Predică la Duminica Ortodoxiei


Pr. Ilie Cleopa

Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.

Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.

Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: "Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios" (Ibidem, p. 532-533).

Sfîntul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: "În orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi care este scopul lui, bun sau rău". Tot aşa, cînd este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre mîntuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt fel, decît ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).

Fiindcă nu toţi ştiu a citi şi nu pot să se îndeletnicească cu citirea, Părinţii au judecat ca toate faptele lui Hristos vrednice de mărire să le închipuiască pe icoane care ar sluji la scurte amintiri. De multe ori se întîmplă că noi nu gîndim la patimile Mîntuitorului, dar îndată ce vedem icoana răstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mîntuitoarele Lui patimi, cădem şi ne închinăm, nu materialului, ci Celui ce este închipuit, asemenea cum ne închinăm, nu materialului din care este făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuieşte prin ele, adică la puterea Duhului Sfînt ce izvorăşte din ele.

Noi nu ne închinăm materialului din care sunt făcute icoanele. Dacă înaintea noastră se află icoana Domnului, noi ne rugăm, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi ne mîntuieşte!" Iar dacă suntem înaintea icoanei Maicii Domnului: "Fii apărătoarea noastră înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mîntuirea sufletelor noastre!" Iar dacă este icoana mucenicului, de pildă Ştefan, noi zicem: "Sfinte Mare Mucenic Ştefane, care ţi-ai vărsat sîngele pentru Hristos şi ai îndrăznit către Dumnezeu, ca întîiul mucenic, fii apărătorul nostru!" Aşa ne adresăm şi către oricare alt sfînt. Iată încotro trimitem noi rugăciunile noastre prin ajutorul Sfintelor Icoane.

Cînd împăratul iconomah, aidoma sectanţilor noştri, afirma pe nedrept că la cele şase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane şi că despre dînsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie îi scria; "Împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pîine, nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a mînca sau bea. Însă tu ştii, după tradiţie, că acest lucru este necesar pentru întemeierea vieţii. Aşa şi despre icoane era cunoscut din Tradiţie. Înşişi arhiereii aduceau icoane la Sinod şi nici un om iubitor de Hristos nu porneşte la drum şi nu-şi face călătoria fără de icoane. Aşa fac oamenii lucrători de fapte bune şi plăcuţii lui Dumnezeu".

Leonte de Neapole, combătînd pe iudeii care învinuiau pe creştini pentru cinstirea icoanelor le răspunde: "Ne închinăm feţelor de pe icoane şi închipuirilor sfinţilor, nu ca lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice lemn. Şi de s-ar fi şters faţa de pe vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi creştinii, sărutînd cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului, cu sufletul şi cu gîndul nostru sărutăm pe Hristos şi pe sfinţii Lui".

Sfîntul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre închipuirea aducerii lui Isaac ca jertfă de către Avraam, icoana spre care cînd căuta, vărsa din ochii lui lacrimi de umilinţă. El mai vorbeşte şi despre icoana Sfîntului şi Marelui Mucenic Teodor Tiron şi despre icoana lui Hristos. Iar Sfîntul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea descoperirii moaştelor Sfinţilor Mucenici Ghervasie şi Protasie, mărturisea că i s-a arătat lui Apostolul Pavel, aşa cum este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35). Sfîntul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: "Noi credincioşii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci noi arătăm buna închinare şi iubire către acea faţă care este închipuită pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori cînd chipul de pe dînsa se şterge, o ardem ca pe un lucru fără de folos".

După cum Iacob, înainte de sfîrşitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif şi prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ţinea, aşa şi noi credincioşii ne închinăm şi sărutăm icoanele, nu pentru altceva, decît că le sărutăm ca pe copiii şi pe părinţii noştri, ca să le arătăm prin aceasta dragostea noastră sufletească; după cum şi iudeii se închinau Tablelor Legii şi celor doi heruvimi turnaţi din aur, cinstind prin închinare nu piatra şi aurul, ci pe Însuşi Dumnezeu care a poruncit să li se facă acestea.

Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Aşa Sfîntul Metodie de Patara, care a trăit prin veacul al III-lea, scrie: "Închipuirea îngerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale începătoriilor şi ale stăpîniilor, noi le facem întru cinstirea şi slava lui Dumnezeu". Despre icoane scriu şi Clement al Alexandriei şi Tertulian, care au trăit în secolele II-III.

Sfînta Tradiţie vorbeşte şi despre chipul cel nefăcut de mînă dăruit de Mîntuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mînă omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trăit prin secolul III-IV.

În sfîrşit, însuşi pămîntul vorbeşte împotriva sectarilor luptători contra icoanelor, căci şi acum se descoperă icoane, cruci şi simboluri creştine la săpăturile ce se fac în catacombele din Roma, adică în peşterile unde primii creştini se ascundeau din cauza persecuţiilor păgîne şi săvîrşeau acolo slujbe dumnezeieşti şi înmormîntări ale sfinţilor mucenici. Am vizitat catacombele Romei în toamna anului 1977 şi am văzut acolo cele mai vechi icoane ale Mîntuitorului şi imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de învăţaţii arheologi în catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mîntuitorului din catacomba Sfîntului Calist şi Cina cea de taină de la sfîrşitul secolului al II-lea, Închinarea Magilor, Minunea prefacerii apei în vin, Vindecarea orbului din naştere şi altele, aflate tot în catacomba Sfîntului Calist. În catacombele Domitillei şi Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a Patriarhilor şi Proorocilor din Vechiul Testament şi a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfîrşitului veacului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. Dar cea mai veche icoană pe care învăţaţii arheologi o atribuie veacului I al creştinismului este chipul Maicii Domnului care ţine în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra icoanei.

Toate aceste reprezentări, care s-au aflat în catacombele şi în săpăturile bisericilor vechi de sub pămînt, cu o evidenţă indiscutabilă, ne impun să primim şi să credem că au fost cinstite Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale creştinismului. Astfel, în apărarea Sfintelor Icoane ne vorbeşte Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie şi însuşi pămîntul care ne-a păstrat din primele veacuri ale creştinismului multe din ele. În apărarea lor ne vorbesc şi mintea şi inima noastră.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am adus atîtea mărturii din Sfînta Scriptură, din Sfînta Tradiţie, de la Sfinţii Părinţi şi din Istoria Bisericii Creştine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arăta ce este icoana şi ce este idolul. Vă rog să ţineţi minte că "icoana este închipuirea adevăratului Dumnezeu, care într-adevăr există. Iar idolul, sau chipul cioplit este închipuirea dumnezeilor mincinoşi şi născociţi de mintea oamenilor care într-adevăr nu există". De aceea se şi spune că idolul nimic nu este în lume (I Corinteni 8, 4). Deosebirea între idoli şi icoană este ca deosebirea între zi şi noapte, între lumină şi întuneric. Ce însoţire, zice marele Apostol Pavel, este între Biserica lui Dumnezeu şi idoli? (II Corinteni 6, 15-16).

Prin ce se arată cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, după cum învaţă Sfîntul şi Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arată prin aceea că noi nu considerăm icoana ca Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) şi, cinstind icoana, nu ne închinăm lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este închipuit pe icoană, adică lui Dumnezeu, sfinţilor îngeri, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim cu deosebită atenţie chipul patriarhului nostru? Şi văzînd portretul lui nu ne aflăm ca şi cum l-am vedea pe el? Dar dacă vedem în icoană chipul lui Dumnezeu, nu trebuie să-L cinstim?

Dar prin ce se manifestă închinarea la idoli? Închinarea la idoli se manifestă prin aceea că oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură: S-au abătut curînd din calea care am poruncit lor şi au făcut viţel şi s-au închinat lui şi au jertfit lui şi au zis: Iată, Israele, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului (Ieşire 32, 8; III Regi 12, 28-30). Astfel, trebuie să înţelegem că deosebirea între cinstirea Sfintelor Icoane şi închinarea la idoli este ca între lumină şi întuneric şi după cum omul orb nu deosebeşte lumina de întuneric şi pentru dînsul totul este întuneric, aşa şi omul neînţelept şi rătăcit, nu deosebeşte icoanele de idoli, pentru dînsul orice închipuire este idol, măcar de ar fi acel portret chipul tatălui său.

Însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne porunceşte să deosebim cele sfinte şi cele curate de cele nesfinte şi necurate (Levitic 10, 9-10).

Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane şi pentru ce ne trebuie Sfintele Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai întîi în întărirea credinţei, a evlaviei şi trezirea conştiinţei noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor măreţe ale lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 7-9) şi ale sfinţilor Lui, ca noi, căutînd la chipurile lor, să ne îndemnăm a urma viaţa lor (Evrei 13, 7). Icoanele ne ajută pentru exprimarea dragostei noastre către Dumnezeu. Dacă noi din dragoste purtăm la noi portretele rudelor şi ale oamenilor care ne sunt aproape, cu cît mai mult suntem datori să purtăm cu evlavie la noi icoanele Mîntuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor lui Dumnezeu.

Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fără ştiinţă de carte şi pentru copii, sunt ca şi Biblia. Ceea ce în Biblie este tipărit cu litere, aceea pe icoane este zugrăvit cu vopsele. De pildă, despre patimile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi în Biblie cel ce nu ştie carte, însă, privind la icoanele suferinţelor lui Hristos, el va înţelege cu mintea ce este pictat pe icoane şi va simţi mai multă evlavie în inima sa. Biserica lui Hristos cîntă aşa: "Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta oştile îngereşti..." Şi în alt loc zice despre Maica Domnului: "Iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvîntul întrupat, pe Care mărindu-L cu oştirile cereşti, pe tine te fericim".

Iubiţi credincioşi,

Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după fiinţă, ca pe un duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin simboluri. Aşa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri călători (Facere 18, 1-6). L-a văzut pe Dumnezeu şi patriarhul Iacob şi a chemat numele locului aceluia "Vederea lui Dumnezeu" (Facere 32, 30). L-a văzut pe Dumnezeu şi Moise "şi a grăit Dumnezeu către Moise faţă către faţă, ca şi cum ar fi grăit cineva cu prietenul său" (Ieşire 30, 11). Şi a zis Domnul: Auziţi cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al Domnului, în vedenii Mă voi arăta lui şi în somn voi grăi lui. Nu este aşa credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gură către gură grăiesc cu el aievea şi nu prin pilde şi el faţa Domnului vede (Numerii 12, 6-8). L-a văzut pe Dumnezeu şi (Isaia 6, 1-5). Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul. A văzut pe Dumnezeu şi Miheia (III Regi 22, 19). Apoi pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos L-au văzut ucenicii, atît în umilinţă, cît şi în slavă, cît a trăit cu dînşii pe pămînt (Ioan 1, 14; 6, 36).

Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, aşa începe epistola I-a: Ce era din început, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul Vieţii, aceea vă vestim şi Viaţa s-a arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vă vestim viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfînta Evanghelie zice: Şi Cuvîntul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia Născut din Tatăl (Ioan 1, 14).

Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel şi după înălţarea la ceruri. L-a văzut pe Hristos cînd Il prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a văzut şi primul mucenic Ştefan, cînd era ucis cu pietre şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfînt L-au văzut poporul şi Apostolii, la botezul Domnului în chip de porumbel şezînd peste Dînsul Şi glas din cer s-a auzit: Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit (Luca 3, 22). Duhul Sfînt a fost văzut şi în chipul limbilor de foc, la pogorîrea Lui din cer (Fapte 2, 1-4). Încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu şi Sfinţii Lui, precum în descoperirea Sfîntului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).

Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi pot să-L închipuiască pentru întărirea şi învăţătura lor în credinţă. Deci nici un motiv nu pot avea sectanţii, care zic că nimenea nu are voie să închipuiască pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este prima Duminică din Postul Mare, numită "Duminica Ortodoxiei" sau "a Sfintelor Icoane". Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane, întrucît în vremea nostră s-au ridicat în lume multe secte creştine care hulesc icoanele, crucea, biserica, preoţii şi învăţătura apostolică ortodoxă, înşelînd pe mulţi fii ai Bisericii noastre, spre veşnica lor osîndă. Noi vă sfătuim şi vă reamintim învăţătura dogmatică a Bisericii. Închinaţi-vă cu credinţă şi evlavie Sfintelor Icoane şi purtaţi-le în casă, şi oriunde călătoriţi, ca să vă fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, ştiind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele. Faceţi rugăciuni şi acatiste în faţa icoanelor, mergeţi în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi la moaştele sfinţilor noştri, că veţi primi uşurare şi mare ajutor în necazurile vieţii. De asemenea, cinstiţi Sfînta Cruce, pavăza credinţei, şi o purtaţi cu credinţă, că prin ea izgonim pe diavoli şi liniştim pe sectanţii hulitori de Dumnezeu.

A trecut prima săptămînă din Sfîntul Post, numită şi "Săptămîna Mare". Ne bucurăm că bisericile iarăşi s-au umplut de credincioşi, că aţi postit cu toţii şi că alergaţi cu credinţă şi evlavie la Dumnezeu Mîntuitorul şi nădejdea noastră.

Vă îndemn, fraţii mei, să continuaţi a posti Sfîntul Post şi să vă rugaţi, să citiţi cît mai mult şi să faceţi după putere milostenie şi veţi vedea cîtă bucurie şi pace veţi primi în suflet. Dar, mai ales, vă îndemn să vă spovediţi de două ori la duhovnici şi în aceste zile, şi la sfîrşitul Postului Mare, iar care aveţi dezlegare, să primiţi şi Sfînta Împărtăşanie.

Creştinii evlavioşi, mamele, copiii, bătrînii şi bolnavii sunt datori să se spovedească şi să se împărtăşească de două ori în acest mare post. Siliţi-vă la Hristos. El vă cheamă, vă aşteaptă şi vi se dăruieşte în dar tuturor celor ce păzesc poruncile Lui. Nu treceţi cu vederea dragostea şi harul lui Hristos.

Să-L rugăm pe Fiul lui Dumnezeu să întărească dreapta credinţă şi evlavia ortodoxă, ca să biruim cu puterea Lui şi pe diavoli şi pe sectanţii hulitori, şi pe necredincioşi, şi să trăim veşnic în bucuria şi iubirea lui Dumnezeu. Amin.

duminică, 10 aprilie 2011

Luna aprilie in 11 zile: pomenirea Sfantului Ierarh Calinic de la Cernica, facatorul de minuni (+1868).




S-a născut în data de 7 octombrie 1787, în Bucureşti, în suburbia Sântul Visarion, uliţa Lefterescu. Părinţii săi erau de condiţie mijlocie, pe nume Antonie şi Floarea Antonescu. Din Botez, pruncul a primit numele de Constantin, naşă fiindu-i Luxandra Văcărescu, soţia Banului Barbu Văcărescu şi mama poetului Enăchiţă Văcărescu. Mai târziu, mama Sfântului ierarh se va călugări la mânăstirea Pasărea, devenind schimonahia Filofteia, mutându-se la Domnul în data de 8 noiembrie 1833.
Constantin a fost astfel de mic crescut într-un mediu creştin, sub ochiul veghetor al unei mame evlavioase şi iubitoare de copii, în cinstirea şi dragostea de Dumnezeu şi de oameni. La vârsta potrivită, el a fost dat de către părinţi la şcolile române ce se aflau atunci în Bucureşti, unde a învăţat şi limba greacă.[2]
Urmând unei chemări lăuntrice, tânărul Constantin îşi va lăsa casa şi părinţii şi va intra, la vârsta de 20 de ani, ca frate la mânăstirea Cernica. Aici era fusese dus de mic de mama sa, care preţuia în mod deosebit pe stareţul Gheorghe şi ucenicii săi. La intrarea în mânăstire, Constantin va fi primit de stareţul Timotei, care l-a încredinţat spre ascultare încercatului duhovnic Pimen. În scurt timp, el va câştiga iubirea şi admiraţia călugărilor, prin virtuţile sale duhovniceşti.
La data de 12 noiembrie 1808, tânărul Constantin va fi tuns călugăr, sub numele de Calinic, iar după o lună va fi hirotonit ierodiacon în biserica Sfântul Nicolae de la cernica de către mitropolitul cărturar bulgar Sofronie al Vraţei, care era atunci refugiat la Bucureşti. Astfel, tânărul ierodiacon a adăugat nevoinţe peste nevoinţe, încât se spunea despre el că nu dormea întins pe pat, ci aţipea puţin, aşezat rezemat cu mâinile pe un scaun, îmbrăcat şi cu mijlocul încins cu o curea lată.
În 1812, împreună cu duhovnicul său, Pimen, Sfântul Calinic a fost trimis în Moldova pentru strângerea de ajutoare în vederea reparării bisericii Sfântul Nicolae, care se stricase la cutremurul din 1802. Cu acest prilej el a putut cerceta mânăstirile care aveau rânduiala Cuviosului Paisie. La scurtă vreme după aceasta, duhovnicul său va pleca la Athos, iar Sfântul Calinic va rămâne sub îndrumarea Părintelui Dorotei.
În anul 1813, când mulţi preoţi muriseră de ciumă, Sfântul Calinic a fost hirotonit preot, împotriva voinţei lui, în biserica din mahalaua Batiştei, şi a primit sarcina de a fi duhovnicul şi marele ecleziarh al mânăstirii Cernica.[3] În calitatea sa de duhovnic el era cercetat pentru sfat şi mângâiere de mai toţi părinţii şi fraţii, dar şi de lume din afara mânăstirii, chiar şi mitropolitul de la acea dată, Nectarie. În acest fel, deşi tânăr, Sfântul Calinic ajunsese, de fapt, cârmuitor peste mănăstire şi povăţuitor sufletesc al vieţuitorilor ei, deoarece bătrânul stareţ, Dorotei, îi încredinţase conducerea tuturor treburilor mânăstirii.
Îmbătrânind, stareţul Dorotei dorea să-l lase în locul său pe Pimen. De aceea îl va trimite pe Sfântul Calinic la Athos, împreună cu un alt monah, Dionisie, care cunoştea limba turcă, pentru a-l aduce pe Pimen la Cernica. Obştea mânăstirii însă nu l-a privit cu ochi buni pe Pimen, deoarece silise pe călugări la o viaţă prea aspră. În această situaţie, a trebuit să se facă alegere de stareţ, iar întreaga obşte l-a ales pe Calinic. Astfel, la o vârstă de nici 30 de ani, în 1818, la numai 11 ani de la intrarea în mânăstire, Sfântul Calinic va deveni stareţul marii mânăstiri bucureştene, având asupra sa o grea povară de purtat. Însă el s-a dovedit a fi nu numai un bun povăţuitor sufletesc, ci şi un neîntrecut organizator, deoarece în mai puţin de doi ani a reuşit să ducă la bun sfârşit lucrările de restaurare şi pictură ale bisericii Sfântul Nicolae, din ostrovul cel mare de la Cernica, înzestrând-o cu toate cele de trebuinţă. Pentru aceste mari calităţi ale sale, mitropolitul Dionisie Lupu îl va cinsti pe Sfântul Calinic, în 9 aprilie 1820, cu vrednicia de arhimandrit.
Cum conducerea mânăstirii punea diferite probleme, Sfântul Calinic a încercat de la început să impună ordine şi disciplină duhovnicească, alcătuind în scris povăţuiri clare şi cuprinzătoare; totodată el s-a îngrijit de înfiinţarea unei biblioteci, care să cuprindă cele mai însemnate cărţi de cultură teologică şi zidire sufletească, iniţiind un curent cărturăresc printre monahii cernicani. Dar cea mai însemnată lucrare a sa a fost zidirea bisericii cu hramul Sfântului Gheorghe-Purtătorul de Biruinţă, între anii 1831-1832, refăcută tot de Sfântul Calinic în anul 1838, în urma cutremurului de atunci. În 1846, neobositul stareţ a început să construiască biserica mânăstirii Pasărea, iar un an mai târziu aceasta va fi sfinţită. Tot prin grija lui s-a mai ctitorit şi mânăstirea Ghighiu, da lângă Ploieşti. Astfel, Sfântul Calinic dădea dovadă şi de o rară măiestrie de constructor, el singur întocmind planurile bisericilor pe care le construia. Oriunde ajungea, în jurul lui răsăreau cu repeziciune biserici şi mânăstiri, astfel că timp de 31 de ani, cât a condus mânăstirea Cernica, a făcut din aceasta un colţ de Rai, o mică grădină a Maicii Domnului, strălucind de lumină şi pace, de rugăciune în smerenie şi în muncă, de milostenie. Ucenicii săi mărturiseau că Sfântul era înzestrat cu daruri divine, spunând despre acesta că era capabil să desluşească cu uşurinţă gândurile oamenilor şi că nu era cu putinţă să fie minţit. De aceea, mânăstirea Cernica va deveni treptat o şcoală model a întregului monahism românesc, iar Sfântul Calinic cel care a dezvoltat în gradul suprem cele trei însuşiri ale spiritualităţii cernicane: ascetismul, milostenia şi preocuparea practic-gospodărească.[4]
Activitatea de realizări pe plan administrativ nu a exclus viaţa lui de taină, de trăire în Hristos, prin posturi, privegheri şi îndelungi osteneli. Adeseori el postea aproape de limita puterilor omeneşti, iar chiar şi după alegerea sa de episcop, el a continuat să poarte aceeaşi haină groasă de şiac, postind şi priveghind ca şi înainte. Pe lângă darul citirii în sufletele şi gândurile oamenilor, Sfântul Calinic primise şi harisma dumnezeiască a facerii de minuni. În 1821, cu puterea rugăciuni, el a izbăvit obştea mânăstirii şi mulţimea de bucureşteni ce se refugiaseră acolo, de furia turcilor, care înconjuraseră mânăstirea şi erau hotărâţi să omoare pe toţi cei de acolo. Tot Sfântul Calinic a tămăduit o femeie stăpânită de un duh necurat, iar citind rugăciunile de dezlegare din slujba înmormântării, la căpătâiul unui mort rămas neputrezit, trupul acestuia s-a prefăcut în ţărână. meşterul Costache, care a lucrat la clădirea catedralei din Râmnic, istoriseşte cum Sfântul l-a tămăduit pe fiul său, bolnav de epilepsie.
Toate acestea însă au determinat pe unii ambiţioşi să încerce omorârea Sfântului, prin otrăvire. Dar, cu puterea Sfântului Duh, a rămas nevătămat, fiind chemat de Dumnezeu pentru a păstori episcopia de la Râmnic, ceea ce s-a şi întâmplat la 15 septembrie 1850, la vârsta de 63 de ani. La 26 octombrie 1850 va fi hirotonit arhiereu, după care se va despărţi cu greu de Cernica, luând cu sine totuşi, câţiva monahi, ca să-i slujească în eparhie, printre care şi ucenicii săi apropiaţi, fraţii Orest şi Anastasie Baldovin.
Sosind la Craiova, unde se mutase scaunul episcopiei din pricina incendiului de la Râmnic, din primăvara lui 1847, el a căutat să-şi cunoască eparhia sa, prin dese vizite canonice. În urma acestora, Sfântul a văzut starea jalnică în care se afla eparhia, şi de aceea a căutat să ia imediat măsurile necesare pentru întărirea vieţii bisericeşti de aici. Astfel, va redeschide Seminarul teologic de la Râmnic concomitent cu refacerea catedralei episcopale de la Râmnic, distrusă în urma incendiului, pe care o va termina în 1856. O altă mare realizare a vestitului ierarh o va reprezenta schitul Frăsinei, construit în 1763 şi văduvit de petrecerea monahilor. În 1863, Sfântul Calinic va construi acolo o nouă biserică, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, precum şi chilii şi clopotniţă. În vieţuirea acestui schit, Sfântul va introduce rânduiala atonită, şi este celebru „blestemul” pe care acesta l-a făcut cu privire la hotarele acestui schit, ca nici o femeie să nu calce acolo. De altfel , el va vindeca pe fiica unui sătean al Frăsineiului, deoarece aceasta se îmbolnăvise pentru că trecuse din greşeală hotarul schitului, alergând după un animal.
Pentru ca bisericile să aibă cărţile necesare pentru cult şi pentru pregătirea clerului, Sfântul Calinic va înfiinţa, cu mijloace proprii tipografia„Kallinik Rîmnik”, care va începe să lucreze din 1861. La această tipografie, printre alte lucrări, va apare şi marea lucrare a epocii, colecţia deMinee, precum şi Tipicul bisericesc, Manualul de pravilă bisericească, Evanghelia, Octoihul, Liturghierul, Acatistierul, Carte folositoare de suflet şiÎnvăţătură pentru duhovnici. O importantă lucrare tipărită aici, şi care are ca autor pe Sfântul Calinic este şi Pravila mânăstirească, pravilă după care s-a condus obştea mânăstirii Cernica şi a schitului de la Frăsinei. Astfel, prin înfiinţarea acestei tipografii, Sfântul Calinic va reînvia trecutul de glorie culturală şi artistică a înaintaşilor săi, episcopii Antim Ivireanul, Damaschin, Climent, Chesarie şi Filaret, fiind apreciat de personalităţile vremii, ca patriarhul Chiril al Ierusalimului, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, ţarul Rusiei, Nicolae I, care îi va şi acorda, în ianuarie 1854, Crucea Sfântul Vladimir, clasa a 3-a.
Anii bătrâneţii începuseră să-i bată pe umeri însă, drept pentru care, la 18 septembrie 1857, Sfântul Calinic îşi va scrie testamentul (diata), care îi oglindeşte întreaga viaţă ca fiind o sfântă dăruire în smerenie, întru dragostea ui Dumnezeu şi a semenilor. Suferind de dureri de cap, pe care le căpătase din cauza efortului ascetic extraordinar, precum si de dureri de stomac, el va pleca din scaunul de la Râmnic, la 24 mai 1867, fără să primească aprobare pentru aceasta, la Cernica, de care rămăsese legat tot timpul, şi pe care nu o va mai părăsi niciodată. Din respect pentru Sfântul Calinic, guvernul nu i-a retras titulatura, astfel că el a rămas până la sfârşitul zilelor tot în funcţia de episcop titular al Râmnicului.
Ştiindu-şi sfârşitul apropiat, în Joia Mare, la 28 martie 1868, Sfântul a chemat la sine 7 preoţi care i-au slujit Sf. Maslu, iar în ziua de Paşti s-a împărtăşit cu Sfintele Taine. In zorii zilei de joi, 11 aprilie, după ce un preot îi citise Utrenia, s-a făcut sănătos definitiv, s-a sculat şi s-a îmbrăcat cu toate hainele de îngropare, i-a binecuvântat pe cei de faţă, şi şi-a dat duhul în mâinile Domnului, rezemat cu capul pe pieptul părintelui Ghermano. Înmormântarea a avut loc sâmbătă, 13 aprilie 1868, la care a participat mitropolitul primat al României, Nifon, împreună cu un numeros sobor de ierarhi şi preoţi, însoţiţi fiind de un numeros public, sosit din împrejurimi. Sfântul Calinic a fost îngropat în biserica Sfântul Gheorghe, ctitoria sa.
Pentru curăţia vieţii sale, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca să fie trecut în rândurile sfinţilor. Festivităţile proclamării solemne a canonizării au avut loc tot la Cernica în zilele de 21 şi 23 octombrie 1955, când tot atunci au fost dezgropate şi moaştele sale, care au fost aşezate într-o raclă şi păstrate până azi în biserica ctitorită de el. Prăznuirea a fost fixată la data trecerii sale către Domnul, 11 aprilie, iar tot atunci au fost alcătuite şi slujbele de pomenire ale Sfântului, precum şi viaţa sa şi felul zugrăvirii chipului său. [5]
Prin faptele sale, Sfântul Calinic a strălucit ca o stea luminoasă pe firmamentul întregii Biserici Ortodoxe Ecumenice, fiind şi o podoabă aleasă a Bisericii Româneşti şi un ocrotitor puternic al poporului român. De aceea şi Însuşi Dumnezeu l-a proslăvit, dăruind sfintelor sale moaşte puterea săvârşirii de minuni.
Publicat de la
Etichete: ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)