Predică la Duminica Ortodoxiei


Pr. Ilie Cleopa

Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.

Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.

Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: "Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios" (Ibidem, p. 532-533).

Sfîntul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: "În orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi care este scopul lui, bun sau rău". Tot aşa, cînd este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre mîntuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt fel, decît ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).

Fiindcă nu toţi ştiu a citi şi nu pot să se îndeletnicească cu citirea, Părinţii au judecat ca toate faptele lui Hristos vrednice de mărire să le închipuiască pe icoane care ar sluji la scurte amintiri. De multe ori se întîmplă că noi nu gîndim la patimile Mîntuitorului, dar îndată ce vedem icoana răstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mîntuitoarele Lui patimi, cădem şi ne închinăm, nu materialului, ci Celui ce este închipuit, asemenea cum ne închinăm, nu materialului din care este făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuieşte prin ele, adică la puterea Duhului Sfînt ce izvorăşte din ele.

Noi nu ne închinăm materialului din care sunt făcute icoanele. Dacă înaintea noastră se află icoana Domnului, noi ne rugăm, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi ne mîntuieşte!" Iar dacă suntem înaintea icoanei Maicii Domnului: "Fii apărătoarea noastră înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mîntuirea sufletelor noastre!" Iar dacă este icoana mucenicului, de pildă Ştefan, noi zicem: "Sfinte Mare Mucenic Ştefane, care ţi-ai vărsat sîngele pentru Hristos şi ai îndrăznit către Dumnezeu, ca întîiul mucenic, fii apărătorul nostru!" Aşa ne adresăm şi către oricare alt sfînt. Iată încotro trimitem noi rugăciunile noastre prin ajutorul Sfintelor Icoane.

Cînd împăratul iconomah, aidoma sectanţilor noştri, afirma pe nedrept că la cele şase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane şi că despre dînsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie îi scria; "Împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pîine, nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a mînca sau bea. Însă tu ştii, după tradiţie, că acest lucru este necesar pentru întemeierea vieţii. Aşa şi despre icoane era cunoscut din Tradiţie. Înşişi arhiereii aduceau icoane la Sinod şi nici un om iubitor de Hristos nu porneşte la drum şi nu-şi face călătoria fără de icoane. Aşa fac oamenii lucrători de fapte bune şi plăcuţii lui Dumnezeu".

Leonte de Neapole, combătînd pe iudeii care învinuiau pe creştini pentru cinstirea icoanelor le răspunde: "Ne închinăm feţelor de pe icoane şi închipuirilor sfinţilor, nu ca lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice lemn. Şi de s-ar fi şters faţa de pe vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi creştinii, sărutînd cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului, cu sufletul şi cu gîndul nostru sărutăm pe Hristos şi pe sfinţii Lui".

Sfîntul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre închipuirea aducerii lui Isaac ca jertfă de către Avraam, icoana spre care cînd căuta, vărsa din ochii lui lacrimi de umilinţă. El mai vorbeşte şi despre icoana Sfîntului şi Marelui Mucenic Teodor Tiron şi despre icoana lui Hristos. Iar Sfîntul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea descoperirii moaştelor Sfinţilor Mucenici Ghervasie şi Protasie, mărturisea că i s-a arătat lui Apostolul Pavel, aşa cum este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35). Sfîntul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: "Noi credincioşii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci noi arătăm buna închinare şi iubire către acea faţă care este închipuită pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori cînd chipul de pe dînsa se şterge, o ardem ca pe un lucru fără de folos".

După cum Iacob, înainte de sfîrşitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif şi prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ţinea, aşa şi noi credincioşii ne închinăm şi sărutăm icoanele, nu pentru altceva, decît că le sărutăm ca pe copiii şi pe părinţii noştri, ca să le arătăm prin aceasta dragostea noastră sufletească; după cum şi iudeii se închinau Tablelor Legii şi celor doi heruvimi turnaţi din aur, cinstind prin închinare nu piatra şi aurul, ci pe Însuşi Dumnezeu care a poruncit să li se facă acestea.

Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Aşa Sfîntul Metodie de Patara, care a trăit prin veacul al III-lea, scrie: "Închipuirea îngerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale începătoriilor şi ale stăpîniilor, noi le facem întru cinstirea şi slava lui Dumnezeu". Despre icoane scriu şi Clement al Alexandriei şi Tertulian, care au trăit în secolele II-III.

Sfînta Tradiţie vorbeşte şi despre chipul cel nefăcut de mînă dăruit de Mîntuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mînă omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trăit prin secolul III-IV.

În sfîrşit, însuşi pămîntul vorbeşte împotriva sectarilor luptători contra icoanelor, căci şi acum se descoperă icoane, cruci şi simboluri creştine la săpăturile ce se fac în catacombele din Roma, adică în peşterile unde primii creştini se ascundeau din cauza persecuţiilor păgîne şi săvîrşeau acolo slujbe dumnezeieşti şi înmormîntări ale sfinţilor mucenici. Am vizitat catacombele Romei în toamna anului 1977 şi am văzut acolo cele mai vechi icoane ale Mîntuitorului şi imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de învăţaţii arheologi în catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mîntuitorului din catacomba Sfîntului Calist şi Cina cea de taină de la sfîrşitul secolului al II-lea, Închinarea Magilor, Minunea prefacerii apei în vin, Vindecarea orbului din naştere şi altele, aflate tot în catacomba Sfîntului Calist. În catacombele Domitillei şi Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a Patriarhilor şi Proorocilor din Vechiul Testament şi a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfîrşitului veacului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. Dar cea mai veche icoană pe care învăţaţii arheologi o atribuie veacului I al creştinismului este chipul Maicii Domnului care ţine în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra icoanei.

Toate aceste reprezentări, care s-au aflat în catacombele şi în săpăturile bisericilor vechi de sub pămînt, cu o evidenţă indiscutabilă, ne impun să primim şi să credem că au fost cinstite Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale creştinismului. Astfel, în apărarea Sfintelor Icoane ne vorbeşte Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie şi însuşi pămîntul care ne-a păstrat din primele veacuri ale creştinismului multe din ele. În apărarea lor ne vorbesc şi mintea şi inima noastră.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am adus atîtea mărturii din Sfînta Scriptură, din Sfînta Tradiţie, de la Sfinţii Părinţi şi din Istoria Bisericii Creştine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arăta ce este icoana şi ce este idolul. Vă rog să ţineţi minte că "icoana este închipuirea adevăratului Dumnezeu, care într-adevăr există. Iar idolul, sau chipul cioplit este închipuirea dumnezeilor mincinoşi şi născociţi de mintea oamenilor care într-adevăr nu există". De aceea se şi spune că idolul nimic nu este în lume (I Corinteni 8, 4). Deosebirea între idoli şi icoană este ca deosebirea între zi şi noapte, între lumină şi întuneric. Ce însoţire, zice marele Apostol Pavel, este între Biserica lui Dumnezeu şi idoli? (II Corinteni 6, 15-16).

Prin ce se arată cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, după cum învaţă Sfîntul şi Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arată prin aceea că noi nu considerăm icoana ca Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) şi, cinstind icoana, nu ne închinăm lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este închipuit pe icoană, adică lui Dumnezeu, sfinţilor îngeri, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim cu deosebită atenţie chipul patriarhului nostru? Şi văzînd portretul lui nu ne aflăm ca şi cum l-am vedea pe el? Dar dacă vedem în icoană chipul lui Dumnezeu, nu trebuie să-L cinstim?

Dar prin ce se manifestă închinarea la idoli? Închinarea la idoli se manifestă prin aceea că oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură: S-au abătut curînd din calea care am poruncit lor şi au făcut viţel şi s-au închinat lui şi au jertfit lui şi au zis: Iată, Israele, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului (Ieşire 32, 8; III Regi 12, 28-30). Astfel, trebuie să înţelegem că deosebirea între cinstirea Sfintelor Icoane şi închinarea la idoli este ca între lumină şi întuneric şi după cum omul orb nu deosebeşte lumina de întuneric şi pentru dînsul totul este întuneric, aşa şi omul neînţelept şi rătăcit, nu deosebeşte icoanele de idoli, pentru dînsul orice închipuire este idol, măcar de ar fi acel portret chipul tatălui său.

Însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne porunceşte să deosebim cele sfinte şi cele curate de cele nesfinte şi necurate (Levitic 10, 9-10).

Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane şi pentru ce ne trebuie Sfintele Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai întîi în întărirea credinţei, a evlaviei şi trezirea conştiinţei noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor măreţe ale lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 7-9) şi ale sfinţilor Lui, ca noi, căutînd la chipurile lor, să ne îndemnăm a urma viaţa lor (Evrei 13, 7). Icoanele ne ajută pentru exprimarea dragostei noastre către Dumnezeu. Dacă noi din dragoste purtăm la noi portretele rudelor şi ale oamenilor care ne sunt aproape, cu cît mai mult suntem datori să purtăm cu evlavie la noi icoanele Mîntuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor lui Dumnezeu.

Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fără ştiinţă de carte şi pentru copii, sunt ca şi Biblia. Ceea ce în Biblie este tipărit cu litere, aceea pe icoane este zugrăvit cu vopsele. De pildă, despre patimile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi în Biblie cel ce nu ştie carte, însă, privind la icoanele suferinţelor lui Hristos, el va înţelege cu mintea ce este pictat pe icoane şi va simţi mai multă evlavie în inima sa. Biserica lui Hristos cîntă aşa: "Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta oştile îngereşti..." Şi în alt loc zice despre Maica Domnului: "Iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvîntul întrupat, pe Care mărindu-L cu oştirile cereşti, pe tine te fericim".

Iubiţi credincioşi,

Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după fiinţă, ca pe un duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin simboluri. Aşa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri călători (Facere 18, 1-6). L-a văzut pe Dumnezeu şi patriarhul Iacob şi a chemat numele locului aceluia "Vederea lui Dumnezeu" (Facere 32, 30). L-a văzut pe Dumnezeu şi Moise "şi a grăit Dumnezeu către Moise faţă către faţă, ca şi cum ar fi grăit cineva cu prietenul său" (Ieşire 30, 11). Şi a zis Domnul: Auziţi cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al Domnului, în vedenii Mă voi arăta lui şi în somn voi grăi lui. Nu este aşa credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gură către gură grăiesc cu el aievea şi nu prin pilde şi el faţa Domnului vede (Numerii 12, 6-8). L-a văzut pe Dumnezeu şi (Isaia 6, 1-5). Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul. A văzut pe Dumnezeu şi Miheia (III Regi 22, 19). Apoi pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos L-au văzut ucenicii, atît în umilinţă, cît şi în slavă, cît a trăit cu dînşii pe pămînt (Ioan 1, 14; 6, 36).

Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, aşa începe epistola I-a: Ce era din început, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul Vieţii, aceea vă vestim şi Viaţa s-a arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vă vestim viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfînta Evanghelie zice: Şi Cuvîntul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia Născut din Tatăl (Ioan 1, 14).

Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel şi după înălţarea la ceruri. L-a văzut pe Hristos cînd Il prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a văzut şi primul mucenic Ştefan, cînd era ucis cu pietre şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfînt L-au văzut poporul şi Apostolii, la botezul Domnului în chip de porumbel şezînd peste Dînsul Şi glas din cer s-a auzit: Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit (Luca 3, 22). Duhul Sfînt a fost văzut şi în chipul limbilor de foc, la pogorîrea Lui din cer (Fapte 2, 1-4). Încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu şi Sfinţii Lui, precum în descoperirea Sfîntului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).

Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi pot să-L închipuiască pentru întărirea şi învăţătura lor în credinţă. Deci nici un motiv nu pot avea sectanţii, care zic că nimenea nu are voie să închipuiască pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este prima Duminică din Postul Mare, numită "Duminica Ortodoxiei" sau "a Sfintelor Icoane". Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane, întrucît în vremea nostră s-au ridicat în lume multe secte creştine care hulesc icoanele, crucea, biserica, preoţii şi învăţătura apostolică ortodoxă, înşelînd pe mulţi fii ai Bisericii noastre, spre veşnica lor osîndă. Noi vă sfătuim şi vă reamintim învăţătura dogmatică a Bisericii. Închinaţi-vă cu credinţă şi evlavie Sfintelor Icoane şi purtaţi-le în casă, şi oriunde călătoriţi, ca să vă fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, ştiind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele. Faceţi rugăciuni şi acatiste în faţa icoanelor, mergeţi în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi la moaştele sfinţilor noştri, că veţi primi uşurare şi mare ajutor în necazurile vieţii. De asemenea, cinstiţi Sfînta Cruce, pavăza credinţei, şi o purtaţi cu credinţă, că prin ea izgonim pe diavoli şi liniştim pe sectanţii hulitori de Dumnezeu.

A trecut prima săptămînă din Sfîntul Post, numită şi "Săptămîna Mare". Ne bucurăm că bisericile iarăşi s-au umplut de credincioşi, că aţi postit cu toţii şi că alergaţi cu credinţă şi evlavie la Dumnezeu Mîntuitorul şi nădejdea noastră.

Vă îndemn, fraţii mei, să continuaţi a posti Sfîntul Post şi să vă rugaţi, să citiţi cît mai mult şi să faceţi după putere milostenie şi veţi vedea cîtă bucurie şi pace veţi primi în suflet. Dar, mai ales, vă îndemn să vă spovediţi de două ori la duhovnici şi în aceste zile, şi la sfîrşitul Postului Mare, iar care aveţi dezlegare, să primiţi şi Sfînta Împărtăşanie.

Creştinii evlavioşi, mamele, copiii, bătrînii şi bolnavii sunt datori să se spovedească şi să se împărtăşească de două ori în acest mare post. Siliţi-vă la Hristos. El vă cheamă, vă aşteaptă şi vi se dăruieşte în dar tuturor celor ce păzesc poruncile Lui. Nu treceţi cu vederea dragostea şi harul lui Hristos.

Să-L rugăm pe Fiul lui Dumnezeu să întărească dreapta credinţă şi evlavia ortodoxă, ca să biruim cu puterea Lui şi pe diavoli şi pe sectanţii hulitori, şi pe necredincioşi, şi să trăim veşnic în bucuria şi iubirea lui Dumnezeu. Amin.

sâmbătă, 11 decembrie 2010

Vedenia pe care a văzut-o schimonahul Teodosie, din Sfânta Mănăstire Neamţ, în anul 1797, cu trei ani după adormirea Preacuviosului Paisie, stareţul Mănăstirilor Neamţ şi Secu

Mai sus-numitul părinte, după ce a ieşit de la cântarea Utreniei, într-una din zile, s-a culcat să se odihnească. Şi în vedenia visului i s-a părut că a ieşit afară pe poarta mănăstirii şi a stat înaintea porţii cam la 30 de paşi.
Şi era monahul îmbrăcat cu rasa şi cu camilafca pe cap, iar în mână avea o cârjă, căci era bătrân, dar era procopsit, căci ştia multe limbi. Şi ridicându-şi ochii în sus, a văzut înaintea lui un trup întunecat şi înfricoşător la vedere, îmbrăcat în haine nemţeşti, cum simt căpitanii de oaste.

Pălăria lui era împletită din şerpi vii, ale căror capete erau în locul pietrelor scumpe; obrazul lui era negru cu totul, nasul mare şi nările foarte largi. Din ochii lui scăpăra foc ca fulgerul, aveau o privire sângerată şi îi întorcea în toate părţile ca nişte luceferi. Dinţii îi erau de oţel, iar din nasul lui ieşea fum ca de pucioasă, după cum scrie la Iov; urechile lui erau lungi şi ascuţite ca la măgar, ceafa din fier bătut, umerii îi erau de oţel ca nicovala; în cap avea patru coarne ca de capră, două strâmbe înainte şi două înapoi.

Mâinile lui erau balauri, iar degetele lui erau capete de şerpi. îmbrăcămintea lui era din piele de aspidă, iar brâul era un şarpe din cei din India, care trece prin om ca săgeata. Coada îi era ca de vasilisc, ascuţită la vârf şi cu un bold şi încârligată în sus, ca a caprei. Picioarele îi erau drepte, încălţate cu ciubote de aspidă verde, cu potcoave de fier ca unghiile leului.

Ca baston avea un şarpe viu, pe care ţinându-1 de cap, se rezema în el. La brâu avea legat un paloş lung de văpaie cu două ascuţişuri, iar scaunul lui era un tigru. împrejurul lui erau mulţime de ofiţeri şi de ostaşi, toţi asemenea lui cu chipul, urâţi şi scârnavi, care stăteau cu mare frică înaintea lui. Iar monahul, apropiindu-se de el, 1-a întrebat:

-    Cine eşti tu?

-    Cneaz sunt, călugăre, a răspuns acela.

-    Moschicesc sau nemţesc?, a întrebat monahul.

-    Eu nu sunt om, a răspuns acela.

-    Dar ce eşti tu?, a întrebat iarăşi monahul.

-    Eu sunt al doilea după acela pe care voi îl numiţi satana, orânduit
peste toate oştile lui antihrist, a răspuns iarăşi acela.

-    Şi ce cauţi aici?, 1-a întrebat monahul.

-    Am comandă aici la voi! răspunse acela.

-    Dar aici nu este război, nici ostaşi, a zis monahul.

-    Cum zici că nu sunt? Dar călugării ce sunt?, a zis cneazul. Ei ne dau
război nouă şi noi lor.

-    Dar câtă oaste ai aici cu tine?, a întrebat din nou monahul.

-    Şaizeci de mii, a răspuns acela.

« - Pentru ce atâţia, pentru că aici nu sunt nici trei sute de călugări?, a întrebat monahul.

-    Nu te mira, călugăre, că unde sunt ostaşii tari, acolo şi oaste mai multă trimite împăratul. Priveşte la împăraţii lumii, precum au fost Darie, împăratul perşilor, când a făcut război cu Alexandru Macedon.

Acesta i-a trimis lui Alexandru un sac de mac, zicându-i: „De vei putea număra mulţimea boabelor de mac, vei număra şi oştile mele". Alexandru i-a răspuns: „Macul este dulce şi bun la mâncare" şi trimiţându-i lui Darie o traistă de piper negru, i-a zis: „Aşa sunt oştile mele".

Şi s-a mirat monahul auzind acestea. Iar acela i-a
zis:

-    De ce te miri? Aceste mii de-a pururea stau aici, iar în vreme de nevoie aducem înmiit mai multe oşti. însă mai pe scurt, să-ţi spun adevărul, călugăre: încă de când şedea stareţul Paisie la chilia Sfântului Constantin a Mănăstirii Pantocrator, din Sfântul Munte, sunt rânduit să-i dau război în toată viaţa lui.

Şi fiindcă şedea acolo cu linişte, am rânduit eu pe oarecare, cu chip de râvnă ca să vină la călugărie, care avea şi bani, şi l-am îndemnat să facă mănăstire la Proorocul Ilie, şi cu multe griji l-am încurcat. Şi văzând că şi acolo şezând ne ardea luminile ochilor, am îndemnat pe locuitori să le dea o mănăstire împărătească.

Iar acolo puţin de n-a căzut în unghiile noastre, dar ajutându-le lor Hristos, am rămas biruit. însă după aceea, găsind prilej, i-am ridicat cu totul şi i-am dus la Mănăstirea Dragomirna, şi acolo numai unul dintre ai noştri am găsit. Atunci am ridicat oştile căzăceşti, care au cuprins cu stăpânire locul acela, iar pe stareţ l-am alungat şi l-am dus la Secu, şi acolo am găsit iar pe unul dintre ai noştri.

Apoi am îndemnat pe stăpânitori să le dea Mănăstirea Neamţ, unde am găsit doi de-ai noştri. Şi acolo unde este câmpul de război, şi al lor şi al nostru, pe mulţi am câştigat.

Atunci 1-a întrebat monahul:

-    Dar nu se mântuieşte din mâinile voastre nici unul dintre călugări?

-    Cât a fost stareţul Paisie viu, mulţi au scăpat, dar şi mulţi am
câştigat, a răspuns acela.

-    Câtă oaste ai cu tine acum?, a întrebat monahul.

-    Aici în Neamţ am numai cincizeci de mii, fiindcă zece mii am lăsat în Secu, a răspuns cneazul.

-    Dar îngeri nu sunt? a întrebat din nou monahul.

-    Cum nu? Fiecare călugăr are câte un înger, iar cei ce-L ascultă pe Hristos au mai mulţi împreună cu ei, a răspuns acela.

-    Dar îngerii nu pot nimic împotriva voastră?, întrebă monahul.

-    Ce să-ţi spun ţie, călugăre? Atâta putere are un înger, încât pe tatăl nostru satana îl alungă cu toate oştile lui şi nu poate nici să privească înapoi. Dar numai atunci când ascultă de Hristos şi face poruncile Lui, a răspuns cneazul.

Şi vorbind între ei monahul şi cneazul, s-a auzit o poruncă: „Hai degrabă!" zisă în turceşte. Şi numaidecât s-a văzut că a ieşit o săniuţă, ca cele de poştă, cu cai cu tot. Şi în loc de cai, erau înhămaţi la ea 30 de draci în chip de câini, care erau negri şi slobozeau scântei de foc din ochi. Iar în săniuţă şedea unul cu haine călugăreşti, ca un arhimandrit, cu barba mică şi neagră. înaintea lui mergeau 30 de draci, iar alţii 30 împrejurul lui.

Pe capră şedea unul, ca vizitiu, şi în loc de bici ţinea un şarpe de cap şi mâna pe ceilalţi. Şi când a lovit a doua oară, au ţiuit»urechile tuturor şi îndată au purces la vale, pe la stăreţie şi pe la casa îndrăciţilor.

Şi acolo, drept pe malul magherniţei, au întâlnit pe alt căpitan de poştă, cu cincisprezece înainte şi alţi cincisprezece înapoi, la fel de urâţi şi scârnavi. Şi dându-şi bineţe unul altuia, cel ce venea a întrebat:

-    Unde te duci bimbaşa Savracachi?

-    Mă duc, zise acela, că m-a trimis cneazul Zarafii până la Târgul Neamţului şi până la Târgul Pietrii pentru o trebuinţă.

-    Dar tu, căpitane Lostuţioane, de unde vii?, a întrebat celălalt.

-    Stăpânul m-a trimis aici la Mănăstirea Neamţ, a răspuns întâiul.

-    Dar pentru ce?, 1-a întrebat iarăşi.

-    Un călugăr s-a aşternut cu faţa la pământ şi cu lacrimi se roagă lui Dumnezeu ca să ne prăpădească pe noi şi a ars inima stăpânului, a răspuns căpitanul.

-    Dar aici este cneazul Zarafii. Mergi la el şi întreabă-1 dacă să mergi sau nu, a zis acela.

Şi îndată căpitanul sosi înaintea cneazului, care 1-a întrebat:

-    De ce ai venit?

-    Stăpânul m-a trimis, a răspuns căpitanul.

-    La ce te-a trimis?, a întrebat cneazul.

-    Un călugăr s-a aşternut cu faţa la pământ şi roagă pe Dumnezeu cu lacrimi ca să ne piardă pe noi, şi a ars inima stăpânului, a răspuns din nou căpitanul.

-    Dar aici este treaba mea, a zis cneazul.

-    Nu ştiu, stăpânul m-a trimis, răspunse căpitanul.

-    Haide, du-te, îi zise cneazul.

Şi s-a dus şi a început a scutura chilia călugărului aceluia. Şi îndată a căzut un fulger din cer asupra diavolului aceluia şi a început a-1 trânti şi a-1 străpunge cu foc, tăvălindu-1 la pământ, iar el striga: „Vai! Vai! Ce m-a ars!" Şi aşa tăvălindu-se, a fugit la cel mai mare. Iar acela i-a zis:

-    Vai de capul tău, mişelule, cu ce obraz te vei duce la stăpânul acum?

Atunci călugărul a râs de păţania lor; dar cneazul i-a zis:

-    Pentru ce râzi, călugăre, şi zici că mulţi ostaşi am eu? Dar deşi ţi se pare că sunt mulţi, nu toţi sunt iscusiţi la război şi la treabă.

-    Dar acum pentru ce mai şezi aici?, 1-a întrebat călugărul.

-    Să-ţi spun, călugăre, pe rând. După ce a murit Stareţul Paisie, cel înfricoşat nouă, ajutător vouă şi mare la Dumnezeu, îndată a trimis stăpânul şi a luat douăzeci de mii şi au rămas aici treizeci de mii. Şi în locul lui
Paisie facându-se stareţ Sofronie şi fiind milostiv, a primit fel de fel de feţe şi copii mici, care petreceau împreună cu călugării. Şi precum scrie în cărţile voastre, că pe copii nu-i aduce Dumnezeu la mănăstire, ci satana, şi că unde sunt copii şi vin, nu este trebuinţă de satana, atunci s-au mai ridicat zece mii şi au rămas douăzeci de mii.

-    Dar aceia unde sunt rânduiţi? a întrebat iarăşi monahul.

-    înăuntru în mănăstire optsprezece mii, iar pe la chiliile cele dinafară două mii, a răspuns cneazul.

-    Dar la Vovidenia şi la Pocrov?

-    La Vovidenia sunt două sute şi la Pocrov trei
sute.

-    Pentru ce la Pocrov sunt mai mulţi şi la Vovidenia mai puţini?

-    La Pocrov totdeauna se roagă lui Dumnezeu şi este loc dosit, fără sminteală. Iar la Vovidenia vin mireni, femei şi copii.

Şi întreabă iarăşi monahul:

-    Dar cu cei ce merg pe afară în ascultări, câţi umblă?

-    Niciunul, a răspuns acela.

-    Pentru ce?

-    Cei ce umblă în voile lor, singuri cad în prăpăstiile răutăţilor şi a poftelor celor rele şi nu avem trebuinţă a lua aminte la ei, ca unii ce singuri se pierd şi cad în unghiile noastre. Dar de cei ce umblă cu ascultare şi cu frică de Dumnezeu nu ne putem atinge, că-i păzeşte Hristos al vostru, a zis cneazul.

Acestea toate auzindu-le monahul de la cneaz, 1-a mai întrebat:

-    Dar de ce mai şezi aici, că toate se fac după voia ta? Stareţul a murit, vin se aduce din destul, copii se primesc, femei vin la mănăstire.
Deci, de ce mai zăboveşti?

Atunci cneazul, oftând din greu, a zis:

-    Of, blestematele şi terfeloagele de cărţi! Arde- le-ar focul! Pentru acelea mai şedem. Că a înarmat stareţul pe ucenicii săi cu toate armele cele mai tari şi nu putem să ne ducem din pricina acelora. Dar de acelea voi răsufla degrab, că le voi răpune şi mă voi odihni.

Şi 1-a întrebat monahul:

-    Cum de ai spus tu aceste taine ale tale?

-    Cum să nu-ţi spun, că deşi foarte fără de voie îmi este, dar Dumnezeu m-a silit! Oare nu vezi pe îngerul lui Dumnezeu că şade deasupra capului meu?, a zis cneazul.

Şi ridicându-şi monahul ochii în sus, a văzut pe Arhanghelul Mihail strălucind mai mult decât soarele, cu toiagul său înfipt în grumazul cneazului. Şi cum a văzut pe Arhanghel, monahul a căzut îndată la pământ şi a zis:

-    Pier, Doamne!

-    Nu te teme, că nu vei pieri, a zis Arhanghelul.

Şi sculându-se monahul de la pământ, îngerul Domnului i-a zis:

-    Vezi, călugăre smerit, ce vrăjmaşi cumpliţi şi neadormiţi aveţi asupra voastră? De aceea, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui şi vă siliţi din tot sufletul spre poruncile Lui, că Dumnezeu este cu voi!
Zicând acestea, îngerul a lovit cu toiagul cel de foc, ce-1 avea în mână, în grumazul cneazului şi îndată s-a făcut ca nişte fum şi apă, şi a intrat în pământ, mistuindu-se cu toate oştile lui, iar el cu multă slavă şi bucurie s-a înălţat la cer.

Iar bietul călugăr a căzut la pământ înspăimântat, plângând cu amar. Şi s-a deşteptat şi două zile şi două nopţi a stat plin de mâhnire, nici mâncând, nici bând. Apoi, a treia zi adormind puţin, i-a zis oarecine:

-    De ce te mâhneşti? Scoală-te şi mergi de spune acestea fraţilor tăi ca să le scrie spre folos şi să se întărească în Dumnezeu şi să păzească toate poruncile Lui.

Acestea puţine s-au scris din cele multe pe care le-a vorbit monahul cu diavolul ce s-a arătat în chip de cneaz.
Publicat de la
Etichete: ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)