Predică la Duminica Ortodoxiei


Pr. Ilie Cleopa

Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.

Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.

Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: "Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios" (Ibidem, p. 532-533).

Sfîntul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: "În orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi care este scopul lui, bun sau rău". Tot aşa, cînd este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre mîntuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt fel, decît ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).

Fiindcă nu toţi ştiu a citi şi nu pot să se îndeletnicească cu citirea, Părinţii au judecat ca toate faptele lui Hristos vrednice de mărire să le închipuiască pe icoane care ar sluji la scurte amintiri. De multe ori se întîmplă că noi nu gîndim la patimile Mîntuitorului, dar îndată ce vedem icoana răstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mîntuitoarele Lui patimi, cădem şi ne închinăm, nu materialului, ci Celui ce este închipuit, asemenea cum ne închinăm, nu materialului din care este făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuieşte prin ele, adică la puterea Duhului Sfînt ce izvorăşte din ele.

Noi nu ne închinăm materialului din care sunt făcute icoanele. Dacă înaintea noastră se află icoana Domnului, noi ne rugăm, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi ne mîntuieşte!" Iar dacă suntem înaintea icoanei Maicii Domnului: "Fii apărătoarea noastră înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mîntuirea sufletelor noastre!" Iar dacă este icoana mucenicului, de pildă Ştefan, noi zicem: "Sfinte Mare Mucenic Ştefane, care ţi-ai vărsat sîngele pentru Hristos şi ai îndrăznit către Dumnezeu, ca întîiul mucenic, fii apărătorul nostru!" Aşa ne adresăm şi către oricare alt sfînt. Iată încotro trimitem noi rugăciunile noastre prin ajutorul Sfintelor Icoane.

Cînd împăratul iconomah, aidoma sectanţilor noştri, afirma pe nedrept că la cele şase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane şi că despre dînsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie îi scria; "Împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pîine, nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a mînca sau bea. Însă tu ştii, după tradiţie, că acest lucru este necesar pentru întemeierea vieţii. Aşa şi despre icoane era cunoscut din Tradiţie. Înşişi arhiereii aduceau icoane la Sinod şi nici un om iubitor de Hristos nu porneşte la drum şi nu-şi face călătoria fără de icoane. Aşa fac oamenii lucrători de fapte bune şi plăcuţii lui Dumnezeu".

Leonte de Neapole, combătînd pe iudeii care învinuiau pe creştini pentru cinstirea icoanelor le răspunde: "Ne închinăm feţelor de pe icoane şi închipuirilor sfinţilor, nu ca lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice lemn. Şi de s-ar fi şters faţa de pe vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi creştinii, sărutînd cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului, cu sufletul şi cu gîndul nostru sărutăm pe Hristos şi pe sfinţii Lui".

Sfîntul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre închipuirea aducerii lui Isaac ca jertfă de către Avraam, icoana spre care cînd căuta, vărsa din ochii lui lacrimi de umilinţă. El mai vorbeşte şi despre icoana Sfîntului şi Marelui Mucenic Teodor Tiron şi despre icoana lui Hristos. Iar Sfîntul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea descoperirii moaştelor Sfinţilor Mucenici Ghervasie şi Protasie, mărturisea că i s-a arătat lui Apostolul Pavel, aşa cum este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35). Sfîntul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: "Noi credincioşii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci noi arătăm buna închinare şi iubire către acea faţă care este închipuită pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori cînd chipul de pe dînsa se şterge, o ardem ca pe un lucru fără de folos".

După cum Iacob, înainte de sfîrşitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif şi prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ţinea, aşa şi noi credincioşii ne închinăm şi sărutăm icoanele, nu pentru altceva, decît că le sărutăm ca pe copiii şi pe părinţii noştri, ca să le arătăm prin aceasta dragostea noastră sufletească; după cum şi iudeii se închinau Tablelor Legii şi celor doi heruvimi turnaţi din aur, cinstind prin închinare nu piatra şi aurul, ci pe Însuşi Dumnezeu care a poruncit să li se facă acestea.

Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Aşa Sfîntul Metodie de Patara, care a trăit prin veacul al III-lea, scrie: "Închipuirea îngerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale începătoriilor şi ale stăpîniilor, noi le facem întru cinstirea şi slava lui Dumnezeu". Despre icoane scriu şi Clement al Alexandriei şi Tertulian, care au trăit în secolele II-III.

Sfînta Tradiţie vorbeşte şi despre chipul cel nefăcut de mînă dăruit de Mîntuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mînă omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trăit prin secolul III-IV.

În sfîrşit, însuşi pămîntul vorbeşte împotriva sectarilor luptători contra icoanelor, căci şi acum se descoperă icoane, cruci şi simboluri creştine la săpăturile ce se fac în catacombele din Roma, adică în peşterile unde primii creştini se ascundeau din cauza persecuţiilor păgîne şi săvîrşeau acolo slujbe dumnezeieşti şi înmormîntări ale sfinţilor mucenici. Am vizitat catacombele Romei în toamna anului 1977 şi am văzut acolo cele mai vechi icoane ale Mîntuitorului şi imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de învăţaţii arheologi în catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mîntuitorului din catacomba Sfîntului Calist şi Cina cea de taină de la sfîrşitul secolului al II-lea, Închinarea Magilor, Minunea prefacerii apei în vin, Vindecarea orbului din naştere şi altele, aflate tot în catacomba Sfîntului Calist. În catacombele Domitillei şi Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a Patriarhilor şi Proorocilor din Vechiul Testament şi a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfîrşitului veacului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. Dar cea mai veche icoană pe care învăţaţii arheologi o atribuie veacului I al creştinismului este chipul Maicii Domnului care ţine în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra icoanei.

Toate aceste reprezentări, care s-au aflat în catacombele şi în săpăturile bisericilor vechi de sub pămînt, cu o evidenţă indiscutabilă, ne impun să primim şi să credem că au fost cinstite Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale creştinismului. Astfel, în apărarea Sfintelor Icoane ne vorbeşte Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie şi însuşi pămîntul care ne-a păstrat din primele veacuri ale creştinismului multe din ele. În apărarea lor ne vorbesc şi mintea şi inima noastră.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am adus atîtea mărturii din Sfînta Scriptură, din Sfînta Tradiţie, de la Sfinţii Părinţi şi din Istoria Bisericii Creştine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arăta ce este icoana şi ce este idolul. Vă rog să ţineţi minte că "icoana este închipuirea adevăratului Dumnezeu, care într-adevăr există. Iar idolul, sau chipul cioplit este închipuirea dumnezeilor mincinoşi şi născociţi de mintea oamenilor care într-adevăr nu există". De aceea se şi spune că idolul nimic nu este în lume (I Corinteni 8, 4). Deosebirea între idoli şi icoană este ca deosebirea între zi şi noapte, între lumină şi întuneric. Ce însoţire, zice marele Apostol Pavel, este între Biserica lui Dumnezeu şi idoli? (II Corinteni 6, 15-16).

Prin ce se arată cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, după cum învaţă Sfîntul şi Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arată prin aceea că noi nu considerăm icoana ca Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) şi, cinstind icoana, nu ne închinăm lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este închipuit pe icoană, adică lui Dumnezeu, sfinţilor îngeri, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim cu deosebită atenţie chipul patriarhului nostru? Şi văzînd portretul lui nu ne aflăm ca şi cum l-am vedea pe el? Dar dacă vedem în icoană chipul lui Dumnezeu, nu trebuie să-L cinstim?

Dar prin ce se manifestă închinarea la idoli? Închinarea la idoli se manifestă prin aceea că oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură: S-au abătut curînd din calea care am poruncit lor şi au făcut viţel şi s-au închinat lui şi au jertfit lui şi au zis: Iată, Israele, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului (Ieşire 32, 8; III Regi 12, 28-30). Astfel, trebuie să înţelegem că deosebirea între cinstirea Sfintelor Icoane şi închinarea la idoli este ca între lumină şi întuneric şi după cum omul orb nu deosebeşte lumina de întuneric şi pentru dînsul totul este întuneric, aşa şi omul neînţelept şi rătăcit, nu deosebeşte icoanele de idoli, pentru dînsul orice închipuire este idol, măcar de ar fi acel portret chipul tatălui său.

Însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne porunceşte să deosebim cele sfinte şi cele curate de cele nesfinte şi necurate (Levitic 10, 9-10).

Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane şi pentru ce ne trebuie Sfintele Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai întîi în întărirea credinţei, a evlaviei şi trezirea conştiinţei noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor măreţe ale lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 7-9) şi ale sfinţilor Lui, ca noi, căutînd la chipurile lor, să ne îndemnăm a urma viaţa lor (Evrei 13, 7). Icoanele ne ajută pentru exprimarea dragostei noastre către Dumnezeu. Dacă noi din dragoste purtăm la noi portretele rudelor şi ale oamenilor care ne sunt aproape, cu cît mai mult suntem datori să purtăm cu evlavie la noi icoanele Mîntuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor lui Dumnezeu.

Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fără ştiinţă de carte şi pentru copii, sunt ca şi Biblia. Ceea ce în Biblie este tipărit cu litere, aceea pe icoane este zugrăvit cu vopsele. De pildă, despre patimile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi în Biblie cel ce nu ştie carte, însă, privind la icoanele suferinţelor lui Hristos, el va înţelege cu mintea ce este pictat pe icoane şi va simţi mai multă evlavie în inima sa. Biserica lui Hristos cîntă aşa: "Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta oştile îngereşti..." Şi în alt loc zice despre Maica Domnului: "Iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvîntul întrupat, pe Care mărindu-L cu oştirile cereşti, pe tine te fericim".

Iubiţi credincioşi,

Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după fiinţă, ca pe un duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin simboluri. Aşa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri călători (Facere 18, 1-6). L-a văzut pe Dumnezeu şi patriarhul Iacob şi a chemat numele locului aceluia "Vederea lui Dumnezeu" (Facere 32, 30). L-a văzut pe Dumnezeu şi Moise "şi a grăit Dumnezeu către Moise faţă către faţă, ca şi cum ar fi grăit cineva cu prietenul său" (Ieşire 30, 11). Şi a zis Domnul: Auziţi cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al Domnului, în vedenii Mă voi arăta lui şi în somn voi grăi lui. Nu este aşa credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gură către gură grăiesc cu el aievea şi nu prin pilde şi el faţa Domnului vede (Numerii 12, 6-8). L-a văzut pe Dumnezeu şi (Isaia 6, 1-5). Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul. A văzut pe Dumnezeu şi Miheia (III Regi 22, 19). Apoi pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos L-au văzut ucenicii, atît în umilinţă, cît şi în slavă, cît a trăit cu dînşii pe pămînt (Ioan 1, 14; 6, 36).

Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, aşa începe epistola I-a: Ce era din început, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul Vieţii, aceea vă vestim şi Viaţa s-a arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vă vestim viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfînta Evanghelie zice: Şi Cuvîntul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia Născut din Tatăl (Ioan 1, 14).

Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel şi după înălţarea la ceruri. L-a văzut pe Hristos cînd Il prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a văzut şi primul mucenic Ştefan, cînd era ucis cu pietre şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfînt L-au văzut poporul şi Apostolii, la botezul Domnului în chip de porumbel şezînd peste Dînsul Şi glas din cer s-a auzit: Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit (Luca 3, 22). Duhul Sfînt a fost văzut şi în chipul limbilor de foc, la pogorîrea Lui din cer (Fapte 2, 1-4). Încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu şi Sfinţii Lui, precum în descoperirea Sfîntului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).

Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi pot să-L închipuiască pentru întărirea şi învăţătura lor în credinţă. Deci nici un motiv nu pot avea sectanţii, care zic că nimenea nu are voie să închipuiască pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este prima Duminică din Postul Mare, numită "Duminica Ortodoxiei" sau "a Sfintelor Icoane". Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane, întrucît în vremea nostră s-au ridicat în lume multe secte creştine care hulesc icoanele, crucea, biserica, preoţii şi învăţătura apostolică ortodoxă, înşelînd pe mulţi fii ai Bisericii noastre, spre veşnica lor osîndă. Noi vă sfătuim şi vă reamintim învăţătura dogmatică a Bisericii. Închinaţi-vă cu credinţă şi evlavie Sfintelor Icoane şi purtaţi-le în casă, şi oriunde călătoriţi, ca să vă fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, ştiind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele. Faceţi rugăciuni şi acatiste în faţa icoanelor, mergeţi în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi la moaştele sfinţilor noştri, că veţi primi uşurare şi mare ajutor în necazurile vieţii. De asemenea, cinstiţi Sfînta Cruce, pavăza credinţei, şi o purtaţi cu credinţă, că prin ea izgonim pe diavoli şi liniştim pe sectanţii hulitori de Dumnezeu.

A trecut prima săptămînă din Sfîntul Post, numită şi "Săptămîna Mare". Ne bucurăm că bisericile iarăşi s-au umplut de credincioşi, că aţi postit cu toţii şi că alergaţi cu credinţă şi evlavie la Dumnezeu Mîntuitorul şi nădejdea noastră.

Vă îndemn, fraţii mei, să continuaţi a posti Sfîntul Post şi să vă rugaţi, să citiţi cît mai mult şi să faceţi după putere milostenie şi veţi vedea cîtă bucurie şi pace veţi primi în suflet. Dar, mai ales, vă îndemn să vă spovediţi de două ori la duhovnici şi în aceste zile, şi la sfîrşitul Postului Mare, iar care aveţi dezlegare, să primiţi şi Sfînta Împărtăşanie.

Creştinii evlavioşi, mamele, copiii, bătrînii şi bolnavii sunt datori să se spovedească şi să se împărtăşească de două ori în acest mare post. Siliţi-vă la Hristos. El vă cheamă, vă aşteaptă şi vi se dăruieşte în dar tuturor celor ce păzesc poruncile Lui. Nu treceţi cu vederea dragostea şi harul lui Hristos.

Să-L rugăm pe Fiul lui Dumnezeu să întărească dreapta credinţă şi evlavia ortodoxă, ca să biruim cu puterea Lui şi pe diavoli şi pe sectanţii hulitori, şi pe necredincioşi, şi să trăim veşnic în bucuria şi iubirea lui Dumnezeu. Amin.

vineri, 7 ianuarie 2011

Antonie cel Mare

ˇ         Oamenii se socotesc rationali insa pe nedrept, caci nu sunt rationali. Unii au invatat cuvintele si cartile vechilor intelepti. Dar rationali sunt numai aceia care au sufletul rational, pot sa deosebeasca ce este binele si ce este raul, se feresc de cele rele si vatamatoare sufletului si toata grija o au spre cele bune si folositoare sufletului; iar acestea le savarsesc cu multa multumire catre Dumnezeu. Numai acestia trebuie sa se numeasca rationali.(Antonie cel Mare)7
ˇ         Omul cu adevarat rational are o singura grija: sa asculte de Dumnezeul tuturor si sa-L placa; si numai la aceasta isi deprinde sufletul sau: cum sa-i placa lui Dumnezeu, multumindu-i pentru o asa de mare purtare de grija si pentru carmuirea tuturor, orice soarta ar avea el in viata. Pentru ca este nepotrivit sa multumim pentru sanatatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare si neplacute, iar lui Dumnezeu sa nu-I multumim pentru cele ce ni se intampla cum trebuie, spre folosul nostru si dupa purtarea Lui de grija. Caci in cunostinta si credinta cea catre Dumnezeu sta mantuirea si desavarsirea sufletului. (Antonie cel Mare)7
ˇ         Cel ce poate imblanzi pe cei neinvatati, ca sa iubeasca invatatura si indreptarea, facator de om trebuie sa se numeasca. Asemenea si aceia care indreapta pe cei desfranati catre petrecerea virtuoasa si placuta lui Dumnezeu, ca unii ce schimba alcatuirea oamenilor. Caci blandetea si infranarea este fericire si nadejde buna pentru sufletul oamenilor.(Antonie cel Mare)7
ˇ         Om se numeste sau cel rational, sau cel ce ingaduie sa fie indreptat. Cel ce nu poate fi indreptat este neom, caci aceasta se afla la neoameni. Iar de unii ca acestia trebuie sa fugim, caci celor ce traiesc laolalta cu pacatul nu li se ingaduie sa se afle niciodata printre cei nemuritori. (Antonie cel Mare)7
ˇ         Dupa cum corabierii carmuiesc corabia cu grija, ca sa n-o izbeasca de vreo stanca vazuta sau nevazuta, asa si cei ce se silesc spre viata duhovniceasca trebuie sa cerceteze cu frica ce trebuie sa faca si ce sa nu faca. De asemenea sa creada ca legile lui Dumnezeu le sunt de folos, taind de la suflet toate gandurile pacatoase. (Antonie cel Mare)10
ˇ         Dupa cum carmacii si cei ce tin franele cu sarguinta si cu luare aminte ajung la tinta, tot asa cei ce se silesc spre viata cea dreapta si virtuoasa, trebuie sa calatoreasca cu sarguinta si cu grija, precum se cuvine si dupa cum e voia lui Dumnezeu. Cel ce vrea si cugeta ca se poate aceasta, crezand isi face loc in nemurire. (Antonie cel Mare)10
ˇ         Iata semnele dupa care se cunoaste un suflet rational si virtuos: privirea, mersul, glasul, rasul, ocupatiile si intalnirile cu oamenii. Caci toate acestea se indrepta spre tot mai multa cuviinta. Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face strajer treaz si inchide intrarea patimilor si a rusinoaselor aduceri aminte. (Antonie cel Mare) 27
ˇ         Celui nu stie sa deosebeasca binele de rau nu-i este ingaduit a judeca pe cei buni sau pe cei rai. Caci bun este omul care cunoaste pe Dumnezeu, dar el nu este, nu stie nimic si nu va sti vreodata. Caci calea cunostintei lui Dumnezeu este bunatatea. (Antonie cel Mare)11
ˇ         Omul bun si iubitor de Dumnezeu nu mustra pe oameni pentru rele cand sunt de fata; iar in dos nu-i barfeste. Dar nici celor ce incearca sa-i graiasca de rau nu le ingaduie.(Antonie cel Mare)11
ˇ         In cuvantari orice asprime sa lipseasca. Pentru ca sfiala si neprihanirea stiu sa infrumuseteze pe oamenii cu judecata mai mult decat pe fecioare, caci mintea iubitoare de Dumnezeu este o lumina care invaluie sufletul, cum invaluie soarele trupul. (Antonie cel Mare)3
ˇ         Nestatornicii si nepriceputii sa nu ispiteasca pe cei intelepti. Iar cel intelept este barbatul ce place lui Dumnezeu, care vorbeste putine si pe cele de trebuinta si placute lui Dumnezeu. (Antonie cel Mare)47
ˇ         Cel ce urmareste vietuirea virtuoasa si placuta lui Dumnezeu grijeste de virtutile sufletului, caci acestea sunt bogatia si hrana sa vesnica. De cele vremelnice se impartaseste numai pe cat se poate, dupa cum da si voieste Dumnezeu, folosindu-se cu multumire si bucurie de ele oricat de smerite ar fi. Mancarea scumpa hraneste numai trupul; cunostinta lui Dumnezeu insa, infranarea, bunatatea, facerea de bine, buna cinstire si blandetea, acestea indumnezeiesc sufletul. (Antonie cel Mare)7
ˇ         Cei ce socotesc nefericire pierderea banilor, a copiilor, a slugilor, sau a oricarui alt lucru, sa stie intai ca trebuie sa se multumeasca cu cele date de Dumnezeu; iar cand trebuie sa le dea inapoi, sa fie gata a face aceasta cu recunostinta, intru nimic scarbindu-se pentru lipsirea de ele, mai bine zis pentru inapoierea lor. Caci dupa ce s-au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat iarasi inapoi. (Antonie cel Mare)27 41
ˇ         Nu se cuvine ca cei mai slabuti cu firea sa deznadajduiasca si sa paraseasca vietuirea virtuoasa si placuta lui Dumnezeu si sa o dispretuiasca ca una ce nu ar putea fi ajunsa nici inteleasa de ei. Caci unii chiar de nu vor putea ajunge la culmea virtutii si mantuirii, prin sarguinta si dorinta, totusi se fac mai buni sau in nici un caz mai rai. Iar acest folos al sufletului nu este mic. (Antonie cel Mare)9
ˇ         Cand afli pe unul galcevindu-se si luptandu-se impotriva adevarului si a lucrului vadit, pune capat galcevii, parasind pe unul ca acela, fiindca si-a impietrit cu totul mintea. Caci precum apa cea rea strica vinul, cu vrajba strica pe cei virtuosi cu viata si cu socotinta. (Antonie cel Mare)47
ˇ         Daca intrebuintam orice sarguinta si iscusinta ca sa scapam de moartea trupeasca, cu atat mai vartos suntem datori sa ne straduim ca sa scapam de moartea sufleteasca, pentru ca cel ce voieste sa se mantuiasca nici o piedica nu are, fara numai negrija si lenea. (Antonie cel Mare)38
ˇ         Moartea, de o va avea omul in minte, nemurire este; iar neavand-o in minte, moarte ii este. Dar nu de moarte trebuie sa ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunostinta de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasa sufletului. (Antonie cel Mare)24
ˇ         Cei ce cunosc pe Dumnezeu sunt plini de toata bunavointa si, dorind cele ceresti, dispretuiesc cele pamantesti. Unii ca acestia nu plac la multi, dar nici lor nu le plac multe de aceea sunt nu numai urati, ci si luati in ras de multi smintiti. Ei insa rabda toate in saracie, stiind ca cele ce par multora rele pentru ei sunt bune. Caci cel ce intelege cele ceresti crede lui Dumnezeu, stiind ca toate sunt fapturile voi Lui. Cel ce insa nu le intelege nu crede niciodata ca lumea este zidirea lui Dumnezeu si ca a fost facuta pentru mantuirea omului. (Antonie cel Mare)43
ˇ         Cei ce nu sunt multumiti cu cele ce le au la indemna pentru trai, ci poftesc la mai mult, se fac robi patimilor, care apoi tulbura sufletul si ii insufla ganduri si inchipuiri ca cele ce le au sunt rele. Si dupa cum hainele mai mari mai mari decat masura impiedica la miscare pe cei ce se lupta, asa si dorinta avutiei peste masura impiedica sufletele sa lupte sau sa se mantuiasca. (Antonie cel Mare)41
ˇ         Starea in care se afla cineva fara sa vrea ii este si paza si osanda. Deci indestuleaza-te cu cat ai, ca nu cumva purtandu-te cu nemultumire, sa te pedepsesti singur fara sa simti. Iar calea spre aceasta este una singura: dispretuirea celor pamantesti. (Antonie cel Mare)41
ˇ         Nu cele ce se fac dupa fire sunt pacate, ci cele rele dupa alegerea cu voia. Nu e pacat a manca, ci a manca nemultumind, fara cuviinta si fara infranare. Caci esti dator sa tii trupul in viata, insa fara nici un gand rau. Nu e pacat a privi curat, ci a privi cu pizma, cu mandrie. Nu e pacat neinfranarea limbii la multumire si rugaciune, dar e pacat la vorbire de rau. E pacat sa nu lucreze mainile milostenie, ci ucideri si rapiri. Si asa fiecare din madularele noastre pacatuieste, cand din sloboda alegere lucreaza cele rele in loc de cele bune, impotriva voii lui Dumnezeu. (Antonie cel Mare)27
ˇ         Cei ce cunosc binele, dar nu vad ce le este de folos, isi orbesc sufletul; iar puterea de a deosebi li s-a impietrit. De aceea nu trebuie sa ne indreptam mintea spre acestia, ca nu cumva sa cadem si noi, in chip silnic, in acelasi lucruri, fara bagare de seama, ca niste orbi. (Antonie cel Mare)10
ˇ         Nu trebuie sa ne maniem pe cei ce pacatuiesc, chiar de-ar fi facut crime vrednice de osanda. Ci pentru dreptatea insasi, pe cei ce gresesc sa-i intoarcem si sa-i certam daca se nimereste, fie prin ei insisi, fie prin altii. Dar sa ne maniem sau sa ne infuriem nu se cade, pentru ca mania lucreaza dusa de patima si nu de dreptate si de judecata. De aceea nu primi sa te sfatuiasca nici oamenii prea milosi, caci pentru binele insusi si pentru dreptate trebuie sa certi pe cei rai, insa nu pentru patima maniei. (Antonie cel Mare)3
ˇ         Nu se cuvine ca sufletul rational si luptator sa se sperie si sa se infricoseze indata de patimile care vin asupra lui, ca nu cumva sa fie batjocorit de draci, ca fricos. Caci tulburat de nalucirile lumesti sufletul isi iese din limanul sau. Sa stim ca virtutile noastre sufletesti ni se fac inaintemergatoare ale bunurilor vesnice, iar pacatele de bunavoie pricini ale muncilor. (Antonie cel Mare)8
ˇ         Dintre cei ce se afla intr-o ospatarie, unii inchiriaza paturi; altii neputand avea pat si dormind pe jos, sforaie nu mai putin decat cei ce dorm in pat. Si asteptand masura noptii, dimineata toti se duc, lasand paturile ospatariei si luand numai lucrurile lor. Asemenea este si cu toti cei ce vin in viata: si cei ce au trait cu putine si cei ce au vietuit in slava si bogatie, ies din viata ca dintr-o ospatarie, neluand nimic din desfatarea si bogatia vietii, fara numai faptele lor, bune sau rele, savarsite de ei in viata lor. (Antonie cel Mare)24
ˇ         A scapa de moarte este cu neputinta. Cunoscand aceasta, oamenii intelepti si deprinsi in virtute si in cuget iubitori de Dumnezeu primesc moartea fara suspine, fara frica si fara plans, aducandu-si aminte de neinlaturarea ei si de izbavirea din relele vietii. (Antonie cel Mare)24
ˇ         Nu trebuie sa uram pe cei ce au uitat de vietuirea cea buna si placuta lui Dumnezeu si care nu recunosc dogmele drepte si iubite de Dumnezeu. Ci mai vartos sa ne fie mila de ei, ca fiind slabi in puterea de a deosebi lucrurile si orbi cu inima si cu intelegerea. Caci primind raul ca bine, se pierd din pricina nestiintei, si nu cunosc pe Dumnezeu, sarmanii si nechibzuitii de ei. (Antonie cel Mare)11
ˇ         Nu spune multimii cuvinte despre evlavie si buna vietuire. Nu pentru pizma zic, dar socotesc ca vei fi luat in ras de cei smintiti. Caci cel asemenea se bucura de cele asemenea. Iar astfel de cuvinte putini auzitori gasesc. Mai bine este dar a nu grai, decat ceea ce voieste Dumnezeu pentru mantuirea oamenilor. (Antonie cel Mare)47
ˇ         Sufletul este in trup, iar in suflet este mintea si in minte cuvantul. Prin ele Dumnezeu fiind inteles si preamarit face sufletul nemuritor, dandu-i nestricaciunea si fericirea vesnica. Caci Dumnezeu le-a daruit tuturor fapturilor existenta numai pentru bunatatea Sa. (Antonie cel Mare)7
ˇ         Numai daca am fost incercati de suparari, simtim placerile si bucuria. Caci nu bea cu placere cel ce n-a insetat si nu mananca cu placere cel ce n-a flamanzit; de asemenea nu doarme cu placere cel ce n-a privegheat indelung si nu simte bucuria cel ce mai intai nu s-a intristat. Tot asa nu ne vom bucura de bunurile vesnice, daca nu le vom dispretui pe cele vremelnice. (Antonie cel Mare)27
ˇ         Cuvantul este sluga mintii. Caci ce voieste mintea, aceea talcuieste cuvantul. (Antonie cel Mare)47
ˇ         Mintea vede toate, chiar si cele din Ceruri. Si nimic nu o intuneca fara numai pacatul. Prin urmare celui curat nimic nu-i este neinteles, iar cuvantului sau nimic nu-i este cu neputinta de exprimat. (Antonie cel Mare)7
ˇ         Prin trup omul este muritor. Dar prin minte si cuvant nemuritor. Tacand intelegi si dupa ce ai inteles graiesti. Caci in tacere naste mintea cuvantul. Si rostind cuvant de multumita lui Dumnezeu, iti lucrezi mantuirea. (Antonie cel Mare)47
ˇ         Cel ce vorbeste fara socoteala nu are minte, caci graieste fara sa inteleaga nimic. Cerceteaza dar ce-ti este de folos sa faci pentru mantuirea sufletului. (Antonie cel Mare)47
ˇ         Cuvantul care are inteles si este folositor sufletului este dar al lui Dumnezeu. Iar vorba cea desarta, care cauta sa masoare cerul si pamantul, marimea soarelui si departarea stelelor, este o nascocire a omului care se osteneste in desert. Caci cautand cele ce nu folosesc nimic, osteneste in zadar, ca si cum ar vrea sa scoata apa cu ciurul. Deoarece este cu neputinta oamenilor a afla acestea. (Antonie cel Mare)7
ˇ         Precum trupul, dupa ce s-a desavarsit in pantece trebuie sa se nasca, asa si sufletul dupa ce si-a plinit in trup masura hotarata lui de Dumnezeu, trebuie sa iasa din trup.(Antonie cel Mare)24
ˇ         Necunostinta lui Dumnezeu este o nesimtire si nebunie a sufletului, caci raul se naste din nestiinta, iar binele, care mantuieste sufletul, din cunostinta lui Dumnezeu. Prin urmare daca te vei sargui sa nu faci voile tale, petrecand cu trezvie si cunoscand pe Dumnezeu, mintea ta va fi cu grija la virtuti. Daca insa te vei sili sa faci voile tale pentru placere, ametit de necunostinta lui Dumnezeu, te vei pierde ca dobitoacele, necugetand la relele ce ti se vor intampla dupa moarte. (Antonie cel Mare)7
ˇ         Ochiul priveste cele vazute, iar mintea intelege cele nevazute caci mintea care iubeste pe Dumnezeu este faclie care lumineaza sufletul. Cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu si-a luminat inima sa si vede pe Dumnezeu prin mintea sa. (Antonie cel Mare)7
ˇ         Cel care are minte se stie pe sine ca este om stricacios iar cel ce se stie pe sine pe toate le stie ca sunt fapturile lui Dumnezeu si s-au facut pentru mantuirea omului. Caci sta in puterea omului sa inteleaga toate si sa creada drept. Iar un asemenea barbat cunoaste sigur ca cei ce nu pun pret pe cele lumesti au osteneala foarte putina, iar dupa moarte dobandesc de la Dumnezeu odihna vesnica. (Antonie cel Mare)7
ˇ         Precum trupul fara suflet este mort, asa si sufletul fara puterea mintii este nelucrator si nu poate mosteni pe Dumnezeu. (Antonie cel Mare)7
ˇ         Sufletul se afla in lume fiind nascut. Mintea este mai presus de lume fiind nenascuta. Sufletul care intelege lumea si vrea sa se mantuiasca in fiecare ceas are o lege pe care nu o calca. El cugeta intru sine ca acum e vreme lunga si de cercetare si nu asteapta sa o faca aceasta judecatorul. El stie ca-si poate pierde mantuirea primind cea mai mica placere urata. (Antonie cel Mare)7
ˇ         Cei ce sunt siliti de niscai trebuinte sau imprejurari sa treaca inot rauri foarte mari, de vor fi treji la minte, scapa de primejdie chiar de-ar fi valuri potrivnice; si de se scufunda putin, prinzandu-se de ceva de la tarm, scapa. Dar cei ce vor fi beti, chiar daca de zeci de mii de ori vor lupta sa ajunga la tinta, nu vor putea, ci biruiti de vin se vor scufunda in valuri si isi vor afla moartea. Tot asa si sufletul, cazand in involburarea valurilor vietii, de nu se va trezi din pacatul materiei ca sa se cunoasca pe sine ca e dumnezeiesc si nemuritor si ca numai pentru scurta vreme a fost legat cu trupul cel muritor si plin de patimi, va fi atras de placerile trupesti spre pierzare; si dispretuindu-se pe sine si imbatandu-se de nestiinta, se va pierde si se va afla in afara de cei mantuiti. Caci trupul ne trage adeseori ca un rau spre placerile necuvenite. (Antonie cel Mare)27
ˇ         Sufletul cu adevarat rational vazand fericirea celor rai si bunatatea celor nevrednici nu se sminteste, dorindu-si fericirea lor in viata aceasta, cum fac oamenii nesocotiti. El cunoaste lamurit nestatornicia lucrurilor, ascunsurile vietii cu vremelnicia ei si judecata care nu poate fi mituita. Un suflet ca acela crede ca Dumnezeu nu-l va trece cu vederea nici despre partea hranei trebuitoare. (Antonie cel Mare)7
ˇ          Cei ce si-au innoroiat vesmantul, intineaza si haina celor ce se apropie de ei. Asa si cei rai cu voia si nedrepti la purtare, petrecand cu cei simpli si vorbind cele ce nu se cuvin, le intineaza sufletul prin auz. (Antonie cel Mare)27
ˇ         Pofta din amintire este radacina patimilor, care sunt rudeniile intunericului. Iar sufletul zabovind in amintirea poftei nu se cunoaste pe sine ca este insuflarea lui Dumnezeu. Si asa este dus spre pacat, nesocotind relele de dupa moarte, lipsitul de minte. (Antonie cel Mare)28
ˇ         Numai omul este in stare sa primeasca pe Dumnezeu, caci numai acestui animal ii vorbeste Dumnezeu noaptea prin visuri, iar ziua prin minte. Si prin toate prevesteste oamenilor vrednici de el bunatatile viitoare. (Antonie cel Mare)43
ˇ         Omului credincios si celui ce vrea sa inteleaga pe Dumnezeu nimic nu-i este anevoie. Iar daca vrei sa-L si vezi, priveste podoaba si pronia tuturor celor ce au fost facute si a celor ce se fac cu cuvantul Lui. Si toate sunt pentru om. (Antonie cel Mare)7
ˇ         Fa bine celui ce te nedreptateste si-ti vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grai de rau pe vrajmasul tau catre nimeni. Deprinde-te cu dragostea, cu neprihanirea, cu rabdarea, cu infranarea si cu cele asemenea. Caci aceasta este cunostinta de Dumnezeu: sa-i urmezi Lui cu smerita cugetare si printr-unele ca acestea. Iar lucrarea aceasta nu este a celor de rand, ci a sufletului care are minte. (Antonie cel Mare)43
ˇ         Cand te intorci cu multumire spre asternutul tau, aducandu-ti aminte de binefacerile si de marea purtare de grija a lui Dumnezeu si umplandu-te de intelegerea cea buna, te vei veseli si mai mult, iar somnul trupului tau se va face trezvie a sufletului si inchiderea ochilor tai, vedere adevarata a lui Dumnezeu. Atunci tacerea ta, umplandu-se de bunurile primite, va da din tot sufletul si puterea o adanc simtita slava Dumnezeului a toate. Caci de va lipsi pacatul din om, o singura multumire cumpaneste mai mult decat toata jertfa cea de mare pret inaintea lui Dumnezeu. (Antonie cel Mare)43
Publicat de la
Etichete: ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)