Pătimirea Sfîntului Mucenic Trifon (1 februarie)

(După Sfîntul Simeon Metafrast)

În părţile Frigiei, în satul ce se numea Campsada, care era aproape de cetatea Apamia, s-a născut Sfîntul Trifon, din părinţi dreptcredincioşi. Încă de cînd era prunc, preabunul Dumnezeu a binevoit a sălăşlui într-însul harul Sfîntului Duh şi a-i hărăzi darul de a face minuni, ca nu numai din gura pruncului aceluia, ci şi din faptele lui cele minunate să se săvîrşească laudă. Tămăduia toate bolile, dar mai ales avea stăpînire asupra diavolilor. Numai cît auzeau pomenindu-se numele lui, fugeau din cei ce pătimeau. Deci, spre încredinţarea minunilor lui celor multe pe care le-a săvîrşit, vom descrie una, ca de la început să înţelegeţi toată viaţa lui.

După moartea lui August, Cezarul, în anul 295 a pus stăpînire pe împărăţia Romei Gordian care, deşi era închinător de idoli, nu-i prigonea pe creştini. Acela avea o fiică preafrumoasă, învăţată şi înţeleaptă, anume Gordiana, pe care, fiind la vîrsta căsătoriei, mulţi dintre cei mai mari şi slăviţi boieri doreau să o logodească cu fiii lor, din cauza frumuseţii şi înţelepciunii ei. În acea fecioară însă, prin voia lui Dumnezeu intrînd diavolul, o muncea neîncetat, aruncînd-o în foc şi în apă. Şi nu puţină mîhnire aveau părinţii şi plîngeau amar. Deci aduceau la ea doctori înţelepţi şi nimic nu-i puteau face.

Atunci, singur diavolul, prin voinţa lui Dumnezeu, a strigat, zicînd: "Nimeni nu va putea să mă izgonească de aici, decît numai tînărul Trifon!" Îndată împăratul a trimis în toată lumea ca să-l caute pe Trifon. Au adus mulţi cu acel nume, dar nici unul n-a putut să izgonească pe diavol din fiica împăratului, pînă ce l-au aflat pe Sfîntul Trifon, tînărul, în părţile Frigiei, în satul Campsada, lîngă un izvor, păscînd gîştele. Acesta a fost adus degrabă la Roma, avînd pe atunci numai 17 ani.

Cînd s-a apropiat sfîntul de Roma, a cunoscut diavolul venirea lui şi, muncind cumplit pe fecioară, striga: "Nu pot să locuiesc aici mai mult, că aproape este Trifon, care după trei zile va sosi şi nu pot să rabd mai mult". Aşa strigînd vicleanul duh, a ieşit dintr-însa. A treia zi, sosind în cetate Sfîntul Trifon şi ducîndu-l în palatele împărăteşti, a fost primit cu dragoste de către împărat, pentru că l-a cunoscut împăratul după cuvintele acelea pe care le-a grăit diavolul cînd a ieşit din fiica lui. Dar, ca să ştie mai cu încredinţare cum că Trifon a tămăduit pe fiica lui, l-a rugat să le arate pe diavol, ca să-l vadă cu ochii lor. Atunci sfîntul a petrecut în post şi în rugăciune şase zile şi a primit de sus mai mare şi mai puternică stăpînire peste duhurile cele necurate.

A şaptea zi, răsărind soarele, a mers împăratul la fericitul Trifon cu suita sa, vrînd să vadă pe diavol cu ochii lui. Sfîntul Trifon, plin de Duhul Sfînt şi cu ochii minţii privind pe nevăzutul duh, i-a zis: "Ţie îţi grăiesc, duhule necurat, în numele Domnului meu Iisus Hristos, arată-te înaintea celor ce sînt aici şi le descoperă chipul tău cel neruşinat, apoi, spune-le neputinţa ta". Deci, îndată s-a arătat diavolul înaintea tuturor, în chip de cîine negru, avînd ochii ca de foc şi capul plecat spre pămînt. Atunci îl întrebă sfîntul: "Cine te-a trimis aici, demone, ca să intri în această fecioară? Pentru ce ai îndrăznit a intra în cea creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, singur fiind, fără de chip, neputincios şi plin de toată ruşinea?" Răspuns-a diavolul: "Sînt trimis de tatăl meu, care este începător a toată răutatea. El se numeşte Satana şi locuieşte în iad; el mi-a poruncit să chinuiesc pe fecioara aceasta".

Apoi l-a întrebat sfîntul iarăşi: "Cine v-a dat vouă putere să îndrăzniţi spre făptura lui Dumnezeu?" Diavolul, deşi nu voia, dar fiind silit de puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu, a spus adevărul în auzul tuturor: "Noi nu avem putere asupra celor ce cunosc pe Dumnezeu şi care cred în Hristos Fiul, Unul născut, pentru care Petru şi Pavel au murit aici. De aceea noi cu frică fugim afară numai cînd vom avea voie să-i aducem cuiva ispite uşoare. Dar asupra celor ce nu cred în Dumnezeu şi în Fiul Său şi asupra celor ce umblă în toate poftele lor, făcînd lucrurile cele plăcute nouă, asupra acelora luăm stăpînire, ca să-i chinuim pe ei. Lucrurile cele plăcute nouă sînt acestea: închinarea la idoli, hula, desfrînările, farmecele, zavistia, uciderea şi mîndria. Cu aceste lucruri şi cu cele următoare lor, înfăşurîndu-se oamenii ca în nişte lanţuri, se înstrăinează de Dumnezeu, Ziditorul lor, şi de bunăvoie se fac prieteni nouă şi împreună cu noi vor lua chinurile veşnice".

Auzind acestea, împăratul şi cei ce erau împreună cu el s-au umplut de spaimă şi mulţi, lepădîndu-se de păgînătate, au crezut în Hristos; iar credincioşii s-au întărit în credinţă şi au preamărit pe Dumnezeu. Sfîntul Trifon a poruncit diavolului să se ducă în mijlocul focului din iad; apoi diavolul a pierit. Impăratul, dînd multe daruri sfîntului, l-a liberat cu pace la locaşul lui, însă sfîntul, tot ceea ce a luat de la împărat a dăruit săracilor pe drum şi întorcîndu-se în patria sa singur, se îndeletnicea în lucrurile cele obişnuite lui, tămăduind bolnavii şi plăcînd lui Dumnezeu prin viaţa cea sfîntă şi neprihănită.

După Gordian împăratul, a venit la împărăţie Filip, dar şi acela, neîmpărăţind mult, a fost ucis de ostaşii săi, iar după dînsul a împărăţit Deciu, tiranul. Acesta, prigonindu-i cumplit pe creştini, a ucis mulţi dintre ei prin diferite chinuri, iar pe mulţi fricoşi i-a întors de la Hristos, aducîndu-i la închinarea de idoli poruncind tuturor eparhilor săi şi ighemonilor, care erau prin toată lumea, să verse fără cruţare nevinovatul sînge al creştinilor care nu voiau să se închine idolilor.

În acea vreme era la Răsărit un eparh, anume Acvilin. La acela a fost clevetit Sfîntul Trifon că este creştin şi că ştiind meşteşugul doctoricesc, umblă prin ţări şi tămăduieşte bolnavii şi apoi învaţă pe mulţi şi îi înşeală a crede în Hristos, iar porunca împărătească n-o ascultă şi batjocoreşte pe marii zei. Deci, îndată a trimis ostaşi în părţile Frigiei, ca să caute pe Trifon, pe care degrabă l-au găsit, pentru că nu putea să se ascundă făclia ce ardea cu rîvna cea după Dumnezeu, luminînd pe oameni prin credinţa cea dreaptă şi prin fapte bune. Dar Sfîntul Trifon, auzind de cei ce-l căutau, n-a fugit de ei în pustie, nici nu s-a ascuns în munţi sau în prăpăstiile pămîntului, ci, înarmîndu-se cu rugăciunea şi cu semnul crucii, cu îndrăzneală s-a apropiat de cei ce-l căutau şi, dîndu-se în mîinile lor, mergea cu veselie la Acvilin, eparhul, care atunci era în cetatea Niceei. Cînd Acvilin a stat la judecată cu multă mîndrie, înconjurîndu-l purtătorii de arme, fiind de fată fruntaşii, slugile şi mult popor, atunci Pompian Scriniarie, cel mai mare dregător, a zis către eparh: "Tînărul din cetatea Apamia, cel trimis la măria ta, iată stă înaintea judecăţii tale celei strălucite".

Acvilin, eparhul, a zis: "Cel ce stă de faţă să ne spună numele său, patria, slujba şi norocul său, apoi să-şi mărturisească credinţa". Sfîntul a zis: "Numele îmi este Trifon, iar patria îmi este Campsada, care este aproape de cetatea Apamia; noroc la noi nu este, nici nu s-a auzit cîndva; căci credem că toate se fac cu dumnezeiasca purtare de grijă şi cu negrăita Lui înţelepciune, iar nu cu norocul, nici prin mersul stelelor, nici din întîmplare, precum credeţi voi. Sînt liber şi numai lui Dumnezeu slujesc, iar Hristos este credinţa mea, Hristos slava mea şi cununa laudei mele".

Eparhul zise: "Socotesc că pînă acum n-ai auzit de porunca împărătească cum ca tot omul care se numeşte creştin şi nu se închină zeilor să se dea la moarte silnică; deci, înţelepţeşte-te şi întoarce-te de la acea înşelătoare credinţă, ca să nu fii aruncat în foc". Sfîntul Trifon a răspuns: "O! de m-aş învrednici să mă sfîrşesc prin foc şi prin toate muncile, pentru numele lui Iisus Hristos, Domnul şi Dumnezeul meu!". Eparhul a zis: "O! Trifon, te sfătuiesc să jertfeşti zeilor, căci te văd tînăr cu trupul şi desăvîrşit cu înţelepciunea şi nu voiesc să mori aşa rău". Sfîntul Trifon a răspuns: "Desăvîrşită înţelepciune voi avea de voi aduce Dumnezeului meu cea mai desăvîrşită mărturisire şi de voi păzi neschimbată dreapta credinţă în El, ca pe o comoară de mare preţ, şi de voi fi adus jertfă Celui ce s-a jertfit pentru mine". Eparhul a zis: "Focului voi da trupul tău, iar sufletul tău cu pedeapsă şi mai cumplită îl voi chinui". Sfîntul a răspuns: "Tu mă îngrozeşti cu focul care se stinge şi al cărui sfîrşit este cenuşa. Eu pe voi necredincioşii vă îngrozesc cu focul cel veşnic şi nestins. Depărtează-te de la înşelăciune şi cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu, ca să nu te căieşti mai pe urmă, cînd vei cădea în focul cel veşnic".

Acvilin, umplîndu-se de mînie, a poruncit să-l bată pe sfîntul, spînzurîndu-l pe lemn. Auzind aceasta, fericitul Trifon, îndată şi-a dezbrăcat hainele cu îndrăzneală şi cu osîrdie şi-a dat trupul cel frumos în mîinile prigonitorilor, spre bătăi. Deci, legîndu-i mîinile la spate, l-au spînzurat şi au început să-l bată. Fiind bătut tare, trei ceasuri, a răbdat bărbăteşte, căci n-a strigat, nici n-a gemut, ci tăcea, primind nenumărate lovituri. După bătaia aceea, eparhul Acvilin i-a zis: "Pocăieşte-te Trifon, lepădînd nebunia ta; făgăduieşte a te închina zeilor, pentru că nimeni, împotrivindu-se poruncii împărăteşti, n-a putut să scape de moartea cea amară". Sfîntul a răspuns: "Şi eu îţi zic că nimeni, lepădîndu-se de Hristos, cerescul Împărat, nu va putea să moştenească viaţa veşnică, ci va fi trimis în focul cel veşnic, care niciodată nu se stinge".

Zis-a eparhul: "Împărat ceresc nu este altul decît numai Zeus, fiul lui Saturn, acela este tatăl zeilor şi al oamenilor, căruia de nu i se închină cineva, nu poate să fie viu. Aceluia şi tu eşti dator a te închina, ca să te arăţi vrednic de această viaţă dulce".

Sfîntul a răspuns: "Să fie asemenea lui Zeus, zeului tău, toţi cei care se închină lui şi toţi cei ce nădăjduiesc în el şi despre care se povesteşte că era, la început, între vrăjitori şi fermecători, cel mai nelegiuit începător a tot lucrul necurat şi fără de Dumnezeu. După a cărui moarte, oamenii care au urmat faptelor lui cele rele i-au făcut idoli de aur şi de argint şi l-au numit zeul lor, ca astfel să-l aibă sprijinitor la necurăţia şi fărădelegea lor. De vreme ce zeul lor era astfel, cu aceste obiceiuri, zei s-au numit de următorii lor şi ceilalţi oameni răi. Deci, voi, urmînd predaniilor celor necurate şi basmelor celor mincinoase, vă închinaţi idolilor celor neînsufleţiţi şi muţi, defăimînd pe Dumnezeul cel viu, care a făcut cerul, a întemeiat pămîntul pe ape, a revărsat văzduhul şi, după ce a dat fiinţă la toată materia cea zidită, a pus stăpîn peste toate pe omul pe care l-a creat. Acesta, fiind înşelat de zavistnicul şarpe şi căzînd în nenumărate răutăţi, Dumnezeu Cuvîntul s-a milostivit a se întrupa, apoi a murit pe cruce şi s-a îngropat, iar a treia zi, înviind, s-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, pînă ce-L va cunoaşte pe El toată zidirea. După aceea, iarăşi va veni din ceruri, cu putere şi cu multă slavă, cînd va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Acesta este Dumnezeul dumnezeilor şi Împăratul împăraţilor, Judecătorul viilor şi al morţilor, iar cei ce vă par vouă că sînt dumnezei, aceia sînt para focului celui veşnic, împreună cu toţi cei ce se închină lor".

După aceasta, eparhul Acvilin mergînd la vînat, a poruncit să ducă după el pe Sfîntul Trifon, legat de un cal. Nu era uşor chinul acela al sfîntului, căci i se rupeau degetele picioarelor, nu numai că erau goale, fiind atunci ger cumplit, ci şi fiindcă îl călcau picioarele calului, iar tălpile se roşeau. Însă mucenicul, privind către Dumnezeu şi înfierbîntîndu-se de dragostea lui, nu socotea durerea, ci cînta cuvintele lui David: Săvîrşeşte paşii mei în cărările Tale, ca să nu mi se clatine paşii. Şi iarăşi: Îndreaptă Tu paşii mei, Doamne, după cuvîntul Tău şi fă să nu mă stăpînească toată fărădelegea. Apoi rostea adeseori şi cuvintele Sfîntului întîi mucenic Ştefan, zicînd: "Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!"

Atunci eparhul, întorcîndu-se tîrziu de la vînat, a pus de faţă iarăşi pe mucenic şi i-a zis: "Acum, o! ticălosule, socotit-ai înţelepţeşte a aduce jertfe zeilor sau petreci încă în nebunia ta cea veche?" Sfîntul răspunse: "Tu singur eşti plin de nebunie şi de necunoştinţă, că te-a orbit diavolul, încît nu poţi să cunoşti pe Ziditorul tuturor şi să I te închini Lui, iar eu sînt înţelept, nedepărtîndu-mă de Hristos, Care mă mîntuieşte". Atunci eparhul a poruncit să ducă pe sfîntul în temniţă, iar el s-a dus în hotarele dimprejur şi a zăbovit acolo cîteva zile. Apoi, întorcîndu-se iarăşi în Niceea, a stat la judecată şi, punînd de faţă pe Sfîntul Trifon, i-a zis: "Nu te-a pedepsit de ajuns vremea cea îndelungată, fiind în legături, ca să te supui poruncii împărăteşti şi să te închini la zei?" Sfîntul răspunse: "Domnul şi Dumnezeul meu, Iisus Hristos, Căruia îi slujesc cu inimă curată, m-a certat şi m-a întărit ca să-mi păzesc credinţa neschimbată şi nemişcată. Deci Lui, unuia, adevăratului împărat şi Dumnezeu mă supun şi către El mă plec; iar mîndria ta şi pe a împăratului tău o defăimez şi mă întorc de la cei ce se cinstesc de voi".

Eparhul a zis către slujitori: "Bateţi-i piroane ascuţite în picioare şi, purtîndu-l prin cetate, bateţi-l mereu". Îndată făcînd slujitorii acestea, purtau pe sfîntul şi îl tîrau prin toată cetatea bătîndu-l, încît pătimea cumplită durere la picioare, nu numai pentru piroanele cele bătute într-însele, dar şi din pricina gerului cel greu şi a omătului, pentru că atunci era iarnă grea. Însă bunul pătimitor, avînd pe Hristos înaintea sa şi privind la răsplătirile ce au să fie, toate acelea le răbda cu mulţumire. Apoi, aducîndu-l iarăşi înaintea eparhului, se mira de o răbdare ca aceea a sfîntului şi i-a zis: "Pînă cînd, o, Trifon, vei dispreţui chinurile? Pînă cînd nu te va atinge mulţimea durerilor?" Sfîntul răspunse: "Pînă cînd şi tu nu vei cunoaşte puterea lui Hristos care este în mine? Pînă cînd nu încetezi a ispiti pe Duhul Sfînt, o, ticălosule? Oare încă n-ai înţeles că este nebiruită puterea cea mare a lui Hristos?"

Atunci tiranul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să-i lege mîinile la spate şi, spînzurîndu-l iarăşi de lemn, să-l bată cu toiege fără cruţare, apoi cu făclii să-i ardă coastele. Făcînd acestea toţi slujitorii prigonitorului cu mare sîrguinţă, îndată a strălucit o lumină din cer şi o cunună prea frumoasă se pogora pe capul lui şi pe care văzînd-o, prigonitorii au căzut de frică. Sfîntul Trifon, simţind ajutorul care îi venise de sus, s-a umplut de bucurie şi de veselie, încît zicea: "Mulţumesc, Ţie, Doamne, că nu m-ai lăsat să fiu fără ajutor în mîinile vrăjmaşilor mei şi mi-ai umbrit capul în ziua cea de război, mi-ai dat scăpare de mîntuire şi dreapta ta m-a primit. Acum mă rog Ţie, Doamne, să fii totdeauna cu mine, întărindu-mă şi apărîndu-mă, mă învredniceşte ca, fără de împiedicare, să săvîrşesc această nevoinţă şi să mă învrednicesc să cîştig cununa dreptăţii, cu toţi cei ce au iubit numele Tău cel sfînt, că Tu unul eşti preamărit în veci, amin".

După aceasta, tiranul, chemînd iarăşi înaintea sa pe sfîntul, fiind dezlegat, a început a-l măguli şi a-i zice: "Adu jertfă, Trifone, marelui Zeus, închină-te chipului împăratului şi te voi elibera cu cinste şi cu daruri!". Sfîntul Trifon, zîmbind, a zis: "Dacă pe împăratul singur l-am defăimat şi am nesocotit poruncile lui cele nebune, apoi oare să mă închin chipului celui neînsufleţit? Aceasta nu se poate. Cît despre Zeus şi despre ceilalţi zei mincinoşi ai tăi, să întrebi pe cei ce li se pare că sînt înţelepţi între voi: ce fel de basme se născocesc despre dînşii. Căci ei, sîrguindu-se să acopere faptele lor necurate, au schimbat numele lor la alte lucruri, numind cerul Zeus, văzduhul Ira, pămîntul Demetra, marea Poseidon, soarele Apolon, luna Diana. Ai voştri făcători de basme au dat numele zeilor voştri la obiceiurile şi patimile omeneşti, astfel: mînia şi războiul le-au numit Ares, iar patima desfrînării Afrodita; şi aşa, părăsind pe Dumnezeu, ziditorul tuturor, nebuneşte aţi umplut lumea de idoli şi aţi cinstit mai mult făptura decît pe Făcătorul. Dar nu numai singuri căzînd din înţelegerea cea sănătoasă şi din calea cea dreaptă în prăpastia cea pierzătoare de suflet vă surpaţi cu capul în jos, ci şi pe noi vă sîrguiţi a ne trage acolo cu voi, ca să fim părtaşi la aceeaşi prăpastie şi pierzare a voastră. Nimic nu veţi spori, o, înşelătorilor, pentru că nu veţi putea, ca pe cei ce nădăjduiesc cu adevărat spre Dumnezeul cel tare şi viu să-i întoarceţi din calea cea dreaptă şi să-i plecaţi la idolii voştri".

Auzind Acvilin, s-a mirat de nişte cuvinte ca acestea şi, umplîndu-se mai mult de mînie, a poruncit să-l bată mai aspru. Deci bătură pe sfîntul, fără milă, multă vreme. Văzînd tiranul că nu poate să urnească stîlpul cel nemişcat şi să-l întoarcă de la credinţa lui Hristos, a dat împotriva lui această poruncă: lui Trifon cel din Apamia, care s-a împotrivit poruncii împărăteşti şi nevrînd să aducă jertfă zeilor, după multe chinuri ce i-am dat, să i se taie capul. Atunci îndată l-au luat ostaşii şi l-au scos la locul de tăiere. Sfîntul mucenic, stînd spre răsărit, s-a rugat lui Dumnezeu, spunînd: "Doamne, Dumnezeul Dumnezeilor şi Împărate al împăraţilor, mai sfînt decît toţi sfinţii; Îţi mulţumesc că m-ai învrednicit a săvîrşi nevoinţa aceasta fără poticnire. Acum mă rog ţie, să nu se atingă de mine vicleana mînă a vrăjmaşului celui nevăzut, nici să mă pogoare în adîncul pierzării, ci să mă duci cu sfinţii Tăi îngeri în locaşurile cele iubite şi fă-mă moştenitor al împărăţiei Tale celei dorite. Primeşte în pace sufletul meu şi pe toţi care mă vor pomeni pe mine, robul Tău, şi întru pomenirea mea Îţi vor aduce sfinte jertfe. Ascultă-i din înălţimea sfinţirii Tale şi caută spre dînşii din sfînt locaşul Tău, dîndu-le lor îndestulate şi nestricăcioase dăruiri, că Însuţi eşti bun şi îndurat dătător în vecii vecilor".

Astfel rugîndu-se sfîntul, mai înainte de a i se tăia capul, Domnul a luat sufletul lui în mîinile Sale, iar cinstitul lui trup a rămas mort la pămînt, pe care fraţii cei ce erau în Niceea învelindu-l cu pînze subţiri şi curate şi ungîndu-l cu arome voiau să-l îngroape la dînşii, pentru apărarea cetăţii lor. Dar sfîntul li s-a arătat şi le-a poruncit să ducă moaştele sale în satul Campsada, unde s-a născut; şi au făcut după porunca lui. Astfel, Sfîntul Trifon, cel din tinereţe plăcut lui Dumnezeu şi sfinţit, aducînd mulţime de oameni la Hristos şi tămăduind nenumărate boli în popor, după multe chinuri - pe care pentru adevăr le-a suferit -, s-a încununat cu cununa nestricăciunii de la Tatăl, de la Fiul şi de la Sfîntul Duh, cel Unul în Treime Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Cuviosul Părintele nostru Vendemian, cel ce a pustnicit în muntele Sfîntului Avxentie (1 februarie)

(Tradus din greceşte)

Acest sfînt s-a născut în Misia cea mare, ce era în timpurile vechi cinstită de elini, care erau nişte nebuni şi nişte nerecunoscători. Acum este pretutindeni cinstită pentru credinţa, iubirea de Hristos şi îmbunătăţita petrecere a locuitorilor ei, a căror veste pentru faptele cele bune a ajuns pînă în Britania, Italia şi pînă la stîlpii lui Iraclie (strîmtoarea Gibraltar).

Apoi, ca să arate că şi din partea de răsărit este aceeaşi bunăvestire, a odrăslit şi pe bunul Vendemian, care a dorit atîta necîştigare, încă din tinereţe, încît n-a agonisit nicidecum aur, argint sau aramă la brîul său, ci umbla cu o haină, fără alt veşmînt şi neîncălţat. Nici traistă nu purta pentru pîine, după stăpîneasca poruncă cea dată către Apostoli. Precum era trupul dezgolit, aşa a golit şi sufletul de toate patimile şi cugetele pămînteşti, că nu gîndea nici la cinste, nici la bogăţia vremelnică; nu gîndea la înălţimea neamului său şi la cinste, nici la banii cei mulţi şi lucrurile cele mişcătoare şi nemişcătoare, ci le-a urît pe toate ca pe nişte gunoaie, şi pe Însuşi Dumnezeu l-a dorit. Apoi dorea de mic să găsească loc liniştit şi netulburat, ca să vorbească cu doritul Hristos, rugîndu-se. Din pricina aceasta, a fugit din patria lui şi s-a dus la Constantinopol, pentru ca să afle un oarecare monah îmbunătăţit, care să-l călugărească.

Căutînd dintr-un loc înalt al cetăţii, a văzut un munte departe de acolo, înalt şi mai presus decît alţii. Şi întrebînd pe cineva cum se numea acel munte, i-au spus că-i zice muntele lui Avxentie, în care era un om sfînt, care pustnicea acolo, deasupra, de mulţi ani. Muntele acela era foarte aspru şi cu vîrf înalt, lipsit de toate cele de mîncare; ci numai pietre şi lemne multe erau acolo. Deci, pentru cele trupeşti era cît se poate de amar şi nefolositor, iar pentru suflet era loc priincios de mîntuire; căci cele obositoare şi amare ale trupului dau sufletului dezmierdare şi îndulcire, precum zice fericitul apostol: Cînd sîntem neputincioşi cu trupul, atunci cu sufletul sîntem sănătoşi.

Deci, cît a auzit tînărul că era muntele strîmtorat şi lipsit de orice mîngîiere trupească, s-a bucurat şi s-a veselit că a aflat loc după sufletul lui. Atunci a alergat cu osîrdie către dînsul, precum aleargă către izvor cerbul cel însetat. Ajungînd la Sfîntul Avxentie, a căzut la picioarele lui, rugîndu-se cu lacrimi să-l tundă monah, în taină, ca să nu afle rudele şi să-l împiedice. Marele Avxentie, văzînd nemărginita rîvnă a tînărului, a înţeles dragostea cea fierbinte ce avea către Dumnezeu. Drept aceea, nicidecum nu s-a lenevit, nici s-a îndoit de el, cunoscînd, cu ochiul cel prevăzător, viaţa cea viitoare a tînărului. Mai întîi l-a învăţat destul şi l-a sfătuit, apoi l-a tuns monah. Tînărul atît de mult a sporit în ascultare şi în celelalte fapte bune, încît a dat în fiecare zi rodul său, ca un pom bun care este sădit lîngă apă.

După puţin timp a adormit marele Avxentie, lăsînd pe fericitul Vendemian moştenitor al faptei sale bune şi pildă a pust-niciei, care a zidit singur o chilie foarte mică, mai jos decît chilia bătrînului, în care a stat cinci ani, avînd mintea totdeauna înălţată către cele cereşti, şi mai înainte văzînd în odihnă petrecerea îngerilor, pe care se sîrguia să-i urmeze pe cît putea, cu nevoinţa marii pustnicii.

Dar fiindcă locul acela era foarte vătămător şi strîmtorat, cuviosul se chinuia foarte mult. Era foarte slăbit de asprimea locului şi de multa postire. Drept aceea, văzînd Tatăl cel de obşte şi Stăpînul nostru, Iisus Hristos, pe robul Său într-atîta strîmtorare şi în pustnicie peste măsură, a venit de faţă să-l cerceteze. Arătîndu-se lui, i-a poruncit să se suie la locul fericitului Avxentie, ca să rămîie acolo pînă la sfîrşitul vieţii sale şi să urmeze nevoinţa bătrînului, dar nu mai multă, pentru neputinţa firii sale.

Acestea a poruncit Stăpînul nostru, pentru două pricini: întîi, să nu rămîie locul lui Avxentie nepomenit (nefiind nimeni acolo), şi al doilea, pentru ca să nu se chinuiască mai mult iubitul Său cu strîmtorarea cea de jos, şi să moară devreme. Deci, s-a suit în vîrful muntelui, unde se nevoia, sîrguindu-se în cîntarea de psalmi şi la slujba sa. Dar vicleanul şi urîtorul de bine, diavolul, nesuferind să vadă acest fel de luminător al lumii prea strălucit, ca să lumineze tot pămîntul cu strălucirea şi cu petrecerea sa, cu care a scos pe mulţi de la pieire, a adunat într-o noapte pe toţi slujitorii săi, adică pe ceilalţi diavoli, care s-au prefăcut în chip de vulturi, îngeri şi corbi. Iar cînd cuviosul se ruga, strigau blestemaţii aceia ca să tulbure liniştea lui şi nu-l lăsau să se roage; însă cu cît ei zgîriau uşile şi pereţii cu unghiile lor, strigînd tare, cu atîta cînta mai tare şi cu mai mare glas, în ciuda lor, încît i-a făcut de au fugit, neputînd să calce în bolduri şi să scrie în mare, după cuvintele Scripturii.

Să lăsăm acum cele despre pustnicia şi petrecerea lui cea mai presus de om şi să spunem ceva şi despre darurile ce avea, de a prooroci cele ce aveau să fie; căci pagubă este celor iubitori de fapte bune, de vor tăcea.

Sfîntul avea vreo cîţiva ucenici şi împreună lucrători şi într-o vreme nu avea pîine nicidecum. Pentru aceea s-a întristat foarte mult, neştiind cum vor călători. De aceea, cîrteau împotriva bătrînului precum altă dată israeltenii au cîrtit împotriva lui Moise, ca nişte nemulţumitori. Bătrînul văzînd pe tineri răbdînd de foame l-a durut inima şi a zis către ucenicul său: "Pogoară-te din munte, să întîmpini pe omul care ne aduce pîini ca să mîncăm spre îndestulare". Atunci fratele, de bucurie, a uitat foamea sa cea mare şi, pogorîndu-se repede, a aflat un om care aducea mai multe pîini. Pe acesta l-a suit la mănăstire şi l-a dus către cuviosul, apoi a scos pîinile şi le-a dus la cei flămînzi, împărţind la toţi şi zicînd: "Luaţi, mîncaţi şi mulţumiţi stăpînului, care ne hrăneşte pe noi nemulţumitorii, ca un suferitor de rele". Iar ei au mîncat şi s-au plecat dascălului.

A doua minune a urmat celei dintîi: "Într-o vreme nu avea untdelemn biserica nicidecum. Pentru aceea, eclesiarhul a lăsat candelele nespălate. Şi întrebîndu-l cuviosul pentru ce nu poartă grijă de slujba sa, să spele vasele, precum se cuvenea, de vreme ce era ziua Sîmbetei, acela a răspuns: "Fiindcă nu este nicidecum unt-delemn, n-a fost trebuinţă să se spele candelele în zadar şi fără de vreme". Atunci îi zise cuviosul: "Tu fă cu sîrguinţă slujba ta şi Domnul ne va dărui cele trebuincioase". Astfel a zis; dar văzînd că acei ce slujeau nu au osîrdia să facă cele poruncite, a ocărît prege-tarea lor şi necredinţa către Stăpînul. Iar ei, în urmă, pregătind candela şi împodobindu-le pe toate cum se cuvenea, au zis atunci către dînsul: "Iată, părinte, focul şi candela gata; dar unde este untdelemnul?" El a răspuns, zicînd: "Domnul nostru ne va trimite şi untdelemn, ca un milostiv." Deci, cu cuvîntul s-a făcut şi lucrul, căci a venit în ceasul acela un om necunoscut, pe care altădată nu l-au mai văzut, cu femeia şi copiii săi, ca să-i binecuvînteze sfîntul şi au adus un dobitoc încărcat cu untdelemn. Binecuvîntîndu-i fericitul şi învăţîndu-i cele spre folosul sufletesc, i-a liberat în pace. Iar pe ucenici i-a învăţat să nu se îngrijească pentru lucrurile cele trebuincioase, ci să aibă totdeauna nădejdea lor spre Dumnezeu.

Dar nu numai darul proorociei îl avea cuviosul, ci şi pe bolnavi îi vindeca în dar şi mai ales pe cei idropici şi pe cei ce erau bolnavi de splină. Pe scurt, a săvîrşit atîtea minuni, încît este cu neputinţă să le descriu pe larg. Din acestea puţine ce am spus, să cunoască fiecare şi pe celelalte. Iar noi să venim la fericita lui mutare, ca să dăm sfîrşit povestirii. Fiindcă pe pămînt era născut ca un om, de aceea era nevoit să-şi dea datoria, după cele pămînteşti, potrivit cuvintelor: Pămînt eşti şi în pămînt te vei întoarce. Deci, bolind puţine zile, a sfătuit pe ucenici şi i-au întărit pe temelia credinţei, căci pe lîngă alte fapte bune ale sale, avea şi cuvîntul înţelepciunii, din darul Sfîntului Duh. Învăţîndu-i pe dînşii să aibă dragoste unii cu alţii, şi mai ales milostenie către cei lipsiţi şi scăpătaţi, s-a închis în chilia sa, închizînd fereastra.

Ucenicii lui, care erau atunci mulţi adunaţi, pentru rîvna şi urmarea lui, s-au mirat, căci altă dată n-a mai făcut aşa, să se închidă atîtea zile, ci petrecea cu dînşii, învăţîndu-i dumnezeieştile porunci. Deci, oricare încercau să rupă scîndurile, să vadă ce s-a făcut dascălul lor. Dar ceilalţi nu-i lăsau, crezînd că nu cumva se îndeletniceşte în vreo lucrare sau în rugăciune şi-l vor tulbura". Prelungindu-se vremea mai mult, îl strigau încetişor fiii lui, zicînd: "Pentru ce, părinte, nu ne arăţi luminata ta faţă şi să ne spui, după obicei, cuvinte curgătoare de miere? Nu ştii că prin frumuseţea feţei şi cu podoaba cuvintelor tale, - după David, - ne încingem cu putere şi sîntem legaţi cu părinteasca ta dragoste mai mult decît iedera pe copac? Nu ştii că rămînem întunecaţi cînd nu te vedem pe tine, ochiul nostru cel prea luminos? Deschide-ne uşa milei tale, grăieşte urechilor noastre, întăreşte pe piatră picioarele noastre şi îndreptează paşii iubiţilor tăi".

Acestea şi altele asemenea zicînd, vărsau lacrimi, dar nici-decum nu se auzea glas de la părintele. Aceasta mai mult i-a tulburat şi se tînguiau nemîngîiaţi, temîndu-se că nu cumva s-a sfîrşit. Pentru aceea au fost siliţi să deschidă fereastra şi, intrînd în peşteră, l-au aflat pe dînsul, - o! minunată vedere -, îngenunchiat şi mort, ca şi cum se ruga.

A făcut patruzeci şi doi de ani în acea peşteră de sus. După ce l-au plîns din destul, au pregătit cele de îngropare şi i-au făcut mormîntul în acelaşi loc, în care a săvîrşit minunatele nevoinţe şi ca o albină a lui Hristos, iubitoare de lucru, a adunat cu sîrguinţă mierea pustniciei. Atunci au venit la îngroparea lui puţini monahi din locurile cele dimprejur, căci era omăt mare pretutindeni, şi mai ales pe vîrfurile munţilor, fiindcă era întîia zi a lunii Februarie. Pentru aceasta nu s-au adunat mulţi la îngroparea lui. Însă cîţi s-au aflat, au săvîrşit cîte se cădeau cu sîrguinţă şi l-au îngropat cu cinste şi cu evlavie precum se cuvenea, întru slava Tatălui, a Fiului, şi a Sfîntului Duh, în veci. Amin.

Martiriul Sfintelor Perpetua şi Felicitas şi al celorlalţi creştini dimpreună cu dînsele (1 februarie)

Actul martiric al sfintelor Perpetua şi Felicitas, care au pătimit pentru Hristos împreună cu alţi patru tineri creştini în timpul împăratului Septimiu Sever, este unul dintre cele mai complete şi preţioase dintre actele martirice pe care ni le-a transmis Antichitatea creştină, în forma lor originală, în limba latină, redactate de un martor ocular - după istorisirea autentică lăsată de Sfînta Perpetua şi după viziunea martirului Saturus, care a pătimit împreună cu ea. Se pare că Tertulian este cel care a construit începutul şi finalul descrierii actului martiric (la începutul anului 203 lua amploare în Cartagina - Africa - mişcarea fanaticilor contra creştinilor, după ce împăratul Septimius Severus dăduse un edict pentru interzicerea prozelitismului creştin).

A fost deci arestată Vibia Perpetua, matroană romană, de 22 de ani, instruită şi bine educată, căci în afară de limba latină vorbea şi scria greceşte, care aparţinea unei familii înstărite, din oraşul Thuburbo Minus - azi Tebourba -, situat la peste 40 de km de Cartagina, căsătorită, avînd un copil mic pe care îl alăpta, avînd tată un păgîn fanatic şi mamă pe jumătate creştină şi doi fraţi, unul catehumen, şi altul, copilandru, care murise din cauza unui cancer al feţei. În momentul arestării era simplă catehumenă, adică nu primise încă botezul creştin.

Odată cu ea au fost arestaţi doi tineri de condiţie liberă, dar modestă, Saturnius şi Secundulus, Felicitas, sclava Sfintei Perpetua, şi slavul Revocatus, toţi catehumeni. Mai tîrziu s-a prezentat de la sine autorităţilor şi Saturus, catehetul lor; deci erau două creştine şi patru creştini. Numele martirelor Perpetua şi Felicitas şi ale martirilor care au pătimit împreună cu ele ni s-au păstrat şi din inscripţia de pe piatra lor funerară, descoperită în 1907 de arheologul francez Delattre, în Basilica majorum, ridicată pe mormintele lor.

Autorităţile municipale din Thuburbo, voind să se descarce de orice răspundere, au trimis cele două tinere femei şi pe cei patru tineri la Cartagina, unde au fost închişi într-o temniţă întunecoasă şi oribilă, probabil lîngă palatul proconsulului, pe coasta colinei Bîrsa. Comunitatea creştină din Cartagina, prin diaconii Tertius şi Pomponius, le-a venit imediat în ajutor, obţinînd pe bani de la conducătorul închisorii o ameliorare a situaţiei creştinilor închişi. Astfel, Perpetua a putut primi pe tatăl ei care, în zadar, a încercat s-o înduplece să se lepede de creştinism, pe mama şi pe fratele ei, copilul pentru a-l alăpta, rudele şi prietenii, încît, putînd alăpta copilul, i s-a părut închisoarea "ca un palat". De la arestare şi pe tot parcursul martiriului, Perpetua este stăpînită de credinţa puternică în Iisus Hristos, Care, cum credea ea, va suferi împreună cu ea şi cu ceilalţi martiri, şi de dorinţa neclintită de a deveni martiră, luptîndu-se în sine cu dragostea de mamă, faţă de copilul pe care îl alăpta şi de părinţii ei, care nu înţelegeau noua credinţă creştină şi nu se bucurau de martiriul ei.

Perpetua şi cei dimpreună cu ea puteau primi în închisoare pe tatăl, mama şi fratele ei, rudele, prietenii şi cunoscuţii.

În prima viziune pe care a avut-o la închisoare, Perpetua s-a luptat cu diavolul, înfăţişat ei sub chipul unui balaur, pe care l-a învins şi a intrat biruitoare în paradis. Acolo a văzut şezînd pe un scaun un bărbat înalt, cu părul alb, în haină de păstor, ce i-a dat împărtăşanie.

După cîteva zile, Perpetua şi cei dimpreună cu ea au fost duşi în forul din Cartagina, spre a fi judecaţi de procuratorul Hilarianus. Cu toţii au refuzat să abjure credinţa creştină, spre marea indignare şi iritare a păgînilor. Perpetua n-a cedat nici rugăminţilor pline de lacrimile tatălui său. La sfîrşitul interogatoriului, procuratorul Hilarianus le-a dat pedeapsa capitală: condamnare la moarte , fiind daţi fiarelor sălbatice în ziua de naştere a cezarului, (Geta, fiul împăratului Septimiu Sever), care corespunde datei de şapte martie anul 203.

În aşteptarea pedepsei, martirii sînt duşi din nou în carceră. Perpetua are acum două noi viziuni. Într-una îi apare fratele ei, Dinocrate, mort de copil, care i s-a arătat acum lîngă un bazin cu apă din care putea bea spre a se răcori, vesel şi vindecat de boală. În altă viziune s-a luptat cu un egiptean urît la înfăţişare, care preînchipuie diavolul, pe care ea l-a biruit, zdrobindu-i capul cu călcîiul.

Catehetul Saturus a avut şi el o viziune. Se făcea că martirii au fost duşi de patru îngeri în paradis, unde au găsit pe alţi martiri: Jocundus, Saturnius, Artaxius, care au fost arşi de vii în prigoană, şi pe Ţuintus, care a murit în închisoare. Au întîlnit pe episcopul Optatus şi pe preotul Aspasius, care erau certaţi între ei şi stăteau despărţiţi şi trişti, iar martirii i-au rugat să se ierte unul pe altul şi să se împace.

Dintre martiri, Secundulus a murit mai înainte în închisoare. Felicitas, sclava Perpetuei, fiind însărcinată, a născut în luna a opta, în condiţii foarte grele, o fetiţă, pe care a luat-o s-o crească o soră creştină. Astfel, a putut să sufere şi ea martiriul împreună cu ceilalţi, căci justiţia romană interzicea ca o femeie însărcinată să fie executată.

În ajunul pătimirii, pe cînd martirii luau ultima cină, numită agapă (masa dragostei), s-au strîns păgînii, curioşi să-i privească. Dar catehetul Saturus i-a mustrat, zicîndu-le: "Nu vă este de ajuns ziua de mîine? Azi prieteni, mîine duşmani! Întipăriţi-vă bine în minte, însă, feţele noastre ca să ne recunoaşteţi în ziua aceea, ziua judecăţii". Auzind acestea, păgînii s-au retras înfricoşaţi, iar mulţi au crezut în Hristos.

A doua zi, martirii, două femei şi trei tineri, au suferit pătimirea pentru Hristos în amfiteatrul din Cartagina, înţesat de lume.

În timpul pătimirii, Saturninus şi Revocatus au fost atacaţi de un leopard şi de un urs, Saturus, de un leopard, iar Perpetua şi Felicitas, de o vacă sălbatică. Un oarecare catehumen, cu numele Rusticus, a încurajat-o continuu pe Perpetua. Saturus, fiind grav rănit de un leopard care-i făcuse o muşcătură mare din care curgea din abundenţă sîngele şi păgînii în delir strigînd: "Mîntuit, spălat; mîntuit, spălat", ca unul care primise botezul sîngelui, a cerut soldatului Pudens să-şi scoată inelul din deget şi, înmuindu-l în sîngele rănii sale, i l-a dat "ca semn (al iubirii) şi ca amintire a sîngelui său". După atacul fiarelor, martirii au fost duşi în mijlocul amfiteatrului, unde li s-au tăiat capetele. Perpetua, văzînd ezitarea gladiatorului, i-a dus singură la gît mîna lui tremurătoare.

Pe mormintele celor cinci martiri, s-a ridicat mai tîrziu în Cartagina o mare basilică, Basilica majorum.

Cuviosul Părintele nostru Petru din Galatia (1 februarie)

Acesta fiind de şapte ani, şi-a lăsat părinţii şi s-a dus la Ierusalim, apoi în Antiohia. Acolo închizîndu-se într-un mormînt, petrecea viaţă pustnicească, nemîncînd nimic o zi întreagă, iar a doua zi, tîrziu, gusta puţină pîine şi apă. Apoi era făcător de minuni, tămăduind bolile şi izgonind diavolii din oameni. Viaţa şi minunile lui le descrie fericitul Teodorit, episcopul Chirului, şi pomeneşte despre maica sa. De două ori a tămăduit-o cuviosul Petru: o dată de orbirea ochilor, cînd a sfătuit-o cu înţelepciune să nu se înfrumuseţeze cu podoabele cele din afară, iar a doua oară, de durerile cele grele de după naşterea acestui Teodorit şi acum, fiind aproape să moară, a întors-o de la pragul morţii. După aceea, pe o fecioară oarecare, nevăzut a răpit-o din mîinile voievodului cetăţii, care voia s-o necinstească cu sila, iar pe slujitorul acela l-a orbit. Apoi pe mulţi îndrăciţi i-a izbăvit, cu rugăciunea de duhuri viclene. Ajungînd la adînci bătrîneţe, s-a odihnit cu pace, avînd de la naşterea sa 99 de ani, dintre care şapte a vieţuit lîngă părinţi, iar 92 i-a petrecut în pustiu.

Intru aceasta zi, cuvant despre Sfintele Mucenite Perpetua si Felicitas (+203).

Acestea au fost din Cartagina, pe vremea imparatiei lui Sever. Si au fost prinse din porunca dregatorului Cartaginei si, macar ca erau inca nebotezate, au fost aruncate in temnita, impreuna cu alti catehumeni, cu totii, cinci la numar, si au primit, in taina, Botezul in temnita. Si Felicitas era grea in luna a opta si a nascut in temnita, iar Perpetua avea un copil de san, pe care-l alapta.

Si, fiind scoase la intrebare, ele nu s-au induplecat nici de nesfarsita lor dragoste pentru prunci, nici de staruintele jalnice ale parintilor si rudeniilor, ci au marturisit, cu hotarare si de buna voie, credinta lor in Hristos si au fost osandite sa fie date spre mancare, la fiare, in circ, de ziua imparatului.

Dar nu au primit moartea in circ de la fiare si, atunci, au luat cununa muceniciei, prin taierea capului cu sabia. Si asa s-au sfarsit Mucenitele Domnului si se face praznicul lor, in ziua de 1 februarie.

Intru aceasta zi, cuvant despre Sfantul Benedict si rascumpararea unui sarac cu aur, de la Dumnezeu.

A fost in partile Romei celei vechi un calugar cu numele Benedict, facator de minuni si slavit foarte, sfant si minunat, incat si pe morti ii invia, ca a iubit pe Hristos din tinerete si in viata monahiceasca se nevoia.

Inca si foarte milostiv era si indurat catre toti care-I cereau. Si acesta era parinte la multe manastiri si cu totul lipsit de avere era. Ci, si fratii adunati de dansul, petreceau in multa saracie si intru facere de milostenii. Si, cu atata sarguinta urmau cuvantul lui Dumnezeu pentru saracie, incat nici un galben nu se afla in toate manastirile parintelui Benedict.

Intr-una din zile a venit un om credincios, cuprins fiind de o nevoie si silit de cineva, care ii daduse lui imprumut doisprezece galbeni. Iar Sfantul, neavand ce sa-I dea, ca era cuprins de lipsa, cu glas bland I-a zis lui: “Frate, iarta-ma pe mine, ca nu am cei doisprezece galbeni pe care ii ceri, Deci, du-te acum si dupa doua zile iarasi sa vii”. Si, dupa ce s-a dus acela, Sfantul a inceput sa se roage si cerea de la Dumnezeu pretul de rascumparare a celui cu datoria. Iar a treia zi, a venit cel dator la omul lui Dumnezeu si i-a facut plecaciune. Si era in manastire un vas, in care sta lintea. Iar desupra, pe linte, cu rugaciunile Sfantului parinte, s-au aflat treisprezece galbeni, pe care, luandu-i Sfantul i-a dat celui necajit, zicandu-i: „Mergi, fiule, si da-i pe acestia celui ce ti-a dat tie imprumutul, iar un galben sa-l ai la tine, pentru trebuintele casei tale”.

Acestea toate stie a le face milostenia cea atotputernica si saracia pentru Hristos, a Caruia este slava in veci. Amin.

Sfinţii doctori fără de arginţi Chir şi Ioan şi Sfînta Muceniţă Atanasia, cu cele trei fiice ale ei (31 ianuarie)

Sfîntul Chir, plăcutul lui Dumnezeu, avusese naşterea şi creşterea sa în părţile Egiptului, în cetatea Alexandriei, cea zidită de Alexandru Macedon; el era slăvit cu meşteşugul de doctor şi se tămăduiau de către el bolile trupeşti, neluînd plată, iar cu cuvintele sale cele de Dumnezeu insuflate şi cu chipul vieţii sale celei îmbunătăţite tămăduia sufleteştile neputinţe ale oamenilor.
Pentru că, intrînd la cei bolnavi, le spunea, nu de la Galin şi de la Hipocrate, ci din aşezămintele sfinţilor prooroci şi apostoli, să se ferească de vătămările păcatelor, care se fac pricinuitoare bolilor trupeşti; căci boala sufletului este mai grea decît toate bolile trupului, şi cînd acela boleşte cu păcatele, de multe ori se întîmplă că şi trupul cade în boală mai grea, dîndu-i Dumnezeu pedeapsă pentru păcate.
Astfel sfîntul învăţînd pe bolnavi, încă şi cuvîntul lui Dumnezeu propovăduindu-l, pe mulţi elini i-a adus la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi i-a făcut creştini, îngrijind sufletele şi trupurile acelora, cu doctorie preaaleasă.
Într-acea vreme Diocleţian (284-305), păgînul împărat, a ridicat prigonire asupra creştinilor. Deci, a fost clevetit Sfîntul Chir, slăvitul doctor alexandrin, la ighemonul Alexandriei, că este creştin şi învaţă pe mulţi credinţa creştinească; ighemonul a poruncit îndată să-l prindă. Dar Sfîntul Chir, înştiinţîndu-se de aceasta, a fugit din cetate şi din părţile Egiptului şi a mers în Arabia. Aceasta a făcut-o, nu temîndu-se de chinuri şi de moartea cea pentru Hristos, ci ascultînd cuvintele lui Hristos: Cînd vă vor izgoni pe voi din cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă; apoi, încă vrînd ca să ajute celor de aproape şi dorind ca mai bine să se pregătească spre pătimirea pentru Domnul său, întru rînduirea monahicească. Deci, mergînd în Arabia, îndată a luat asupră-şi îngerescul chip al monahilor. Dar mai ales, după rînduiala lui Dumnezeu, a fost mergerea lui în Arabia, ca şi acolo pe mulţi să-i aducă la Hristos, izbăvindu-i de pierzare idolească şi apoi la calea mîntuirii să-i povăţuiască.
Deci, a lăsat meşteşugul său cel doctoricesc, pentru că a luat de la Dumnezeu darul facerii de minuni, şi acum nu cu doftorii şi cu ierburi, ci cu rugăciuni şi cu cuvîntul tămăduia toate bolile; iar pentru nişte faceri de minuni ca acestea, se preamărea numele lui Iisus Hristos; iar mulţime mare de închinători de idoli lăsîndu-şi rătăcirea lor, se întorceau la Hristos, adevăratul Dumnezeu.
Sfîntul Ioan era de neam din Edessa, creştin binecredincios şi cinstit în rînduiala ostăşească. Atunci ridicînd Diocleţian prigonire asupra creştinilor, şi-a lăsat rînduiala cea ostăşească şi slava acestei lumi, patria, casa, neamul şi bogăţia, pe care, socotindu-le a fi toate gunoaie, s-a dus la Ierusalim, unde, petrecînd cîtăva vreme, a auzit despre Sfîntul Chir şi despre minunile ce le făcea; căci străbătuse vestea despre dînsul pretutindeni şi dorea foarte mult să-l vadă şi să vieţuiască împreună cu acel om plăcut lui Dumnezeu.
Drept aceea a mers mai întîi în Alexandria, căutînd pe cel dorit, dar neaflîndu-l acolo, cu dinadinsul întreba despre dînsul unde este. Şi înştiinţîndu-se că este în Arabia, a mers acolo cu sîrguinţă şi, găsindu-l, s-a lipit de dînsul cu tot sufletul; apoi, s-a făcut singur văzător al minunilor aceluia, şi următor al vieţii lui celei îmbunătăţite.
Într-acea vreme a fost prinsă, spre chinuire pentru Hristos, o femeie iubitoare de Dumnezeu, anume Atanasia, cu cele trei fiice ale ei, ale căror nume sînt: Teoctista, Teodosia şi Eudoxia, şi le-au dus în cetatea Canon, în care era un ighemon cu numele Sirian. De care lucru auzind Sfîntul Chir şi cu Ioan, se temeau ca să nu cadă de la credinţa în Hristos acele fecioare tinere, care puteau să se înşele nu numai de îngrozirea chinurilor, ci şi lesnicios, cu momirile, puteau a fi ademenite, în tînăra lor vîrstă; căci Teoctista, cea mai mare dintre ele, era abia de 15 ani, iar cealaltă, Teodosia, de 13 ani, iar cea mai de pe urmă, Eudoxia, era numai de 11 ani.
Dar Sfîntul Chir se îndoia şi despre maica lor Atanasia, ca nu şi ea pentru fiice să se plece la păgînătate, nevoind să vadă pe fiicele sale cumplit chinuindu-se şi vărsîndu-se sîngele lor fără cruţare; pentru că este ştiut lucru, că pe mame le doare inima pentru copiii lor.
Astfel, sculîndu-se s-a dus în cetate ca să întărească în mărturisirea în Hristos pe fecioare şi pe maica lor şi să le facă temătoare de Dumnezeu şi îmbărbătate la chinuri. Apoi Sfîntul Ioan a urmat Sfîntului Chir, ducîndu-se amîndoi la cetatea Canon, la Atanasia, cea ţinută în legături cu fiicele, pe care le întăreau cu felurite cuvinte de Dumnezeu insuflate, pentru dragostea lui Iisus Hristos, încît cu osîrdie să-şi pună sufletele pentru El.
Dar îndată a aflat de aceasta ighemonul Sirian, pentru că ducîndu-se unul din păgîni la dînsul, i-a spus acestea: "Doi oameni oarecare s-au arătat în cetatea noastră, unul în îmbrăcămintea monahicească şi altul în cea ostăşească şi sfătuiesc pe fecioarele cele prinse să nu se închine la zeii noştri, ci să petreacă în credinţa lor necurată, nici să se supună poruncilor împărăteşti; apoi, le învaţă să cinstească pe un oarecare Iisus şi Aceluia să-I dea dumnezeiască cinste, nebăgînd seamă de moarte".
Auzind aceasta Sirian, s-a umplut de mînie şi a poruncit să-i prindă pe amîndoi şi să-i aducă înaintea sa. Deci, au prins pe Sfinţii Chir şi Ioan şi i-au pus la cercetare înaintea păgînului judecător Sirian. Iar el, văzîndu-i, le-a zis:
"Voi, ticăloşilor vrăjmaşi ai zeilor noştri, vă sîrguiţi să amăgiţi pe fecioare şi să înmulţiţi creştineasca credinţă, cu toate meşteşugirile, spre defăimarea împăratului; dacă aţi fost pînă acum nebuni, apoi, măcar acum lepădînd deşarta voastră credinţă cea plină de toate vrăjile, cu rugăciuni şi cu jertfe să milostiviţi pe zei spre voi, ca nu numai să scăpaţi de chinurile cele pregătite vouă, ci să vă învredniciţi şi de cinste de la noi; iar de nu, aveţi să cunoaşteţi nu numai mînia lui Sirian şi a lui Diocleţian, dar chiar a zeilor pe care îi huliţi şi care, măcar că sînt huliţi, acum vor fi izbăvitori cumpliţi ai necinstirii lor".
La acestea Sfinţii Chir şi Ioan au răspuns, zicînd: "Nouă ne este obiceiul, ca puţine să grăim; deci, să ştii cu adevărat, că noi nu poftim vreodată nici cinstea voastră cea deşartă, nici de Hristos nu ne vom lepăda, oricît am pătimi pentru El".
Atunci Sirian, aprinzîndu-se de mai multă mînie, a scrîşnit din dinţi şi a zis către dînşii: "Se cădea vouă, necuraţilor, ca să fiţi mulţumiţi cu iubirea de oameni a judecătorului, dacă mai este la voi înţelegere, şi lepădîndu-vă de rătăcirea voastră, să scăpaţi de groaznica certare; dar de vreme ce nu văd la voi decît mîndrie, nesupunere şi deşartă înălţare de minte, de aceea nu este nevoie de multe cuvinte, ci se cuvine să ne apucăm de lucru; pentru că aşa veţi lua şi plata cea dorită vouă şi chiar nevrînd, vă veţi supune poruncii împărăteşti".
Zicînd aceasta, a poruncit să aducă pe acele fecioare cu maica lor şi a început a chinui în multe feluri pe Sfinţii Mucenici Chir şi Ioan, bătîndu-i cu bicele, sfărîmîndu-i cu toiegele, arzîndu-i cu făclii şi mădularele cele arse udîndu-le cu oţet şi cu sare. Apoi, frecîndu-le cu pînze aspre de păr, le udau picioarele cu smoală fiartă; şi au pus asupra lor toate scornirile chinurilor, nelăsînd nici o tiranie; pe de o parte ca să le izbîndească îndrăznirea lor şi să le zdrobească bărbăţia, iar pe de alta să înfricoşeze pe fecioarele cele tinere şi pe maica lor, care priveau la acea cumplită chinuire. Dar nimic n-a sporit chinuitorul urîtor de Dumnezeu, pentru că nici bărbăţia sfinţilor răbdători de chinuri n-a putut s-o clintească, nici pe fecioare şi pe maica lor să le înfricoşeze.
Deci, poruncind să dezlege pe sfinţi, a început la fel a chinui pe Sfînta Atanasia şi pe fiicele ei, şi rău chinuindu-le, s-a umplut de mare ruşine, deoarece partea femeiască cea neputincioasă în pătimire cu nimic nu se deosebea de bărbaţii cei tari şi nebiruiţi, adică de Sfinţii Chir şi Ioan, pentru că aceeaşi dragoste şi credinţă pe care o aveau aceia spre Hristos, aceleaşi chinuri le pătimeau pentru El şi aceeaşi bărbăţie o aveau - întărindu-le Dumnezeu -, şi pătimeau ca în trupuri străine, nebăgînd în seamă chinurile; pentru că priveau spre iubitul Mirele lor Hristos Dumnezeu, Care căuta din înălţimea slavei spre pătimirea mireselor Sale şi le da ajutor.
Deci, dezlegînd chinuitorul pe sfintele muceniţe, le-a osîndit la tăierea de săbii; iar ele mergînd la moarte, se veseleau ca de nuntă, şi s-au tăiat sfintele lor capete, adică al fericitei Atanasia şi ale celor trei fiice ale ei, al Teoctistiei, al Teodosiei şi al Eudoxiei.
După uciderea Sfintelor Muceniţe, Sfinţii Chir şi Ioan au fost aduşi iarăşi la cercetare, iar tiranul a întins vorbă lungă, ca şi cum se îngrijea de sănătatea lor, apoi arătîndu-le daruri şi punînd de faţă şi chinurile, îi îngrozea cu cea de pe urmă pedeapsă. Dar, după ce a văzut că în zadar se osteneşte, a dat asupra lor răspunsul cel mai de pe urmă:
"Lui Chir învăţătorul şi lui Ioan cel de o credinţă cu dînsul, care au defăimat porunca împărătească şi n-au voit să aducă jertfe marilor zei, poruncim ca după legea împărătească, să li se taie capetele".
Luîndu-i ostaşii, le-au tăiat capetele în acelaşi loc unde şi-au pus sufletele pentru Domnul sfintele fecioare cu maica lor, în 31 de zile ale lunii ianuarie; iar creştinii cei tăinuiţi luînd sfintele lor trupuri, în ascuns le-au îngropat cu cinste, în biserica Sfîntului Apostol şi Evanghelist Marcu, în osebite morminte, adică într-unul pe Sfinţii Mucenici Chir şi Ioan, iar în altul pe Sfînta Atanasia cu fiicele ei. Iar după mulţi ani, în vremea împărăţiei dreptcredinciosului împărat Teodosie cel Tînăr (408-450), Sfîntul Chiril, patriarhul Alexandriei (412-444), prin dumnezeiască poruncă, a dus moaştele Sfinţilor Mucenici Chir şi Ioan, în satul ce se numea Manutin, spre izgonirea de acolo a diavolilor celor mulţi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru. Amin.

Cuviosul Nichita Zăvorîtul (Închisul) din Pecersca, episcopul marelui Novgorod (31 ianuarie)

Sînt unii ostaşi viteji, care nu în ceată s-au obişnuit a face război, ci cîte unul se reped asupra vrăjmaşului lor; pe care, deşi de multe ori îi lasă Domnul să cadă, ca să nu se înalţe, însă văzînd lupta şi bărbăţia lor mai dinainte, nu-i lasă pînă în sfîrşit, ci îi ridică şi nebiruiţi îi pune în faţă. Din unii ca acei ostaşi viteji ai lui Hristos s-au aflat în sfînta Mînăstire Pecersca, Cuviosul Isachie, închisul, cum şi acest fericit Nichita, despre care vrednicul de laudă Policarp, înştiinţîndu-se de la Sfîntul Simeon, mărturiseşte astfel:
În zilele Cuviosului egumen Nicon, a fost un frate în sfînta Mînăstire Pecersca, anume Nichita; acesta a început a se ruga egumenului să-l binecuvînteze, ca să se nevoiască în singurătate. Iar egumenul îl oprea, zicîndu-i: "O! fiule, nu-ţi este de folos, tînăr fiind, să şezi degeaba; mai de folos îţi este să şezi cu fraţii, slujindu-ne, că nu-ţi vei pierde plata ta. Singur ai văzut pe fratele nostru Isachie, cum se ispitea în închisoare de diavol, şi s-ar fi înşelat, dacă marele dar al lui Dumnezeu nu l-ar fi mîntuit, pentru rugăciunile Cuvioşilor părinţilor noştri Antonie şi Teodosie".
Nichita a răspuns: "Nicidecum, părinte, nu mă voi înşela de un lucru ca acesta; ci cu tărie doresc a sta împotriva meşte-şugirilor diavoleşti, iar iubitorului de oameni Dumnezeu, mă voi ruga ca şi mie să mi se dea darul facerii de minuni, precum a dat lui Isachie cel închis, care şi pînă acum face multe minuni". Zis-a lui iarăşi egumenul: "Mai presus de putere este dorinţa ta, fiule, fereşte-te ca, înălţîndu-te, să nu cazi; eu îţi poruncesc ca mai ales să slujeşti la fraţi, că pentru ascultarea ta te vei încu-nuna de la Dumnezeu".
Iar Nichita nicidecum nu voia să ia aminte la cele grăite de egumen, neputînd înăbuşi rîvna cea mare către viaţa retrasă; şi ceea ce a voit, a şi făcut, căci închizîndu-se, a astupat uşa şi petrecea, rugîndu-se, fără să iasă. Însă nu după mult timp n-a scăpat de cursele diavolului, căci, în vremea cîntării sale, auzea glas rugîndu-se împreună cu el, şi-i venea bună mireasmă negrăită; apoi, de aceasta amăgindu-se, zicea în sine: "De n-ar fi acesta înger, nu s-ar ruga cu mine, nici mirosirea Sfîntului Duh n-ar fi aici".
Deci, a început cu dinadinsul a se ruga, zicînd: "Doamne, arată-te singur mie, ca să Te văd". Atunci s-a făcut glas către dînsul: "Nu mă voi arăta ţie, căci eşti tînăr, ca nu înălţîndu-te, să cazi". Iar dînsul cu lacrimi a zis: "Nicidecum Doamne, nu mă voi înşela, că m-a învăţat egumenul ca să nu iau aminte la înşelăciunea diavolească, ci la Tine, şi cele poruncite mie, le voi face". Atunci, balaurul cel pierzător de suflete luînd putere asupra lui, i-a zis: "Cu neputinţă este omului ca, în trup fiind, să mă vadă; dar iată, îţi voi trimite pe îngerul meu, ca să petreacă cu tine, iar tu să-i faci voia lui".
Apoi îndată a stat înaintea lui diavolul în chip de înger, iar Nichita căzînd, i s-a închinat lui ca unui înger, şi i-a zis diavolul: "De acum să nu te mai rogi, ci citeşte cărţi, şi aşa te vei afla cu Dumnezeu vorbind, şi vei da cuvînt folositor celor ce vor veni la tine, iar eu de-a pururea mă voi ruga Făcătorului tuturor pentru mîntuirea ta". Crezînd închisul cele grăite, şi înşelîndu-se şi mai mult cu mintea, nu se mai ruga, ci se sîrguia la citirea cărţilor, iar pe diavol îl vedea neîncetat rugîndu-se pentru dînsul. Apoi cu cel ce venea la el, vorbea mult din Scriptură, pentru folosul sufletului, după aceea a început a prooroci. Şi se făcuse slăvit, încît toţi se mirau de împlinirea cuvintelor lui.
Altădată a trimis la voievodul Iziaslav, zicînd: "Astăzi unii uciseră pe voievodul Gleb Sviatoslavici în Zavolocia; degrab să trimiţi pe fiul tău Svatopolk, la scaunul Novogradului". Şi precum a zis, aşa a şi făcut; căci, după cîteva zile, a venit înştiinţare despre uciderea voievodului Gleb. Şi după aceasta mai mult a străbătut vestea că cel închis este prooroc şi foarte mult îl ascultă domnii şi boierii. Că, deşi nu ştie diavolul ceea ce are să fie, ci ceea ce singur a făcut şi a învăţat pe oamenii cei răi, adică să ucidă, sau să fure, acestea le spune. Deci, cînd veneau la cel închis cei ce voiau să audă cuvînt de mîngîiere de la el, atunci diavolul, cel ce i se părea înger, îi spunea lui toate cele ce li se întîmplau lor, şi el aceleaşi le proorocea.
Deci, nu putea nimeni să se întrebe cu Nichita din cărţile Legii vechi, căci ştia pe de rost: Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii, Judecătorii, Cărţile împăraţilor şi toate proorociile după rînduială, cum şi toate cărţile evreieşti le ştia bine; iar sfintele cărţi evangheliceşti şi apostoleşti, care s-au dat spre îndreptarea şi întărirea noastră, niciodată nu voia să le vadă sau să le audă, nicidecum să le citească, dar nici pe altul să vorbească către el din Noul Aşezămînt; pentru aceea s-a cunoscut de toţi că este înşelat de vrăjmaşul.
Deci, aceasta nesuferind-o, au mers la cel înşelat cuvioşii părinţi: Nicon egumenul, Ioan, care a fost egumen după dînsul, Pimen pustnicul, Isaia, care a fost episcopul Rostovului, Matei, mai înainte văzătorul, Isachie, închisul Pecerscăi, Agapit, doctorul, Grigore, făcătorul de minuni, Nicolae, care a fost episcop al Tmutaracanului, Nestor, scriitorul de ani, Grigore, făcătorul de canoane, Teoctist, mai înainte văzător; toţi aceştia, străluciţi cu faptele bune, mergînd acolo, făceau rugăciuni către Dumnezeu pentru Nichita, gonind pe diavol dintr-însul. Apoi, scoţînd pe Nichita afară, îl întrebau ca să le spună ceva din Vechiul Aşezămînt, iar el se jura că niciodată n-a citit acele cărţi, pe care mai înainte le ştia pe de rost. Ba încă nici un cuvînt nu ştia, încît abia l-au învăţat pe el slovele.
Atunci, cu rugăciunile cuvioşilor părinţi, venindu-şi în sine, şi-a mărturisit greşeala sa cu amar, deprinzîndu-se apoi spre mare înfrînare şi ascultare; apoi a avut o curată şi smerită viaţă, încît a covîrşit pe toţi cu fapta bună. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, văzînd atîta nevoinţă a fericitului şi netrecîndu-i cu vederea cele de mai înainte fapte bune ale lui, în care din tinereţe se deprinsese, a primit adevărata lui nevoinţă; şi precum a primit pocăinţa Sfîntului Petru, cel ce se lepădase de trei ori, zicîndu-i: Paşte mieluşeii Mei, păstoreşte oile Mele, acelaşi semn de pocăinţă bine primită i-a dat fericitului Nichita.
Căci, pentru multa sa dragoste, spre paza poruncilor, l-a făcut păstor al cuvîntătoarei Sale turme, suindu-l la scaunul episcopiei Novgorodului, unde, spre încredinţarea iertării sfîntului de alunecarea cea mai dinainte, i-a preamărit îmbunătăţita lui viaţă cu darul facerii de minuni; căci, odată, fiind secetă, s-a rugat lui Dumnezeu şi a căzut ploaie din cer. Asemenea şi aprinderea cetăţii, cu rugăciunile sale a stins-o; şi multe alte minuni făcea.
Astfel bine păscînd turma sa cea cuvîntătoare, s-a mutat către Domnul, la veşnica viaţă, în anul 6606 (1098, d. Hr.), în 31 de zile ale lunii ianuarie; el a fost pe scaunul marelui Novgorod 13 ani şi l-au îngropat cu cinste în preajma bisericii celei mari, a sfinţilor dumnezeieştilor părinţi Ioachim şi Ana. După aceasta, au trecut 453 de ani, de cînd trupul fericitului Nichita era ascuns în mormînt; iar la anul 7059, (1551 d. Hr.), în vremea stăpînirii dreptcredinciosului împărat Ioan, singur stăpînitor a toată Rusia, fiul marelui domn Vasile, în zilele mitropolitului Macarie şi ale arhiepiscopului marelui Novgorod, Teodosie, s-au aflat moaştele arhiereului Nichita, întregi şi nerisipite, care izvorăsc multe tămăduiri celor ce merg cu credinţă acolo pînă astăzi.
Dumnezeului nostru fie slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Antioh, despre patimirea pentru aproapele.    A patimi pentru altul, a ajuta si a se osteni, placut lucru este lui Dumnezeu. Ca aceasta si datori suntem a face, ca niste slugi de aproape si slujitori ai cuvantului lui Dumnezeu, ca sa-I placem Lui, ca niste ostasi Imparatului, de la care luam si plata; mila adica sa avem si indurare a sufletului. Pentru ca cela ce are un izvor ca acesta, din care izvorasc toate bunatatile, apoi acela, daca are bogatie, o da, iar de vede pe cineva in primejdie si nevoie, plange, iar de vede pe vreun om asuprit, ii da o mana de ajutor. Deci, sa ne nevoim si sa ne silim ca dragostea, credinta si rabdarea noastra sa nu fie fara de nici un inteles, ci ca un coif si sulita si ca o arama impotriva vrajmasului. Cu toti, adica, cu.....

Duminica lui Zaheu

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Binecuvantati si dreptmaritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos!

Primeasca dragostea dumneavoastra dumnezeiescul cuvant al Evangheliei de astazi: “… Si intrand, trecea prin Ierihon, si iata un barbat, cu numele Zaheu, si acesta era mai-marele vamesilor si era bogat. Si cauta sa vada cine este Iisus, dar nu putea de multime, pentru ca era mic de statura. Si alergand el inainte, s-a suit intr-un sicomor, ca sa-L vada, caci pe acolo avea sa treaca. Si cand a sosit la locul acela, Iisus, privind in sus, a zis catre el: Zahee, coboara-te degraba, caci astazi in casa ta trebuie sa raman. Si a coborat degraba si L-a primit, bucurandu-se. Si vazand, toti murmurau, zicand ca a intrat sa gazduiasca la un om pacatos. Iar Zaheu, stand, a zis catre Domnul: Doamne, iata, jumatate din avutia mea o dau saracilor si, daca am napastuit pe cineva cu ceva, ii intorc impatrit. Si a zis catre el Iisus: Astazi s-a facut mantuire casei acesteia, pentru ca si acesta este fiu al lui Avraam. Ca Fiul Omului a venit sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut.”(Luca 19, 1-10).

Iubitilor! Concluzia, incheierea acestei Evanghelii, sta ca temelie cuvantului nostru: “A venit Fiul Omlui sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut” - si deodata, numai acest cuvant - Fiul Omului - ne spune cine este Hristos: Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului. Dar el rosteste mereu Fiul Omului, ca sa arate ca Dumnezeu a coborat la om si s-a facut Om ca si noi.

Spuneam si alta data: Apostolii, cand se adresau Mantuitorului, ii ziceau fie Invatatorule, fie Fiule al lui Dumnezeu, sau Fiule al lui David. Si, in chip firesc, orientarea noastra trebuie sa fie catre Dumnezeu cand ne rugam; iar a lui Dumnezeu, Care coboara la noi, catre noi.

De aceea Iisus Se numeste Fiul Omului. Ni se adreseaza: Eu sunt Fiul Omului - asemenea tie, omule; am luat chipul smereniei tale. Din smerenia, care e divina - smerenia e vesmantul lui Dumnezeu, zic Parintii, pentru ca Fiul lui Dumnezeu a luat chipul, haina, vesmantul smereniei, neputintei noastre omenesti. Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului.

Doamne, ce lumina se intinde peste intreg orizontul privirilor noastre sufletesti! Si deodata intelegem; intelegem cele doua lumi: lumea lui Dumnezeu, lumea eternitatii, si atotputerniciei Lui, si lumea noastra, din lumina divina rasarita. Lumea noastra, a celor ziditi de El, in neputintele, in smerenia noastra. Si intre aceste doua lumi, a lui Dumnezeu si a noastra, legatura: Fiul lui Dumnezeu, Care Se face si om. Si, o, iubitilor! La aceasta sa gandim, sa cugetam neincetat: la aceste doua lumi fara de care nu e cu putinta intelegerea existentei noastre.

Nu e cu putinta a ne cunoaste, a ne intelege pe noi, decat numai in Dumnezeu, cu Dumnezeu - zidire a Lui si legatura cu El. Legatura sfanta facuta cu El, prin Fiul Lui. Aceasta este intelegerea; nu poti sa te cunosti, sa te simti, sa te intemeiezi pe tine decat intr-o comuniune, intr- o unire… Intr-o unire numai cu semenul tau?… Dar nu te poti implini numai cu semenul tau; ci in unire cu Cel vesnic, in unirea cu Cel mai presus de tine, Ziditorul tau, si coborat la tine; numai asa iti poti vedea calea ta - Calea, Adevarul, Viata, eternitatea ta. Caci numai in legatura cu Cel vesnic poti privi spre vesnicie. Iar fara aceasta omul nu poate fi inteles, nu poate fi conceput.

De ce omul doreste totdeauna mai mult decat el? De ce omul lupta impotriva mortii lui? Din dorul sadit de Dumnezeu in el in chip firesc - al nemuririi, al eternitatii. Aceasta e realitatea fundamentala, credeti-ma! Cugetati, si in adanc intelegem ca aceasta este realitatea existentei: Dumnezeu mai presus de noi si totusi prezent in noi, si noi in comuniune cu El; si deschisi neincetat catre un etern viitor. Si nu e posibila aceasta implinire fara o asemenea realitate.

Si atunci intelegem cand zice Hristos: “A venit Fiul Omului sa caute, sa mantuiasca pe cel pierdut”. Si la aceasta sa cugetam: Ne cauta Dumnezeu; ne cauta, ca noi ne-am departat de El. Nu Dumnezeu Se ascunde de noi. Noi ne-am ascuns originar de Dumnezeu, atunci cand Adam, la ispita sarpelui: “Veti fi ca niste dumnezei...”, a cazut in adorare de el; asa cum omul modern se adora pe el in intelepciunea lui, in bogatia stiintei lui, in bogatiile pe care le aduna. Iar cand ramane sarman, in suferintele lui… si daca stie atunci sa se trezeasca - asa cum multi, in acesti 50, 60, 70 de ani s-au trezit tocmai in suferinta lor. Tocmai atunci, in parasirea lor de catre oameni si aruncati de oameni in iadul durerilor, atunci au inteles ca nimeni afara de Cel vesnic te poate salva. Si atunci s-au trezit.

Dumnezeu te cauta; neincetat te cauta. Atunci cand Adam s-a ascuns in lumea pacatului, Dumnezeu a strigat: “Adame, unde esti?” - “M-am rusinat, Doamne, vazandu-ma gol (gol de harul Tau) si m-am ascuns”.

Acum Mantuitorul il cauta pe cel pierdut. In acea zi l-a cautat pe Zaheu. Zaheu, care era mai-marele vamesilor si era bogat. Vamesii, in lumea lui Israel, erau acei insarcinati de puterea Imperiului Roman sa stranga impozitele, dajdia; iar el era mai-mare peste toti. Mi s-ar ingadui sa spun - un fel de ministru de finante, daca vreti. Erau urati de popor, mai ales ca erau nascuti din sanul lor. Zice Mantuitorul: “Si acesta este fiu al lui Avraam”. Zaheu era evreu, din sanul lor era, si erau toti. Si strangeau aceste dajdii pentru ca din ele isi faceau ei partea lor. Si atunci, sarmanii, in lacomia lor isi faceau (cati nu fac asemenea?!) din banii de dajdie pe care-i strangeau, un idol, dumnezeul lor.

Si Zaheu intelegea - noi nu intelegem?! - ca nici aurul si nimic din lumea aceasta nu e Dumnezeul nostru. Si, cand numara banii, sufletul lui - sarmanul suflet - era chinuit. Si aceasta trebuie sa o stim in fiecare clipa: Ca noi suntem ziditi altfel decat lumea aceasta; ca in noi e totodata si omul din noi (ca a luat Dumnezeu tarana din pamant si l-a zidit pe om, asemenea cu celelalte fapturi, solidar cu ele, din tarana. De aceea, dupa pacat i-a poruncit: “Pamant esti si in pamant te vei intoarce”). Dar a suflat in el dumnezeiasca lumina, dumnezeiescul har, si indumnezeitorul har; si atunci, in tine sunt doua lumi, omule! In orice stare vei cadea cumva… (Cineva a vazut intr-o carte ca scrie cuvantulcader e cu slova mare, punand adica un accent pe cadere). Dar oricat de cazut de-ai fi, niciodata, niciodata nu poate sa se stinga in tine ceea ce e de nestins: lumina divina. Ea sta acolo, adanc mocnind in tine, si asteapta ca tu deodata sa te deschizi, sa te trezesti intr-un fel; sau ea te trezeste. Sunt taine; tainuite chipuri in care Dumnezeu te trezeste.

Zaheu, si el auzise ca va trece Iisus; auzise de numele Lui, de minunile Lui; si atunci, desi inecat aproape in banii lui, el cauta sa cunoasca cine este Iisus; cauta din adancul, din originea lui.

Cand cauti din originea ta, Il cauti pe Dumnezeu; pentru ca dintru inceput sa stii ca esti zidire totodata omeneasca si dumnezeiasca; si atunci esti viu - cand cauti; cand nu mai cauti (spiritual), mergi spre moarte. Nu e moarte totala; nu e moarte fara trezire in veacul de acum. Si Zaheu se trezeste. El cauta. Se apropia Iisus, intra in Ierihon, si, el stiind, cunoscand de la oamenii lui (avea si el subalternii lui, cei care traiau pe langa el), iese… (multimea Il intampinase deja la portile cetatii, unde vindecase pe Bartimeu), inainteaza… (Pana in ziua de astazi, locul acela unde s-a aflat Zaheu in Ierihon, e cinstit - e si o manastire acolo). Din pricina multimii nu poate sa vada - era si mic de statura; gaseste un copac - un sicomor (un fel de dud); se ridica; lumea inainteaza. Iisus ajunge in dreptul lui… Si Evanghelia spune: “Cautand Iisus… (cautand pe cel care Il cauta), ii rosteste: Zaheu, coboara!” O, Doamne, in loc sa strige Zaheu: Coboara, Doamne!, Mantuitorul ii spune lui Zaheu: “Coboara, Zaheu!”

Acum Zaheu era sus si Mantuitorul era jos. Taina a lui Dumnezeu. Omul, adeseori se inalta el, iertati-mi vorba prozaica: se cocoata el sus, undeva, iar Dumnezeu sta jos. Ar parea ca se intorc randuielile firii. Dar Zaheu asculta: “Coboara, Zaheu! Astazi in casa ta Mi se cade sa fiu”. Si Zaheu coboara; si coborand, Il intampina pe Hristos si Il pofteste in casa lui.

Cei din jur - gata-gata sa gaseasca prilej sa judece, sa osandeasca; asa cum facem de atatea ori cand vedem pe cate cineva ca se intoarce: Ce, ticalosul asta, cate rele a facut, si acum face pe pocaitul, pe smeritul! Tocmai acesta pe care-l stim noi cat s-a inveninat si pe cati a inveninat el, smulgandu-le banii! Si totusi, taina noastra nu e totdeauna cu taina lui Dumnezeu. “Nu sunt gandurile Mele ca ale voastre; nici caile Mele ca ale voastre” - zisese Proorocul.

Caci, cand murmurau cei dinafara: “A intrat Iisus sa gazduiasca la un om pacatos” (pacatos - cine erau dreptii? De buna seama, cei ce neincetat au fost numiti farisei; oricine spune ca el e drept si fara pacat, sa ia aminte), tocmai in zumzetul acesta rauvoitor, veninos, al multimii, Zaheu se ridica la masa, inainte de a gusta ceva, atunci cand era zumzetul de afara impotriva lui, si rosteste in fata Mantuitorului, ca o marturisire. Din clipa aceasta intreg momentul ia chipul unei spovedanii, unei taine a marturisirii.

Ganditi-va la un alt moment de o asemenea marturisire cruciala, a rastignitului de pe cruce; acum Zaheu, la fel, ca un rastignit, rosteste: Doamne, iata, jumatate din avutia mea o dau sarmanilor, o dau celor pe care eu i-am jefuit si i-am smintit in inimile lor. Si, mai ales, direct, personal: Daca am napastuit pe cineva cu ceva, ii intorc de patru ori. Zaheu stia Legea. Moisi poruncise: “Daca cineva ia cuiva un bou si-l junghie, sau o mielusea si o junghie - pentru un bou sa dea cinci boi, pentru o mielusea, patru oi. El - mai mult decat ceruse Vechiul Testament. Acum el traieste in Evanghelie: De am napastuit pe cineva… - o data cu jumatate din avutia lui, si inca fiecaruia asupra caruia cazuse napasta lui - impatrit. Si marturisirea facuta in fata lui Hristos.

Dumneavoastra stiti, cand noi rostim rugaciunile spovedaniei, dupa marea dezlegare, sau cealalta - rostim de asemeni: “Iata, Hristos sta de fata, nevazut, primind marturisirea pacatelor tale”. Si zice preotul: “Eu nu sunt decat un martor care sa duc inaintea Lui toate cate imi veti spune. Iar de ascundeti ceva, indoite pacate aveti, pentru ca nu aveti inima curata. Luati seama, de vreme ce ati venit la Marele Doctor, sa nu va intoarceti inapoi nevindecati”.

Aceasta face parte din randuiala Spovedaniei; dar acum se afla in fata insusi a lui Hristos. Marturia lui s-a facut inaintea Domnului si primeste de la Domnul dezlegarea direct, cand el si-a spus, si-a aruncat raul dintr-insul si a simtit ca in cainta inimii lui se elibereaza. Atunci aude acest cuvant mantuitor, deodata: “Astazi s-a facut mantuire casei acesteia; ca si acesta este fiu al lui Avraam. A venit Fiul Omului sa caute, sa mantuiasca pe cel pierdut”.

Astazi! Doamne, de multe ori am grait noi intelesul acestui cuvant uimitor: astazi. In acele locuri de rascruce din dumnezeiasca Scriptura: “Astazi de veti auzi glasul Meu, nu va impietriti inimile!”- zice Domnul prin Proorocul.Astazi ii rosteste acum lui Zaheu, in fata lui si a celor de fata: “Astazi s-a facut mantuire casei acesteia”; astazi - talharului de pe cruce, cait: “Astazi vei fi cu Mine in rai”. Crestinul cand se impartaseste, zice: “Astazi Fiule al lui Dumnezeu, partas ma primeste!” Acest uimitor cuvant, astazi, care-i cuvant dumnezeiesc. Retineti: nu simplu o caracteristica obisnuita, cand zicem noi despre ceva ca este dumnezeiesc; ci acest astazi descopera timpul lui Dumnezeu fata de timpul nostrusi fata de timpul demonului. Timpul lui Dumnezeu este astazi. Crestinul are timpul omului: ieri, azi, maine; iar cand se roaga, cand asculta Evanghelia sau o citeste, cand se impartaseste, el traieste in astazi, in timpul lui Dumnezeu. Iar timpul demonului este maine - adica amanare; “Lasa, sa incep maine, maine...” - si acestmaine este - sarmanul schilod de om - al neputintei si al caderii lui.

Astazi - aceasta inseamna a trai in timpul lui Dumnezeu. Daca fiecare, in clipa aceasta traieste inas tazi al lui Dumnezeu, atunci el va simti… Se petrece calea si intr-un chip si in altul - si suind si coborand. Simti ca acest astazi a atins inima ta. Si atunci tu te inalti si simti prezenta lui Dumnezeu in tine.

Odata cu praznicul randuielii e si praznicul zilei de astazi - Intampinarea Domnului; cand Mantuitorul, la patruzeci de zile (cum era randuiala in Vechiul Testament, si cum si azi e randuiala; trebuie totdeauna s-o pastram noi, crestinii. Vine mama cu pruncul la biserica pentru a inchina pruncul lui Dumnezeu; chiar daca nu e botezat, sau daca e botezat, el trebuie sa vina) a fost adus la templu. Si era in templu in fiecare zi, un batran - dreptul Simeon. Dupa traditia sfanta, el ar fi participat intre cei saptezeci de barbati care au tradus Biblia Vechiului Testament in limba greceasca, pentru evreii care se mutasera in largurile lumii si mai uitasera din limba parintilor si stramosilor lor.

Limba greaca din vremea aceea era un fel de limba ecumenica, raspandita cum e limba engleza astazi, bunaoara; si atunci, acei saptezeci de barbati au tradus Vechiul Testament, cu Legea lui Moisi si Profetii, in limba greceasca, pana in ziua de astazi numitaSe pt ua gi nta - adica a celor saptezeci de barbati.

Si luase parte si acest Simeon; si, cand a intalnit cuvantul de la Isaia, cap.7, vers.14: “Iata, Fecioara va lua in pantece si va naste Fiu”, el a ramas uimit: Cum sa nasca Fecioara Fiu? Si s-a indoit; si a primit instiintare de la Dumnezeu prin inger: Nu vei vedea sfarsitul, mutarea ta din aceasta lume, pana ce cu ochii tai vei vedea implinindu-se, si fata lui Dumnezeu. Cum s-a rugat Psalmistul:“Arata-mi fata Ta, Doamne! Fata Ta o caut!”...Si tu vei vedea fata lui Dumnezeu. Si atunci batranul, in fiecare zi, mergea incet, pasind spre templu pentru implinirea acelui cuvant divin.

Si iata, acum, cand Hristos implineste patruzeci de zile de viata (aici printre noi), cand Mama Lui, Sfanta Fecioara si Mama, vine la templu cu Pruncul, si el, luminat, vestit de inger, intampina pe Fecioara-Mama si Pruncul. Parca El insusi, cu certitudine, El se ofera si dreptul Simeon Il ia in brate si citeste adanc in taina care se deschide celor ce cauta; si rosteste acel cuvant pe care noi neincetat il murmuram pana in ziua de astazi: “Acum slobozeste (poti sa slobozesti) pe robul Tau, Stapane! Ca vazura ochii mei mantuirea Ta pe care ai gatit-o inaintea fetei tuturor popoarelor. Lumina spre descoperire neamurilor si slava poporului Tau celui ales (poporului Tau cel dreptcredincios)”.

Se intreba cineva: Care e cea mai mare durere sau cea mai mare bucurie? Unii au spus: Durere sau bucurie: boala sau sanatate, pierderea banilor sau castigul banilor. Doamne! Nici una din acestea nu-i nici cea mai mare nici cea mai slaba; nici marea bucurie, nici marea durere. Ci atunci macar, in amurgul zilelor tale, amurg si aurora, sa deschizi ochii spre fata lui Dumnezeu! Sa deschizi ochii Lui - cel putin atunci. Dar daca n-ai deschis in viata ta, macar o data, ca Zaheu, atunci cand el, caindu-se de tot ce a facut si trezindu-se, a auzit glasul: “Astazi s-a facut mantuire...” Daca n-ai deschis o data… O, Doamne! Pentru tine, poate macar pentru rugaciunile altora, poate macar pentru rugaciunile celor de dincolo de aceasta lume… Caci ei neincetat stau si vegheaza: parintii, mosii si stramosii nostri, impreuna cu sfintii. Nici nu stim noi ce semne primim de la dansii…

Atunci, in acea clipa, un tanar se lauda unchiului sau, dupa ce luase un examen de stat: “In sfarsit, m-am trezit si eu la viata!” Si unchiul, medic fiind, ii spune: “O data se trezeste omul.” - “Cum? Cand?” - “Cand moare.”

Dar si moartea e de doua feluri: Cand mori fizic e una; cand mori sufleteste fata de pacat, aceea este moartea la care a gandit Dumnezeu cand a ingaduit-o (dupa pacat). Ca moartea e plata pacatului. Nu e de la Dumnezeu. Atunci Dumnezeu a ingaduit-o ca sa moara raul in noi; sa moara pacatul in noi. Cum a murit in Zaheu, in clipa aceea. Si din moarte s-a trezit Zaheu - c-a murit fata de lume. Cand mori fata de lume, cand mori fata de pacat, cand mori fata de tot ceea ce trage la mormant, si in tine s-a trezit lumina divina…

Si repet ceea ce am spus la inceput: Aceasta ordine dumnezeiasca, a lui Dumnezeu, mai presus de lume si in noi (si a noastra in legatura cu El; si in legatura cu El am deschis infinitul vietii mele), nu se poate niciodata stinge; e o realitate divina. Oricine - si liber-cugetator, si necredincios - sa stie: Aceasta e ordine eterna; si atunci, Dumnezeu ma cheama, ma cauta, iar eu sa-I raspund. Ii raspund, pentru ca eu sunt zidit dupa chipul Lui. El Isi cauta chipul. El vine sa ma ridice din nou. De aceea a zis acel intelept: “Tu nu M-ai cauta daca nu M-ai fi gasit!” Dar, mai adanc decat “nu M-ai fi gasit”: “Nu M-ai cauta daca Eu n-as fi in tine”. Pecetea Mea e in tine; tu strigi la Mine si Eu te caut. Tu esti chipul chipului Meu.

Aici mai degraba Sfantul Vasile a spus cuvantul cel mai adanc; si anume: Neincetat suntem cautaori si indreptati spre Rudenia cea de sus. Rudenia noastra e Dumnezeu. Lumea aceasta e o lume a noastra, data (“stapaniti!...”); dar nimic sa nu ne robeasca. De aceea, o singura robie e ingaduita: cand spunem la cununie mirilor, care poarta coroane imparatesti: Se cununa robul lui Dumnezeu cu roaba lui Dumnezeu… Imparatii incoronati - mirii - se numesc totodatarobi; robi ai Dumnezeului celui viu.

Si Iisus spune: “Nu va mai numesc pe voi nici robi, nici slugi, pentru ca voi sunteti prietenii Mei”. Sunteti fratii Mei, sunteti fiii Mei.

Fiecare, iubitilor, in clipa aceasta sa se roage: Doamne, da-mi si mie acea clipa a lui Zaheu: “Astazi s-a facut mantuire casei acesteia”. Da-mi si mie Doamne, acea clipa a dreptului Simeon: “Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, ca vazura ochii mei mantuirea Ta!” Da-ne-o acum si noua, sa Te simtim pe Tine, sa Te cunoastem pe Tine, sa Te iubim pe Tine, sa avem parte de Tine! Caci suntem incredintati Doamne, ca fiind Tu in noi, toate se schimba. El, Zaheu, ministrul de finante, sau in orice alta randuiala, din clipa aceea altfel dezlega sarcinile si grijile lui.

Parintele Constantin Galeriu

Calendar Ortodox

Acatistul Sfintilor Trei Ierarhi Vasile, Grigorie si Ioan

30 IANUARIE


Rugaciunile incepatoare

 

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin.

Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!

Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, Care pretutindenea esti si toate le implinesti, Vistierul bunatatilor si datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi, si ne curateste pe noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi!
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi!
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi!

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Preasfanta Treime, miluieste-ne pe noi. Doamne, curateste pacatele noastre. Stapane, iarta faradelegile noastre. Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru numele Tau.

Doamne miluieste, Doamne miluieste, Doamne miluieste.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Tatal nostru, Care esti in ceruri, sfinteasca-Se numele Tau, vie imparatia Ta, fie voia Ta, precum in cer si pe pamant. Painea noastra cea spre fiinta, da ne-o noua astazi, si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri. Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau.

Pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, ale Sfintilor Parintilor nostri si ale tuturor Sfintilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Amin.

Condacele si Icoasele

Condacul 1

Pe aparatorii si luminatorii Bisericii crestinesti, pe invatatorii cei mari si infranatorii zazaniilor diavolesti, pe surpatorii eresurilor, pe stalpii cei neclintiti ai Bisericii, podoabele cele mai alese ale ierarhilor si intocmai cu apostolii, si ai lumii invatatori, pe marele Vasile cel cu dumnezeiasca minte; pe Grigorie, cel cu dulce glas; si pe Ioan luminatorul a toata lumea, sa-i laudam credinciosii din toata inima si sa le cantam: bucura-te, treime de arhierei mult-laudata!

Icosul 1

Cine este destoinic a-si deschide buzele si a-si misca limba, spre a o lauda, cum se cuvine pe aceasta treime de arhierei? Insa, desi nu vom putea face aceasta, totusi nu putem tacea si ii aducem aceste laude:

Bucurati-va, alesii Sfintei Treimi, flori mirositoare ale gradini celei nestricacioase;
Bucurati-va, ingeri pamantesti si oameni ceresti;
Bucurati-va, marilor arhierei cei luminati la minte de Sfanta Treime;
Bucurati-va, ca ati covarsit firea omeneasca cu darurile cele multe;
Bucurati-va, stilpi neclintiti ai Biserici;
Bucurati-va, credincioase slugi ale Sfintei Treimi;
Bucurati-va, margaritare stralucite ale Bisericil lui Hristos;
Bucurati-va, cei mai destoinici luminatori ai pamantenilor;
Bucurati-va, aparatorii dreptei credinte in Hristos;
Bucurati-va, surpatorii eresurilor si indreptatorii adevaratelor invataturi;
Bucurati-va, carmuitorii Biserici si pomi luminati roditori ai fructelor celor mai alese;
Bucurati-va, treime de arhierei mult-laudata!

Condacul 2

Pe acesti trei mari ierarhi ai Bisericii lui Dumnezeu cel slavit in Sfanta Treime, se cuvine sa-i cinstim ca pe unii ce au primit de la Dumnezeu mari daruri si alesi talanti: pe Vasile, cel ce a rusinat paganatatea imparatului Iulian apostatul; cel ce a mustrat pe imparatul Valent arianul, cel ce a infricosat pe eparhul ce nedreptatise la judecata pe o vaduva saraca, si a botezat pe evreul Ioasaf cu toata casa lui; pe Grigorie, mare ritor si vrednic patriarh al Bisericii Constantinopolului, cel ce a intrecut cu intelepciunea pe toti cei mai invatati din timpul acela; si pe Ioan Gura de Aur, cel ce cu invataturile sale a covarsit pe cei mai luminati si mai alesi graitori ai lumii. Se cuvine sa-i laudam si sa zicem lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 2

Multa nevointa avand Sfinte Ierarhe Vasile pentru credinta dreptslavitorilor crestini, ai mustrat cu indrazneala pe imparatul Valent, pentru ca a imbratisat invatatura eretica a lui Arie, luand multe biserici ale dreptslavitorior si prefacandu-le in biserici ariene. Tu, sfinte, n-ai putut suferi purtarea acestui imparat, iar noi, pentru taria credintei tale si indrazneala ce ai avut, te intampinam cu aceste cuvinte de lauda:

Bucura-te, Ierarhe Vasile, aparatorule si intaritorule al invataturii Sfintei Treimi;
Bucura-te, inalt si luminat cugetator al teologiei;
Bucura-te, albina, care ai adunat din invataturile timpului aceluia toata mierea invataturilor dreptmaritoare;
Bucura-te, furnica muncitoare, care necontenit ai adunat la sanul Bisericii hrana invataturilor dumnezeiesti;
Bucura-te, izvor de apa limpede, racoritoare si datatoare de viata a explicarii Evangheliei lui Hristos;
Bucura-te, caci cu acele ape ai adapat poporul dreptcredincios;
Bucura-te, paharul curatiei cel plin de curata bautura;
Bucura-te, gura intelepciunii ce spulbera hulele ereticior;
Bucura-te, podoaba Biserici lui Hristos;
Bucura-te, mustratorule al imparatilor Iulian si Valent;
Bucura-te, mare ierarhe al lui Hristos, Vasile!

Condacul 3

Patria ta, Sfinte Ierarhe Vasile, a fost Pontul, nascut din parinti tematori de Dumnezeu, Vasile si Emilia. Crescut in invataturi adevarat crestinesti, ai strabatut tot felul de intelepciune, dobandind de la Dumnezeu vrednicia arhiereasca, pentru care ai multumit in tot timpul lui Dumnezeu, cantandu-I laude: Aliluia!

Icosul 3

Pastorind Biserica ei poporul crestinesc totdeauna cu vrednicie si cu dreptate ai fost la Soborul al doilea, ce s-a tinut in Constantinopol, mare aparator al dreptei credinte. Taind si sfasiind cu sabia duhului toate invataturile eretice, ai dovedit ca in adevar esti un stalp neclintit al Bisericii lui Hristos si un mare ierarh vrednic de numele de cuvantator al lui Dumnezeu, cel slavit in Sfanta Treime: Tatal si Fiul si Sfantul Duh-Dumnezeu; pentru care toti te cinstim cu aceste laude:

Bucura-te, Parinte Ierarhe Grigorie, mintea cea prea laudata a dreptei credinte;
Bucura-te, lumina stralucitoare care luminezi cu invataturile tale toata lumea crestineasca;
Bucura-te, lumina stralucitoare care luminezi lumea cu limba ta cea bine-graitoare si care ingradesti cu mutenie limbile celor barfitori;
Bucura-te, plugarule ce ari cu plugul guri tale inimile, spre a da roade bune lui Hristos;
Bucura-te, aratatorule al adevaratului Dumnezeu, Cel laudat in Sfanta Treime; Bucura-te, caci cu prastia dumnezeiestilor tale cuvinte ai spulberat neghina eresurilor;
Bucura-te, bunule pastor, care ai pascut oile cele cuvantatoare in livada credintei Sfintei Treimi;
Bucura-te, organ dulce glasuitor si alauta bine alcatuita;
Bucura-te, fluier cuvantator si vioara dulce rasunatoare;
Bucura-te, stea prealuminoasa, ce luminezi toata lumea cu invataturile dogmelor crestinesti;
Bucura-te, indulcitorul inimilor credinciosilor;
Bucura-te, mare ierarhe si teologule Grigorie!

Condacul 4

Intelepciune de sus avand, Sfinte Ierarhe Grigorie, te-ai suit pe scaunul cel mai inalt al patriarhilor marii cetati a imparatului Constantin, de unde ai pascut oile cele cuvantatoare intru cuviinta si dreptate. Luminat si impodobit fiind cu tot mestesugul cuvantarii de Dumnezeu, ai intrecut pe toti ritorii de atunci si ai laudat in toata viata ta pe Dumnezeu, cantandu-I: Aliluia!

Icosul 4

Ca un inger sau arhanghel stai inaintea Sfintei Treimi, Parinte Ioane Gura de Aur, ca cel ce din pruncie ai cunoscut mai bine decat multi batrani pe singurul adevaratul Dumnezeu si te-ai indeletnicit cu adevaratele si sfintele invataturi crestinesti, ajungand a cunoaste toata filozofia si toate stiintele celor mai invatati dascali ai vremii aceleia. Pentru ca ai laudat si ai preaslavit in tot timpul vietii tale pe Bunul Dumnezeu, noi iti aducem aceste laude:

Bucura-te, ca te-ai nascut din parinti binecredinciosi, Secund Stratilatul si Antuza, vrednica ta mama;
Bucura-te, ca din frageda varsta ai fost dat la invatatura stiintelor avand dascali pe Libanie si Andragatie;
Bucura-te, ca in putina vreme pe toti semenii tai i-ai ajuns si i-ai intrecut cu invataturile;
Bucura-te, cel ce ai primit Sfantul Botez cu mare bucurie, aducand la dreapta credinta si pe multi altii;
Bucura-te, ca pe Antimie filozoful l-ai dovedit in invataturi spre uimirea tuturor;
Bucura-te, ca si el indata a cerut Sfantul Botez;
Bucura-te, ca episcopul Atenei, auzand ca tu ai faptuit intoarcerea lui Antimie, mult s-a bucurat;
Bucura-te, ca poporul crestinilor a laudat pe Dumnezeu pentru faptele tale cele bune;
Bucura-te, ca de patriarhul Antiohiei, Meletie, ai fost ridicat la rangul preotiei;
Bucura-te, ca si hirotonia de diacon si de preot le-ai primit cu multa smerenie;
Bucura-te, cel care cu sortii episcopilor si cu vointa imparatului Arcadie ai fost chemat la scaunul cel mai inalt al Patriarhiei Constantinopolului, dupa moartea patriarhului Nectarie;
Bucura-te, mare ierarhe Ioane Gura de Aur!

Condacul 5

Dupa moartea parintilor tai, sfinte, toata averea ramasa tie impartind-o la saraci, robilor dandu-le libertate si rudele lasand, ai slujit Domnului ziua si noaptea. Ca monah in manastire, ca cleric, diacon, preot, arhiereu si patriarh ostenindu-te mult, ai scris carti despre preotie, despre bunatate si blandete, despre smerenie si milostenie, despre pace, adevar si dreptate, toate pline de dovezi, intarindu-le cu insati viata cea aspra ce ai dus; pentru aceea noi, minunandu-ne de rabdarea si de umilinta ta, indraznim a te lauda si a canta cu tine lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 5

Ca niste albine zburatoare ati umblat in gradina Scripturilor credintei, voi trei mari ierarhi ai lui Hristos, adunand miere din tot felul de flori, pe care ati pus-o inaintea tuturor credinciosior spre indulcire, povatuindu-i la pocainta, descoperindu-le si explicandu-le dogma Sfintei Treimi, cea unita in fiinta dar despartita in Ipostasuri. Pentru aceasta noi crestinii va rugam sa primiti aceste cantari de laude:

Bucurati-va, marilor arhierei, despartiti cu trupurile, dar uniti cu duhul;
Bucurati-va, raze stralucitoare ale lui Hristos soarele dreptatii, Cel ce a luminat toata lumea cu invataturile Sale;
Bucurati-va, parinti vrednici ai Biserici crestinesti, ce ati fost la un obicei cu apostolii;
Bucurati-va, rauri cu ape racoritoare, ce ati adapat tarinile sufletelor crestinilor cele insetate de adevaratele invataturi;
Bucurati-va, trei ierarhi laudati de toti cei ce cred intr-un Dumnezeu slavit in Sfanta Treime;
Bucurati-va, organe bine-glasuitoare ale Bisericii lui Hristos Dumnezeului nostru;
Bucurati-va, slugi alese, care ati inmultit talantii cei dati voua de Donmul Hristos spre pastrare;
Bucurati-va, ca usile ceresti voua vi s-au deschis;
Bucurati-va, doctori iscusiti alesi de Dumnezeu spre a vindeca bolile sufletesti ale crestinilor celor slabi in credinta;
Bucurati-va, luminatorii lumii, cei impodobiti de Dumnezeu cu vrednicia arhiereasca;
Bucurati-va, albine adunatoare de tot felul de invataturi, din gradina Sfintei Scripturi;
Bucurati-va, treime de arhierei mult-laudata!

Condacul 6

Propovaduitori si stalpi intaritori ai Bisericii lui Hristos si ai poporului crestinesc ati fost Sfintior Trei Ierarhi. Invatand si povatuind pe toti crestinii adevarata credinta, infruntand pe cei ce cautau sa semene neghine eretice in ogoarele inimilor dreptslavitorilor crestini, ati lovit cu prastia cuvintelor voastre in toate invataturile cele potrivnice, inaltand fruntea dreptei credinte si cantand lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 6

Prin curatia vietii tale cea asemenea ingerilor te-ai ridicat la dumnezeiesti inaltimi si strabatand cetele heruvimilor, ai descoperit dogmele Treimii, pe care, ca pe cel mai pretios odor, le-ai lasat Bisericii ca pe o comoara scumpa si nejefuita, Vasile. Pentru aceasta te rugam sa primesti de la noi nevrednicii laudele acestea:

Bucura-te, lauda cea stralucita a arhiereilor;
Bucura-te, dumnezeiescule invatator al dogmelor;
Bucura-te, urmatorul cel credincios al apostolior;
Bucura-te, stalpul cel prealuminat al Bisericii;
Bucura-te, al Treimii ager si osardnic aparator;
Bucura-te, aratatorule luminat al celor ceresti;
Bucura-te, ocarmuitorul corabiei celei duhovnicesti;
Bucura-te, indreptatorul celor chemati la vrednicia preoteasca;
Bucura-te, luminatorule ceresc al celor imbracati cu darul arhieriei;
Bucura-te, preainteleptule povatuitor al pustniciei;
Bucura-te, cel ce trezesti pe cei pacatosi la pocainta;
Bucura-te, mangaietorul celor ce adorm in dreapta credinta;
Bucura-te, mare Ierarhe Vasile!

Condacul 7

Prin Vasile cel Mare, trambita cea dulce glasuitoare, care a cantat in Biserica arhiepiscopala a Cezareii din Capadocia, laudele cuvenite lui Hristos Dumnezeului nostru, invatand pe toti dogmele Sfintei Treimi si lasand Biserici bogatii alese si scumpe, din care si noi impartasindu-ne, aducem lui Dumnezeu laude si cantari: Aliluia!

Icosul 7

Deschizand cu dumnezeiasca cuviinta Scripturile, ai scos din ele invataturi temeinice, Sfinte Grigorie, indulcind cu ele inimile credinciosilor cu adevarat, mai mult decit mierea si ai invatat pe toti crestinii a se inchina Treimii intru o unime si unimi in Treime. Pentru aceasta si noi te cinstim cu aceste laude:

Bucura-te, ierarhe Grigorie, inaltimea dumnezeiestilor daruri ale lui Hristos, Dumnezeului nostru;
Bucura-te, cald propovaduitor al dumnezeiescului dor;
Bucura-te, izvorul cuvantarii de Dumnezeu si raul cel limpede al intelepciunii;
Bucura-te, fluier pastoresc, ce ai biruit trambitele ritorior;
Bucura-te, cercetatorul adancului, care ai dobandit frumusetile vorbelor;
Bucura-te, privighetorule al darului si gura cea inalta a duhului;
Bucura-te, pazitorul turmei celei cuvantatoare a lui Hristos;
Bucura-te, smulgatorul neghinelor eretice si vanatorul lupilor imbracati in piei de oaie;
Bucura-te, semanatorul cel minunat al dogmelor;
Bucura-te, izgonitorul celor defaimatori de Dumnezeu;
Bucura-te, ca chipul Mantuitorului Hristos l-ai avut in toata viata ta, inaintea ta;
Bucura-te, mare ierarhe si teologule Grigorie!

Condacul 8

De Dumnezeu graitorule, Sfinte Ierarhe Grigorie, pe limbile cele veninoase si vatamatoare ale ereticilor pornite impotriva lui Dumnezeu le-ai ars cu duhul cuvintarilor gurii tale, graind slava lui Dumnezeu; si cu scrisorile tale, insemnand fiinta cea prea puternica a Sfintei Treimi celei nevazute, ai taiat din radacina eresurile cele spinoase, luminat descoperind invataturile cele drept-slavitoare si cantand lui Dumnezeu laude: Aliluia!

Icosul 8

Femeia eparhului Antiohiei impreuna cu sotul ei erau orbiti de invataturi eretice si cazand ea intr-o boala grea si neputindu-se vindeca de nimeni, auzand de tine, Sfinte Ioane, ca faci semne multe si minunate, a rugat pe barbatul sau sa o aduca la tine. Acela aducand-o, a lasat-o la usa bisericii, neindraznind ca eretic a o aduce inauntru, rugandu-se episcopului si tie, Sfinte Ioane, pentru a le da ajutorul vostru cel puternic. Deci iesind, le-ai spus sa lepede eresul si sa primeasca adevarata credinta; iar ei fagaduind, ai poruncit tu, sfinte, sa aduca apa, rugand apoi pe episcop sa toarne acea apa in chipul cruci peste ea si indata dupa turnare, s-a vindecat femeia ca si cum n-ar fi fost bolnava. La aceasta minune atat ei, cat si toti cei ce erau de fata, au preaslavit pe Dumnezeu. Ereticii lepadandu-se de invataturile lor cele ratacite si intorcandu-se la adevarata credinta, s-au numarat intre dreptmaritori crestini; iar noi iti aducem laudele acestea:

Bucura-te, Ioane Gura de Aur, tablita scumpa cu aur ferecata;
Bucura-te, organ dulce rasunator, de Dumnezeu insuflat;
Bucura-te, gura cea aleasa impodobita cu cuvinte de aur;
Bucura-te, imbogatitorul Bisericii cu scrieri minunate si preascumpe;
Bucura-te, pierzatorul eresurilor elinesti si evreiesti;
Bucura-te, ca femeia aceea auzandu-te inalt vorbind a fost luminata de Dumnezeu si te-a numit "Gura de Aur";
Bucura-te, ca putul invataturilor tale adancit fiind, ai dat crestinilor funii minunate, ca sa ajunga la apele invataturilor tale;
Bucura-te, ca de toate Bisericile esti numit "Gura de Aur";
Bucura-te, tamaduitorul femeii eparhului;
Bucura-te, ca te-ai asemanat Botezatorului Ioan cu numele si cu viata ta aspra;
Bucura-te, ca si tu, Sfinte Ioane, ca si Ioan Botezatorul, ai predicat popoarelor pocainta;
Bucura-te, ca si tu, ca si Ilie Tezviteanul, cu credinta, cu rugaciunile si cu postul te-ai indeletnicit in toata viata ta de 63 de ani;
Bucura-te, mare ierarhe Ioane Gura de Aur!

Condacul 9

In vremea preotiei tale, sfinte mare ierarhe Ioane, predicand in biserica si inalt ritorisind, celor neinvatati erau neintelese unele din cuvintele tale. Atunci o femeie din popor, care asculta cu mare evlavie invataturile duhovnicesti, a ridicat glas in popor si a zis : "Invatatorule duhovnicesc, sau mai bine Gura de Aur, adanca este apa putului sfintelor tale invataturi, dar funia mintii noastre fiind scurta, sa ajunga la apa nu poate"; si de atunci tot poporul ti-a dat numirea de "Gura de aur"; deci si noi minunandu-ne de darurile cu care Dumnezeu te-a impodobit, te laudam pe tine si lui Dumnezeu cantam: Aliluia!

Icosul 9

Imparatul Valent sprijinind pe arieni multe biserici ortodoxe le-a dat acelora, spre mahnirea adevaratilor crestini si pe tine, Sfinte Vasile, mult te-au amarat cu prigonirile, caci acest imparat, cand a venit in Cezareea si tu l-ai intampinat cu paine si sare, el a poruncit de ti-a dat fan din hrana cailor lui. Si tu, Sfinte Grigorie, fiind nascut din oameni de bun neam si drepti, Grigorie si Nona, ai dobandit o crestere adevarat crestineasca si ai razbatut, ca nimeni altul, tot mestesugul si stiinta invataturilor, facandu-te talcuitor si dascal lumii, cinstind cu cuvinte de lauda pe marele Vasile, pe tatal tau Grigorie, pe fratele tau Chesarie si pe sora ta Gorgonia, la inmormantarile lor. Iar tu, Parinte Ioane Gura de Aur, ai dat sfaturi dumnezeiesti poporului incredintat tie spre pastorie, dandu-te pe tine singur pida de nevointa, de cumpatare si de rabdare, mancand deseori putina zeama de orz si dormind putin, nu stand pe pat, ci deseori sezand pe scaun. Fiind ales si chemat la scaunul patriarhal din Constantinopol, ai mustrat pe Eudomia imparateasa, pentru ca a rapit o vie a unei vaduve sarace, ce se numea Calitropia, care striga cerandu-si dreptul ei. Si tu sfinte ai sfatuit pe imparateasa sa nu fie lucrul strain luat cu sila; de care sfaturi ea netinand seama, a fost asemanata de tine cu Izabela, sotia imparatului Ahav, si ti-ai atras minia ei, exilandu-te; dar ai fost adus iar pe scaun si a doua oara ai fost exilat prin mijlocirea unor episcopi invidiosi care se purtau mai mult silniceste decat crestineste. Deci noi, minunandu-ne de viata voastra sfanta, si de faptele voastre, ne sarguim a va aduce laude bine meritate:

Bucura-te, Ierarhe Vasile, sprijinitorul si aparatorul binecredinciosilor crestini;
Bucura-te, curajosule mustrator al imparatului Valent, partinitorul arienilor;
Bucura-te, cel ce ai suferit mania imparatului pentru painea neagra cu care l-ai intimpinat, pentru ca cu acelea se hranea poporul;
Bucura-te, vrednicule ierarhe, mare indreptator al Bisericii lui Hristos;
Bucura-te, Grigorie, care cu agera ta minte ai razbatut toate stiintele si adancurile filozofiei;
Bucura-te, ca tu, sfinte, toate dogmele le-ai lamurit invatand pe toti crestinii adevarata teologie;
Bucura-te, cel ce ai fost dascal de dreapta invatatura tuturor crestinilor;
Bucura-te, cel ce ai laudat pe marele Vasile, la moartea caruia ai plans cu lacrimi de adevarata fratie;
Bucura-te, Ioane Gura de Aur, mustratorul celor rapitori ai lucrului saracului asuprit si amarat;
Bucura-te, cel ce ai fost surghiunit de imparateasa Eudoxia pentru asemanarea ei cu Izabela, sotia lui Ahav;
Bucura-te, ca ai suferit si pornirea cea rautacioasa a unor episcopi nerecunoscatori;
Bucura-te, Ioane cel aspru prigonit si dus in exil tocmai in Armenia, unde ai fost chemat la ceruri de Domnul Hristos;
Bucura-te, mangaietorule al episcopului Chiriac, cel asemenea exilat;
Bucura-te, treime de arhierei mult-laudata!

Condacul 10

Mari invatatori si deobste izbavitori oamenilor si indreptatori ai obiceiurilor v-ati aratat sfintilor, intelepti si impodobiti de Dumnezeu: Vasile cel Mare, cel ce aratat ai cuvantat cu intelepciune tare si neschimbata, ingrozind pe eparhul si mustrand pe imparatul Valent; Grigorie Teologul, cel ce ai fost desfatarea limbii, dulceata auzului, mangaierea inimii si ingereasca paine de suflete hranitoare; si Ioane Gura de Aur, raul darurilor celor duhovnicesti, umplut pana la varsare, organ aurit al predicilor, al pocaintei, milosteniei, smereniei, umilintei, al privegherilor, al iubirii de aproapele si aparatorul celor asupriti si nedreptatiti. Noi, impreuna cu voi, dorim a canta lui Dumnezeu laude: Aliluia!

Icosul 10

Darul lui Dumnezeu ti-a descoperit, Sfinte Vasile, faptele bune ale prezbiterului Anastasie, la care ai mers cu clerul arhiepiscopalei tale biserici, spre a cunoaste viata acestui vrednic preot, care vietuind intr-un sat, cu femeia sa Teognia, petreceau viata lor intru curatie, socotita fiind ea, ca o tarina neroditoare; iar Anastasie a fost luminat de Dumnezeu si stiind cu duhul ca ierarhul sau Vasile voieste sa-l cerceteze, a zis sotiei sale : "Eu ma voi duce la camp, sa lucrez pamantul, iar tu sora mea, in ceasul al noualea aprinzand luminari, vei iesi intru intimpinarea Sfantului Vasile, arhiepiscopul nostru". Deci facand Teognia asa, cum zisese Anastasie, a intampinat pe Sfantul Vasile, care cunoscand cu duhul ca Anastasie este in casa, l-a chemat; si el iesind intru intimpinarea Sfantului si sarutandu-i picioarele i-a zis : "De unde mie aceasta, ca a venit arhiereul Domnului la mine?". Iar Sfantul Vasile i-a zis : "Bine ca te-am aflat, sa mergem in biserica si sa facem dumnezeiasca slujba". Mergand toti in biserica a poruncit Sfantul Vasile lui Anastasie sa slujeasea Sfanta Liturghie, zicandu-i : "Cu toate lucrurile tale cele bune, sa ai si ascultare". Si cand slujea Anastasie, Sfantul Vasile si ceilalti care erau vrednici, au vazut, in vremea inaltarii sfintelor si infricosatoarelor Taine, pe Preasfantul Duh in chip de foc pogorandu-Se si pe Anastasie inconjurandu-l. De aceste fapte minunate noi mirandu-ne te intimpinam, Sfinte Vasile, cu aceste frumoase laude:

Bucura-te, Ierarhe Vasile cel luminat la minte de Dumnezeu;
Bucura-te, cunoscatorul vietii si al faptelor bune ale prezbiterului Anastasie;
Bucura-te, ca dupa sfanta slujba ai binevoit a fi ospatat in casa vrednicului preot;
Bucura-te, cel ce ai stiut cu duhul ca Teognia nu-i este lui sotie, ci sora si asa i-ai zis sa o numeasca;
Bucura-te, sfinte, care ai cercetat intr-un bordei, din casa lui Anastasie, pe un bolnav stricat de lepra, pe care il ingrijeau preotul si sora lui;
Bucura-te, milostive, ca si tu ai voit sa slujesti o noapte pe acel om bolnav, ce era deseori manios si ocarator, spre a te face partas la plata dunmezeiasca;
Bucura-te, ca toata noaptea ai petrecut-o cu acel bolnav in bordei, stand in rugaciune, iar a doua zi pe bolnav l-ai scos din bordei intreg si sanatos;
Bucura-te, ca Sfantul Efrem Sirul, rugandu-se lui Dunmezeu, a avut o vedenie minunata: un stalp de foc, al carui cap ajungea la cer si un glas din cer i-a zis : "Efreme, Efreme, in ce chip vezi pe acest stalp de foc, in acest fel este Vasile";
Bucura-te ca sfantul acesta Efrem, dupa vedenia aceasta, s-a dus la Cezarea Capadociei in ziua Aratarii Domnului, cu un talmaci fiindca el nu cunostea greceste si te-a vazut pe tine, Sfinte Vasile, mergand la biserica cu multa evlavie;
Bucura-te, ca tu sfinte, cunoscand cu duhul ca Efrem Sirul este in biserica, ai poruncit arhidiaconului tau sa se duca sa-l cheme la tine in sfantul altar;
Bucura-te, ca acela se apara prin talmaci ca nu ar fi el cel chemat, ci un altul poate; insa tu sfinte ai zis arhidiaconului "mergi si spune strainului monah: Doamne Efrem, vino si intra in sfantul altar, ca te cheama arhiepiscopul"; si apoi l-ai hirotonit diacon zicandu-i sa spuna ecteniile in limba greceasca, ceea ce Efrem a indeplinit;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !

Condacul 11

Buna mireasma lui Hristos facandu-te, Sfinte Ierarhe Vasile, toata lumea ai umplut de mirosul cel placut al Sfintei Evanghelii; si imbracand vesmantul luminat al arhieriei, ai slujit cu toata vrednicia Biserica lui Hristos Dumnezeul nostru; iar noi minunandu-ne de viata ta cea ingereasca, cantam impreuna cu tine lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 11

Pastorind Biserica patriarhala a Constantinopolului timp de 12 ani pana la soborul al doilea, te-ai retras la mosia ta Arianz, unde ai petrecut o viata de sfintenie, pana la varsta de optzeci de ani, cand Domnul te-a chemat din viata aceasta pamanteasca la imparatia cea cereasca si acolo te bucuri de ostenelile tale si de luptele ce ai avut pentru buna intarire a Bisericii lui Hristos, avand multumirea ca la retragerea ta de pe scunul patriarhal, ai lasat numai o biserica eretica in Constantinopol, iar pe cele ce mai inainte fusesera date arienilor, le-ai readus la starea de mai inainte a dreptcredinciosilor. Deci noi, cinstind pomenirea ta, te laudam cu aceste cantari de lauda:

Bucura-te, Ierarhe Grigorie, mintea cea luminata de Dumnezeu;
Bucura-te, chimval rasunator in toata lumea, a cuvintelor tale teologhicesti;
Bucura-te, curatitorul si starpitorul neghinelor eretice;
Bucura-te, plugarule, care ai arat pamanturile sufletesti ale crestinilor;
Bucura-te, semanatorule al graului dumnezeiesc, care hraneste si satura omenirea crestina;
Bucura-te, adapatorul celor insetati de apa cea vie a Sfintei Evanghelii;
Bucura-te, alauta darului cea de Dumnezeu vestitoare;
Bucura-te, intaritorul cel adevarat al dogmelor parintilor celor dreptcredinciosi;
Bucura-te, carmaci bine priceput al corabiei Bisericii crestinesti;
Bucura-te, rau plin de apele darului;
Bucura-te, noule David, cel ce ai cantat laude alese lui Dumnezeu, Cel slavit in Sfanta Treime;
Bucura-te, mare ierarhe si teologule Grigorie!

Condacul 12

Nou Samuel te-ai aratat, Sfinte Grigorie Teologule, cu curatia vietii tale si cu marea ta intelepciune; impodobit fiind si cu darul oratoriei, ai fost ca un nou David cantand cu fluierul cel pastoresc al cuvantarii de Dumnezeu, incat s-a putut spune despre tine ca, daca s-ar fi aflat vreo icoana si vreun chip impodobit, acela ai fi tu, Sfinte Grigorie; pentru care si noi eintam lui Dumnezeu impreuna cu tine: Aliluia!

Icosul 12

Dupa atatea veacuri trecute gandindu-ne si noi, Sfinte Ioane, la izgonirea ta de pe tronul patriarhal al Constantinopolului si citind cele scrise de tine episcopului Chiriac cel asemenea izgonit, ne miram de mintea ta cea luminata si de cuvintele de mangaiere scrise de tine acelui episcop, care pot sluji tuturor crestinilor la cazuri de necazuri si suparari. Tu, Sfinte Ioane Gura de Aur, ai scris episcopului Chiriac acestea: "Vino sa-ti scot rana mahnirii si sa-ti risipesc negura cugetului. Furtuna ce a venit asupra Bisericii este amara si grea, iar corabierii, neputand face nimic pentru incetarea furtunii, stau incremeniti, plang, se tanguiesc, se roaga si asteapta sau pieirea lor in valurile marii, sau incetarea furtunii. Nu te mahni, frate Chiriac, ca eu cand am fost izgonit din Constantinopol, nu ma ingrijeam de nimic, ca ziceam intru mine: de este voia imparatesei sa ma izgoneasca, izgoneasca-ma. De va vrea sa ma fierastruiasca, am pilda pe profetul Isaia. De va vrea sa ma arunce in mare, imi voi aduce aminte de profetul Iona. De ii este voia sa ma bage in groapa, am pe Daniil bagat in groapa leilor. De va vrea sa ma ucida cu pietre, am pe Stefan intiaul mucenic, ce a patimit aceasta. De va vrea sa-mi ia capul, am pe Ioan Botezatorul. De va vrea sa-mi ia averea, de o am, s-o ia, caci gol am iesit din pantecele mamei mele, gol ma voi si duce din viata. De as fi placut oamenilor, nu as fi sluga lui Hristos; iar proorocul David ma inarmeaza: Grait-am marturiile Tale inaintea imparatilor si nu m-am rusinat ". Iar noi citind aceste cuvinte ne minunam si-ti aducem aceste laude:

Bucura-te, minte inalta de Dumnezeu insuflata;
Bucura-te, organ de aur ce ai cuvantat mai frumos decat toti inteleptii lumii;
Bucura-te, ca in timpul surghiunului tau multe suferinte si amaruri ai avut;
Bucura-te, ca de la Comane, unde ai fost ingropat, dupa 33 de ani, moastele tale au fost aduse la Constantinopol;
Bucura-te, ca nu ai voit a te lasa ridicat pana cand imparatul Teodosie nu ti-a trimis epistola sa;
Bucura-te, ca aducandu-ti-se moastele tale la Constantinopol au fost intampinate de imparatul si de toti sfetnicii cei mai insemnati ai imparatiei;
Bucura-te, ca moastele tale au fost duse in biserica Sfantului Apostol Toma;
Bucura-te, ca de acolo au fost asezate in biserica Sfintei Irina unde au fost puse pe tronul patriarhal;
Bucura-te, ca de la biserica Sfintei Irina moastele tale fiind puse cu racla intr-o careta imparateasca, au fost duse la biserica Sfintilor Apostoli;
Bscura-te, ca in acea biserica patriarhala moastele tale au fost ingropate in sfantul altar;
Bucura-te, ca un bolnav suferind de neputinta a incheieturilor, atingandu-se de racla moastelor tale s-a izbavit cu totul de boala;
Bucura-te, mare ierarhe Ioane Gura de Aur!

Condacul 13

Viata voastra cea sfanta, slujbele cele impodobite, cuvantarile voastre cele mai alese si mai scumpe decat toate avutiile lumii, scrierile voastre, ce sunt ca niste tezaure de cel mai mare pret, v-au facut sa fiti pentru toata lumea crestina cei mai vrednici de toata cinstirea si venerarea noastra, fiind luati de cei mai vrednici pastori ai Bisericii ca pilde de viata curata si sfanta, de mari si neintrecuti luminatori si aparatori ai dreptei credinte, ai vietii celei nemateriale, ai suferintelor si asupririlor la care ati fost supusi de oameni cu cugete rele ce nu va puteau privi bine din cauza pornirii inimii lor celor lacome si invidioase; dar voi, sfintilor, pe toate le-ati suferit cu credinta in Dumnezeu, cu intelepciune, cu rabdare, cu postul, cu rugaciunile si cu viata voastra cea nemateriala, pentru care noi, minunandu-ne de taria sufletelor voastre, indraznim a va aduce laude, cantand cu voi lui Dumnezeu: Aliluia!

(acest condac se zice de trei ori)

Apoi se zice iarasi Icosul intai

Cine este destoinic a-si deschide buzele si a-si misca limba, spre a o lauda, cum se cuvine pe aceasta treime de arhierei? Insa, desi nu vom putea face aceasta, totusi nu putem tacea si ii aducem aceste laude:

Bucurati-va, alesii Sfintei Treimi, flori mirositoare ale gradini celei nestricacioase;
Bucurati-va, ingeri pamantesti si oameni ceresti;
Bucurati-va, marilor arhierei cei luminati la minte de Sfanta Treime;
Bucurati-va, ca ati covarsit firea omeneasca cu darurile cele multe;
Bucurati-va, stilpi neclintiti ai Biserici;
Bucurati-va, credincioase slugi ale Sfintei Treimi;
Bucurati-va, margaritare stralucite ale Bisericil lui Hristos;
Bucurati-va, cei mai destoinici luminatori ai pamantenilor;
Bucurati-va, aparatorii dreptei credinte in Hristos;
Bucurati-va, surpatorii eresurilor si indreptatorii adevaratelor invataturi;
Bucurati-va, carmuitorii Biserici si pomi luminati roditori ai fructelor celor mai alese;
Bucurati-va, treime de arhierei mult-laudata!

si Condacul intai

Pe aparatorii si luminatorii Bisericii crestinesti, pe invatatorii cei mari si infranatorii zazaniilor diavolesti, pe surpatorii eresurilor, pe stalpii cei neclintiti ai Bisericii, podoabele cele mai alese ale ierarhilor si intocmai cu apostolii, si ai lumii invatatori, pe marele Vasile cel cu dumnezeiasca minte; pe Grigorie, cel cu dulce glas; si pe Ioan luminatorul a toata lumea, sa-i laudam credinciosii din toata inima si sa le cantam: bucura-te, treime de arhierei mult-laudata!