Predică la Duminica Ortodoxiei


Pr. Ilie Cleopa

Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.

Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.

Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: "Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios" (Ibidem, p. 532-533).

Sfîntul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: "În orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi care este scopul lui, bun sau rău". Tot aşa, cînd este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre mîntuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt fel, decît ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).

Fiindcă nu toţi ştiu a citi şi nu pot să se îndeletnicească cu citirea, Părinţii au judecat ca toate faptele lui Hristos vrednice de mărire să le închipuiască pe icoane care ar sluji la scurte amintiri. De multe ori se întîmplă că noi nu gîndim la patimile Mîntuitorului, dar îndată ce vedem icoana răstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mîntuitoarele Lui patimi, cădem şi ne închinăm, nu materialului, ci Celui ce este închipuit, asemenea cum ne închinăm, nu materialului din care este făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuieşte prin ele, adică la puterea Duhului Sfînt ce izvorăşte din ele.

Noi nu ne închinăm materialului din care sunt făcute icoanele. Dacă înaintea noastră se află icoana Domnului, noi ne rugăm, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi ne mîntuieşte!" Iar dacă suntem înaintea icoanei Maicii Domnului: "Fii apărătoarea noastră înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mîntuirea sufletelor noastre!" Iar dacă este icoana mucenicului, de pildă Ştefan, noi zicem: "Sfinte Mare Mucenic Ştefane, care ţi-ai vărsat sîngele pentru Hristos şi ai îndrăznit către Dumnezeu, ca întîiul mucenic, fii apărătorul nostru!" Aşa ne adresăm şi către oricare alt sfînt. Iată încotro trimitem noi rugăciunile noastre prin ajutorul Sfintelor Icoane.

Cînd împăratul iconomah, aidoma sectanţilor noştri, afirma pe nedrept că la cele şase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane şi că despre dînsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie îi scria; "Împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pîine, nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a mînca sau bea. Însă tu ştii, după tradiţie, că acest lucru este necesar pentru întemeierea vieţii. Aşa şi despre icoane era cunoscut din Tradiţie. Înşişi arhiereii aduceau icoane la Sinod şi nici un om iubitor de Hristos nu porneşte la drum şi nu-şi face călătoria fără de icoane. Aşa fac oamenii lucrători de fapte bune şi plăcuţii lui Dumnezeu".

Leonte de Neapole, combătînd pe iudeii care învinuiau pe creştini pentru cinstirea icoanelor le răspunde: "Ne închinăm feţelor de pe icoane şi închipuirilor sfinţilor, nu ca lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice lemn. Şi de s-ar fi şters faţa de pe vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi creştinii, sărutînd cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului, cu sufletul şi cu gîndul nostru sărutăm pe Hristos şi pe sfinţii Lui".

Sfîntul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre închipuirea aducerii lui Isaac ca jertfă de către Avraam, icoana spre care cînd căuta, vărsa din ochii lui lacrimi de umilinţă. El mai vorbeşte şi despre icoana Sfîntului şi Marelui Mucenic Teodor Tiron şi despre icoana lui Hristos. Iar Sfîntul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea descoperirii moaştelor Sfinţilor Mucenici Ghervasie şi Protasie, mărturisea că i s-a arătat lui Apostolul Pavel, aşa cum este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35). Sfîntul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: "Noi credincioşii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci noi arătăm buna închinare şi iubire către acea faţă care este închipuită pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori cînd chipul de pe dînsa se şterge, o ardem ca pe un lucru fără de folos".

După cum Iacob, înainte de sfîrşitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif şi prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ţinea, aşa şi noi credincioşii ne închinăm şi sărutăm icoanele, nu pentru altceva, decît că le sărutăm ca pe copiii şi pe părinţii noştri, ca să le arătăm prin aceasta dragostea noastră sufletească; după cum şi iudeii se închinau Tablelor Legii şi celor doi heruvimi turnaţi din aur, cinstind prin închinare nu piatra şi aurul, ci pe Însuşi Dumnezeu care a poruncit să li se facă acestea.

Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Aşa Sfîntul Metodie de Patara, care a trăit prin veacul al III-lea, scrie: "Închipuirea îngerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale începătoriilor şi ale stăpîniilor, noi le facem întru cinstirea şi slava lui Dumnezeu". Despre icoane scriu şi Clement al Alexandriei şi Tertulian, care au trăit în secolele II-III.

Sfînta Tradiţie vorbeşte şi despre chipul cel nefăcut de mînă dăruit de Mîntuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mînă omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trăit prin secolul III-IV.

În sfîrşit, însuşi pămîntul vorbeşte împotriva sectarilor luptători contra icoanelor, căci şi acum se descoperă icoane, cruci şi simboluri creştine la săpăturile ce se fac în catacombele din Roma, adică în peşterile unde primii creştini se ascundeau din cauza persecuţiilor păgîne şi săvîrşeau acolo slujbe dumnezeieşti şi înmormîntări ale sfinţilor mucenici. Am vizitat catacombele Romei în toamna anului 1977 şi am văzut acolo cele mai vechi icoane ale Mîntuitorului şi imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de învăţaţii arheologi în catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mîntuitorului din catacomba Sfîntului Calist şi Cina cea de taină de la sfîrşitul secolului al II-lea, Închinarea Magilor, Minunea prefacerii apei în vin, Vindecarea orbului din naştere şi altele, aflate tot în catacomba Sfîntului Calist. În catacombele Domitillei şi Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a Patriarhilor şi Proorocilor din Vechiul Testament şi a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfîrşitului veacului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. Dar cea mai veche icoană pe care învăţaţii arheologi o atribuie veacului I al creştinismului este chipul Maicii Domnului care ţine în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra icoanei.

Toate aceste reprezentări, care s-au aflat în catacombele şi în săpăturile bisericilor vechi de sub pămînt, cu o evidenţă indiscutabilă, ne impun să primim şi să credem că au fost cinstite Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale creştinismului. Astfel, în apărarea Sfintelor Icoane ne vorbeşte Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie şi însuşi pămîntul care ne-a păstrat din primele veacuri ale creştinismului multe din ele. În apărarea lor ne vorbesc şi mintea şi inima noastră.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am adus atîtea mărturii din Sfînta Scriptură, din Sfînta Tradiţie, de la Sfinţii Părinţi şi din Istoria Bisericii Creştine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arăta ce este icoana şi ce este idolul. Vă rog să ţineţi minte că "icoana este închipuirea adevăratului Dumnezeu, care într-adevăr există. Iar idolul, sau chipul cioplit este închipuirea dumnezeilor mincinoşi şi născociţi de mintea oamenilor care într-adevăr nu există". De aceea se şi spune că idolul nimic nu este în lume (I Corinteni 8, 4). Deosebirea între idoli şi icoană este ca deosebirea între zi şi noapte, între lumină şi întuneric. Ce însoţire, zice marele Apostol Pavel, este între Biserica lui Dumnezeu şi idoli? (II Corinteni 6, 15-16).

Prin ce se arată cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, după cum învaţă Sfîntul şi Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arată prin aceea că noi nu considerăm icoana ca Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) şi, cinstind icoana, nu ne închinăm lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este închipuit pe icoană, adică lui Dumnezeu, sfinţilor îngeri, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim cu deosebită atenţie chipul patriarhului nostru? Şi văzînd portretul lui nu ne aflăm ca şi cum l-am vedea pe el? Dar dacă vedem în icoană chipul lui Dumnezeu, nu trebuie să-L cinstim?

Dar prin ce se manifestă închinarea la idoli? Închinarea la idoli se manifestă prin aceea că oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură: S-au abătut curînd din calea care am poruncit lor şi au făcut viţel şi s-au închinat lui şi au jertfit lui şi au zis: Iată, Israele, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului (Ieşire 32, 8; III Regi 12, 28-30). Astfel, trebuie să înţelegem că deosebirea între cinstirea Sfintelor Icoane şi închinarea la idoli este ca între lumină şi întuneric şi după cum omul orb nu deosebeşte lumina de întuneric şi pentru dînsul totul este întuneric, aşa şi omul neînţelept şi rătăcit, nu deosebeşte icoanele de idoli, pentru dînsul orice închipuire este idol, măcar de ar fi acel portret chipul tatălui său.

Însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne porunceşte să deosebim cele sfinte şi cele curate de cele nesfinte şi necurate (Levitic 10, 9-10).

Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane şi pentru ce ne trebuie Sfintele Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai întîi în întărirea credinţei, a evlaviei şi trezirea conştiinţei noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor măreţe ale lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 7-9) şi ale sfinţilor Lui, ca noi, căutînd la chipurile lor, să ne îndemnăm a urma viaţa lor (Evrei 13, 7). Icoanele ne ajută pentru exprimarea dragostei noastre către Dumnezeu. Dacă noi din dragoste purtăm la noi portretele rudelor şi ale oamenilor care ne sunt aproape, cu cît mai mult suntem datori să purtăm cu evlavie la noi icoanele Mîntuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor lui Dumnezeu.

Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fără ştiinţă de carte şi pentru copii, sunt ca şi Biblia. Ceea ce în Biblie este tipărit cu litere, aceea pe icoane este zugrăvit cu vopsele. De pildă, despre patimile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi în Biblie cel ce nu ştie carte, însă, privind la icoanele suferinţelor lui Hristos, el va înţelege cu mintea ce este pictat pe icoane şi va simţi mai multă evlavie în inima sa. Biserica lui Hristos cîntă aşa: "Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta oştile îngereşti..." Şi în alt loc zice despre Maica Domnului: "Iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvîntul întrupat, pe Care mărindu-L cu oştirile cereşti, pe tine te fericim".

Iubiţi credincioşi,

Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după fiinţă, ca pe un duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin simboluri. Aşa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri călători (Facere 18, 1-6). L-a văzut pe Dumnezeu şi patriarhul Iacob şi a chemat numele locului aceluia "Vederea lui Dumnezeu" (Facere 32, 30). L-a văzut pe Dumnezeu şi Moise "şi a grăit Dumnezeu către Moise faţă către faţă, ca şi cum ar fi grăit cineva cu prietenul său" (Ieşire 30, 11). Şi a zis Domnul: Auziţi cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al Domnului, în vedenii Mă voi arăta lui şi în somn voi grăi lui. Nu este aşa credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gură către gură grăiesc cu el aievea şi nu prin pilde şi el faţa Domnului vede (Numerii 12, 6-8). L-a văzut pe Dumnezeu şi (Isaia 6, 1-5). Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul. A văzut pe Dumnezeu şi Miheia (III Regi 22, 19). Apoi pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos L-au văzut ucenicii, atît în umilinţă, cît şi în slavă, cît a trăit cu dînşii pe pămînt (Ioan 1, 14; 6, 36).

Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, aşa începe epistola I-a: Ce era din început, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul Vieţii, aceea vă vestim şi Viaţa s-a arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vă vestim viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfînta Evanghelie zice: Şi Cuvîntul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia Născut din Tatăl (Ioan 1, 14).

Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel şi după înălţarea la ceruri. L-a văzut pe Hristos cînd Il prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a văzut şi primul mucenic Ştefan, cînd era ucis cu pietre şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfînt L-au văzut poporul şi Apostolii, la botezul Domnului în chip de porumbel şezînd peste Dînsul Şi glas din cer s-a auzit: Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit (Luca 3, 22). Duhul Sfînt a fost văzut şi în chipul limbilor de foc, la pogorîrea Lui din cer (Fapte 2, 1-4). Încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu şi Sfinţii Lui, precum în descoperirea Sfîntului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).

Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi pot să-L închipuiască pentru întărirea şi învăţătura lor în credinţă. Deci nici un motiv nu pot avea sectanţii, care zic că nimenea nu are voie să închipuiască pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este prima Duminică din Postul Mare, numită "Duminica Ortodoxiei" sau "a Sfintelor Icoane". Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane, întrucît în vremea nostră s-au ridicat în lume multe secte creştine care hulesc icoanele, crucea, biserica, preoţii şi învăţătura apostolică ortodoxă, înşelînd pe mulţi fii ai Bisericii noastre, spre veşnica lor osîndă. Noi vă sfătuim şi vă reamintim învăţătura dogmatică a Bisericii. Închinaţi-vă cu credinţă şi evlavie Sfintelor Icoane şi purtaţi-le în casă, şi oriunde călătoriţi, ca să vă fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, ştiind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele. Faceţi rugăciuni şi acatiste în faţa icoanelor, mergeţi în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi la moaştele sfinţilor noştri, că veţi primi uşurare şi mare ajutor în necazurile vieţii. De asemenea, cinstiţi Sfînta Cruce, pavăza credinţei, şi o purtaţi cu credinţă, că prin ea izgonim pe diavoli şi liniştim pe sectanţii hulitori de Dumnezeu.

A trecut prima săptămînă din Sfîntul Post, numită şi "Săptămîna Mare". Ne bucurăm că bisericile iarăşi s-au umplut de credincioşi, că aţi postit cu toţii şi că alergaţi cu credinţă şi evlavie la Dumnezeu Mîntuitorul şi nădejdea noastră.

Vă îndemn, fraţii mei, să continuaţi a posti Sfîntul Post şi să vă rugaţi, să citiţi cît mai mult şi să faceţi după putere milostenie şi veţi vedea cîtă bucurie şi pace veţi primi în suflet. Dar, mai ales, vă îndemn să vă spovediţi de două ori la duhovnici şi în aceste zile, şi la sfîrşitul Postului Mare, iar care aveţi dezlegare, să primiţi şi Sfînta Împărtăşanie.

Creştinii evlavioşi, mamele, copiii, bătrînii şi bolnavii sunt datori să se spovedească şi să se împărtăşească de două ori în acest mare post. Siliţi-vă la Hristos. El vă cheamă, vă aşteaptă şi vi se dăruieşte în dar tuturor celor ce păzesc poruncile Lui. Nu treceţi cu vederea dragostea şi harul lui Hristos.

Să-L rugăm pe Fiul lui Dumnezeu să întărească dreapta credinţă şi evlavia ortodoxă, ca să biruim cu puterea Lui şi pe diavoli şi pe sectanţii hulitori, şi pe necredincioşi, şi să trăim veşnic în bucuria şi iubirea lui Dumnezeu. Amin.

vineri, 17 decembrie 2010

Luna decembrie în 18 zile: Pomenirea Sfântului Mucenic Sebastian si a celor împreunã cu dânsul Zoe, Tranchilin, Nicostrat, Claudiu, Castor, Tiburtie, Castul, Marcelin, si Marcu (+288).



        Acestia au fost pe vremea imparatiei lui Diocletian si Maximian (284-305). Dintre toti, Sfantul Sebastian era unul din sfetnicii imparatiei. S-a nascut in Galia, dar a crescut la Milano, de unde se si tragea neamul sau. A cunoscut din copilarie, pe Hristos si, macar ca intrase in armata imparateasca si era comandant al ostasilor din Roma, in ascuns a ramas ucenic infocat al Domnului. Gandul lui era sa ajute ucenicilor sa marturiseasca credinta, la ceasul greu al chinurilor.
        Asa a facut el mai intai cu cei doi frati Marcelin si Marcu. Ca, rabdand ei multa vreme la inchisoare, si pusi fiind la tot felul de chinuri, se hotarase sa li se taie capetele. Dar parintii lor, Tranchilin si Marcia, pagani fiind, aproape ca i-au induplecat pe ei, cu lacrimile lor, sa se lepede de credinta in Hristos. Acestea auzind, Sfantul Sebastian, prin cuvantul sau si prin puterea minunii ce s-a facut prin el atunci, ca a vindecat de mutenie pe Zoe, femeia lui Nicostrat, scriitorul imparatesc, fiind ea de sase ani muta, i-a intors pe toti sa stea cu barbatie in credinta, in fata chinurilor. Si s-au plecat a crede in Hristos, Nicostrat si femeia lui, Zoe. Si fericitul Sebastian ii invata ca datori sunt sa fie prieteni imparatilor, dar in ascuns, fiecare din ei sa fie crestini desavarsiti. Si s-au botezat atunci, prin Sfintii Policarp, preotul si prin fericitul Sebastian, ca la saizeci de ucenici, intre care Tranchilin si Marcia, parintii Sfintilor Marcelin si Marcu, Claudiu eparhul si copiii lui, Hromatie, eparhul Romei si fiul sau Tiburtie s.a.
        Si era atunci episcop in Roma fericitul Gaius. Si se adunau crestinii, pentru Sfintele Taine, in casa lui Castul, dregator imparatesc, fiind si acesta crestin, in taina, impreuna cu cei ai casei sale. Si, fericitul Gaius, episcopul, a hirotonit diaconi pe fratii Marcelin si Marcu si pe Tranchilin tatal lor, l-a sfintit preot, iar pe fericitul Sebastian, ca unul ce purta haine ostasesti, l-a facut aparator al Bisericii.
        Si, pornindu-se prigoana impotriva crestinilor, atunci au fost prinsi Nicostrat, Claudiu, Castor, Tiburtie, Castul si Zoe si in multe feluri chinuindu-i, si-au dat sufletul. Deci, si Tranchilin preotul a fost ucis cu pietre la mormantul Sfantului Pavel Apostolul, iar feciorii sai, diaconii Marcelin si Marcu, au murit spanzurati cu capul in jos si strapunsi de lanci. Iar fericitul Sebastian, fiind chemat de Diocletian si marturisind credinta in Hristos, din porunca imparatului a fost luat ca tinta si ostasii au tras cu sageti in tot trupul lui; si, fiind ei inca viu, i-au zdrobit trupul cu toiege si asa, taiat in bucati, si-a dat sufletul la Dumnezeu. Si se afla sfintele lui moaste in catacomba Sfantului Sebastian din Roma, pana in ziua de astazi.

 
 
Întru aceastã zi, pomenirea celui între Sfinti Pãrintelui nostru Modest, arhiepiscopul Ierusalimului(+634).
        Acesta s-a nascut din parinti crestini numiti Eusebie si Teodula, in cetatea Sevastiei. Deci, fiind maica sa stearpa, li s-a dat lor ca fiu, prin rugaciunea parintilor lui, pe acest mare crestin, dupa patruzeci de ani, de la insotirea lor. Deci, dupa ce s-a nascut acesta, a fost parat tatal sau la Maximian ca este crestin. Si, fiind legat, a fost dus la inchisoare. Despre aceasta, fiind instiintata Teodula, femeia sa, s-a dus si ea la inchisoare, impreuna cu fiul ei. Iar acolo, in inchisoare aflandu-se, s-au rugat amandoi lui Dumnezeu si asa si-au dat sufletele lor in mainile Sfintilor Ingeri si asa s-au facut mucenici, dupa vointa si dorinta. Si aflandu-i pazitorii temnitei morti, iar pe copil viu, intre cei doi, luandu-l pe el, l-au dus la Maximian. Copilul era de cinci luni atunci. Iar Maximian, vazandu-l pe el curat si frumusel, l-a dat la unul din oamenii palatului, ca sa-l creasca cu osardie, spre a se face vrednic de slujba lui Zeus.
        Deci, find crescut langa omul acesta, fericitul Modest a aflat ca parintii lui au murit la inchisoare pentru Hristos. Iar cand a ajuns varsta de treisprezece ani, atunci a aflat pe un crestin, de la care a invatat credinta si, cu tot sufletul, s-a apropiat si s-a lipit de ea. Se mahnea, insa, ca traia impreuna cu paganii. Si, odata, cand Maximian a poruncit ca tot poporul sa aduca jertfa zeilor, Sfantul s-a dus la mormantul parintilor sai si-i ruga pe ei sa fie eliberat din mainile paganilor si sa se invredniceasca de Sfantul Botez.
        Deci, aflandu-l pe el un argintar, ce era din Atena, l-a luat si l-a dus in acest oras, unde l-a infatisat arhiereului. Si, acolo, invatand credinta mai cu dinadinsul, s-a si botezat. Iar cand se boteza Sfantul, s-a intamplat minune preaslavita, ca s-a vazut un stalp de foc pogorandu-se din cer si care-si avea reazemul pe capul celui ce se boteza. Acesta, dupa botez, numai cu rugaciunea si cu atingerea mainii, a vindecat pe fratele argintarului de o boala grea; asemenea, a vindecat si un indracit. Apoi, argintarul si femeia lui au murit si, in testamentul lor, a fost trecut, impreuna cu fiii lor, si Sfantul acesta, ca mostenitor al averii lor. El insa, daruind partea sa de mostenire fiilor argintarului, s-a dus in locurile cele mai adanci al pustiului si, acolo, petrecea viata sa pustniceste. Iar fiii argintarului, nerabdand din invidie sa vada pe Sfantul cinstit de catre toti, cand s-au dus la targ pentru negutatorie, au induplecat si pe Fericitul Modest sa mearga impreuna cu ei. Si, acolo ducandu-se, l-au vandut pe Sfantul, ca rob la un raucredincios, de la care a suferit multe necazuri, vreme de sapte ani. Insa, Sfantul, prin fierbinte si staruitoare rugaciune, a izbavit pe stapanul sau in inselaciunea relei credinte si l-a induplecat pe el ca sa creada si sa se boteze. Inca, patimind el de o grea boala, l-a facut si sanatos.
        Iar, dupa ce a murit stapanul sau, s-a dus Sfantul la Ierusalim, ca sa se inchine purtatorului de viata Mormant si, de acolo, a plecat la muntele Sinaiului, unde, retragandu-se si numai la Dumnezeu cautand, multe minini a facut. Deci, murind atunci patriarhul Ierusalimului, din dumnezeiasca iconomie, a fost hirotonit patriarh al Ierusalimului, Sfantul Modest, avand el, atunci, cincizeci si noua de ani. Si facut inca multe minuni, arhiereu fiind. Asa, unui om din Ierusalim ii piereau vitele,  pentru ca apa fantanii din care beau era otravita de un sarpe, prin lucrarea diavolului. Si Sfantul, mergand la acea fantana, si vitele pierite le-a inviat si pe sarpe l-a omorat, iar pe diavolul l-a facut sa se arate inaintea tuturor celor ce stau de fata. Si se jura diavolul, ca nu se va mai apropia vreodata de locul acela, unde ar fi chemat numele Sfantului Modest. Acest Sfant nu savarsea niciodata raul. Ca, iata, fiii argintarului, care l-au vandut pe el, s-au dus la Ierusalim, fara sa stie ei ca cel de ei vandut se afla acolo patriarh. Iar cel ce niciodata nu pomenea raul, Sfantul Modest, nu numai ca nu i-a pedepsit pe ei, pentur raul ce-i facusera, ci, dimpotriva, i-a primit cu dragoste, i-a gazduit cu osardie si le-a facut bine cu darnicie.
        Dar, asa vietuind cu sfanta cuviinta, fericitul a trait nouazeci si sapte de ani, si a fost patriarh treizeci si opt, dupa care s-a mutat la vesnicele locasuri.
 
 

 
 
Întru aceeasi zi, cuvânt din Pandoc, despre buna grãire.
        Cuvintele cele bune, din comoara cea buna a inimii ies. Iar daca cineva nu-si va curati inima sa de cuvintele cele rele, acela nu poate sa graiasca bine de la sine. Ca, macar ca i se pare lui a grai ascultatorilor, cuvintele lui nu sunt primite, ci lepadate, fiindca nu au darul Sfantului Duh. Deci, cel ce vrea ca sa foloseasca cuiva prin cuvinte, sa ceara mai intai, de la Dumnezeu binecuvantare spre deschiderea gurii sale, precum si Isaia graieste: "Domnul mi-a dat mie limba si invatatura ca, adica, sa stiu vremea cand se cade a grai cuvantul." Si zice: "Ascultati-ma pe mine, ca sa vieze intru bunatati sufletul vostru." Iar la Pilde zice: "Faguri de miere sunt cuvintele cele bune, iar dulceata lor este vindecarea sufletului. Si cel ce le-a cunoscut pe ele, cu lucrul este aflator de bunatati si va iubi gurile celor ce graiesc cuvinte bune. Ca buzele cele dulci acopar inima cea mahnita."
        Si iarasi a zis: "Cuvantul cel aspru desteapta manie, iar limba celor intelepti invata cele bune." Si iarasi: "Din gura dreptilor picura intelepciune, iar gura celor smeriti invata a multumi." Si iarasi: "Din roada buzelor, sufletul omului se va satura de bunatati si, dupa cuvantul gurii lui, i se va rasplati. Pentru ca buzele cele adevarate indulcesc marturia si, cei ce vor sa fie in pace, se vor veseli." Iar David zice: "Raspuns-a inima mea cuvant bun". Si tot el: "Domnul va da cuvant celor ce binevestesc cu putere multa." Si iarasi: "Doamne, buzele mele vei deschide si gura mea va vesti lauda Ta." Inca scrie si Pavel, zicand: "Cuvantul vostru totdeauna sa fie cu dar, dres cu sare, ca sa stiti cum se cade, fiecare din noi sa raspundem". Si catre romani zice: "Am dorit sa va vad pe voi, ca sa va dau voua oarecare daruire duhovniceasca, ca sa va intariti voi si ca sa va mangaiati cu credinta cea impreuna cu noi". Si iarasi: "Rogu-va, dar, pe fiecare din voi, mangaindu-va, cu vrednicie sa umblati inaintea lui Dumnezeu." Iar cele ce i se pare ca a luat darul invataturii, sa vorbeasca, dar cu smerita intelepciune. Ca, zidindu-i pe altii, pe sine sa nu se osandeasca, adica, precum ca cel ce a ascuns talantul. Iar cel ce nu a luat un dar ca acesta de la Dumnezeu, sa taca, deci, si sa nu scoata cuvant desert din inima sa, ca sa nu auda vreodata acest cuvant: "Iar pacatosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce propovaduiesti poruncile Mele si porti legea Mea in gura ta, ca tu urasti asezamantul Meu si cuvintele Mele le nesocotesti." Ca omul ce bun, a zis Domnul, din comoara cea buna a inimii sale (adica din Duhul Sfant) scoate cele bune. Intru Iisus Hristos Domnul nostru, a Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Publicat de la
Etichete: ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)