Predică la Duminica Ortodoxiei


Pr. Ilie Cleopa

Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.

Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.

Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: "Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios" (Ibidem, p. 532-533).

Sfîntul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: "În orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi care este scopul lui, bun sau rău". Tot aşa, cînd este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre mîntuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt fel, decît ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).

Fiindcă nu toţi ştiu a citi şi nu pot să se îndeletnicească cu citirea, Părinţii au judecat ca toate faptele lui Hristos vrednice de mărire să le închipuiască pe icoane care ar sluji la scurte amintiri. De multe ori se întîmplă că noi nu gîndim la patimile Mîntuitorului, dar îndată ce vedem icoana răstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mîntuitoarele Lui patimi, cădem şi ne închinăm, nu materialului, ci Celui ce este închipuit, asemenea cum ne închinăm, nu materialului din care este făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuieşte prin ele, adică la puterea Duhului Sfînt ce izvorăşte din ele.

Noi nu ne închinăm materialului din care sunt făcute icoanele. Dacă înaintea noastră se află icoana Domnului, noi ne rugăm, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi ne mîntuieşte!" Iar dacă suntem înaintea icoanei Maicii Domnului: "Fii apărătoarea noastră înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mîntuirea sufletelor noastre!" Iar dacă este icoana mucenicului, de pildă Ştefan, noi zicem: "Sfinte Mare Mucenic Ştefane, care ţi-ai vărsat sîngele pentru Hristos şi ai îndrăznit către Dumnezeu, ca întîiul mucenic, fii apărătorul nostru!" Aşa ne adresăm şi către oricare alt sfînt. Iată încotro trimitem noi rugăciunile noastre prin ajutorul Sfintelor Icoane.

Cînd împăratul iconomah, aidoma sectanţilor noştri, afirma pe nedrept că la cele şase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane şi că despre dînsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie îi scria; "Împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pîine, nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a mînca sau bea. Însă tu ştii, după tradiţie, că acest lucru este necesar pentru întemeierea vieţii. Aşa şi despre icoane era cunoscut din Tradiţie. Înşişi arhiereii aduceau icoane la Sinod şi nici un om iubitor de Hristos nu porneşte la drum şi nu-şi face călătoria fără de icoane. Aşa fac oamenii lucrători de fapte bune şi plăcuţii lui Dumnezeu".

Leonte de Neapole, combătînd pe iudeii care învinuiau pe creştini pentru cinstirea icoanelor le răspunde: "Ne închinăm feţelor de pe icoane şi închipuirilor sfinţilor, nu ca lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice lemn. Şi de s-ar fi şters faţa de pe vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi creştinii, sărutînd cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului, cu sufletul şi cu gîndul nostru sărutăm pe Hristos şi pe sfinţii Lui".

Sfîntul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre închipuirea aducerii lui Isaac ca jertfă de către Avraam, icoana spre care cînd căuta, vărsa din ochii lui lacrimi de umilinţă. El mai vorbeşte şi despre icoana Sfîntului şi Marelui Mucenic Teodor Tiron şi despre icoana lui Hristos. Iar Sfîntul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea descoperirii moaştelor Sfinţilor Mucenici Ghervasie şi Protasie, mărturisea că i s-a arătat lui Apostolul Pavel, aşa cum este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35). Sfîntul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: "Noi credincioşii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci noi arătăm buna închinare şi iubire către acea faţă care este închipuită pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori cînd chipul de pe dînsa se şterge, o ardem ca pe un lucru fără de folos".

După cum Iacob, înainte de sfîrşitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif şi prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ţinea, aşa şi noi credincioşii ne închinăm şi sărutăm icoanele, nu pentru altceva, decît că le sărutăm ca pe copiii şi pe părinţii noştri, ca să le arătăm prin aceasta dragostea noastră sufletească; după cum şi iudeii se închinau Tablelor Legii şi celor doi heruvimi turnaţi din aur, cinstind prin închinare nu piatra şi aurul, ci pe Însuşi Dumnezeu care a poruncit să li se facă acestea.

Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Aşa Sfîntul Metodie de Patara, care a trăit prin veacul al III-lea, scrie: "Închipuirea îngerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale începătoriilor şi ale stăpîniilor, noi le facem întru cinstirea şi slava lui Dumnezeu". Despre icoane scriu şi Clement al Alexandriei şi Tertulian, care au trăit în secolele II-III.

Sfînta Tradiţie vorbeşte şi despre chipul cel nefăcut de mînă dăruit de Mîntuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mînă omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trăit prin secolul III-IV.

În sfîrşit, însuşi pămîntul vorbeşte împotriva sectarilor luptători contra icoanelor, căci şi acum se descoperă icoane, cruci şi simboluri creştine la săpăturile ce se fac în catacombele din Roma, adică în peşterile unde primii creştini se ascundeau din cauza persecuţiilor păgîne şi săvîrşeau acolo slujbe dumnezeieşti şi înmormîntări ale sfinţilor mucenici. Am vizitat catacombele Romei în toamna anului 1977 şi am văzut acolo cele mai vechi icoane ale Mîntuitorului şi imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de învăţaţii arheologi în catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mîntuitorului din catacomba Sfîntului Calist şi Cina cea de taină de la sfîrşitul secolului al II-lea, Închinarea Magilor, Minunea prefacerii apei în vin, Vindecarea orbului din naştere şi altele, aflate tot în catacomba Sfîntului Calist. În catacombele Domitillei şi Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a Patriarhilor şi Proorocilor din Vechiul Testament şi a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfîrşitului veacului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. Dar cea mai veche icoană pe care învăţaţii arheologi o atribuie veacului I al creştinismului este chipul Maicii Domnului care ţine în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra icoanei.

Toate aceste reprezentări, care s-au aflat în catacombele şi în săpăturile bisericilor vechi de sub pămînt, cu o evidenţă indiscutabilă, ne impun să primim şi să credem că au fost cinstite Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale creştinismului. Astfel, în apărarea Sfintelor Icoane ne vorbeşte Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie şi însuşi pămîntul care ne-a păstrat din primele veacuri ale creştinismului multe din ele. În apărarea lor ne vorbesc şi mintea şi inima noastră.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am adus atîtea mărturii din Sfînta Scriptură, din Sfînta Tradiţie, de la Sfinţii Părinţi şi din Istoria Bisericii Creştine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arăta ce este icoana şi ce este idolul. Vă rog să ţineţi minte că "icoana este închipuirea adevăratului Dumnezeu, care într-adevăr există. Iar idolul, sau chipul cioplit este închipuirea dumnezeilor mincinoşi şi născociţi de mintea oamenilor care într-adevăr nu există". De aceea se şi spune că idolul nimic nu este în lume (I Corinteni 8, 4). Deosebirea între idoli şi icoană este ca deosebirea între zi şi noapte, între lumină şi întuneric. Ce însoţire, zice marele Apostol Pavel, este între Biserica lui Dumnezeu şi idoli? (II Corinteni 6, 15-16).

Prin ce se arată cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, după cum învaţă Sfîntul şi Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arată prin aceea că noi nu considerăm icoana ca Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) şi, cinstind icoana, nu ne închinăm lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este închipuit pe icoană, adică lui Dumnezeu, sfinţilor îngeri, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim cu deosebită atenţie chipul patriarhului nostru? Şi văzînd portretul lui nu ne aflăm ca şi cum l-am vedea pe el? Dar dacă vedem în icoană chipul lui Dumnezeu, nu trebuie să-L cinstim?

Dar prin ce se manifestă închinarea la idoli? Închinarea la idoli se manifestă prin aceea că oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură: S-au abătut curînd din calea care am poruncit lor şi au făcut viţel şi s-au închinat lui şi au jertfit lui şi au zis: Iată, Israele, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului (Ieşire 32, 8; III Regi 12, 28-30). Astfel, trebuie să înţelegem că deosebirea între cinstirea Sfintelor Icoane şi închinarea la idoli este ca între lumină şi întuneric şi după cum omul orb nu deosebeşte lumina de întuneric şi pentru dînsul totul este întuneric, aşa şi omul neînţelept şi rătăcit, nu deosebeşte icoanele de idoli, pentru dînsul orice închipuire este idol, măcar de ar fi acel portret chipul tatălui său.

Însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne porunceşte să deosebim cele sfinte şi cele curate de cele nesfinte şi necurate (Levitic 10, 9-10).

Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane şi pentru ce ne trebuie Sfintele Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai întîi în întărirea credinţei, a evlaviei şi trezirea conştiinţei noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor măreţe ale lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 7-9) şi ale sfinţilor Lui, ca noi, căutînd la chipurile lor, să ne îndemnăm a urma viaţa lor (Evrei 13, 7). Icoanele ne ajută pentru exprimarea dragostei noastre către Dumnezeu. Dacă noi din dragoste purtăm la noi portretele rudelor şi ale oamenilor care ne sunt aproape, cu cît mai mult suntem datori să purtăm cu evlavie la noi icoanele Mîntuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor lui Dumnezeu.

Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fără ştiinţă de carte şi pentru copii, sunt ca şi Biblia. Ceea ce în Biblie este tipărit cu litere, aceea pe icoane este zugrăvit cu vopsele. De pildă, despre patimile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi în Biblie cel ce nu ştie carte, însă, privind la icoanele suferinţelor lui Hristos, el va înţelege cu mintea ce este pictat pe icoane şi va simţi mai multă evlavie în inima sa. Biserica lui Hristos cîntă aşa: "Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta oştile îngereşti..." Şi în alt loc zice despre Maica Domnului: "Iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvîntul întrupat, pe Care mărindu-L cu oştirile cereşti, pe tine te fericim".

Iubiţi credincioşi,

Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după fiinţă, ca pe un duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin simboluri. Aşa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri călători (Facere 18, 1-6). L-a văzut pe Dumnezeu şi patriarhul Iacob şi a chemat numele locului aceluia "Vederea lui Dumnezeu" (Facere 32, 30). L-a văzut pe Dumnezeu şi Moise "şi a grăit Dumnezeu către Moise faţă către faţă, ca şi cum ar fi grăit cineva cu prietenul său" (Ieşire 30, 11). Şi a zis Domnul: Auziţi cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al Domnului, în vedenii Mă voi arăta lui şi în somn voi grăi lui. Nu este aşa credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gură către gură grăiesc cu el aievea şi nu prin pilde şi el faţa Domnului vede (Numerii 12, 6-8). L-a văzut pe Dumnezeu şi (Isaia 6, 1-5). Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul. A văzut pe Dumnezeu şi Miheia (III Regi 22, 19). Apoi pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos L-au văzut ucenicii, atît în umilinţă, cît şi în slavă, cît a trăit cu dînşii pe pămînt (Ioan 1, 14; 6, 36).

Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, aşa începe epistola I-a: Ce era din început, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul Vieţii, aceea vă vestim şi Viaţa s-a arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vă vestim viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfînta Evanghelie zice: Şi Cuvîntul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia Născut din Tatăl (Ioan 1, 14).

Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel şi după înălţarea la ceruri. L-a văzut pe Hristos cînd Il prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a văzut şi primul mucenic Ştefan, cînd era ucis cu pietre şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfînt L-au văzut poporul şi Apostolii, la botezul Domnului în chip de porumbel şezînd peste Dînsul Şi glas din cer s-a auzit: Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit (Luca 3, 22). Duhul Sfînt a fost văzut şi în chipul limbilor de foc, la pogorîrea Lui din cer (Fapte 2, 1-4). Încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu şi Sfinţii Lui, precum în descoperirea Sfîntului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).

Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi pot să-L închipuiască pentru întărirea şi învăţătura lor în credinţă. Deci nici un motiv nu pot avea sectanţii, care zic că nimenea nu are voie să închipuiască pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este prima Duminică din Postul Mare, numită "Duminica Ortodoxiei" sau "a Sfintelor Icoane". Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane, întrucît în vremea nostră s-au ridicat în lume multe secte creştine care hulesc icoanele, crucea, biserica, preoţii şi învăţătura apostolică ortodoxă, înşelînd pe mulţi fii ai Bisericii noastre, spre veşnica lor osîndă. Noi vă sfătuim şi vă reamintim învăţătura dogmatică a Bisericii. Închinaţi-vă cu credinţă şi evlavie Sfintelor Icoane şi purtaţi-le în casă, şi oriunde călătoriţi, ca să vă fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, ştiind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele. Faceţi rugăciuni şi acatiste în faţa icoanelor, mergeţi în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi la moaştele sfinţilor noştri, că veţi primi uşurare şi mare ajutor în necazurile vieţii. De asemenea, cinstiţi Sfînta Cruce, pavăza credinţei, şi o purtaţi cu credinţă, că prin ea izgonim pe diavoli şi liniştim pe sectanţii hulitori de Dumnezeu.

A trecut prima săptămînă din Sfîntul Post, numită şi "Săptămîna Mare". Ne bucurăm că bisericile iarăşi s-au umplut de credincioşi, că aţi postit cu toţii şi că alergaţi cu credinţă şi evlavie la Dumnezeu Mîntuitorul şi nădejdea noastră.

Vă îndemn, fraţii mei, să continuaţi a posti Sfîntul Post şi să vă rugaţi, să citiţi cît mai mult şi să faceţi după putere milostenie şi veţi vedea cîtă bucurie şi pace veţi primi în suflet. Dar, mai ales, vă îndemn să vă spovediţi de două ori la duhovnici şi în aceste zile, şi la sfîrşitul Postului Mare, iar care aveţi dezlegare, să primiţi şi Sfînta Împărtăşanie.

Creştinii evlavioşi, mamele, copiii, bătrînii şi bolnavii sunt datori să se spovedească şi să se împărtăşească de două ori în acest mare post. Siliţi-vă la Hristos. El vă cheamă, vă aşteaptă şi vi se dăruieşte în dar tuturor celor ce păzesc poruncile Lui. Nu treceţi cu vederea dragostea şi harul lui Hristos.

Să-L rugăm pe Fiul lui Dumnezeu să întărească dreapta credinţă şi evlavia ortodoxă, ca să biruim cu puterea Lui şi pe diavoli şi pe sectanţii hulitori, şi pe necredincioşi, şi să trăim veşnic în bucuria şi iubirea lui Dumnezeu. Amin.

luni, 10 ianuarie 2011

Sfantul Ioan Rusul Din viata si minunile sale



Cea mai probabila data a nasterii Sfantului Ioan Rusul este anul 1690. Si aceasta pentru ca, la razboaiele care  au inceput la 1711 si s-au  terminat in 1718, a  fost soldat in Armata Tarista a lui Petru cel Mare al Rusiei.
Oastea otomana neinvinsa, trecand din victorie in victorie, raspandise frica in toate neamurile. Sf. Ioan Rusul, alaptat cu izvorul Ortodoxiei de catre parintii sai crestini, lupta acum sa-si apere tara - Rusia, fiind  profund  zguduit de oroarea razboiului - miile de tineri, femei, copii, batrani, care raman morti acolo pe unde trece vijelia, nebunia vrajmasilor iubitori de razboi.
PRIZONIER DE RAZBOI
In luptele pentru dezrobirea Azofului este facut  prizonier impreuna cu mii de alti compatrioti si dus la Constantinopol, iar de aici in tinutul Procopie, aproape de Cezareea Palestinei, in Asia Mica, si este dat in stapanirea unui Aga (ofiter superior) turc, care conducea o tabara militara de ieniceri.
ESTE SILIT A SE LEPADA DE HRISTOS
Osandit sufleteste la dispret, pentru ura turcilor, el nu este decat un "ghiaur", un "necredincios" vrednic de aspre chinuri: il bat cu bete groase de lemn, il lovesc cu picioarele, il scuipa, ii ard parul si pielea capului, il arunca in gunoiul grajdului si il obliga sa traiasca cu animalele.
Suporta toate chinurile cu o staruinta si o barbatie vrednica de mirare. Straluceste astfel pretiosul  sau caracter crestin, lumineaza asemenea soarelui frumusetea cea dinlauntru a celui ce din copilarie s-a predat lui Hristos. La loviturile cu bete, la ocarile si la loviturile cu picioarele ale turcilor, raspunde cu cuvintele Sfantului Apostol Pavel: "Cine poate sa ma desparta de dragostea Hristosului meu? Tristetea sau stramtoarea, prigoana, goliciunea sau robia? Am convingere, credinta si dragoste catre Domnul meu Iisus Hristos, unul  nascut Fiu al lui Dumnezeu si nimic nu ma va desparti de dragostea Lui. Ca rob ascult poruncile Tale, in treburile slugarniciei" - spune Sfantul ofiterului care il silea sa se lepede de Hristos. "Insa in credinta mea in Mantuitorul Hristos, nu-mi esti stapan".
"Imi amintesc coroana de spini, scuiparile, loviturile, palmuirile si moartea pe cruce si sunt bucuros sa primesc si eu cele mai mari si cumplite chinuri; de al meu Iisus Hristos insa nu ma lepad."
Astfel, Sf. Ioan primeste asprele conditii ale vietii martirice, torturile, sederea impreuna cu animalele in staulul care ii amintea de staulul Betleemului, nevointele, posturile, privegherile, rugaciunile fara de numar, incat a imblanzit salbaticia turcilor care, uimiti, il numesc "Sfant".
Prin ingerul Domnului a trimis mancare intr-o farfurie de arama din Procopie, din Asia Mica, la stapanul taberei, Aga, care in acea  vreme se afla la Mecca, in Arabia, iar acesta a mancat-o acolo calda. Intorcandu-se  dupa 3 luni, acesta a aratat celorlalti ofiteri farfuria cu insemnele taberei pe ea.
Aceasta minune facuta de sfantul cu ingaduinta Domnului a oprit ura si neinduplecata manie a chinuitorilor sai. Stralucirea Sa sufleteasca si morala a potolit in cele din urma cruzimea turcilor.
SFARSITUL
Un reazim avea sfantul la toate luptele si o mangaiere in aspra viata a torturilor. Se retragea la rugaciuni, inghenuncheri, privegheri si se impartasea pe ascuns, fata de turci, cu Preacuratele Taine ale Domnului. Sfanta impartasanie din fiecare sambata era marea lui odihna. Stiind ca i s-a apropiat sfarsitul acestei vieti trecatoare, la 27 mai 1730 l-a instiintat pe preotul care avea grija de el, iar acesta i-a adus Sfanta Impartasanie inlauntrul unui mar pe care il scobise. S-a impartasit acolo in grajd pentru ultima data. Robia lui trecatoare si cumplita patimire au luat sfarsit. Sfantul Ioan a trecut catre vesnica bucurie si fericire de indata ce a primit Preacuratele Taine.
INMORMANTAREA
Preotii si crestinii mai de vaza din Procopie au luat trupul sfantului cu invoirea turcilor. Cu emotie si cu lacrimi de adanca cucernicie si evlavie, cel pana mai ieri rob si sclav este ingropat de crestini, turci, armeni asemeni unui stapan. Au ridicat pe umeri acel mult trudit trup si cu lumanari si tamaieri, cu atentie si evlavie l-au dus in cimitirul crestin, la mormantul pregatit, intorcand astfel trupul pamantului mama.
VEDENIA DUMNEZEIASCA
Batranul preot care in fiecare sambata ii asculta suferinta si torturile si care il impartasea cu Sfintele Taine, a vazut in vis pe Sfantul Ioan in noiembrie 1733. Acesta i-a spus ca trupul sau a ramas, cu harul lui Dumnezeu, intact, intreg, neputrezit asa precum il ingropasera; sa-l scoata si sa il aiba ca binecuvantare vesnica a lui Dumnezeu. Dupa sovaielile preotului, din ingaduinta lui Dumnezeu, o lumina cereasca a stralucit deasupra mormantului, asemeni unui stalp de foc. Crestinii au deschis mormantul si o, minune! Trupul sfantului se gasea intact, neputrezit, inmiresmat cu acel parfum dumenzeiesc pe care continua sa-l aiba pana astazi. Cu mare bucurie sufleteasca si evlavie l-au ridicat, au luat in bratele lor acest dar dumnezeiesc - sfintele moaste si l-au dus in biserica unde obisnuia sa privegheze sfantul.
OSAMA PASA ARDE SFINTELE MOASTE
Intr-o infruntare dintre Sultan si Ibrahim al Egiptului, Osama Pasa, trecand prin Procopie - ca trimis al sultanului, arde sfintele moaste, vrand a se razbuna pe crestini. Vazand insa Sfantul trup miscandu-se in mijlocul focului, turcii s-au ingrozit si au fugit, parasind acest lucru nelegiuit pe care il faceau. Dupa plecarea turcilor, in cealalta zi, crestinii au imprastiat carbunii si cenusa si au gasit trupul sfant intreg. Nu patise nimic, era tot mladios si inmiresmat ca si mai inainte. I-a ramas numai o negreala de la jar si de la fum, negreala care o pastreaza pana astazi.
* * *
Un baston!
Cel ce merge in biserica ce adaposteste moastele Sfantului Ioan Rusul vede acolo un dar simplu si saracacios: un baston! Este agatat la locul de inchinaciune din fata raclei Sfantului. Bastonul este al batranei Maria Siaca din Frenaro (Cipru), care timp de 18 ani a avut de suportat o boala asa de grava la coloana, incat era nevoita sa umble cu fata foarte apropiata de pamant.
La 11 august 1978 aproape o suta de locuitori din Cipru organizeaza un pelerinaj la Sfantul Ioan Rusul si este adusa Maria Siaca de catre rudele ei. Aici, la racla sfantului, este ridicata de ceilalti pe brate pentru a se putea inchina sfintelor moaste. Indurerata, batrana priveste fericitul trup al sfintului si plange, cerand putin ajutor dumnezeiesc mult chinuitelor ei batraneti. I-a vazut Sfantul durerea, i-a vazut maretia sufletelui, i-a vazut si credinta.
In fata ochilor tuturor, ceva asemeni unei maini nevazute a apucat-o cu putere de umeri si, incet a inceput sa-i indrepte trupul. Ii trosneste mijlocul si iata! - batrana sta acum dreapta! Consatenii ei plang. Se trag clopotele bisericii. Se face o rugaciune de multumire de catre toti cipriotii, care nu-si mai pot stapani lacrimile. Numai cel ce s-a intamplat sa fie acolo in ceasul in care s-a petrecut minunea poate intelege cu adevarat aceste clipe.
La sfarsit se aude glasul batranei: "Feciorul meu, Sfantul meu, nu am ce sa-ti dau, sunt saraca. Iti las bastonul meu, ca nu-mi mai trebuie pan' la moarte!"
In Cipru ziarele au zis: "Maria Siaca, dupa pelerinajul facut in Grecia la Sfantul Ioan Rusul poate sa-si priveasca acum consatenii in fata, pentru ca aproape 20 de ani era garbovita si nu vedea decat pamantul. Prin minunea Sfantului insa s-a indreptat, iar acum este cu desavarsire bine!"

Apoi Moise a pus toiegele inaintea Domnului, in cortul marturiei. (Numerii 17,7)
 
Minune intamplata unui om de stiinta
Povesteste domnul doctor Matzuros din orasul Limni (de pe aceeasi insula pe care se afla si biserica cu sfintele moaste ale Sfintului Ioan) catre I.P.S. Hrisostom, mitropolitul Halkidei.
"Prea Sfintite, nu sunt un habotnic, un nestiutor de carte; sunt medic, iar mai inainte eram ateu. M-am imbolnavit. Analize, examinatii, iese diagnosticul: cancer la intestinul gros. Confratii doctori imi spun adevarul: am cancer in forma avansata (metastaza), intr-un loc care aproape sigur conduce la moarte.
Ma gaseam in cladirea fundatiei "Pantocrator" din Atena, unde sint ingrijiti bolnavii de cancer. Dupa instiintarea pe care am primit-o despre boala mea, pe cind ma gaseam singur, intins pe pat, mi-am venit in sine si mi-am intors mintea, sufletul si inima catre Dumnezeu, in care nu credeam. M-am ridicat pe marginea patului, cu picioarele pe podea; vorbeam singur, ma rugam lui Dumnezeu, ii ceream sa ia aminte la mine: "Dumnezeul meu, am spus, nu credeam in Tine, spuneam ca totul este un basm. Omul si stiinta imi spuneam ca sint totul. Primeste pocainta mea si, daca ma consideri vrednic, vindeca-mi boala prin sfintul al carui trup intreg il avem aici, aproape de noi." Cineva bate la usa. Il poftesc sa intre. Usa se deschide si intra un medic tinar, frumos, binevoitor.
- Ce faci ,doctore, m-a intrebat, cum iti merge?
- Ce sa fac, frate, sa spun adevarul - mor.
- Nu, doctore, nu mori. O sa iau eu tot ce ai rau inauntru.
- Cine esti tu tinere? Mie mi-a albit parul in aceasta stiinta si cunosc ce am.
- Sint acela pe care l-ai cerut mai inainte. La revedere, doctore!

Am iesit imediat pe hol si am intrebat daca a vazut cineva pe acel doctor tinar. Ceilalti medici mi-au spus: "Confrate draga, din necazul pe care il ai, intr-o clipa ai vazut acel vis". Insa nu, eram sigur ca dupa rugaciune il vazusem pe Sfintul. Vazind ca nu glumesc si ca insist, mi s-au facut iarasi analizele si examinari. La urmatoarele analize cancerul disparuse. Citi si citi n-au vazut apoi cele doua plicuri cu analizele: cele cu cancer si, dupa intimplarea istorisita mai sus,fara cancer!

" Prea Sfintite, nu sint habotnic... Am vazut pe Sfintul... M-a vindecat..."

10 aprilie 1964

"Dumnezeu insusi a dat oamenilor stiinta vindecarii, ca sa se mareasca intru leacurile Sale cele minunate... In boala ta nu fi nebagator de seama, ci te roaga Domnului si El te va tamadui." (Intelepciunea lui Iisus Sirah 38,6-9)
 
Ca in cartea de religie
Intr-unul din cele doua spitale pentru copii din Atena, o mama sta zi si noapte la capatiiul copilului sau pe care l-au adus urgent din Patra deoarece afectiunea cronica a acestuia - paralizia membrelor inferioare - s-a agravat in ultimele zile. La spital insa, de ani de zile se aplica permanent tratamentul cunoscut (lipseste calciul din organismul copilului)...
Intr-o dupa-amiaza, cind soarele era aproape de apus si foarte putine raze mai luminau salonul spitalului, mama si-a amintit cum mergea la o bisericuta a Maicii Domnului, pe o inaltime afara din Patra, si se ruga aprinzind candelele, citeodata cu sotul, citeodata cu copiii... Mintea ei zboara la bisericuta si se roaga: "Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu, Maica dulce care si tu ai suferit, ajuta-mi copilul. Trimite un sfint, vezi-l pe sarmanul meu cum se chinuieste, neputind sta pe picioarele lui. Ajuta-l Preasfinta, pe copilasul meu chinuit".
- Mama, ce spui, cu cine vorbesti?
- Gheorghita, copilul mamei, iti amintesti cum citeai la religie ca Domnul nostru cind traia acolo, in Palestina, deschidea ochii orbilor, ridica pe cei paralizati si-i facea sa mearga, invia morti? Spune-i Gheorghita, ca pe tine te asculta, ca tu esti copil bun, spune-i lui Hristos sa te faca bine.
Copilul suferind se uita cu privirea lui nevinovata la mama, la soarele care apune; priveste sus si privirea i se pierde catre ceruri. Noaptea urmatoare Gheorghita a vazut in vis un cavaler frumos, calare pe o mindrete de cal. S-a oprit in fata lui si i-a spus:
- Ridica-te, fa un salt si urca pe calul meu!
- Dar eu sint paralizat, nu ma pot ridica si nu ma pot tine drept pe picioarele mele.
- Da-mi mina, Gheorghita, urca pe calul meu. Eu sint Sfintul Ioan din Rusia. M-a trimis Domnul sa-ti aduc harul Sau si puterea Lui sa te vindeci.

Pe jumatate adormit, copilul se chinuie sa se ridice in picioare. Se trezeste mama si-l prinde in brate ca sa nu cada de pe pat.
- Mama, tine-ma, Sfintul Ioan din Rusia mi-a spus sa ma ridic.
Dimineata, asistenta care fusese de serviciu in acea noapte ii spune profesorului doctor ca acel copil paralizat din Patra, acum paseste. Doctorul vine, il examineaza: loveste cu ciocanelul genunchii copilului, ii inteapa picioarele cu acul si organismul reactioneaza exact.
Copilul era vindecat.
"Mergeti, le-a spus profesorul, si Dumnezeu sa fie cu voi".

Lasati copiii si nu-i opriti sa vina la Mine, ca a unora ca acestia este imparatia cerurilor... De nu va veti intoarce si nu veti fi precum pruncii, nu veti intra in imparatia cerurilor.(Matei 19,14;18,3)
 
"Sfinte Ioane, ma urasti?"
Au trecut 8 ani de la ziua nuntii lor. In zadar au asteptat insa domnul Ghiorgos K. si sotia sa sa le vina pe lume un copil. Inima lor este arsa de o tristete adinca si de nevindecat. Ce jalnica este viata pentru o femeie care nu are copii, care nu este mama! Sotul, intristat si el, incearca sa-i dea curaj: "Ai rabdare, ii spune, asta-i voia Domnului; cu lacrimi si suparare nu poti sa schimbi nimic. Scopul nuntii nu este numai dobindirea copiilor, ci si cresterea noastra duhovniceasca, unirea aici si in vesnicie cu Dumnezeu ".
Doamna Arhondula staruia insa sa se roage, sa se roage din toata puterea sufletului ei. De mica, mama o invatase sa se roage totdeauna pentru ca, spunea, adevaratii oameni se roaga din toata inima si rugaciunea ii inarmeaza cu rabdare si perseverenta in luptele grele ale vietii. Mersese de multe ori cu familia si la biserica Sfintului Ioan. Dupa casatorie se ruga adesea:
"Mare Sfinte Ioane, te rog, te implor, mijloceste catre Domnul nostru si roaga-L sa ma invredniceasca sa devin si eu mama. Oamenii si stiinta lor mi-au spus ca eu nu voi fi niciodata mama. Bratele mele vor ramine goale, casa intunecoasa, inima mea indurerata. Eu, Sfinte Ioane, voi astepta raspunsul din Ceruri, sa-mi daruiasca Dumnezeu un copilas, sa-mi umple casa, inima si viata intreaga de bucurie. O sa astept, Mare Sfinte Ioane..."
Iarna lui 1979. Posomorita, doamna Arhondula incearca sa-si adune gindurile si sa se roage. Nu poate insa, este istovita si simte ceva urit inauntrul ei. Ar vrea sa plinga, sa strige, sa ameninte. Se intoarce, vede pe perete icoana Sfintului Ioan si izbucneste in lacrimi: "Ce ti-am facut eu, Sfinte Ioane, de ce ma urasti? De ce Dumnezeu nu vrea sa-mi dea aceasta bucurie? Sfinte Ioane, ma urasti?"
Noaptea urmatoare se aud pasi urcind scarile ce duc catre casa lor si cineva bate la usa. S-au trezit amindoi, si ea si sotul. A iesit doamna sa deschida. In intunericul de afara vede o lumina avind chipul Sfintului Ioan:
"Arhondula, ce rugaciune a fost aceea pe care ai facut-o aseara? Sfintii nu urasc pe nimeni. Nu este insa voia lui Dumnezeu sa dobindesti acum copii. Vor mai trece doi ani si va veni si aceasta bucurie".
A disparut lumina, s-a stins si ecoul glasului Sfintului. Au trecut cei doi ani, apoi a venit si bucuria de la Dumnezeu: primul, al doilea si al treilea copil. Glasurile lor duioase au umplut de fericire casa si inimile parintilor.

"Strigat-au dreptii si Domnul i-a auzit, si din toate necazurile lor i-a izbavit." (Psalmul 33,16)
 
"Asa sunt uitati prietenii?"
De fiecare data cind imi amintesc sau aud aceste cuvinte, povesteste preotul bisericii, ma cuprinde veselia si rid impreuna cu batrinul pensionar Nicolae, fost muncitor la o fabrica din zona Pireului. Mos Nicolae (purtind de mai bine de 20 de ani niste ochelari cu lentile groase si vechi, aproape fara nici un fir de par in cap), in discutiile lui, in rugaciunile lui, il numeste pe Sfintul Ioan prieten si intr-adevar il are ca pe un prieten. Este asa de copilareasca simplitatea si naivitatea lui!
"Am venit si anul asta, parinte, am venit sa-l salut pe Prietenul meu. De ani de zile sintem prieteni! Si cum sa nu fie asa, daca imi implineste imediat tot ceea ce ii cer?"
Intr-un an batrinul Nicolae a venit suparat, cu o adinca mihnire in suflet. A intrat in biserica, nu ne-a salutat ci s-a dus direct la racla cu sfintele moaste. Cind si-a terminat de spus "of"-ul catre Sfintul a venit si mi-a zis: "Ce vreti, azi am mare suparare, adica ce zic eu astazi, ca o am de ieri dimineata. Ieri, pe la ora 10, am cumparat
o bucata de ficat de miel si i-am spus nevestei sa-l puna la tigaie, iar eu am alergat la bacanie sa cumpar putin vin. La semafor, unde m-am oprit si asteptam sa se faca verde, am auzit in spatele meu un glas:
- Asa sint uitati prietenii?
Eram singur. Ma uit in spate - nimeni. Sus la balcoane - nimeni; glasul insa il auzisem foarte aproape de mine. S-a aprins lumina verde, am traversat, am intrat in bacanie; aici se auzeau niste cintari bisericesti minunate.
- Frumoasa caseta cu cintari - ii zic vinzatorului.
- Nu-i caseta mos Nicolae, se transmite Sfinta Liturghie la radio. Astazi este sarbatoarea Sfintului Ioan Rusul, in Evvia, slujesc acolo 6 arhierei, dupa cum a spus prezentatorul.
N-am mai cumparat nimic. Am iesit, am traversat pe rosu. Si acum am in urechi claxoanele, frinele, strigatele soferilor. Am ridicat amindoua miinile in sus si le-am facut semn sa opreasca toti, sa pot traversa.
Ce sa fac? N-am mincat de ieri nimic, nici nu vreau sa maninc. Putin lucru este sa-ti spuna un sfint ca l-ai uitat?
Pot sa-i mai zic acuma prieten?

Da, mos Nicolae, i-ai fost si ii vei fi prieten. Macar sa ajungem si noi la simplitatea si la curatia inimii tale.

11 aprilie 1985

" Voi sinteti prietenii Mei, daca faceti ceea ce va poruncesc. De acum nu va mai zic slugi, ...ci v-am numit pe voi prieteni, pentru ca toate cite am auzit de la Tatal Meu vi le-am facut cunoscute." (Ioan 15,14-15)
 
"Ioan Rusul"
Aproape 2 ore se rugase plingind dl. Constantin Polihronie, mare functionar de stat, in fata raclei cu moastele Sfintului. Era imbracat numai in pijama si un taxi il astepta la poarta bisericii.
Cind a terminat, a pornit incet spre iesire, tirindu-si pantofii pe podea. L-am oprit putin, povesteste preotul bisericii, sa-l intreb, daca vrea sa ne spuna, de ce a plins atita, de ce venise asa imbracat la biserica si daca nu cumva dorea o camera sa se odihneasca putin.
- Nu, parinte, m-a odihnit pentru multi ani Sfintul, acest mare si facator de minuni doctor caruia ii slujiti. Astazi de dimineata a venit la spital sotia mea sa ma vada. De mai bine de 10 ani nu mai stateam drept, asa cum sint acum. Din cauza unei afectiuni cronice a sistemului nervos si a unei boli prin care am trecut, mi-am subrezit atit de mult sanatatea incit am fost nevoit sa ies la pensie inainte de termen si sa ma internez in spital. La 2 ani dupa aceasta aveam picioarele paralizate mai mult de 80%. Paralizia, starea sufleteasca rea, deznadejdea ma dusesera aproape de moarte.
Astazi, asadar, cind a venit sotia la spital sa ma vada, m-a gasit dormind si nu m-a trezit, ci s-a asezat pe un scaun alaturi de patul meu. Pentru citeva clipe a prins-o somnul. Vede in vis cum in salonul vecin se facea vizita doctorilor. In mijlocul lor a zarit pe unul tinar, strain. Sotia mea s-a apropiat de el si i-a zis:
- Doctore, sinteti strain? Va vad pentru prima data la spital. Va rog, in salonul de alaturi zace sotul meu, paralizat de 10 ani. Doctorii mi-au spus adevarul: o sa- mi pierd tovarasul de viata, o sa-mi pierd singurul sprijin. Sotul meu o sa moara.
- Mergeti doamna, asteptati, il voi vedea si pe sotul dumneavoastra.
- Da, doctore, astept; spuneti-mi daca vreti numele dumneavoastra.
- Ioan Rusul, i-a raspuns.
S-a trezit si a sarit de pe scaun! Ma vede cum incerc singur sa ma ridic, sprijinit pe coate.
- Ajuta-ma, ii zic, cineva ma tine de subsuori si ma ridica, ajuta-ma si tu.
M-am ridicat in picioare, pe podea. Plinsul sotiei a facut sa se adune in jurul nostru doctorii si asistentele medicale. Doctorul responsabil al sectiei, un crestin cu adevarat credincios, a fost profund miscat cind a auzit de la sotia mea cele petrecute si mi-a spus:
- Domnule Polihronie, nu cereti sa va schimbati pijamaua, luati un taxi si mergeti la biserica vindecatorului dumneavoastra, la sfintul Ioan, in Evvia, unde se afla sfintele moaste intregi. Mergeti, multumiti-i din suflet si veniti apoi sa va facem externarea care de aceasta data - lucru rar, desigur - este semnata nu de un doctor ci de un sfint. Cred tot ceea ce spun si ca crestin si ca medic. Deasupra stiintei noastre este atotputernicia lui Dumnezeu si a Sfintilor Sai...
Acestea mi-a spus, parinte. Acestea le vedeti. Dati-mi si sfintia voastra binecuvintare.
Acestea le-a spus, acestea le-am vazut la acest om binecuvintat care, cu ochii plini de lacrimi nu stia cum sa-i mai multumeasca Sfintului.

22 februarie 1984
* * *
Dupa multe peregrinari, moastele Sfintului Ioan au ajuns pe insula Evvia, in actualul oras Procopie. Aici s-a ridicat o noua biserica, a carei constructie s-a terminat in anul 1951 si care adaposteste astazi racla cu sfintele moaste ce izvorasc tuturor celor ce alearga cu credinta la ajutorul Sfintului, nesecat riu de tamaduiri si alinari ale suferintelor celor trupesti si sufletesti.

Pomenirea Sfintului Ioan se savirseste in fiecare an la data de 27 mai.

Sfinte Mucenice Ioane, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu