Predică la Duminica Ortodoxiei


Pr. Ilie Cleopa

Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.

Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.

Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: "Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios" (Ibidem, p. 532-533).

Sfîntul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: "În orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi care este scopul lui, bun sau rău". Tot aşa, cînd este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre mîntuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt fel, decît ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).

Fiindcă nu toţi ştiu a citi şi nu pot să se îndeletnicească cu citirea, Părinţii au judecat ca toate faptele lui Hristos vrednice de mărire să le închipuiască pe icoane care ar sluji la scurte amintiri. De multe ori se întîmplă că noi nu gîndim la patimile Mîntuitorului, dar îndată ce vedem icoana răstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mîntuitoarele Lui patimi, cădem şi ne închinăm, nu materialului, ci Celui ce este închipuit, asemenea cum ne închinăm, nu materialului din care este făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuieşte prin ele, adică la puterea Duhului Sfînt ce izvorăşte din ele.

Noi nu ne închinăm materialului din care sunt făcute icoanele. Dacă înaintea noastră se află icoana Domnului, noi ne rugăm, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi ne mîntuieşte!" Iar dacă suntem înaintea icoanei Maicii Domnului: "Fii apărătoarea noastră înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mîntuirea sufletelor noastre!" Iar dacă este icoana mucenicului, de pildă Ştefan, noi zicem: "Sfinte Mare Mucenic Ştefane, care ţi-ai vărsat sîngele pentru Hristos şi ai îndrăznit către Dumnezeu, ca întîiul mucenic, fii apărătorul nostru!" Aşa ne adresăm şi către oricare alt sfînt. Iată încotro trimitem noi rugăciunile noastre prin ajutorul Sfintelor Icoane.

Cînd împăratul iconomah, aidoma sectanţilor noştri, afirma pe nedrept că la cele şase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane şi că despre dînsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie îi scria; "Împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pîine, nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a mînca sau bea. Însă tu ştii, după tradiţie, că acest lucru este necesar pentru întemeierea vieţii. Aşa şi despre icoane era cunoscut din Tradiţie. Înşişi arhiereii aduceau icoane la Sinod şi nici un om iubitor de Hristos nu porneşte la drum şi nu-şi face călătoria fără de icoane. Aşa fac oamenii lucrători de fapte bune şi plăcuţii lui Dumnezeu".

Leonte de Neapole, combătînd pe iudeii care învinuiau pe creştini pentru cinstirea icoanelor le răspunde: "Ne închinăm feţelor de pe icoane şi închipuirilor sfinţilor, nu ca lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice lemn. Şi de s-ar fi şters faţa de pe vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi creştinii, sărutînd cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului, cu sufletul şi cu gîndul nostru sărutăm pe Hristos şi pe sfinţii Lui".

Sfîntul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre închipuirea aducerii lui Isaac ca jertfă de către Avraam, icoana spre care cînd căuta, vărsa din ochii lui lacrimi de umilinţă. El mai vorbeşte şi despre icoana Sfîntului şi Marelui Mucenic Teodor Tiron şi despre icoana lui Hristos. Iar Sfîntul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea descoperirii moaştelor Sfinţilor Mucenici Ghervasie şi Protasie, mărturisea că i s-a arătat lui Apostolul Pavel, aşa cum este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35). Sfîntul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: "Noi credincioşii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci noi arătăm buna închinare şi iubire către acea faţă care este închipuită pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori cînd chipul de pe dînsa se şterge, o ardem ca pe un lucru fără de folos".

După cum Iacob, înainte de sfîrşitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif şi prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ţinea, aşa şi noi credincioşii ne închinăm şi sărutăm icoanele, nu pentru altceva, decît că le sărutăm ca pe copiii şi pe părinţii noştri, ca să le arătăm prin aceasta dragostea noastră sufletească; după cum şi iudeii se închinau Tablelor Legii şi celor doi heruvimi turnaţi din aur, cinstind prin închinare nu piatra şi aurul, ci pe Însuşi Dumnezeu care a poruncit să li se facă acestea.

Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Aşa Sfîntul Metodie de Patara, care a trăit prin veacul al III-lea, scrie: "Închipuirea îngerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale începătoriilor şi ale stăpîniilor, noi le facem întru cinstirea şi slava lui Dumnezeu". Despre icoane scriu şi Clement al Alexandriei şi Tertulian, care au trăit în secolele II-III.

Sfînta Tradiţie vorbeşte şi despre chipul cel nefăcut de mînă dăruit de Mîntuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mînă omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trăit prin secolul III-IV.

În sfîrşit, însuşi pămîntul vorbeşte împotriva sectarilor luptători contra icoanelor, căci şi acum se descoperă icoane, cruci şi simboluri creştine la săpăturile ce se fac în catacombele din Roma, adică în peşterile unde primii creştini se ascundeau din cauza persecuţiilor păgîne şi săvîrşeau acolo slujbe dumnezeieşti şi înmormîntări ale sfinţilor mucenici. Am vizitat catacombele Romei în toamna anului 1977 şi am văzut acolo cele mai vechi icoane ale Mîntuitorului şi imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de învăţaţii arheologi în catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mîntuitorului din catacomba Sfîntului Calist şi Cina cea de taină de la sfîrşitul secolului al II-lea, Închinarea Magilor, Minunea prefacerii apei în vin, Vindecarea orbului din naştere şi altele, aflate tot în catacomba Sfîntului Calist. În catacombele Domitillei şi Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a Patriarhilor şi Proorocilor din Vechiul Testament şi a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfîrşitului veacului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. Dar cea mai veche icoană pe care învăţaţii arheologi o atribuie veacului I al creştinismului este chipul Maicii Domnului care ţine în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra icoanei.

Toate aceste reprezentări, care s-au aflat în catacombele şi în săpăturile bisericilor vechi de sub pămînt, cu o evidenţă indiscutabilă, ne impun să primim şi să credem că au fost cinstite Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale creştinismului. Astfel, în apărarea Sfintelor Icoane ne vorbeşte Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie şi însuşi pămîntul care ne-a păstrat din primele veacuri ale creştinismului multe din ele. În apărarea lor ne vorbesc şi mintea şi inima noastră.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am adus atîtea mărturii din Sfînta Scriptură, din Sfînta Tradiţie, de la Sfinţii Părinţi şi din Istoria Bisericii Creştine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arăta ce este icoana şi ce este idolul. Vă rog să ţineţi minte că "icoana este închipuirea adevăratului Dumnezeu, care într-adevăr există. Iar idolul, sau chipul cioplit este închipuirea dumnezeilor mincinoşi şi născociţi de mintea oamenilor care într-adevăr nu există". De aceea se şi spune că idolul nimic nu este în lume (I Corinteni 8, 4). Deosebirea între idoli şi icoană este ca deosebirea între zi şi noapte, între lumină şi întuneric. Ce însoţire, zice marele Apostol Pavel, este între Biserica lui Dumnezeu şi idoli? (II Corinteni 6, 15-16).

Prin ce se arată cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, după cum învaţă Sfîntul şi Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arată prin aceea că noi nu considerăm icoana ca Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) şi, cinstind icoana, nu ne închinăm lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este închipuit pe icoană, adică lui Dumnezeu, sfinţilor îngeri, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim cu deosebită atenţie chipul patriarhului nostru? Şi văzînd portretul lui nu ne aflăm ca şi cum l-am vedea pe el? Dar dacă vedem în icoană chipul lui Dumnezeu, nu trebuie să-L cinstim?

Dar prin ce se manifestă închinarea la idoli? Închinarea la idoli se manifestă prin aceea că oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură: S-au abătut curînd din calea care am poruncit lor şi au făcut viţel şi s-au închinat lui şi au jertfit lui şi au zis: Iată, Israele, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului (Ieşire 32, 8; III Regi 12, 28-30). Astfel, trebuie să înţelegem că deosebirea între cinstirea Sfintelor Icoane şi închinarea la idoli este ca între lumină şi întuneric şi după cum omul orb nu deosebeşte lumina de întuneric şi pentru dînsul totul este întuneric, aşa şi omul neînţelept şi rătăcit, nu deosebeşte icoanele de idoli, pentru dînsul orice închipuire este idol, măcar de ar fi acel portret chipul tatălui său.

Însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne porunceşte să deosebim cele sfinte şi cele curate de cele nesfinte şi necurate (Levitic 10, 9-10).

Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane şi pentru ce ne trebuie Sfintele Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai întîi în întărirea credinţei, a evlaviei şi trezirea conştiinţei noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor măreţe ale lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 7-9) şi ale sfinţilor Lui, ca noi, căutînd la chipurile lor, să ne îndemnăm a urma viaţa lor (Evrei 13, 7). Icoanele ne ajută pentru exprimarea dragostei noastre către Dumnezeu. Dacă noi din dragoste purtăm la noi portretele rudelor şi ale oamenilor care ne sunt aproape, cu cît mai mult suntem datori să purtăm cu evlavie la noi icoanele Mîntuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor lui Dumnezeu.

Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fără ştiinţă de carte şi pentru copii, sunt ca şi Biblia. Ceea ce în Biblie este tipărit cu litere, aceea pe icoane este zugrăvit cu vopsele. De pildă, despre patimile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi în Biblie cel ce nu ştie carte, însă, privind la icoanele suferinţelor lui Hristos, el va înţelege cu mintea ce este pictat pe icoane şi va simţi mai multă evlavie în inima sa. Biserica lui Hristos cîntă aşa: "Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta oştile îngereşti..." Şi în alt loc zice despre Maica Domnului: "Iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvîntul întrupat, pe Care mărindu-L cu oştirile cereşti, pe tine te fericim".

Iubiţi credincioşi,

Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după fiinţă, ca pe un duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin simboluri. Aşa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri călători (Facere 18, 1-6). L-a văzut pe Dumnezeu şi patriarhul Iacob şi a chemat numele locului aceluia "Vederea lui Dumnezeu" (Facere 32, 30). L-a văzut pe Dumnezeu şi Moise "şi a grăit Dumnezeu către Moise faţă către faţă, ca şi cum ar fi grăit cineva cu prietenul său" (Ieşire 30, 11). Şi a zis Domnul: Auziţi cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al Domnului, în vedenii Mă voi arăta lui şi în somn voi grăi lui. Nu este aşa credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gură către gură grăiesc cu el aievea şi nu prin pilde şi el faţa Domnului vede (Numerii 12, 6-8). L-a văzut pe Dumnezeu şi (Isaia 6, 1-5). Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul. A văzut pe Dumnezeu şi Miheia (III Regi 22, 19). Apoi pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos L-au văzut ucenicii, atît în umilinţă, cît şi în slavă, cît a trăit cu dînşii pe pămînt (Ioan 1, 14; 6, 36).

Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, aşa începe epistola I-a: Ce era din început, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul Vieţii, aceea vă vestim şi Viaţa s-a arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vă vestim viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfînta Evanghelie zice: Şi Cuvîntul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia Născut din Tatăl (Ioan 1, 14).

Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel şi după înălţarea la ceruri. L-a văzut pe Hristos cînd Il prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a văzut şi primul mucenic Ştefan, cînd era ucis cu pietre şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfînt L-au văzut poporul şi Apostolii, la botezul Domnului în chip de porumbel şezînd peste Dînsul Şi glas din cer s-a auzit: Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit (Luca 3, 22). Duhul Sfînt a fost văzut şi în chipul limbilor de foc, la pogorîrea Lui din cer (Fapte 2, 1-4). Încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu şi Sfinţii Lui, precum în descoperirea Sfîntului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).

Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi pot să-L închipuiască pentru întărirea şi învăţătura lor în credinţă. Deci nici un motiv nu pot avea sectanţii, care zic că nimenea nu are voie să închipuiască pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este prima Duminică din Postul Mare, numită "Duminica Ortodoxiei" sau "a Sfintelor Icoane". Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane, întrucît în vremea nostră s-au ridicat în lume multe secte creştine care hulesc icoanele, crucea, biserica, preoţii şi învăţătura apostolică ortodoxă, înşelînd pe mulţi fii ai Bisericii noastre, spre veşnica lor osîndă. Noi vă sfătuim şi vă reamintim învăţătura dogmatică a Bisericii. Închinaţi-vă cu credinţă şi evlavie Sfintelor Icoane şi purtaţi-le în casă, şi oriunde călătoriţi, ca să vă fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, ştiind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele. Faceţi rugăciuni şi acatiste în faţa icoanelor, mergeţi în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi la moaştele sfinţilor noştri, că veţi primi uşurare şi mare ajutor în necazurile vieţii. De asemenea, cinstiţi Sfînta Cruce, pavăza credinţei, şi o purtaţi cu credinţă, că prin ea izgonim pe diavoli şi liniştim pe sectanţii hulitori de Dumnezeu.

A trecut prima săptămînă din Sfîntul Post, numită şi "Săptămîna Mare". Ne bucurăm că bisericile iarăşi s-au umplut de credincioşi, că aţi postit cu toţii şi că alergaţi cu credinţă şi evlavie la Dumnezeu Mîntuitorul şi nădejdea noastră.

Vă îndemn, fraţii mei, să continuaţi a posti Sfîntul Post şi să vă rugaţi, să citiţi cît mai mult şi să faceţi după putere milostenie şi veţi vedea cîtă bucurie şi pace veţi primi în suflet. Dar, mai ales, vă îndemn să vă spovediţi de două ori la duhovnici şi în aceste zile, şi la sfîrşitul Postului Mare, iar care aveţi dezlegare, să primiţi şi Sfînta Împărtăşanie.

Creştinii evlavioşi, mamele, copiii, bătrînii şi bolnavii sunt datori să se spovedească şi să se împărtăşească de două ori în acest mare post. Siliţi-vă la Hristos. El vă cheamă, vă aşteaptă şi vi se dăruieşte în dar tuturor celor ce păzesc poruncile Lui. Nu treceţi cu vederea dragostea şi harul lui Hristos.

Să-L rugăm pe Fiul lui Dumnezeu să întărească dreapta credinţă şi evlavia ortodoxă, ca să biruim cu puterea Lui şi pe diavoli şi pe sectanţii hulitori, şi pe necredincioşi, şi să trăim veşnic în bucuria şi iubirea lui Dumnezeu. Amin.

duminică, 9 ianuarie 2011

„Nu vă amăgiţi: Nici desfrînaţii,... nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii,... nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu" (I Cor.6,9)
Terminologie. În limba română există doi termeni care încearcă să definească un spectru larg al relaţiilor interumane: iubire şi dragoste. Putem vorbi despre o oarecare carenţă în terminologia limbii noastre în acest domeniu, întrucît în limba greacă, limba în care au fost scrise toate cărţile Noului Testament, această complexă relaţionare interumană se defineşte prin trei termeni:
a) Eros + iubire senzuală, trupească;
b) Filia - iubire amicală, prietenie, iubire frăţească, general-umană;
c) Agape - iubire spirituală, maternă, filială, fraternă, duhovnicească, divină.
Cînd se vorbeşte despre relaţiile conjugale dintre soţ şi soţie este folosit primul termen, adică eros, de unde va apărea noţiunea de erotică. Dacă se încearcă definirea raporturilor normale şi corecte între persoane, se foloseşte filia: de aici avem noţiunea de filiaţie. Iar dacă se face referire la comuniunea dintre om şi Dumnezeu, dar şi între oameni în cel mai înalt grad posibil, se foloseşte ultimul termen, cel de agape. În Biblia grecească, atunci cînd se arată că Dumnezeu este iubire (I Ioan 4,8), se foloseşte tocmai acest termen: Theos agapi estin.
Toate aceste feluri de iubire sînt rînduite de Dumnezeu şi se referă la lucruri concrete în viaţa sau existenţa omului, ceea ce vom incerca să definim în continuare. De exemplu, Căsătoria şi sexualitatea soţilor sînt daruri naturale şi nepăcătoase: „Taina aceasta mare este" (Ef.5,32) şi „Ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă" (Mt.19,5). Astfel, căsătoria este unirea inseparabilă, trupească şi sufletească, dintre două persoane (bărbat şi femeie) prin Sfînta Taină a Cununiei, scopul ei fiind desăvîrşirea soţilor prin iubire, naşterea de prunci, păzirea de desfrînare.
Fecioria este curăţia trupului, castitatea, adică înfrînarea totală de la relaţiile sexuale pînă la căsătorie. Ea este virtutea trupească a tinerilor înţelepţi, curajoşi şi întregi la minte. În monahism fecioria este cea mai înaltă virtute. Sfinţii Părinţi vorbesc despre păstrarea spirituală a fecioriei chiar şi în cadrul familiei; nu este vorba aici despre abstinenţa totală a soţilor, ci despre păzirea de la excese sau obsesii sexuale.
Desfrînarea este cel mai mare păcat săvîrşit cu trupul: «Fugiţi de desfrînare! Orice păcat pe care-l va săvîrşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrînării păcătuieşte în însuşi trupul său»(I Cor.6,18). Iar trupul este destinat a fi «templul Duhului Sfînt»(I Cor.6,19).
Desfrînarea este oprită de Dumnezeu prin porunca a şaptea din Decalog: „Să nu fii desfrînat" (Ieşire 20,14). Adică, opreşte legăturile trupeşti păcătoase: curvia, preacurvia sau adulterul (relaţii extraconjugale), masturbaţia sau onanismul, pornografia, prostituţia, violul şi practicile homosexuale.
Sodomia sau homosexualitatea este anomalia care constă în atracţia sexuală perversă faţă de indivizi de acelaşi sex, adică distorsionarea funcţiei pasionale (fireşti) a omului, adică atracţia bărbatului către bărbat şi a femeii către femeie. Este o nebunie şi o scîrboşenie care nu-şi are nici o explicaţie antropologică, socială şi interpersonală.
Dumnezeu a binecuvîntat iubirea conjugală. Însuşi Dumnezeu a binecuvîntat familia şi relaţiile intime din cadrul ei. Deci sexualitatea soţilor nu este păcat, ci binecuvînatre şi dar dumnezeiesc. Dar cu rînduială. Dumnezeu le spune primilor oameni în Eden: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pămîntul!" (Facere 1,28). „Creşteţi", adică desăvîrşiţi-vă, maturizaţi-vă şi urcaţi din treaptă în treaptă spre Mine, Binele Suprem; „Înmulţiţi-vă", adică desăvîrşiţi-vă în iubire dînd naştere şi altor fiinţe umane capabile să răspundă chemării iubirii dumnezeieşti! Deci acest dar al sexualităţii apare din perspectivă dumnezeiască nu ca fiind scop în sine, ci mijloc procreativ şi de unire între două persoane care se iubesc, în Taina Căsătoriei, desigur. Căci scopul căsătoriei acesta este: desăvîrşirea soţilor în iubire, naşterea de prunci (rod al dragostei părinţilor) şi paza în faţa ispitei desfrînării. Dacă omul ajunge obsedat sexual, fiind permanent cu gîndul şi fapta spre desfrînare, adică să-şi canalizeze toate forţele şi energiile intelectuale şi fizice spre aceasta, neglijează de fapt darul dumnezeiesc dat omului. Chiar mai mult: îl distorsionează, îl schimonoseşte şi îl dezumanizează.
La fel se întîmplă şi cu celelalte daruri divine: mîncăm sau bem ca să trăim, nu trăim ca să mîncăm şi să bem cu şi fără rost. Alimentele, vinul sau apa sînt elemente prin care ne susţinem viaţa biologică şi nu trebuie să devină scop în sine. De asemenea, sexualitatea are scop bine stabilit de Dumnezeu şi timpul lui, nu oricînd şi nu oricum. Cum spune şi proverbul popular: „Toate la timpul lor!". Nu oricînd şi nu fără rînduială, cum spune şi Eccleziastul: „Pentru orice lucru este un timp şi o judecată" (Eccleziastul 8,6). Aceasta de fapt este Ortodoxia: măsura în toate, rînduială în viaţă. Aceasta vrea de la noi Dumnezeu.
Curvia – cel mai mare păcat săvârşit cu trupul. Căderea în păcat a condus la folosirea pătimaşă a trupului, deci şi la dezordinea şi imoralitatea curviei. Desfrînarea sau curvia este cel mai mare păcat săvîrşit cu trupul: „Fugiţi de desfrînare! Orice păcat pe care-l va săvîrşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrînării păcătuieşte în însuşi trupul său"(I Corinteni 6,18) spune Sfîntul Apostol Pavel care a combătut acest păcat catastrofal. Sfîntul Ioan Scărarul spune: «La orice alt păcat zicem numai că oamenii greşesc, dar cînd auzim că cineva a curvit, zicem cu durere că acesta a căzut» (Scara XV, 39).
Trupul nostru este destinat a fi „templul Duhului Sfînt"(I Cor.6,19) şi nu vas pentru felurite spurcăciuni. Desfrînarea este lăsarea în voia poftelor trupului, cînd omul supus senzualităţii este robit curviei şi priveşte persoana umană doar ca un obiect al împlinirii poftelor lui nestăpînite. Curvia este o catastrofă la nivelul celui posedat de ea care aduce cu sine dezechilibru moral, psihic şi fizic împreună cu distrugerea familiilor, copiilor şi degenerarea speciei umane în general. În secolul XIX, savanţii geneticieni (cum ar fi Felix Ladantec, Flint, apoi Th. Van de Velde, în secolul XX ş.a.) au descoperit fenomenul telegoniei. El constă în faptul influenţei decisive asupra descendenţilor (urmaşilor) vreunei femei, produse de primul bărbat din viaţa ei intimă. Tocmai el, şi nu tatăl copilului determină fondul genetic al urmaşilor acestei femei. Şi nu contează cînd şi cu cine va avea ea copii.
Remediul, în cazul desfrînării ar fi: înfrînarea mai întîi a gîndului („oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvîrşit adulter cu ea în inima lui"(Matei 5,28), păzirea ochilor în faţa imaginilor obscene sau a filmelor erotice etc., căci orice patimă îşi are începutul mai întîi în gînd, apoi - în cuvînt şi în faptă. Pentru a învinge mai uşor patima curviei, este necesar să tăiem rădăcinile din care se alimentează: mîndria (trufia sau înălţarea de sine) şi lăcomia pîntecelui (îmbuibarea şi beţia).
Tămăduirea desfrînării cere multă tărie şi strădanie, cum spune şi Sfîntul Ioan Casian: „Este un război lung şi mai crîncen decоt toate celelalte". Virtutea care se împotriveşte desfrînării este fecioria sau castitatea de pînă la căsătorie, apoi, în cadrul familiei, echilibrul psiho-somatic cu abstinenţă în timpul posturilor de peste an şi perioadelor de graviditate a femeii (altfel, copilul încă din pîntecele maicii sale este „educat" în spirit senzual; ne mai mirăm de ce tinerilor noştri le vine foarte greu să-şi păstreze fecioria pînă la căsătorie!). Nu mai vorbim de adulter (preacurvie), adică de relaţiile extraconjugale care pot fi asemănate doar cu ticăloşia trădării lui Iuda! Ce monstru înfiorător este soţul sau soţia adulterină?! Minte şi inventează tot felul de situaţii pentru a-şi ascunde sau justifica trădarea mîrşavă! E un drac cu chip de om, la fel cum este şi hoţul: pe faţă se poartă omeneşte, iar în ochii şi mintea lui încolţesc permanent gînduri de tîlhărie, furtişag şi hoţie, doar moment prielnic să găsească.
Homosexualitatea – omul întors pe dos. Biblia condamnă clar homosexualitatea, pentru că este contrară planului creaţiei lui Dumnezeu pentru exprimarea sexuală umană. Întîmplările cu oraşele Sodoma şi Gomora sînt exemple grăitoare în acest sens.
Poporul ales a primit de la Dumnezeu porunci clare împotriva acestui flagel antiuman nu doar în Decalog (porunca a 7-a, Ieşire 20, 14), dar şi avertismente severe în multe alte împrejurări ale vieţii lor: „Să nu te culci cu bărbat, ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune" (Levitic 18, 21; vezi şi Levitic 20, 23; I Оmp.14, 24; 15, 12; 22, 46), etc. Pentru asemenea păcate, cei în cauză erau ucişi cu pietre de către întreaga comunitate iudaică, ca nu cumva să se „transmită" şi altora.
În Noul Testament, interdicţia este aceeaşi: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrînaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. " (I Corinteni 6, 9-10). Sfîntul Apostol Pavel condamnă aceste fapte reprobabile şi în alte pasaje: Romani 1,23-27; I Timotei 1,9-10; etc.
Îndobitocirea sexuală a elevilor prin obiectul „Deprinderi de viaţă". Închipuiţi-vă că în faţa Dumneavoastră stă o masă plină, plină cu bucate alese: pilaf cu carne şi ciuperci, jumătăţi de ouă umplute, icre roşii, vinegretă, şi alte salate delicioase, cartofi fierţi cu piept de pui, spaghetti cu chifteluţe, pîrjoale şi diferite salamuri, caşcaval, scrumbie afumată cu măsline, iar în centru o tavă plină cu friptură şi frigărui ce împrăştie în jur un miros îmbietor. O tortă mare în trei straturi îşi aşteaptă răbdător consumatorii. Ei, ce ziceţi?! V-am provocat salivări intense şi eliminări masive de suc gastric în stomac?! Pentru ce această provocare "stupidă"? În primul rînd, nu toţi cad pradă acestui şiretlic, ci acei mai flămînzi şi acei care au citit cu atenţie primele rînduri. Deci scopul a fost de fapt invers: să citiţi cu atenţie partea introductivă! La fel se întîmplă, cînd la derularea vreunui film cu scene erotice, se adaugă în colţul de jos al ecranului televizorului un cerculeţ verde sau roşu cu inscripţiile: AP (Acordul Părinţilor), 12 sau 16 (de la 12 sau 16 ani оn sus). Efectul va fi invers: copilul care nu are 12 sau 16 ani va fi tentat să privească acest film care nu-i este recomandat.
Acum închipuiţi-vă că toată mass-media, adică toate ziarele, toate programele televizate, toate emisiunile radio, toată reclama ar vorbi doar despre mîncare, ce s-ar întîmpla? Toată lumea ar fi "vrăjită" după mîncăruri alese: la serviciu, în autobuse, pe stradă toată lumea ar vorbi doar despre mîncare. Ar muri lumea pe capete de obezitate: intoxicări, boli de prea multă mîncare şi în final, procentaj mult mai mare de infarcte şi decesuri din cauza supraalimentării...
La fel se întîmplă astăzi, dar într-un alt domeniu, cel al sexului: cîţi oameni sînt „bolnavi" (împătimiţi) şi mor spiritual şi trupeşte din cauza patimii curviei?! Cîte familii au fost distruse, iar copiii lăsaţi în voia soartei, fiindcă părinţii lor nu s-au putut înfrîna şi păzi de această „lepră"?! Toate energiile şi preocupările omului sînt direcţionate astăzi spre sexualitate. Filme, emisiuni radio, ziare şi reviste, mai în toată reclama şi în toată muzica modernă întîlnim aluzii sau chiar incitări directe spre domeniul sexual. Fete frumoase semigoale şi dezmăţate, gesturi şi cuvinte provocatoare, scene de amor sau chiar pornografice la televizor sau în internet, emisiuni despre sex, special organizate – toate acestea ne înconjoară şi ne trezesc pofte şi dorinţe sexuale acute. Omul este tot mai mult agresat şi împins spre vulgaritate şi obscenitate. Cine are acest interes diabolic de a-l îndobitoci pe om, de a-l transforma într-un animal senzual care ziua şi noaptea gîndeşte, discută şi doreşte doar cuplarea sexuală dezordonată? Şi nu exagerăm nicidecum cu întrebarea. Pentru acei care consideră Biserica anacronică şi veşnic împotrivitoare, îi anunţăm că, potrivit referatului scripturistic, acelaşi lucru, într-un mod mult mai grav, se încearcă prin îndobitocirea sexuală forţată a tinerilor încă din şcoală, dacă urmează pas cu pas cursurile obiectului Deprinderi de viaţă. În toate capitolele despre sexualitate se observă unele deviaţii educaţionale: se indică a li se vorbi tuturor elevilor (şi celor din clasa 1, ba încă şi celor din grădiniţă, de 5-7 ani – sic!), despre anomaliile întîlnite la unele persoane mature, precum homosexualitatea, „căsătoriile" între aceştia (bărbat cu bărbat, femeie cu femeie), despre zoofilie, violenţă sexuală şi pedofilie. Scîrboşenii, pasibile de pedeapsa celor din Sodoma şi Gomora! De fapt pe ei Dumnezeu nu i-a mai răbdat, trimiţînd foc şi pucioasă din cer, punînd capăt fărădelegilor lor. Arheologii moderni au găsit la fundul Mării Moarte ruinele acestor oraşe antice, confirmînd descrierile biblice (Facere, capitolul 19). Noi nu ne gîndim la pedepse asemănătoare pentru anormalii de azi, ci la protejarea copiilor noştri de aceştia, dar nu prin familiarizarea cu nebuniile lor, ci prin învăţarea valorilor şi normelor morale ortodoxe, general-valabile şi prin care s-au format şi desăvîrşit nenumărate generaţii din trecut şi pînă astăzi.
Desfrînarea (curvia) este prezentată ca alternativă comportamentală pentru tinerii nestăpîniţi (sau care sînt „ajutaţi" să nu se stăpînească!), cu indicaţia să nu uite să se protejeze!
„O neam desfrînat şi îndărătnic... pînă cоnd vă voi suferi?" (Matei 17,17) , ne întreabă şi pe noi Domnul. Noi ce vom răspunde?! Oare vom lăsa să fie mutilaţi psihologic, emoţional şi comportamental copiii noştri? Să ne trezim mai înainte de a ne zgudui imoralităţile şi monstruozităţile tinerilor educaţi astfel.
Concluzii. Totuşi cine are interes să ne îndobitocească şi să ne împătimească? Ca să răspundem corect la această întrebare, să ne închipuim mai întîi doi oameni: unul ortodox, care păstrează măsura în toate, şi altul împătimit, care duce o viaţă dezordonată (şi din perspectivă intimă). Care dintre aceşti doi poate fi manipulat mai uşor, adică mai lesne aservit intereselor străine? Desigur că cel împătimit (bolnav spiritual). La fel cum unui bou îi pui în nas un inel de metal şi îl duci unde vrei, la fel e şi cu cel împătimit: îi arăţi o sticlă de votcă sau o fată dezgolită şi îl dirijezi cum îţi pofteşte inima! Uitaţi-vă în orice ziar de pe piaţa internă: pline de fete semidezbrăcate sau făcînd gesturi obscene. Unde-i, cel puţin, demnitatea femeilor? De ce tac mişcările feministe din ţară şi din lume? De ce nu protestează? Ca şi cum un om normal nu va cumpăra aceste ziare, dacă nu conţin şi astfel de „incitări sexuale", ca şi cum o reclamă n-are succes dacă nu foloseşte nuduri sau o firmă nu-şi va putea vinde produsele fără aceste poze „sexi"! Unde-i înţelepciunea umană? Dacă ne-am detaşa puţin de lume şi am privi-o de undeva de sus, am zice că lumea s-a zăpăcit, s-a îndobitocit (sau a fost îndobitocită), lumea a luat o turnură greşită spre autodistrugere. Oare n-am putea trăi normal? Oare n-am putea avea măsură în toate? Ba bine că da! Se poate. Dar mai întîi trebuie oprit tăvălugul îndobitocirii sexuale, mai ales în şcoală.
Putem prefera tăcerea, dar care este folosul nostru al tuturor, dacă vom tăcea prefăcîndu-ne că totul este normal, că totul este bine în societate?! Cu toţii ştim ce se întоmplă în jurul nostru: mai ales, tinerii sînt bulversaţi din această perspectivă, dar şi cei mai în vîrstă. Am întîlnit mulţi tineri dezordonaţi, neorînduiala punînd stăpînire pe ei, mai ales, din cauza desfrînării. Nu mai vorbesc despre faptul că desfrînarea distruge familiile, îl distruge pe om şi conduce şi la multe alte păcate grave (precum minciuna, furtul sau uciderea).Oare n-ar trebui să oprim acest dezmăţ care strică societatea noastră şi neamul în general? N-ar trebui să învăţăm copiii noştri castitatea, înfrînarea şi să luăm atitudine faţă de îndobitocirea forţată care ni se impune?
Publicat de la
Etichete:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)