fiind cu iubire de oameni, să-l dăruiască cu viaţă, dar chinuri să-i dea mai grele decît moartea; de aceea l-au dat în mîinile eparhului cetăţii. Acela luînd pe Cuviosul Maxim cu ucenicii lui şi în curte ducîndu-l mai întîi pe sfîntul bătrîn, dezbrăcîndu-l şi întinzîndu-l la pămînt, cu vine tari a poruncit să-l bată, necruţîndu-i bătrîneţile, nelegiuitul chinuitor, nici ruşinîndu-se de cinstea lui, nici umilindu-se, văzînd trupul lui cel chinuit de nevoinţele pustniceşti. Şi cu atîta asprime l-a bătut, încît s-a roşit păgînul cu sîngele lui, iar trupul lui s-a sfărîmat, încît nici un loc nu i-a rămas neatins de răni.
Apoi, fiara cea sălbatică, întorcîndu-se la ucenicii cuviosului cu mînie, de asemenea i-a jertfit pe amîndoi. Şi bătuţi fiind ei, crainicii strigau: "Cei ce nu se supun poruncii împărăteşti şi întru nesupunere petrec, vrednici sînt să pătimească unele ca acestea". Şi astfel abia suflînd, i-au aruncat în temniţă.
A doua zi, pe sfîntul şi cuviosul bărbat, cu cel mai întîi ucenic Anastasie din temniţă, iarăşi în curte l-au adus abia viu, cu totul plin de răni, încît se înduioşa oricine văzînd un bătrîn cinstit, un sfînt pustnic, un învăţător şi mărturisitor de Dumnezeu cu totul însîngerat şi de cumplite bătăi rănit, de la picioare pînă la cap, neavînd asemănare. Însă nu s-au umilit de dînsul acei împietriţi la inimă, ci mai cumplită chinuire i-au făcut, pentru că scoţîndu-i limba cea de Dumnezeu grăitoare, care izvora rîuri de înţelepte învăţături şi îneca credinţele cele eretice, au tăiat-o fără milostivire, vrînd astfel ca să pună tăcere gurii celei de Dumnezeu grăitoare.
Aceeaşi au făcut-o şi ucenicului său, Anastasie cel dintîi, şi iarăşi în temniţă i-au închis pe ei. Şi Cel ce a făcut oarecînd limba pruncilor spre lauda numelui lui Hristos Domnul şi mutului i-a dat bună grăire, Acela şi acestor robi ai Săi, credincioşi adevăraţi, adică Cuviosului Maxim Mărturisitorul şi Mucenicul, la fel şi ucenicului său, Cuviosului Anastasie, le-a dat mai presus de nădejde a grăi şi fără limbă, mai bine şi mai limpede decît înainte de tăierea limbilor. Înştiinţîndu-se despre aceasta ticăloşii eretici, o! cîţi s-au ruşinat şi, spre mai mare zavistie pornindu-se, mîna lui cea dreaptă cu cuţitul i-au tăiat-o şi la pămînt i-au aruncat-o; la fel au făcut şi Sfîntului Anastasie, ucenicului său, i-au tăiat mîna. Iar pe ucenicul celălalt, Anastasie, apocrisiariul Bisericii Romei, l-au cruţat, fiindcă a fost cîndva scriitor la împăraţi.
După aceasta, pe Cuviosul Maxim cu ucenicul scoţîndu-i din curte, îi tîrau prin tot tîrgul cu batjocură, arătînd la tot poporul mîinile şi limbile lor cele tăiate şi cu glasuri fără rînduială făcînd strigare şi rîs. Iar după acea chinuire fără omenie şi batjocură necinstită, i-au trimis separat la izgonire mai depărtată, pe fiecare din aceşti trei, fără purtare de grijă pentru dînşii, fără hrană şi fără haine, goi şi desculţi.
Deci, multe nevoi şi necazuri a răbdat pe cale Cuviosul Maxim, încît de durerile cele mari, cu nici un chip nu putea să fie dus nici pe dobitoc, nici în căruţă; şi împletind ostaşii un coş în chip de pat şi, punînd într-însul pe bătrînul cel bolnav, astfel abia a putut fi dus cu multă osteneală în surghiun. Deci, trecîndu-l într-o ţară oarecare a sciţilor din Europa, care se numea Alania, în cetatea Shimara, l-au închis în temniţă. Iar Cuviosul Anastasie, ucenicul lui, care a răbdat cu dînsul tăierea limbii şi a mîinii, acela pe cale a murit, de multe osteneli şi dureri; iar sfîntul lui suflet a trecut la Dumnezeu, în viaţa cea fără de moarte. Apoi Cuviosul Maxim, după izgonirea aceea petrecînd încă trei luni lîngă cei vii, cu rea pătimire a fost încuiat în temniţă şi nu avea de la nimeni ajutor la bătrîneţile sale, nici miluire iubitoare de oameni de la cineva; ci cînd a voit Domnul să-i facă sfîrşitul durerilor şi necazurilor şi la acea veşnică veselie, în cereşti împărăţii să-l scoată din temniţă, l-a mîngîiat mai întîi pe pămînt, prin oarecare dumnezeiască arătare, spunîndu-i ziua şi ceasul cel mai de pe urmă al sfîrşitului lui.
Fericitul răbdător de chinuri, de multă bucurie umplîndu-se, deşi totdeauna era gata spre ieşire, însă atunci mai mult se pregătea. Şi venindu-i vremea şi ceasul cel dorit, cu veselie şi-a dat sufletul său în mîinile lui Hristos Dumnezeu, pe Care din tinereţe L-a iubit şi pentru Care atîta a pătimit. Astfel mărturisitorul lui Hristos şi mucenicul a trecut din cele de aici şi a intrat întru bucuria Domnului său şi a fost îngropat în acea cetate.
După îngroparea sfîntului, s-au văzut la mormîntul lui trei făclii, care cu minune luminau ca văpaia negrăitei străluciri şi locul acela îl luminau. Căci cela ce în viaţa sa era lumină lumii, acela şi după moarte nu înceta a lumina. Încă şi acum luminează prin chipul vieţii sale celei îmbunătăţite şi mult chinuite şi al răbdării celei mari după Dumnezeu. Şi erau acolo trei făclii ca un încredinţat semn, care atunci se vedea, cum că un plăcut ca acesta al Preasfintei Treimi este sălăşluit întru luminile cele neînserate, întru împărăţia lui Dumnezeu, unde cu drepţii străluceşte ca soarele, îndulcindu-se la lumina Sfintei Treimi.
După sfîrşitul Cuviosului Maxim, a rămas între cei vii, întru osebită surghiunie, celălalt ucenic Anastasie. Acela a scris cu de-amănuntul viaţa, nevoinţele şi pătimirile părintelui şi învăţătorului său, foarte pe larg, din care s-a adunat pe scurt, cît este destul spre folosul nostru şi spre preamărirea lui Dumnezeu, Celui slăvit între sfinţi, a Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh, Căruia şi de la noi păcătoşii să-I fie cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.