Predică la Duminica Ortodoxiei


Pr. Ilie Cleopa

Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.

Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.

Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: "Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios" (Ibidem, p. 532-533).

Sfîntul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: "În orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi care este scopul lui, bun sau rău". Tot aşa, cînd este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre mîntuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt fel, decît ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).

Fiindcă nu toţi ştiu a citi şi nu pot să se îndeletnicească cu citirea, Părinţii au judecat ca toate faptele lui Hristos vrednice de mărire să le închipuiască pe icoane care ar sluji la scurte amintiri. De multe ori se întîmplă că noi nu gîndim la patimile Mîntuitorului, dar îndată ce vedem icoana răstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mîntuitoarele Lui patimi, cădem şi ne închinăm, nu materialului, ci Celui ce este închipuit, asemenea cum ne închinăm, nu materialului din care este făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuieşte prin ele, adică la puterea Duhului Sfînt ce izvorăşte din ele.

Noi nu ne închinăm materialului din care sunt făcute icoanele. Dacă înaintea noastră se află icoana Domnului, noi ne rugăm, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi ne mîntuieşte!" Iar dacă suntem înaintea icoanei Maicii Domnului: "Fii apărătoarea noastră înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mîntuirea sufletelor noastre!" Iar dacă este icoana mucenicului, de pildă Ştefan, noi zicem: "Sfinte Mare Mucenic Ştefane, care ţi-ai vărsat sîngele pentru Hristos şi ai îndrăznit către Dumnezeu, ca întîiul mucenic, fii apărătorul nostru!" Aşa ne adresăm şi către oricare alt sfînt. Iată încotro trimitem noi rugăciunile noastre prin ajutorul Sfintelor Icoane.

Cînd împăratul iconomah, aidoma sectanţilor noştri, afirma pe nedrept că la cele şase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane şi că despre dînsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie îi scria; "Împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pîine, nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a mînca sau bea. Însă tu ştii, după tradiţie, că acest lucru este necesar pentru întemeierea vieţii. Aşa şi despre icoane era cunoscut din Tradiţie. Înşişi arhiereii aduceau icoane la Sinod şi nici un om iubitor de Hristos nu porneşte la drum şi nu-şi face călătoria fără de icoane. Aşa fac oamenii lucrători de fapte bune şi plăcuţii lui Dumnezeu".

Leonte de Neapole, combătînd pe iudeii care învinuiau pe creştini pentru cinstirea icoanelor le răspunde: "Ne închinăm feţelor de pe icoane şi închipuirilor sfinţilor, nu ca lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice lemn. Şi de s-ar fi şters faţa de pe vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi creştinii, sărutînd cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului, cu sufletul şi cu gîndul nostru sărutăm pe Hristos şi pe sfinţii Lui".

Sfîntul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre închipuirea aducerii lui Isaac ca jertfă de către Avraam, icoana spre care cînd căuta, vărsa din ochii lui lacrimi de umilinţă. El mai vorbeşte şi despre icoana Sfîntului şi Marelui Mucenic Teodor Tiron şi despre icoana lui Hristos. Iar Sfîntul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea descoperirii moaştelor Sfinţilor Mucenici Ghervasie şi Protasie, mărturisea că i s-a arătat lui Apostolul Pavel, aşa cum este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35). Sfîntul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: "Noi credincioşii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci noi arătăm buna închinare şi iubire către acea faţă care este închipuită pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori cînd chipul de pe dînsa se şterge, o ardem ca pe un lucru fără de folos".

După cum Iacob, înainte de sfîrşitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif şi prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ţinea, aşa şi noi credincioşii ne închinăm şi sărutăm icoanele, nu pentru altceva, decît că le sărutăm ca pe copiii şi pe părinţii noştri, ca să le arătăm prin aceasta dragostea noastră sufletească; după cum şi iudeii se închinau Tablelor Legii şi celor doi heruvimi turnaţi din aur, cinstind prin închinare nu piatra şi aurul, ci pe Însuşi Dumnezeu care a poruncit să li se facă acestea.

Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Aşa Sfîntul Metodie de Patara, care a trăit prin veacul al III-lea, scrie: "Închipuirea îngerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale începătoriilor şi ale stăpîniilor, noi le facem întru cinstirea şi slava lui Dumnezeu". Despre icoane scriu şi Clement al Alexandriei şi Tertulian, care au trăit în secolele II-III.

Sfînta Tradiţie vorbeşte şi despre chipul cel nefăcut de mînă dăruit de Mîntuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mînă omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trăit prin secolul III-IV.

În sfîrşit, însuşi pămîntul vorbeşte împotriva sectarilor luptători contra icoanelor, căci şi acum se descoperă icoane, cruci şi simboluri creştine la săpăturile ce se fac în catacombele din Roma, adică în peşterile unde primii creştini se ascundeau din cauza persecuţiilor păgîne şi săvîrşeau acolo slujbe dumnezeieşti şi înmormîntări ale sfinţilor mucenici. Am vizitat catacombele Romei în toamna anului 1977 şi am văzut acolo cele mai vechi icoane ale Mîntuitorului şi imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de învăţaţii arheologi în catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mîntuitorului din catacomba Sfîntului Calist şi Cina cea de taină de la sfîrşitul secolului al II-lea, Închinarea Magilor, Minunea prefacerii apei în vin, Vindecarea orbului din naştere şi altele, aflate tot în catacomba Sfîntului Calist. În catacombele Domitillei şi Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a Patriarhilor şi Proorocilor din Vechiul Testament şi a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfîrşitului veacului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. Dar cea mai veche icoană pe care învăţaţii arheologi o atribuie veacului I al creştinismului este chipul Maicii Domnului care ţine în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra icoanei.

Toate aceste reprezentări, care s-au aflat în catacombele şi în săpăturile bisericilor vechi de sub pămînt, cu o evidenţă indiscutabilă, ne impun să primim şi să credem că au fost cinstite Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale creştinismului. Astfel, în apărarea Sfintelor Icoane ne vorbeşte Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie şi însuşi pămîntul care ne-a păstrat din primele veacuri ale creştinismului multe din ele. În apărarea lor ne vorbesc şi mintea şi inima noastră.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am adus atîtea mărturii din Sfînta Scriptură, din Sfînta Tradiţie, de la Sfinţii Părinţi şi din Istoria Bisericii Creştine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arăta ce este icoana şi ce este idolul. Vă rog să ţineţi minte că "icoana este închipuirea adevăratului Dumnezeu, care într-adevăr există. Iar idolul, sau chipul cioplit este închipuirea dumnezeilor mincinoşi şi născociţi de mintea oamenilor care într-adevăr nu există". De aceea se şi spune că idolul nimic nu este în lume (I Corinteni 8, 4). Deosebirea între idoli şi icoană este ca deosebirea între zi şi noapte, între lumină şi întuneric. Ce însoţire, zice marele Apostol Pavel, este între Biserica lui Dumnezeu şi idoli? (II Corinteni 6, 15-16).

Prin ce se arată cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, după cum învaţă Sfîntul şi Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arată prin aceea că noi nu considerăm icoana ca Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) şi, cinstind icoana, nu ne închinăm lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este închipuit pe icoană, adică lui Dumnezeu, sfinţilor îngeri, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim cu deosebită atenţie chipul patriarhului nostru? Şi văzînd portretul lui nu ne aflăm ca şi cum l-am vedea pe el? Dar dacă vedem în icoană chipul lui Dumnezeu, nu trebuie să-L cinstim?

Dar prin ce se manifestă închinarea la idoli? Închinarea la idoli se manifestă prin aceea că oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură: S-au abătut curînd din calea care am poruncit lor şi au făcut viţel şi s-au închinat lui şi au jertfit lui şi au zis: Iată, Israele, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului (Ieşire 32, 8; III Regi 12, 28-30). Astfel, trebuie să înţelegem că deosebirea între cinstirea Sfintelor Icoane şi închinarea la idoli este ca între lumină şi întuneric şi după cum omul orb nu deosebeşte lumina de întuneric şi pentru dînsul totul este întuneric, aşa şi omul neînţelept şi rătăcit, nu deosebeşte icoanele de idoli, pentru dînsul orice închipuire este idol, măcar de ar fi acel portret chipul tatălui său.

Însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne porunceşte să deosebim cele sfinte şi cele curate de cele nesfinte şi necurate (Levitic 10, 9-10).

Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane şi pentru ce ne trebuie Sfintele Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai întîi în întărirea credinţei, a evlaviei şi trezirea conştiinţei noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor măreţe ale lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 7-9) şi ale sfinţilor Lui, ca noi, căutînd la chipurile lor, să ne îndemnăm a urma viaţa lor (Evrei 13, 7). Icoanele ne ajută pentru exprimarea dragostei noastre către Dumnezeu. Dacă noi din dragoste purtăm la noi portretele rudelor şi ale oamenilor care ne sunt aproape, cu cît mai mult suntem datori să purtăm cu evlavie la noi icoanele Mîntuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor lui Dumnezeu.

Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fără ştiinţă de carte şi pentru copii, sunt ca şi Biblia. Ceea ce în Biblie este tipărit cu litere, aceea pe icoane este zugrăvit cu vopsele. De pildă, despre patimile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi în Biblie cel ce nu ştie carte, însă, privind la icoanele suferinţelor lui Hristos, el va înţelege cu mintea ce este pictat pe icoane şi va simţi mai multă evlavie în inima sa. Biserica lui Hristos cîntă aşa: "Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta oştile îngereşti..." Şi în alt loc zice despre Maica Domnului: "Iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvîntul întrupat, pe Care mărindu-L cu oştirile cereşti, pe tine te fericim".

Iubiţi credincioşi,

Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după fiinţă, ca pe un duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin simboluri. Aşa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri călători (Facere 18, 1-6). L-a văzut pe Dumnezeu şi patriarhul Iacob şi a chemat numele locului aceluia "Vederea lui Dumnezeu" (Facere 32, 30). L-a văzut pe Dumnezeu şi Moise "şi a grăit Dumnezeu către Moise faţă către faţă, ca şi cum ar fi grăit cineva cu prietenul său" (Ieşire 30, 11). Şi a zis Domnul: Auziţi cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al Domnului, în vedenii Mă voi arăta lui şi în somn voi grăi lui. Nu este aşa credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gură către gură grăiesc cu el aievea şi nu prin pilde şi el faţa Domnului vede (Numerii 12, 6-8). L-a văzut pe Dumnezeu şi (Isaia 6, 1-5). Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul. A văzut pe Dumnezeu şi Miheia (III Regi 22, 19). Apoi pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos L-au văzut ucenicii, atît în umilinţă, cît şi în slavă, cît a trăit cu dînşii pe pămînt (Ioan 1, 14; 6, 36).

Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, aşa începe epistola I-a: Ce era din început, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul Vieţii, aceea vă vestim şi Viaţa s-a arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vă vestim viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfînta Evanghelie zice: Şi Cuvîntul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia Născut din Tatăl (Ioan 1, 14).

Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel şi după înălţarea la ceruri. L-a văzut pe Hristos cînd Il prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a văzut şi primul mucenic Ştefan, cînd era ucis cu pietre şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfînt L-au văzut poporul şi Apostolii, la botezul Domnului în chip de porumbel şezînd peste Dînsul Şi glas din cer s-a auzit: Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit (Luca 3, 22). Duhul Sfînt a fost văzut şi în chipul limbilor de foc, la pogorîrea Lui din cer (Fapte 2, 1-4). Încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu şi Sfinţii Lui, precum în descoperirea Sfîntului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).

Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi pot să-L închipuiască pentru întărirea şi învăţătura lor în credinţă. Deci nici un motiv nu pot avea sectanţii, care zic că nimenea nu are voie să închipuiască pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este prima Duminică din Postul Mare, numită "Duminica Ortodoxiei" sau "a Sfintelor Icoane". Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane, întrucît în vremea nostră s-au ridicat în lume multe secte creştine care hulesc icoanele, crucea, biserica, preoţii şi învăţătura apostolică ortodoxă, înşelînd pe mulţi fii ai Bisericii noastre, spre veşnica lor osîndă. Noi vă sfătuim şi vă reamintim învăţătura dogmatică a Bisericii. Închinaţi-vă cu credinţă şi evlavie Sfintelor Icoane şi purtaţi-le în casă, şi oriunde călătoriţi, ca să vă fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, ştiind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele. Faceţi rugăciuni şi acatiste în faţa icoanelor, mergeţi în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi la moaştele sfinţilor noştri, că veţi primi uşurare şi mare ajutor în necazurile vieţii. De asemenea, cinstiţi Sfînta Cruce, pavăza credinţei, şi o purtaţi cu credinţă, că prin ea izgonim pe diavoli şi liniştim pe sectanţii hulitori de Dumnezeu.

A trecut prima săptămînă din Sfîntul Post, numită şi "Săptămîna Mare". Ne bucurăm că bisericile iarăşi s-au umplut de credincioşi, că aţi postit cu toţii şi că alergaţi cu credinţă şi evlavie la Dumnezeu Mîntuitorul şi nădejdea noastră.

Vă îndemn, fraţii mei, să continuaţi a posti Sfîntul Post şi să vă rugaţi, să citiţi cît mai mult şi să faceţi după putere milostenie şi veţi vedea cîtă bucurie şi pace veţi primi în suflet. Dar, mai ales, vă îndemn să vă spovediţi de două ori la duhovnici şi în aceste zile, şi la sfîrşitul Postului Mare, iar care aveţi dezlegare, să primiţi şi Sfînta Împărtăşanie.

Creştinii evlavioşi, mamele, copiii, bătrînii şi bolnavii sunt datori să se spovedească şi să se împărtăşească de două ori în acest mare post. Siliţi-vă la Hristos. El vă cheamă, vă aşteaptă şi vi se dăruieşte în dar tuturor celor ce păzesc poruncile Lui. Nu treceţi cu vederea dragostea şi harul lui Hristos.

Să-L rugăm pe Fiul lui Dumnezeu să întărească dreapta credinţă şi evlavia ortodoxă, ca să biruim cu puterea Lui şi pe diavoli şi pe sectanţii hulitori, şi pe necredincioşi, şi să trăim veşnic în bucuria şi iubirea lui Dumnezeu. Amin.

marți, 19 aprilie 2011

Talcuirea Evangheliei din Martea Mare; Denie


Talcuirea Evangheliei din Martea Mare

"Atunci mergand fariseii au facut sfat ca sa-L prinda in cuvant".

- Cand "Atunci"?

-Atunci cand mai cu seama ar fi trebuit sa se caiasca, atunci cand ar fi trebuit sa se minuneze de bunatatea Lui, cand ar fi trebuit sa se teama de viitor, cand ar fi trebuit ca acelea trecute sa-i incredinteze de cele vii­toare. Faptele intareau spusele lui Hristos. Vamesii si desfranatele au crezut; profetii si dreptii au fost omorati; si pe temeiul acestor fapte ar fi trebuit sa nu I se mai impotriveasca Domnului in cuvant cand le vorbea de pieirea lor, ci sa creada si sa se intelepteasca. Totusi nici asa nu pun capat rautatii lor, ci zamislesc alte rautati si merg inainte. Si pentru ca nu pu­teau pune mana pe El, ca se temeau de popor, fariseii au luat alta cale: sa-L arunce in primejdie si sa-L faca vinovat de crima impotriva statului.

"Au trimis la El pe ucenicii lor impreuna cu irodianii, zicindu-I: Invatatorule, stim ca esti omul adevarului si calea lui Dumnezeu in adevar inveti si nu-Ti este teama de nimeni, ca nu cauti la fata oamenilor. Deci spune-ne noua, ce Ti se pare? Se cade a da dajdie cezarului sau nu?"

Iudeii plateau tribut, ca erau sub stapanirea romanilor. Si pentru ca fariseii vazusera ca Teuda si Iuda fusesera condamnati nu cu mult inainte la moarte pentru ca pusesera la cale o rascoala impotriva ordinii statului, voiau ca prin cuvintele acestea ale lor sa-I puna in spate aceeasi vina. De aceea au trimis la Iisus si pe ucenicii lor si pe irodiani, ca sa-I sape, dupa cum gandeau ei, o indoita prapastie, si de o parte si de alta; sa-I intinda laturile din toate partile ca sa-L prinda orice raspuns ar da. Daca raspundea pe placul irodianilor, sa-L invinuiasca fariseii; daca raspundea pe placul fariseilor, sa-L acuze irodianii. Hristos platise daj­die, dar ei n-o stiau. Fariseii se asteptau sa-L prinda fie intr-un chip, fie in altul. Dar mai mult doreau sa spuna ceva impotriva irodianilor. De aceea i-a si trimis pe ucenicii lor, ca pornindu-L impotriva irodianilor in prezenta lor sa-L dea pe mana lui Irod ca pe unul ce vrea sa-i ia puterea. Aceasta a lasat-o si evanghelistul Luca sa se inteleaga, cand a spus ca L-au intrebat in fata multimilor, ca sa aiba mai multi martori. Dar a iesit cu totul altceva. Si-au aratat prostia lor inaintea mai multor oameni. Uita-te la linguseala si viclenia lor ascunsa! "Stim, spun ei, ca omul adevarului esti!" Pentru ce atunci, fariseilor, spuneati ca este un inselator, ca amageste poporul, ca are demon, ca nu este de la Dum­nezeu? Pentru ce cu putin inainte v-ati sfatuit sa-1 ucideti? Dar fariseii fac tot ce le porunceste viclenia lor. Putin mai inainte, cand L-au intre­bat cu obraznicie: "Cu ce putere faci acestea?", n-au capatat raspuns; de aceea nadajduiesc ca acum cu linguseala sa-L inmoaie si sa-L faca sa spuna ceva impotriva legilor statului, ceva impotriva ordinii de stat. Fariseii I-au marturisit adevarul cand I-au spus: "Stim ca omul adevarului esti"; au spus ceea ce era; dar n-au grait cu gand curat, nici de buna voie. Ii mai spun: "Nu-Ti este teama de nimeni". Ai vazut cum se descopera ca au de gand sa-L faca sa rosteasca niste cuvinte care-l pot supara pe Irod, dar sa-I bage si vina ca doreste sa puna mina pe putere, ca Se rascoala impotriva legilor statului, ca sa-L osandeasca pe Hristos ca pe un razvra­tit si ca pe unul care a vrut sa puna mana pe putere? Cuvintele: "Nu-Ti este teama de nimeni" si: "Nu cauti la fata omului", le-au spus fariseii gandindu-se la Irod si la Cezar.

"Deci spune-ne noua, ce Ti se pare?" Acum il cinstiti si-L socotiti inva­tator, dar atunci cand va vorbea de mantuirea voastra il dispretuiati si-L ocarati de multe ori! De aceea fariseii sunt de acord cu irodianii. Uita-te cat sunt de vicleni! Nu-I spun: "Spune-ne noua: Este bine, este de folos, este legal?" Nu, ci: "Ce Ti separe?"; urmareau deci un singur lucru: sa-L tradeze, sa-L declare dusman cezarului. Evanghelistul Marcuaratand lucrul acesta pune in lumina mai bine cutezanta si gandul lor ucigas, spunand ca L-au intrebat: "Sa dam dajdie cezarului sau sa nu dam?" Fierbeau de manie, zamisleau viclenie, dar se fatareau ca-L cinstesc.

-  Ce le-a raspuns Hristos?

-  "Pentru ce Ma ispititi, fatarnicilor?"

Ai vazut cat de aspru le vorbeste? Cu cuvantul le face mai adanca taietu­ra, cand vede ca rautatea lor e vadita si desavarsita. Mai intai ii zapaceste, apoi le inchide gura, descoperindu-le tainele sufletului lor si facand cunoscut tuturora cu ce ganduri au venit la El. Hristos a facut lucrul acesta ca sa puna capat rautatii lor, sa nu mai incerce sa-L atace din nou. Ii tine de rau, desi fariseii Ii aratasera multa cinstire prin cuvin­tele lor. Il numisera invatator, marturisisera ca e adevarul si ca nu cauta la fata omului; dar El, Dumnezeu fiind, nu S-a lasat inselat de nici unul din aceste cuvinte lingusitoare. Asta ar fi trebuit sa-i faca pe farisei sa vada ca mustrarea pe care le-o face Hristos nu se intemeiaza pe o simpla presupunere, ci este un semn ca El cunoaste tainele sufletului lor.

Dar Domnul nu S-a marginit numai la mustrare, desi era de ajuns numai darea pe fata a gandului lor ca sa-i faca sa se rusineze de rautatea lor; nu S-a oprit la atata, ci le-a inchis gurile si in alt chip, spunandu-le:"

"Aratati-Mi banul dajdiei!"

Si dupa ce l-au aratat, asa cum facea totdeauna, a pronuntat sen­tinta prin gura lor si-i face pe ei insisi sa declare ca se cade sa plateasca dajdie. Stralucita si mare victorie! Cand Hristos le pune intrebarea, nu-i in­treaba pentru ca El n-ar fi stiut ce urmareau aceia, ci intreaba pentru ca voia sa-i faca pe ei responsabili de propriile lor raspunsuri. Cand i-a intrebat: "Al cui este chipul de pe ea?" si ei au raspuns: "al cezarului!", Domnul le-a spus: "Dati cezarului cele ce sint ale cezarului".

Nu e vorba deci de un simplu dat, ci de o restituire. Lucrul acesta il arata si chipul si scrierea de pe ban.

Apoi, ca sa nu spuna fariseii: "Ne porunceste sa ne supunem oame­nilor", Hristos a adaugat:
"Si lui Dumnezeu, cele ale lui Dumnezeu".

Se cade, dar, sa dam oamenilor cele ale oamenilor si sa dam lui Dumnezeu cele ce datoram lui Dumnezeu. De aceea si Pavel zice: "Dati tuturor cele datorate: celui cu darea, dare; celui cu vama, vama; celui cu frica, frica". Cand auzi pe Hristos spunand: "Da cele ale cezarului cezarului", afla ca iti spune sa dai cezarului numai acelea care nu vatama cu nimic credinta; altfel n-ar mai fi o dajdie si o vama data ceza­rului, ci diavolului.

Cand fariseii si irodianii au auzit acest raspuns li s-a inchis gura si s-au minunat de intelepciunea Lui. Ar fi trebuit sa creada, ar fi trebuit sa se spaiminte; le daduse doar dovada Dumnezeirii Lui: le descoperise tainele sufletului lor si le inchisese cu blandete gurile. Dar ce-au facut ei? Au crezut? Nicidecum, ci, "Lasandu-L, au plecat".

Dupa ei au venit saducheii. Ce nebunie! Fariseilor li se inchisese gura si ei se apropie de Domnul! Ar fi trebuit sa fie mai prevazatori. Dar asa-i obraznicia! E nerusinata, cutezatoare, incearca imposibilul! De aceea si evanghelistul, uimit de nebunia lor, o vadeste, zicand:
"In ziua aceea au venit la El saducheii".

-  In care zi?

-  In care a vadit viclenia fariseilor si i-a rusinat.

-  Cine sunt saducheii?

- Alta secta la iudei in afara de aceea a fariseilor si cu mult infe­rioara acesteia. Saducheii sustineau ca nu exista nici inviere, nici suflet. Erau oameni necredinciosi, indragostiti de cele materiale. Erau multe secte la iudei. De aceea si Pavel spune: "Sunt fariseu, din secta cea mai riguroasa a legii noastre".

Saducheii nu-L intreaba direct despre inviere, ci plasmuiesc o pri­cina si nascocesc un fapt, care, dupa parerea mea, nu s-a petrecut nicio­data. Au de gand sa-L puna in incurcatura pe Hristos si voiesc sa strice credinta si in inviere si in modul invierii. S-au apropiat tot cu blandete de Domnul si au spus:

"Invatatorule, Moise a zis: Daca va muri cineva, neavand copii, sa ia fra­tele lui pe femeia lui si sa lase urmasi fratelui lui. La noi au fost sapte frati; si cel dintiai, insurandu-se, a murit si neavand urmasi a lasat pe femeia lui fratelui sau. Asemenea si al doilea si al treilea pana la al saptelea. Iar mai pe urma a murit si femeia. Deci, la inviere, a caruia dintre cei sapte va fi femeia?"

Uita-te la raspunsul de adevarat invatator dat de Domnul saducheilor! Chiar daca au venit la El cu gand viclean, totusi L-au intrebat si pentru ca nu stiau ei insisi ce raspuns sa dea. De aceea nici Hristos nu le spune: "Fatarnicilor!". Apoi pentru ca Hristos sa nu-i intrebe pentru ce sapte frati au tinut aceeasi femeie, saducheii citeaza pe Moise, desi, dupa cum am spus, eu socot ca aceasta este o nascocire a lor. Pentru ca cel de-al treilea frate n-ar fi luat-o, cand a vazut ca cei doi frati dinaintea lui au murit; daca ar fi luat-o al treilea, n-ar fi luat-o al patrulea, nici al cincilea; daca ar fi luat-o toti acestia, apoi nici intr-un caz n-ar fi luat-o cel de-al saselea sau cel de-al saptelea frate, ca ar fi socotit-o pe femeie piaza rea, ca iudeii sunt superstitiosi; daca acum multi au aceasta boala, cu mult mai mult pe vremea aceea. Dar, in afara de asta, iudeii fugeau de astfel de casatorii, desi-i silea legea; astfel Rut, moabiteanca, ramasa vaduva, abia s-a casatorit cu o rubedenie tare indepartata, iar T amara, tot din pricina aceasta, a fost silita sa traiasca cu socrul ei.

- Dar pentru ce saducheii n-au nascocit numai doi sau trei frati, ci sapte?
-  Ca sa-si bata joc, dupa socotinta lor, si mai mult de inviere. De aceea si spun: "Toti au avut-o", ca sa-L incurce.

-  Ce le-a raspuns Hristos?

- Le-a raspuns la amandoua intrebarile lor; dar nu cuvintelor lor, ci gandurilor lor, descoperind totdeauna gandurile lor ascunse; uneori lasa mustrarea pe seama constiintei celor ce-L intreaba, alteori ii mustra in auzul tuturora.

Uita-te cum Hristos le raspunde la amandoua intrebarile lor! Le arata intai ca este inviere, apoi ca invierea nu-i asa cum si-o inchipuie ei.

Ca le spune: "Va rataciti, nestiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu".

Pentru ca saducheii se dadusera cunoscatori ai Scripturii, citind pe Moise si legea, Hristos le-a aratat ca tocmai intrebarea pusa de ei ii vadeste necunoscatori ai Scripturii. De aceea au si venit sa-L ispiteasca, pentru ca nu stiu Scripturile si pentru ca nu cunosc cum trebuie puterea lui Dumnezeu. "Ce e de mirare, le spune Domnul, ca Ma ispititi pe Mine Care va sunt inca necunoscut, cand nu cunoasteti nici puterea lui Dumnezeu, despre care ati primit atatea dovezi si pe temeiul ratiunii si al Scripturii? Ratiunea singura ar fi fost in stare sa va faca sa cunoasteti ca toate sunt cu putinta la Dumnezeu?

Hristos le raspunde la intrebare. Si pentru ca pricina necredintei saducheilor in inviere era credinta lor ca pieirea este soarta tuturor lucrurilor din lume, de aceea Hristos le-a indreptat mai intai parerea lor gresita despre soarta lucrurilor din lume - ca asta era pricina necredin­tei lor in inviere -, apoi le arata cum va fi invierea:

"Ca la inviere, le spune Hristos, nici nu se insoara, nici nu se marita, ci sunt ca ingerii lui Dumnezeu din cer".

Evanghelistul Luca spune: "Ca fiii lui Dumnezeu". Asadar daca nu se insoara, intrebarea este de prisos. Nu pentru ca nu se insoara, de aceea sunt ingeri, ci pentru ca sunt ca ingerii, de aceea nu se insoara.

Prin acest raspuns Hristos a inlaturat si celelate pareri gresite despre inviere, dupa cum si Pavel, printr-un cuvant, a lasat sa se inte­leaga totul: "Caci chipul lumii acesteia trece".

Hristos a aratat deci cum va fi invierea; dar totodata a aratat ca este inviere. Cu toate ca a fost dovedita si existenta invierii odata cu aratarea chipului cum va fi invierea, totusi Hristos adauga cu prisosinta si alte dovezi; nu se margineste sa le raspunda numai cuvintelor lor, ci le ras­punde si gandurilor lor. Astfel, cand nu sunt prea vicleni, ci Il intreaba din nestiinta, Hristos ii invata cu draga inima; dar cand il intreaba numai din rautate, nici nu le raspunde la intrebare. Si le-a inchis gura saducheilor tot cu Moise, pentru ca si ei pe Moise il adusesera ca temei, si le-a zis:

"Iar despre invierea mortilor n-ati citit ca: "Eu sunt Dumnezeul lui Avraam si Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul lui Iacov? Nu este Dumnezeul mortilor, ci al viilor".

"Nu este Dumnezeu al celor ce nu exista, le spune Hristos, al celor ce odata au murit si nu vor mai invia".

-  Dar atunci pentru ce se spune in alta parte: "Ca sa domneasca si peste morti si peste vii"?

-  Nu este nici o contrazicere intre un text si altul. Prin "morti" se inteleg aici cei care au sa fie vii. De altfel altceva se spune in cuvintele: "Eu sunt Dumnezeul lui Avraam" si altceva in "Ca sa domneasca si peste morti si peste vii". Domnul cunoaste si un alt fel de moarte, despre care a spus: "Lasati mortii sa-si ingroape mortii lor".

"Si auzind multimile se mirau de invatatura Lui".

Saducheii n-au cules vreun folos din cuvintele lui Hristos; ci, fiind biruiti, au plecat; dar multimile cele curate la inima au cules folos.

Asadar pentru ca asa este invierea, haide sa facem totul ca sa avem parte de locurile cele dintai de acolo!

"Iar fariseii, auzind ca a inchis gura saducheilor, s-au adunat impreuna si L-a intrebat unul din ei, invatator de lege, ispitindu-L si zicand: "Invatatorule, care porunca este mai mare in lege?"

Evanghelistul arata iarasi pricina pentru care fariseii ar fi trebuit sa taca; si cu asta da pe fata si obraznicia lor.

-  Cum si in ce chip?

- Prin aceea ca ei il ataca din nou pe Hristos, desi auzisera ca inchi­sese gura saducheilor. Ar fi trebuit ca aceasta sai potoleasca; dar nu; se silesc sa-L atace mai grozav decat inainte. Acum pun pe un legiuitor sa-L intrebe; nu pentru ca voiau sa afle, ci pentru ca voiau sa-L ispi­teasca. Si-L intreaba: "Care este cea dintai porunca?"Si pentru ca cea dintai porunca este aceasta: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau", ei ii pun aceasta intrebare cu nadejdea ca-L vor prinde, ca adica Hristos are sa indrepte aceasta porunca ca sa arate ca si El este Dumnezeu.
- Ce le-a raspuns Hristos?

- Le-a aratat ca au ajuns aici pentru ca n-au nici un pic de dragoste, pentru ca sunt mistuiti de invidie, pentru ca-i roade pizma. Si le-a spus:

"Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau. Aceasta este cea dintai si cea mai mare porunca; iar a doua, asemenea acesteia: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti".
 



Domnul face acum ceea ce facuse mai inainte cu saducheii. Aceia il intrebasera despre modul invierii; i-a invatat despre inviere, dar i-a invatat mai mult decat cerusera ei. Si acum a fost intrebat de cea dintai porunca; El insa vorbeste si de a doua, foarte apropiata de cea dintai; ca a doua este asemenea celei dintai - lasandu-le sa inteleaga ca din rautate L-au intrebat. Ca "dragostea nu pizmuieste". Cu aceasta le dovedeste ca El asculta si de lege si de profeti.

- Dar pentru ce evanghelistul Matei spune ca legiuitorul l-a intre­bat ca sa-L ispiteasca, iar evanghelistul Marcu, dimpotriva: "Vazand Iisus, spune el, ca a raspuns intelept, i-a zis lui: "Nu esti departe de imparatia lui Dumnezeu".

- Nu este nici o contrazicere intre un evanghelist si altul, ci chiar deplin acord. La inceput, legiuitorul L-a intrebat pe Hristos pentru a-L ispiti; dar, folosindu-se de pe urma raspunsului, a fost laudat. Hristos nu l-a laudat la inceput, ci cand legiuitorul a spus ca dragostea de aproapele este mai mare decat arderile de tot; atunci i-a zis: "Nu esti departe de imparatia lui Dumnezeu". Legiuitorul trecuse cu vederea toate porun­cile cele mici si a vorbit de dragoste, care este capul virtutilor. Toate celelalte porunci - si sambata si celelalte - sunt date in vederea acestei porunci. Hristos insa nici nu l-a laudat desavarsit, ca ii lipsea inca ceva. Spunand: "Nu esti departe", i-a aratat ca e inca departe, ca sa-l faca sa caute ce-i mai lipsea.

Sa nu te minunezi ca l-a laudat, cand legiuitorul I-a spus: "Unul este Dumnezeu si nu este altul afara de El", ci cunoaste si aici ca Domnul ras­punde dupa sufletul celor care vorbeau cu El.

Oricat de multe lucruri ar spune ei despre Hristos, nevrednice de slava Lui, totusi nu vor indrazni sa spuna ca El nu este Dumnezeu.

- Dar atunci pentru ce il mai lauda, cand legiuitorul spune ca nu este alt Dumnezeu in afara de Tatal?

- Cand Hristos ii lauda raspunsul lui, nu vrea sa spuna ca El nu-i Dumnezeu - Doamne, fereste! Dar pentru ca nu era timpul potrivit sa descopere Dumnezeirea Sa, il lasa sa ramana in invatatura lui de mai inainte; il lauda insa ca stie bine invataturile cele vechi, ca sa-1 faca des­toinic sa primeasca la vreme potrivita si invatatura Noului Testament. De altfel cuvintele: "Unul este Dumnezeu si in afara de El nu este Dumne­zeu" nu sunt spuse nici in Vechiul Testament, nici in alta parte pentru lepadarea Fiului, ci in opozitie cu idolii. Deci, Domnul, laudand pe legiuitorul acesta, care a grait asa, il lauda in sensul explicatiilor de mai inainte.

Apoi, dupa ce a raspuns, ii intreaba si El la randul Sau pe farisei:

"Ce vi se pare de Hristos? Al cui Fiu este? Ei au spus: "Al lui David".

Uita-te, te rog, cand pune Hristos fariseilor intrebarea: "Al cui Fiu este Hristos"? Dupa ce facuse atatea minuni, dupa ce savarsise atatea semne, dupa ce I se pusesera atatea intrebari, dupa ce aratase si cat de mare este acordul dintre El si Tatal - acord si in cuvinte si in fapte -, dupa ce laudase pe invatatorul de lege, care spusese: "Unul este Dumne­zeu", ca sa nu poata spune fariseii: "A facut minuni, dar este impotriva legii, este potrivnic lui Dumnezeu". De aceea le pune atat de tarziu intre­barea aceasta, ca sa-i indrumeze pe nesimtite si sa dea si ei marturie ca El este Dumnezeu. Pe ucenicii Sai i-a intrebat mai intai ce spun oamenii despre El si apoi pe farisei. Pe acestia nu i-a intrebat cum i-a intrebat pe ucenici; ar fi spus ca este un inselator, un viclean, pentru ca ei graiesc orice fara teama. De aceea le cere hotararea lor.

Pentru ca avea sa mearga la patima, Hristos citeaza profetia care Il propovaduise limpede ca Domn. N-o citeaza asa dintr-o data, nici n-o spune din proprie initiativa, ci manat de o pricina binecuvantata.

Domnul i-a intrebat al cui Fiu este Hristos; dar pentru ca n-au spus adevarul despre El - ca au spus ca El este simplu om -, Hristos le indreapta parerea lor gresita si citeaza pe David, care propovaduise Dumnezeirea Lui. Fariseii socoteau ca Hristos este un simplu om; de aceea au si raspuns: "Al luiDavid". Hristos insa, indreptandu-le parerea lor, citeaza pe profet, care marturiseste ca este Domn, ca este cu adeva­rat Fiu si de aceeasi cinste cu Tatal. Si nu S-a oprit aici; ci, ca sa-i infri­coseze, adauga si urmatoarele, zicand:

"Pana ce voi pune pe vrajmasii Tai asternut picioarelor Tale".

Pentru ca macar asa sa-i aduca la Sine. Si ca sa nu spuna fariseii ca David L-a numit "Domn "lingusindu-L si ca spusa aceasta este numai o spusa omeneasca, iata ce intrebare le pune Hristos fariseilor:

"Dar cum David cu duhul il numeste Domn?"

Vezi ca ii face sa primeasca pe nesimtite adevarul despre El si despre slava Sa? Mai intai a spus: "Ce vi se pare voua? Al cui Fiu este?", ca prin intrebare sa-i faca sa dea raspunsul cel drept; dar pentru ca fariseii au raspuns: "Al lui David", Hristos n-a spus: "Dar iata ce graieste David", ci tot sub forma de intrebare zice: "Dar cum David cu duhul il numeste Domn?", tot ca sa nu-i supere spusele Sale. De aceea nici n-a spus: "Ce vi se pare voua despre Mine?", ci: "Despre Hristos". Tot asa si apostolii aduc vorba despre Hristos tot pe nesimtite, cand spun: "Se cuvine sa vorbim cu indracire despre patriarhul David ca a si murit si a si fost ingropat". Si Hristos la fel, tot pentru aceeasi pricina, da invatatura aceasta sub forma de intrebare si sub forma de silogism, spunand:

"Dar cum David cu duhul il numeste Domn? zicand: "Zis-a Domnul catre Domnul Meu: "Sezi de-a dreapta Mea pana ce voi pune pe vrajma­sii Tai asternut picioarelor Tale". Deci daca David il numeste Domn, cum este Fiu al lui?"

Prin aceste cuvinte Hristos nu vrea sa spuna ca nu-i Fiul lui David -Doamne fereste! -, ca n-ar fi tinut de rau pe Petru pentru asta, ci ca sa indrepte parerea gresita a fariseilor despre El. Deci cand Hristos spune: "Cum este Fiu al lui?", spune aceasta: "Este Fiul lui David, dar nu asa cum ziceti voi!" Fariseii spuneau ca Hristos este numai Fiul lui David, nu si Domn. Si lucrul acesta il spune Hristos dupa ce a adus marturia profetului David, dar si atunci tot pe nesimtite: "Deci daca David il numeste Domn, cum este Fiu al lui?"

Fariseii insa nu I-au dat nici un raspuns, desi au auzit aceste cuvinte. Nici nu voiau sa invete ceea ce trebuia. De aceea si Hristos adauga zicand ca Hristos este Domn lui David. Dar, mai bine spus, nici aceste cuvinte nu le-a grait in chip absolut, ci a luat in sprijinul Sau si pe profetul David, pentru ca fariseii nu credeau in cuvintele Lui si pentru a nu fi barfit de ei. Lucrul acesta mai cu seama trebuie sa-1 avem in vedere: sa nu ne smintim cand Domnul spune despre El ceva umilitor si josnic. Pricina, in afara de altele multe, este aceea ca El Se coboara pana la judecata si sufletul celor cu care vorbeste. De aceea si acum invata sub forma de intrebare si raspuns. Dar si sub forma aceasta lasa sa I se intrevada Dumnezeirea Sa. Nu-i acelasi lucru a auzi ca este Domn al iudeilor cu a auzi ca este Domn al lui David.

Uita-mi-te si ce prilej potrivit a gasit Domnul ca sa vorbeasca de Dumnezeirea Sa. Cand legiuitorul I-a spus ca "Unul este Domnul", atunci a vorbit si despre El ca este Domn si pe temeiul profetiei lui David, nu numai pe temeiul faptelor Lui. Le-a aratat, apoi, ca Tatal Il va razbuna: "Pana ce voi pune pe vrajmasii Tai asternut picioarelor Tale". Si aceste cuvinte arata acordul dintre El si Tatal si egalitatea de cinste.

Acest sfarsit pune Hristos discutiei Sale cu fariseii. Sfarsit sublim si maret, in stare sa le coasa gurile. Din pricina acestui sfarsit fariseii au tacut; nu de buna voie, ci pentru ca n-au mai avut ce spune. Si astfel au primit o lovitura de moarte, ca sa nu mai indrazneasca sa mai vina la El cu astfel de intrebari.

Ca spune evanghelistul: "Nimeni n-a mai indraznit din acea zi sa-L mai intrebe".

Nu putin au folosit multimile de pe urma acestor discutii cu fariseii. De aceea de acum inainte Hristos isi indreapta catre multimi cuvantul. Izgonise lupii, sfaramase uneltirile lor.

Fariseii n-au castigat nimic, pentru ca erau stapaniti de slava desarta, pentru ca erau cuprinsi cu totul de aceasta patima cumplita.

Sfantul Ioan Gura de Aur
Publicat de la
Etichete:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)