Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Efrem, despre desertaciunea lumii si despre veacul ce va sa fie.

Iata, vremea vietii vesnice va indeamna pe voi la lucru si la slava cea nestricata, pentru ca pe viata aceasta o mosteneste moartea si pe slava o ajunge rusinea. Ca multi din cei puternici, ca fiarele fiind mai inainte, in iad s-au pogorat si ca cei mai rai s-au osandit de Dreptul Judecator: bogatii au saracit, inteleptii s-au primejduit, cei tari au slabit, cei sanatosi s-au imbolnavit si pe cei ce se bucurau i-a cuprins necazul si cel ce facea pierzanie in popor, insusi, in loc de pierzanie a nimerit, de vreme ce nici un bine n-au facut in viata aceasta.
Si altele multe ca acestea s-au aratat in lumea aceasta. Fiii nu-si cinstesc parintii lor, iar parintii isi urasc fii, femeile sunt lasate de barbatii lor, iar barbatii nu-si pazesc credinta fata de femei. Cei tineri nu cinstesc pe batrani, iar batranii se ridica impotriva tinerilor. Nu putem avea incredere unul in altul, nici sa avem nadejde in fratele, ca graieste cele de pace cu gura, iar in inima sa gandeste cele rele. Sunt invidiosi, vrajmasesc, inseala, sunt stapaniti de nesatiu si nimeni nu ia aminte la Dumnezeu, nimeni nu se asteapta ca s-ar putea sa fie osandit. Pentru aceasta s-au inmultit rautatile, ca ne departam de Dumnezeu. Ne-a dat noua cugetul, ca printr-insul sa ne sfatuim la cele bune, iar noi, la cele rele ne sfatuim. Voie libera ne-a dat noua, ca printr-insa sa cunoastem dreptatea, iar noi lucram cu ea faradelegea. Bogatie ne-a dat noua, ca din ea sa dam la saraci, iar noi, si pe cele de care saracii au nevoie. le luam de la dansii. Putere ne-a incredintat noua Dumnezeu, ca sa ocrotim, cu ea, pe cei ce traiesc in nevoi, iar noi, cu ea ne chinuim si nu aparam pe nimeni. Nu mai este cale adevarata, nici judecata dreapta, a secat dragostea si unciunea s-a inmultit. S-a defaimat fapta buna si s-a facut iubita fatarnicia. Smerenia s-a facut de rusine si cinstita s-a facut mandria. S-a stins adevarul, iar minciuna a acoperit pamantul. O, adancul bunatatii si al indelung-rabdarii lui Dumnezeu! Ca, petrecand noi in toate rautatile. El ne asteapta la pocainta. Ca nu Se manie, ci se milostiveste, ca un Parinte, pentru ca mai multa plata sa ne dea. Ca, pocainta si intoarcerea noastra voieste, iar moartea pacatosului nu o voieste. Amin.

Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Ioan Gura-de-Aur, despre cei ce zic ca nu este osanda pentru cei pacatosi.

Cum dar vom scapa noi, fratilor, de osanda, facand lucrurile rele ? Sau cum ziceti: "Dumnezeu este milostiv si nu osandeste pe pacatosii neamului crestinesc ?" Spune-mi mie, frate, daca furi sau asupresti, sau desfranare faci, te manii, sau pizmuiesti, clevetesti, spui minciuni si te imbeti si alte rele faci si nu te pocaiesti, apoi, cum zici ca nu-ti va fi tie osanda ? Spune-mi mie, pentru ce Sfintii s-au ostenit in lumea aceasta ? Ca unii s-au trudit si s-au dat la moarte si in multe feluri s-au chinuit. Iar altii, cu postiri si cu privegheri si cu viata aspra si-au infranat trupurile lor. Iar altii, prin pustietati si prin munti, in primejdii si in dese ispite au fost si in lacrimi multe; si acestia toti, pentru Imparatia Cerului s-au ostenit. Daca zici ca cei rai nu se vor osandi, apoi nici cei buni nu vor lua imparatia.
O, fratilor, sa nu va amagiti ascultand pe diavolul, pentru ca a lui este inselarea aceasta. Ca am auzit pe un oarecare iubitor de pacate, zicand ca Dumnezeu ne ingrozeste, doar, cu frica de osanda. Dar unii ca acestia, impreuna cu ereticii, se vor osandi. Spuneti-mi mie, voi cei ce faceti pe Dumnezeu amagitor: Cine a poruncit sa-l izgoneasca pe Adam din rai ? Si pe vremea lui Noe, cine a inecat toata lumea ? Sau la Sodoma si Gomora, cine a trimis piatra si foc ? Cine a aruncat pe egipteni in mare ? Cine a hranit in pustie sasezeci de mii ? Cine a ars adunarea lui Aviron ? Cine, pe vremea lui Core a dat lui Datan, a poruncit pamantului sa se desfaca si l-a facut sa inghita de vii doua sute de oameni si apoi trei mii ? Cine a pierdut pe alti saptezeci de mii, pe vremea lui David ?
Inca si acum, cate primejdii suferim pentru pacatele noastre ? Ca uneori si boli grele se fac intre noi si, pentru pacatele noastre, toate se fac noua primejdioase: focul ne arde, apa ne ineaca, tunetul ne raneste, fulgerul ne arde. Si multe pricini de moarte se fac lucrurile noastre, cele mai de trebuinta. Ca dobitocul din mainile noastre, se hraneste iar uneori el ne ucide. Si painea este data noua spre mancare si ea ne omoara, oprindu-se in gat; inca, unii si din betie mor. Ca, pe multi spurcati, aici, in lumea aceasta, ii osandeste Dumnezeu si, daca nu parasesc rautatile si nu se pocaiesc cu adevarat, dincolo, pedepsei celei vesnice ii da pe ei. Sa credeti, fratilor, cu adevarat, ca este osanda pentru cei pacatosi. Intrebati pe pagani si pe eretici, chiar si pe diavoli; si toti, cu un glas, vor raspunde voua, ca este judecata si osanda si rasplatire, dupa faptele fiecaruia. Ca Dumnezeu pedepseste pe cei ce gresesc, iar pe cei ce vietuiesc cu dreptate ii incununeaza.
Deci, sa-ti incredintezi, acum, sufletul tau si sa-l inveti pe el sa nu se amageasca fara de minte. Ca Adam, stramosul nostru, a gresit, insa nu stia si nici nu auzise ca s-ar fi pedepsit cineva, pentru pacate, mai inainte de el. Iar noi, toate acestea, cu adevarat auzindu-le, de ce sa nu credem, de vreme ce am auzit ca pentru ucidere, invidie si rautate, a fost pedepsit Cain si cum a pierit, cu potopul, neamul omenesc, pentru desfranare si ca, mai mare decat acea pedeapsa, a fost arderea sodomitenilor, pentru aceeasi desfranare, dar ca Noe s-a izbavit din potop si Lot din foc ? Deci, vedeti, oare, cat de drept este Dumnezeu ? Ca nu pierde pe cel drept, impreuna cu necuratii. Inca, si la stapanitorii cei pamantesti, se vede ca pedepsesc pe cei ce fac vreun rau. O, fratilor, sa credeti, cu adevarat, ca este pedeapsa, pentru cei pacatosi. Patru mii de ani au trecut de la arderea sodomitenilor si, pana astazi, inca fumega fumul, spre invatatura si ingrozirea pacatosilor. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Sfîntului Apostol şi Evanghelist Marcu

Sfîntul Evanghelist Marcu era de neam evreu, din seminţia lui Levi, ucenic al Sfîntului Apostol Petru şi fiu iubit al aceluia întru Sfîntul Duh, pe care îl pomeneşte în scrisoarea sa, zicînd: "Vă sărută pe voi aleasa Biserică din Babilon şi Marcu, fiul meu". Iar fiu era nu după trup, ci după duh, născut prin bunavestire şi prin baia Sfîntului Botez. Sfîntul Marcu a fost numărat în ceata sfinţilor şaptezeci de apostoli ai lui Hristos, mai întîi cu Sfîntul Petru, de care a fost pus şi episcop. Ei au călătorit împreună pînă la Roma, unde a scris Sfînta Evanghelie după rugămintea credincioşilor, pentru că îi rugaseră cei din Roma, care deja crezuseră în Hristos prin Sfîntul Pavel, ca să n-o lase nescrisă, aşa cum i-a spus Sfîntul Petru prin cuvinte.
Deci plecîndu-se la rugămintea lor, a scris petrecerea lui Hristos pe pămînt cu oamenii, dar mai întîi, singur a arătat-o lui Petru. Iar el, văzînd-o şi citind-o, a încredinţat că este adevă-rată şi a poruncit tuturor s-o citească şi să creadă toate cele scrise într-însa. După aceea a fost trimis Sfîntul Marcu de către Sfîntul Apostol Petru, mai întîi la Acvileea pentru propovăduirea Cuvîntului lui Dumnezeu, după aceea în Egipt, unde întîi a fost episcop în Alexandria şi binevestitor al lui Hristos. Apoi toate părţile acelea ca Livia şi Pentapoli, fiind în întunericul îndrăcirii idoleşti, le-a luminat cu lumina - sfintei credinţe şi le-a adus la Hristos. Şi pretutindeni făcînd minuni, a împodobit Biserica lui Hristos prin punerea mîinilor pe capul episcopilor şi a celorlalţi clerici; apoi a învăţat pe mulţi oameni o viaţă atît de îmbunătăţită, încît şi necredincioşii se minunau foarte mult şi-l lăudau.
Pentru că povesteşte Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, asemenea şi Nechifor Xantopol, amîndoi scriitori vrednici de credinţă ai istoriei bisericeşti, că slăvitul între evrei cu înţelepciunea, adică Filon, care se cunoscuse cu Sfîntul Petru în Roma, a fost înştiinţat despre creştinii cei ce au fost în Alexandria şi în tot Egiptul, de către Sfîntul Marcu. Apoi scriind multe cuvinte de laudă, între care şi aceasta: "Unii ca aceştia - adică creştinii - bogăţiile cele vremelnice şi toate averile lor îşi lasă şi nimic dintr-ale lor nu voiesc să aibă pe pămînt. Şi ori în ce loc sînt, ei au deosebite şi cinstite case de rugăciune, în care cu cucernicie şi cu curăţie îşi săvîrşesc tainele lor. Nici un lucru lumesc nu fac în acelea, decît numai prooroceştile citiri acolo se ascultă şi cu cîntare, după al lor obicei, slăvesc pe Dumnezeu. Unii dintre dînşii ies de prin cetăţi şi lepădînd toate grijile cele lumeşti petrec în cîmpii, în grădini şi în pustie, ferindu-se de petrecerea cu toţi oamenii, ştiind că însoţirea cu cei ce nu se potrivesc cu viaţa, este împiedicare spre fapta bună.
Apoi înfrînarea şi omorîrea trupului le au ca o temelie, pe care celelalte lucruri bune le zidesc. Nici unul dintre dînşii nu mănîncă, nici nu bea pînă seara, iar alţii pînă a patra zi nu gustă nimic; alţii în tîlcuirile şi înţelegerile Scripturii fiind mai iscusiţi şi cu acea duhovnicească hrană a gîndirii de Dumnezeu din dumnezeiasca Scriptură, neputînd a se sătura, nu-şi aduc aminte pînă la a şasea zi de hrana cea trupească. Vin nicidecum nu beau, nici nu mănîncă carne şi nimic din cele mişcătoare, ci numai pîine şi apă, sare şi isop. Acestea erau la dînşii desfătările.
Sînt între dînşii şi din partea femeiască, care s-au deprins cu o viaţă ca aceasta, între care multe au îmbătrînit în feciorie, păzind întregimea trupului curat, nu de silă, ci cu bunăvoie şi cucernicie. Şi în înţelepciunea aceea păzindu-se, nu numai inimile, ci şi trupurile îşi sfinţesc, socotind că nu le este lor lucrul cuviincios, ca vasul primit spre sălăşluirea înţelepciunii, să slujească îndulcirii patimilor. Şi acei care doresc sămînţa Cuvîntului lui Dumnezeu şi patul cel neîntinat şi fără de moarte, din care se naşte rodul cel ce niciodată nu moare, luînd tîlcuirea Sfintei Scripturi de la cei mai bătrîni ai lor, caută în ea duhovnicească înţelegere şi tainele cele ascunse, socotind că Scriptura este ca un trup văzut, iar priceperea ca un suflet nevăzut. De dimineaţă se scoală la doxologia lui Dumnezeu şi la rugăciune, la cîntare şi la ascultarea Cuvîntului lui Dumnezeu, fiind îndeosebi femeile; iar alţii cîte şapte săptămîni petrec în post desăvîrşit. Această zi este la dînşii în mare cinste, celelalte praznice ale lor mai înainte gătindu-le, se odihnesc. Preoţii şi diaconii săvîrşesc dumnezeiasca slujbă, iar peste toţi aceia este mai întîi şezător un episcop". Acestea le scrie Filon evreul, despre ucenicii Sfîntului Evanghelist Marcu şi despre sfintele obiceiuri ale Bisericii lui Dumnezeu, care a fost mai întîi întru Duhul Sfînt şi în preda-niile apostoleşti. Astfel Sfîntul Marcu, prin ostenelile sale cele cu multe dureri a lucrat via lui Hristos în părţile Egiptului, avînd scaunul său în Alexandria, unde s-a şi sfîrşit prin pătimire.
Iar pentru pătimirea Sfîntului Evanghelist Marcu, Sfîntul Simeon Metafrast scrie aşa: "În acea vreme, cînd Sfinţii Apostoli s-au împărţit prin toată lumea, Sfîntul Marcu, prin dumnezeiasca voie, a mers în părţile Egiptului. Însă l-au primit pe el ca pe un evanghelist şi păzitor al dumnezeieştilor canoane ale Sfintei Apostoleştii Biserici. Sfîntul Marcu mai întîi a propovăduit Evanghelia Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos în tot pămîntul Egiptului, în Livia, Marmarichia, Amonichia şi în Pentapoli. Pentru că toţi cei din părţile acelea au fost netăiaţi împrejur, împietriţi la inimă şi închinători la idoli, plini de toate necurăţiile şi slujitori ai duhurilor celor necurate; pentru că prin toate cetăţile, satele şi la răspîntii zideau capişti, idoli şi fermecătorii şi toată puterea drăcească era în ei. Dar Domnul nostru Iisus Hristos, prin venirea Sa a stricat şi a pierdut puterea lor. Deci, dumnezeiescul evanghelist Marcu, fiind în Cirene, cetatea Pentapoliei, propovăduia cereasca învăţătură a lui Hristos şi făcea minuni mari într-însa. Că pe cei bolnavi îi tămăduia, pe cei leproşi îi curăţa şi duhurile cele necurate şi cumplite le îngrozea prin cuvîntul dumnezeiesc. Şi mulţi cu acea apostolească propovăduire şi facere de minuni, luminîndu-se, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos şi pe idoli împreună cu capiştile le-au lepădat şi sfărîmat şi s-au botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh.
Acolo întîi i s-a poruncit lui prin Duhul Sfînt, să se ducă în Alexandria Farului şi să semene acolo sămînţa cea bună a Cuvîntului lui Dumnezeu. Alexandria Farului s-a numit astfel, pentru că era o cetăţuie mică ce se numea Faros, în care pe un stîlp foarte înalt se aprindea în toate nopţile foc, pentru cei ce călătoreau pe mare cu corăbiile, cărora acel foc le strălucea ca o rază, arătîndu-le calea spre liman.
Deci, Sfîntul Evanghelist Marcu, ca un viteaz nevoitor, cu osîrdie se sîrguia să meargă ca spre nevoinţă acolo şi, sărutînd pe fraţi, le-a zis lor: "Domnul meu mi-a spus, să mă duc în cetatea Alexandria". Atunci fraţii lui l-au petrecut pînă la corabie şi mîncînd cu dînsul pîine, s-au despărţit de el, zicînd: "Domnul nostru Iisus Hristos să-ţi rînduiască cale bună". Plecînd de acolo Sfîntul Marcu, a doua zi a sosit la Alexandria şi ieşind din corabie, a mers la un loc anume ce se numea Mendion şi, intrînd prin porţile cetăţii, i s-a stricat papucul. Văzînd aceasta, apostolul, a zis în sine: "Cu adevărat, bună îmi este mie calea aceasta!" Apoi, văzînd pe cizmar dregînd încălţăminte veche, i-a dat papucul său, iar cizmarul, cosîndu-i papucul, din întîmplare şi-a străpuns mîna stîngă cu unealta sa şi a chemat pe Dumnezeu în ajutor, precum este obiceiul la unele întîmplări ca acestea. Apostolul, auzind numele lui Dumnezeu, s-a bucurat cu duhul şi a zis în sine: "Bună a făcut Domnul calea mea!" Şi era dureroasă rana de la mîna cizmarului şi mulţime de sînge curgea. Iar Sfîntul Marcu a scuipat pe pămînt şi, făcînd tină din scuipat, i-a uns rana, zicînd: "În numele lui Iisus Hristos, Cel ce este în veci, fii sănătos!" Şi îndată i s-a tămăduit rana şi i s-a însănătoşit mîna.
Cizmarul, văzînd o putere ca aceea a acelui bărbat, cum şi curata şi îmbunătăţita lui viaţă, care se cunoştea din privire, a zis către dînsul: "Rogu-te omule al lui Dumnezeu, vino în casa mea şi rămîi o zi la mine, robul tău, ca împreună să mîncăm pîine, deoarece ai făcut acum cu mine milă". Iar apostolul, bucurîndu-se, a zis: "Domnul să-ţi dea pîinea vieţii celei cereşti". Apoi luînd omul pe Apostol, l-a dus în casa sa, veselindu-se.
Intrînd Sfîntul Marcu în casa lui, i-a zis: "Binecuvîntarea Domnului să fie aici. Să ne rugăm lui Dumnezeu, fraţilor". După rugăciune au stat să mănînce, vorbindu-şi cu dragoste; iar cizmarul a zis către sfînt: "Părinte, cine eşti tu şi de unde este în tine cuvîntul acesta atît de puternic?" Răspuns-a Sfîntul Marcu: "Eu sînt rob al Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Ţi-L voi arăta pe El ţie". Zis-a omul: "Aş fi voit să văd chiar eu pe acel Fiu al lui Dumnezeu". Şi Sfîntul Apostol a început a-i binevesti Evanghelia lui Iisus Hristos şi a-i arăta din prooroci cele ce s-au grăit despre Domnul nostru mai înainte. Zis-a omul: "Eu, Scriptura cea arătată de tine niciodată n-am auzit-o, ci am citit Iliada şi Odiseea şi cîte le socotesc egiptenii". Deci, Sfîntul Marcu Îl propovăduia pe Hristos, şi îi arăta lui că înţelepciunea lumii acesteia este nebunie la Dumnezeu. Şi a crezut omul cuvintele Sfîntului Marcu, văzînd semnele şi minunile lui şi s-a botezat el şi toată casa lui, şi o mulţime de locuitori din acel loc, iar numele omului aceluia era Anania. Iar după ce a crezut şi din zi în zi s-a înmulţit numărul credincioşilor, au auzit oamenii cei mai mari din cetate, că un oarecare galileean a venit la dînşii, şi huleşte zeii lor şi opreşte a li se aduce jertfe. Deci, căutau să-l ucidă pe el şi-l pîndeau să-l prindă.
Sfîntul Marcu auzind de sfatul lor, a pus credincioşilor episcop pe Anania şi trei preoţi: Maleon, Sabin şi Kerdon; cum şi alţi şapte diaconi şi pe alţi unsprezece clerici pentru slujba bisericească. Apoi a plecat de acolo la Pentapoli şi a petrecut doi ani, unde a întărit pe fraţii cei ce erau acolo, punîndu-le în cetăţile cele de primprejur episcopi, preoţi şi clerici şi iarăşi s-a întors în Alexandria. Aici a aflat pe fraţii cei ce se înmulţiseră cu darul şi în credinţa Domnului, care şi biserică şi-au zidit acolo lîngă mare, la un loc ce se numea Vucol sau hrănitor de dobitoace. Apoi s-a bucurat foarte mult de aceasta şi, plecîndu-şi genunchii, a preamărit pe Dumnezeu, petrecînd în acea biserică vreme îndelungată. Iar creştinii s-au înmulţit, batjocorind pe elini, şi pe idolii lor îi ocărau.
Înştiinţîndu-se elinii, stăpînitori ai cetăţii, că Sfîntul Marcu a venit în cetatea lor, s-au umplut de pizmă şi zavistie, deoarece auzeau despre el că face minuni multe; căci pe bolnavi îi tămăduia, surzilor le dădea auzire şi orbilor vedere. Deci îl căutau pe el şi negăsindu-l, scrîşneau din dinţi şi strigau cu mînie în capiştele lor cele necurate şi la jertfele lor cele idoleşti, zicînd: "Multă nevoie ne face vrăjitorul şi fermecătorul acela!" Apoi s-a apropiat Prealuminatul praznic al Paştilor şi, sosind ziua Duminicii Învierii lui Hristos, în douăzeci şi patru ale lunii aprilie, în care şi la elini se săvîrşea necurata prăznuire a lui Serapid, necuratul lor zeu, Sfîntul Evanghelist Marcu tocmai săvîrşea în biserică dumnezeiasca slujbă. O vreme ca aceea nimerind-o necuraţii, au năvălit fără de veste cu puterea lor asupra bisericii şi prinzînd pe sfînt, i-au pus o funie de grumazul lui şi-l tîrau, zicînd: "Să ducem pe boul acesta la locul boilor!" Iar Sfîntul Marcu mulţumea lui Hristos Mîntuitorul, zicînd: "Mulţumesc Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, că m-ai învrednicit să pătimesc acestea pentru numele Tău!" Şi fiind tîrît sfîntul pe pămînt şi pe pietre ascuţite, i se rănea trupul de ascuţişul pietrelor, roşindu-se acel drum de sîngele lui.
După ce a înserat, necuraţii elini au aruncat pe Sfîntul Apostol Marcu în temniţă, pînă ce se vor sfătui cu ce fel de moarte îl vor pierde. Dar la miezul nopţii, uşile fiind încuiate şi străjerii dormind înaintea uşilor, s-a făcut cutremur mare, căci îngerul Domnului, pogorîndu-se din cer, s-a atins de apostol, zicîndu-i: "Robule al lui Dumnezeu, Marcu, căpetenia sfinţilor celor din Egipt; iată numele tău este scris în cartea vieţii din cer şi eşti numărat cu Sfinţii Apostoli. Pomenirea ta nu va fi uitată în veci, vei fi împre-ună dănţuitor cu puterile cele de sus, arhanghelii vor primi la cer duhul tău şi moaştele tale pe pămînt vor fi păzite!"
Văzînd această vedenie, Sfîntul Marcu şi-a întins mîinile sale în sus zicînd: "Mulţumesc Ţie, Doamne al meu, Iisuse Hristoase, că nu m-ai lăsat pe mine, ci cu sfinţii Tăi m-ai rînduit! Rogu-mă Ţie, Stăpîne, primeşte cu pace sufletul meu şi nu mă lipsi de darul Tău". Acestea zicîndu-le, Domnul nostru Iisus Hristos a venit la dînsul în chipul acela, cînd era cu ucenicii Săi, mai înainte de cruce şi de îngropare, şi a zis către dînsul: "Pace ţie, Evanghelistul Meu!" Iar Sfîntul Marcu a răspuns, zicînd: "Pace şi Ţie, Doamne al meu, Iisuse Hristoase!" Şi s-a dus de la dînsul Domnul. Iar după ce s-a făcut ziuă, au mers la temniţă o mulţime de cetăţeni şi scoţînd pe sfînt afară, i-au pus iarăşi funia de grumajii lui şi iarăşi îl tîrau peste pietre ascuţite, zicînd: "Să tragem boul la ocolul boilor!" Iar Sfîntul Marcu mulţumea lui Dumnezeu şi se ruga zicînd: "În mîinile Tale, Doamne, îmi dau duhul meu!"
Acestea zicînd, şi-a dat duhul său lui Dumnezeu, iar mulţimea necuraţilor elini, vrînd să ardă trupul sfîntului, au făcut foc în locul acela, care, după aceea, s-a numit îngeresc. Apoi îndată, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, s-a văzut o negură întunecoasă, pentru că soarele şi-a ascuns razele sale şi s-a făcut tunet înfricoşător, a căzut cutremur mare şi ploaie cumplită, pînă seara, iar poporul a fugit de frică, lăsînd trupul sfîntului. Focul s-a stins de ploaie, iar de cutremur au căzut multe ziduri şi au ucis pe mulţi. Atunci, unii din elini au îndrăznit a zice: "Fericitul zeu Serapid, în ziua sa a făcut toate aceste lucruri înfricoşătoare". Iar oamenii cei binecredincioşi mergînd, au îngrijit trupul sfîntului şi l-au dus la locul unde îşi făcea rugăciunile sale şi cîntările de psalmi. Apoi l-au pus cu cinste în partea de răsărit, în mormînt de piatră şi săvîrşeau pomenirea lui cu cucernicie, cinstind pe cel dintîi sfînt al Alexandriei, nimic mai cinstit şi mai scump avînd decît sfintele lui moaşte.
Sfîntul Evanghelist Marcu, mucenicul lui Hristos, s-a sfîrşit în Alexandria Egiptului, în douăzeci şi cinci de zile ale lunii aprilie, stăpînind Nero în Roma, iar peste noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine cinstea, slava şi stăpînirea, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Intru aceasta zi, cuvant din Pateric.

Ne spunea noua ava Casian despre un staret, ce sedea in pustie ca s-a rugat lui Dumnezeu, ca sa-i dea lui sa nu doarma niciodata, cand se va face vorba duhovniceasca, iar cand va auzi ca se vorbesc desertaciuni si clevetiri, atunci, indata sa adoarma, ca sa nu simta auzul sau acel de otrava. Si asa zicea: "Diavolul este istet la cuvinte desarte si potrivnic la toata invatatura cea duhovniceasca". Si ne-a spus pilda aceasta: "Graiam eu, zicea, odata, pentru folos, cu un frate, care, asa de greu adormise, incat nu putea sa-si miste nici sprancenele. Iar eu, voind sa dovedesc lucrarea diavolului, am grait un cuvant desert, de care el, bucurandu-se, indata s-a desteptat. Deci, eu suspind, am zis: "Pana acum am grait intre noi despre lucruri ceresti si la amandoi ni s-au impaienjenit ochii de somn, iar, dupa ce am auzit un cuvant desert, indata, cu grabire, ne-am desteptat. Drept aceea, iubitilor, cunoscand toti lucrul dracului acestuia si sarguinta noastra cea spre vorba desarta, luati aminte, pazindu-va de dormitare, cand faceti sau auziti ceva duhovnicesc". A zis iarasi: "Daca te ingreuiezi, candva, de mancare, sa te dai la osteneli trupesti, mai inainte de a te culca noaptea si nu vei avea naluciri rele si sa fii ca un luptator bun impotriva diavolului si, de te va lovi el de-o parte, loveste-l si tu de cealalta parte. De te va stapani pe tine cu mancarea, goneste-l pe el, cu privegherea. De te va ingreuna pe tine cu somnul, zdrobeste-te pe tine, cu osteneli trupesti. De te va insela pe tine cu mandria, fa ceva inaintea oamenilor, ca sa te necinsteasca pe tine. Ca, sa stii aceasta, de nimic alta nu se scarbeste si se biruieste satana, ca atunci cand omul iubeste smerenia".

Intru aceasta zi, invatatura la pomenirea Sfantului Apostol si Evanghelist Marcu.

Fratilor, Domnul Dumnezeul nostru de-a pururea inseteaza de mantuirea noastra si neincetat ne cheama pe noi la vesnica viata, prin Sfanta Evanghelie, poruncindu-ne totdeauna, ca toata intinaciunea si viata cea necurata sa o lepadam de la noi, si cu inima curata, sa ne apropiem de Dansul, si sa luam Imparatia din care am cazut, calcand porunca infranarii, data, mai inainte, lui Adam, stramosul nostru, in Rai; ca, de ar fi pazit-o Adam, in veci ar fi trait fara de intristare, si fara de moarte, neimbatranind, nici stricandu-i-se trupul. Iar dupa ce, prin zavistia diavolului, omul s-a departat de la slava lui Dumnezeu, prin neinfranare, de atunci, au cazut asupra neamului omenesc dureri si batranete si moarte, schimband viata omeneasca. '
Deci, locul acela dorindu-l Sfintii Mucenici si dreptii, incingandu-si tare mijloacele lor si razboi facand cu potrivnicul, si biruindu-l pe el, au intrat, iarasi, in Raiul cel dintai, prin Hristos. Si, acolo, intra, si acum, cei ce se impodobesc cu fapte bune. Ca acela ce se robeste vietii acesteia, si uita de Dumnezeu, vrajmas se face lui Hristos si pierzator sufletului sau. Drept aceea, sa ne desteptam, de acum, ca sa nu ne lipsim de slava lui Dumenzeu si de vesnica bucurie, sa ne ridicam, deci, din inselarile lumii acesteia, precum ne-am fagaduit Domnului la nasterea cea de-a doua, a Sfantului Botez, inaintea multor martori, zicand asa: "Ma lepad de satana si de toate lucrurile lui!". Iar lucrurile satanei acestea sunt: slujirea la idoli, ura de frati, clevetirea, tinerea de manie, minciuna, invidia, iutimea, razboiul, ura, furtisagul, betia, asuprirea, cantecele dracesti, hula, cuvintele de rusine, vrajile, pierderea de copii, mandria, calcarea de juramant, desfranarea, juramantul stramb. Daca vom parasi aceste lucruri, vom afla toate faptele cele bune, precum este scris: "Fereste-te de rau si fa bine" (Ps. 33, 13). Deci, de ne vom feri de acum de lucrurile cele rele, apoi vom intra iarasi in Rai.
Ce, dar, este mai urat decat faptele cele rele ? Ca printr-insele, mania lui Dumnezeu vine peste noi. Sa savarsim, deci, fagaduintele noastre cele catre Domnul nostru, sa-L iubim pe El cu toata inima si cu tot cugetul nostru si pe aproapele, ca pe noi insine, inflorind cu iubirea de frati, ca sa intram, bucurandu-ne, in viata cea vesnica si fara de moarte si in frumusetea cea negraita, pe care, dorind-o fericitul Apostol al lui Hristos, Marcu, s-a pornit a calca dulcetile vietii acesteia, impartind bogatia sa la saraci si nevoindu-se a se salaslui in lacasurile cele vesnice. Ca acesta a auzit glasul lui Hristos, chemandu-ne pe noi la Sine, adica: "Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-lucida; temeti-va mai curand, de acela care poate si sufletul si trupul sa le piarda in gheena." (Matei, 10,82).
Drept aceea, fratilor, ce folos ne este macar si lumea toata de am castiga, iar sufletul nostru il vom pierde, sau il vom pagubi? Cu ce-l vom rascumpara, pe el din munca cea vesnica, fara numai daca ne vom feri de rele si ne vom indrepta si vom da la saraci milostenie. Sa ne sarguim, deci, de acum, a intra, prin calea cea stramta, in viata cea vesnica, adica, prin infranare, prin postire, nu numai de bucate si de pofte infranandu-ne, ci, si de tot raul; fugi de pacatul cel ce-ti pierde sufletul si trupul. Oboseste-ti trupul tau, pentru Hristos, precum a patimit Sfantul Marcu Apostolul, ca toate chinurile si moartea cea de ocara, el, pentru Hristos, Fiul lui Dumnezeu, le-a luat. Drept aceea, straluceste el acum, intru slava lui Dumnezeu, mai mult decat razele soarelui. Si intru pomenirea lui, minunate semne si vindecari face Domnul, Dumnezeul nostru. Ca cela ce cu credinta cinsteste pomenirea Sfantului Apostol, de toate primejdiile si pacatele se izbaveste si din toate ispitele scapa. Acestuia, fratilor, sa-l ravnim si, ca dansul, fapte bune sa facem, ca si Sfantul acesta om era, ca si noi, dar el toata rautatea a urat, iar voia lui Dumnezeu a facut. Pe care voie, sa ne sarguim si noi a o face, ca sa fim fii ai Luminii si partasi ai Imparatiei lui Hristos, a Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Pomenirea Sfîntului Mucenic Sava Stratilat şi a celor împreună cu dînsul, şaptezeci de ostaşi (24 aprilie)

Acest Sfînt Mucenic Sava a fost pe vremea lui Aurelian împăratul Romei, care avea dregătoria de stratilat, adică de voievod, fiind de neam got. Şi era credincios şi plăcut rob al Împăratului ceresc, Domnului nostru Iisus Hristos, şi cerceta pe cei ce pătimeau în temniţe pentru Hristos, slujind acelora din averile sale şi întărindu-i la răbdare, apoi îi îndemna la nevoinţa cea fără de frică. Şi avea viaţă atît de îmbunătăţită, încît pentru curăţenia şi pustnicia sa, a luat putere asupra diavolilor şi izgonea din oameni duhurile cele necurate.
Deci, fiind clevetit la împărat că este creştin şi ducîndu-l înaintea împăratului, a mărturisit pe Hristos cu îndrăzneală, iar brîul cel ostăşesc l-a aruncat, lepădînd şi dregătoria cea de vo-ievod, arătîndu-se gata la toate muncile pentru Hristos. Deci, mai întîi l-au spînzurat şi l-au bătut, şi cu făclii l-au ars, apoi l-au aruncat într-o căldare fiartă cu smoală, dar a ieşit din căldare cu puterea lui Dumnezeu cea nevăzută, care îl păzea pe el întreg şi nevătămat. O minune ca aceasta văzînd-o cei şaptezeci de ostaşi, au crezut în Hristos şi cu mare glas L-au mărturisit pe Acela. Atunci îndată, după porunca tiranului, i-au tăiat pe toţi şi au luat cunună mucenicească din dreapta lui Hristos. Iar Sfîntul Sava, fiind aruncat în temniţă, s-a învrednicit vedeniei şi întăririi celei dumnezeieşti. Pentru că, rugîndu-se el la miezul nopţii, i s-a arătat Hristos, strălucind cu lumina slavei Sale şi poruncindu-i să nu se teamă, ci să îndrăznească. Deci, scoţîndu-l la a doua cercetare şi în multe feluri silindu-l, uneori cu amăgiri, iar alteori cu îngroziri şi cu chinuri cumplite, îl sileau spre închinarea la idoli. Însă el nu s-a supus şi l-au aruncat în rîu, murind prin înecare; dar a ajuns la malul cel neînviforat, în Împărăţia lui Hristos. Amin.

Pomenirea Cuvioasei Elisabeta, făcătoarea de minuni (24 aprilie)

Cuvioasa Elisabeta a fost aleasă din pîntecele maicii sale la slujba lui Hristos Dumnezeu. Vestea naşterii sale s-a făcut prin dumnezeiască descoperire maicii ei, mai înainte înştiinţînd-o că prunca ce se va naşte dintr-însa va fi vas ales al Sfîntului Duh. Deci, din copilărie s-a dat la slujba lui Dumnezeu şi s-a făcut mireasă lui Hristos, Mirele ei Cel fără de moarte; şi slujea în rînduiala îngerească, în ceata de fecioare, adică de călugăriţe, obosindu-şi trupul cu post şi osteneli. Apoi a luat dar de a tămădui bolile, nu numai pe cele trupeşti, ci şi pe cele sufleteşti. Cu rugăciunea tămăduia toate bolile trupeşti, iar cu cuvintele şi cu sfaturile de Dumnezeu insuflate, vindeca sufletele omeneşti, povăţuindu-le spre pocăinţă şi spre toată fapta bună.
Îmbrăcămintea ei era numai o haină de păr aspră şi degera trupul ei de frig; însă duhul ei ardea totdeauna cu văpaia dragostei dumnezeieşti.
Fiind pusă egumenă surorilor, a arătat mare silinţă, îngrijind de mîntuirea acelora. Înfrînarea ei era fără de măsură, căci mulţi ani a petrecut nemîncînd pîine, ci hrănindu-se numai cu verdeţuri şi cu legume, iar untdelemn şi vin n-a gustat niciodată în toată vremea vieţii sale. De multe ori petrecea în post cîte patruzeci de zile, ca Marele Moise, negustînd nimic. Trei ani, urmînd smereniei vameşului, nu şi-a ridicat ochii cei trupeşti spre cer; iar cu cei sufleteşti totdeauna privea spre Dumnezeu, Care este întru cei de sus, pe scaun înalt şi preaînălţat, înconjurat de Serafimi, privindu-l prin dumnezeiasca gîndire ca prin oglindă şi nu-şi lipea mintea de cele pămînteşti.
Iar cînd, după obicei, înălţa rugăciunile cele de miezul nopţii în singurătate, era strălucită şi luminată de sus cu lumină cerească.
Apoi a fost şi făcătoare de minuni. Pe un balaur cumplit l-a omorît cu rugăciunea, pe o femeie, căreia de mulţi ani îi curgea sînge, a tămăduit-o; duhuri necurate a gonit din oameni şi multe alte minuni a făcut, nu numai în viaţă, ci şi după moarte. Iar după fericitul ei sfîrşit, mormîntul ei făcea minuni, dînd tămăduiri bolnavilor, pînă şi prin praful cel luat de pe moaştele ei; dăruia vedere orbilor, ca să slăvească printr-însa, Hristos, Dumnezeul nostru, Cel preamărit întru sfinţii Săi. Amin.

Pătimirea Sfiţilor Mucenici Evsevie, Neon, Leontie, Lughin şi cei împreună cu dînşii (24 aprilie)

După sfîrşitul Sfîntului slăvitului Marelui Mucenic Gheorghe, a poruncit Diocleţian împăratul, ca pretutindeni, pe creştinii cei ţinuţi în legături să-i silească prin felurite munci la închinarea de idoli. Numai pe cei ce se vor supune să-i lase liberi, iar pe cei ce nu se vor supune să-i dea morţii celei desăvîrşite. În acea vreme aceşti sfinţi mucenici: Evsevie, Neon, Leontie, Lughin şi ceilalţi împreună cu dînşii, ca la patruzeci, erau în temniţă. Aceştia, văzuseră minunile care se făceau de Sfîntul Gheorghe, au crezut în Hristos şi cu îndrăzneală înaintea tuturor L-au mărturisit. Pentru aceasta i-au prins, i-au legat şi i-au închis în temniţă. Apoi, scoţîndu-i la încercare înaintea tiranului, nu s-au lepădat de Hristos, ci şi pe zeii neamurilor i-au ocărît. Drept aceea, i-au dezbrăcat, i-au întins, i-au bătut, i-au spînzurat şi i-au strujit, pînă ce a căzut carnea de pe trupurile lor, încît cele dinlăuntrul lor se vedeau. La sfîrşit le-au tăiat sfintele lor capete, şi prin aceste chinuri au luat Împărăţia Cerească.

Pătimirea Sfinţilor Mucenici Pasicrat şi Valentin (24 aprilie)

Pasicrat şi Valentin, mucenicii lui Hristos, erau din Rodostol, cetatea Misiei, ostaşi creştini pe lîngă ighemonul acelui loc, numit Avsolan. Văzînd pe oameni cuprinşi de înşelăciunea idolească şi închinîndu-se diavolilor, după porunca stăpînitorilor - căci mulţi din creştini temîndu-se de torturi, fugeau şi se ascundeau -, ei pe faţă şi cu îndrăzneală au mărturisit că sînt creştini şi pe Unul adevăratul Dumnezeu preamărindu-L, au blestemat pe idolii cei fără de suflet. Deci, i-au prins închinătorii la idoli şi, ducîndu-i la judecată, îi sileau să aducă tămîie idolilor. Şi era acolo idolul lui Apolon, la care alergînd, Sfîntul Pasicrat l-a scuipat în faţă şi a zis: "Astfel de cinste se cuvine acestui zeu". Pentru aceasta cu grele lanţuri de fier l-au legat şi l-au aruncat în temniţă. Dar cu acele lanţuri se împodobea ostaşul lui Hristos, ca şi cu nişte podoabe de aur împărăteşti, bucurîndu-se că s-a învrednicit a purta unele ca acestea pentru Hristos. Şi a fost adus cu el şi Valentin. Şi iarăşi i-a pus pe amîndoi la judecată înaintea ighemonului.
A mers acolo şi fratele lui Pasicrat, cu numele Papian, care era creştin, dar temîndu-se de munci, a jertfit idolilor. Acela cu lacrimi ruga pe Pasicrat, fratele său, ca să aducă tămîie idolului, precum a adus şi el, şi să se facă pentru o vreme că ar fi închinător la idoli, ca aşa să se poată izbăvi de muncile cele cumplite. Dar Sfîntul Pasicrat l-a izgonit de la el şi l-a numit nevrednic neamului său, deoarece s-a depărtat de la credinţa în Hristos. Apoi, singur alergînd la capişte, şi-a băgat mîna în foc şi a zis către ighemon: "Acest trup muritor, precum vezi, se arde cu foc; iar sufletul, fiind fără de moarte, nu are grijă de aceste munci văzute". Fiind întrebat de ighemon şi Sfîntul Valentin, tot unele ca acestea a zis, ară-tîndu-se gata pentru Hristos la toate muncile. Deci pe amîndoi i-a condamnat la tăiere.
Pe cînd slujitorii călăului duceau pe sfinţi la moarte afară din cetate, maica lui Pasicrat mergea după dînşii şi-l sfătuia, ca o maică pe fiul său, să se apropie de moarte fără frică; căci se temea ca dînsul să nu se înfricoşeze, fiindcă era tînăr; şi aşa le-au tăiat capetele sfinţilor. Şi era Sfîntul Pasicrat de douăzeci şi doi de ani, iar Valentin de treizeci, iar maica cu bucurie şi veselie luîndu-le trupurile, le-a îngropat cu cinste, slăvind pe Hristos Dumnezeu.

Pomenirea Cuviosului Toma Monahul (24 aprilie)

Sfîntul Toma a fost monah la una din mănăstirile Siriei şi era trimis la slujbă în Antiohia, pentru că cele de trebuinţă mănăstirii se cîştigau acolo, fiindcă era aproape şi un sat mănăstiresc. Deci, mergînd acest stareţ în cetate, se prefăcea că este nebun. Iar oarecare dregător bisericesc, cu numele Anastasie, l-a lovit peste obraz, căci îl supăra cerînd milostenie pentru mănăstirea sa. Şi au început cei ce se aflau acolo a se mînia asupra lui Anastasie, căci a dat palme stareţului. Iar fericitul Toma a zis prooroceşte către dînsul: "De acum nu voi mai lua ceva de la Anastasie, nici Anastasie nu va mai da nimic". Şi s-au împlinit amîndouă în acest chip: Anastasie după o zi a murit, iar fericitul Toma întorcîndu-se de la cetate spre mănăstirea sa, se odihnea în bolniţa care era înaintea cetăţii, în Dafin, lîngă biserica Sfintei Eftimia. Şi acolo îmbolnă-vindu-se, a trecut la viaţa cea fără de moarte; şi a fost îngropat în locul unde se îngropau străinii.
A doua zi, murind o femeie oarecare străină, au îngropat-o deasupra stareţului, în al doilea ceas din zi; iar în al şaselea ceas, pămîntul a aruncat afară pe femeie şi s-au minunat foarte. Iar după ce s-a înserat, au îngropat-o în acelaşi mormînt; dar în cealaltă zi au găsit-o iarăşi aruncată din mormînt şi atunci i-au luat trupul şi l-au îngropat în alt loc. Apoi, trecînd cîteva zile, au îngropat altă femeie deasupra părintelui Toma, pentru că locuitorii nu cunoşteau locul aceluia şi că stareţul cel odihnit întru Domnul, nu suferea să fie îngropată o femeie deasupra lui. Iar după ce pămîntul a aruncat afară şi pe acea femeie, atunci au cunoscut că stareţul nu voieşte, să se îngroape cineva deasupra moaştelor lui.
Deci s-au dus şi au spus patriarhului Domnin despre lucrul acesta. Iar patriarhul a poruncit ca toţi cetăţenii să iasă la Dafin cu lumînări aprinse şi cu cîntări, să ia moaştele sfîntului, să le aducă în cetate şi să le pună în aceeaşi gropniţă în care zăceau multe trupuri ale sfinţilor mucenici. Şi a făcut deasupra lor o biserică mică şi se dădeau multe tămăduiri bolnavilor de la moaştele cuviosului. Iar molima ce a fost în Antiohia a încetat cu rugăciunile Cuviosului Toma; pentru aceasta antiohienii au hotărît, ca în tot anul să săvîrşească pomenirea lui cu praznic, lăudînd pe Hristos Dumnezeu, a Cărui slavă este în veci. Amin.

Sfîntul Ierarh Iorest Mărturisitorul, Mitropolitul Transilvaniei
(24 aprilie)


Sfîntul Ierarh Iorest era fiu de ţărani din Transilvania. Iubind din copilărie pe Hristos, s-a făcut călugăr în obştea Mănăstirii Putna, schimbîndu-şi numele din Ilie în Iorest. Apoi, urmînd şcoala duhovnicească din această lavră, a ajuns monah iscusit, bun caligraf şi zugrav de icoane. Era încă foarte rîvnitor la slujba bisericii şi la păzirea sfintei credinţe ortodoxe. Pentru curăţia inimii sale egumenul mănăstirii l-a făcut ieromonah, şi era cuviosul Iorest ca o făclie aprinsă în obştea părinţilor, săvîrşind cele sfinte cu frică de Dumnezeu şi mîngîind poporul cu alese învăţături creştineşti.
Vestea despre aşezarea lui duhovnicească a ajuns pînă la domnul Moldovei, Vasile Lupu. Deci, răposînd mitropolitul Ghenadie al Ardealului în toamna anului 1640, cu voia lui Dumnezeu a fost ales părinte şi întîistătător al Bisericii Transilvaniei cuviosul Iorest de la Putna. După ce primi hirotonia în arhiereu de la Mitropolitul Ţării Româneşti, în anul 1641, blîndul ierarh Iorest urcă pe scaunul mitropoliei Ardealului de la Alba Iulia.
Timp de trei ani cît a păstorit Biserica lui Hristos, Sfîntul Ierarh Iorest s-a ostenit ca un adevărat mărturisitor să apere dreapta credinţă ortodoxă de învăţăturile străine calvineşti şi de toate viclenele curse ale diavolului. Peste tot rînduia preoţi rîvnitori, sfinţea biserici şi mergea prin sate, mîngîind şi învăţînd pe credincioşi ca un bun păstor al turmei lui Hristos.
În anul 1643, blîndul Ierarh Iorest a fost aruncat în temniţă pentru rîvna dreptei credinţe, pătimind multe necinstiri, bătăi şi ocări. Iar sfîntul a răbdat muceniceşte, fiind gata să-şi dea şi viaţa pentru apărarea credinţei ortodoxe şi mîntuirea turmei sale. După nouă luni de zile, păstorul cel adevărat este scos din temniţă şi obligat să dea o sumă de bani. Ajungînd din nou în Moldova, între anii 1656-1657 a fost episcop la Huşi, păstorind bine Biserica lui Hristos şi lucrînd la mîntuirea fiilor săi duhovniceşti. Apoi şi-a dat sufletul cu pace în braţele Marelui Arhiereu Iisus Hristos, fiind numărat în ceata sfinţilor mărturisitori, iar Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat în anul 1955 şi se face pomenirea lui la 24 aprilie.

Sfîntul Sava Mărturisitorul, Mitropolitul Transilvaniei
(24 aprilie)


Sfîntul Ierarh Sava s-a născut în localitatea Inău din părinţi binecredincioşi, Ioan şi Maria, primind din botez numele de Simeon. După ce învaţă carte şi deprinde rînduiala slujbelor în Mănăstirea Comana, ajunge protopop şi slujitor al Bisericii lui Hristos în satul natal, săvîrşind cele sfinte cu mare rîvnă şi frică de Dumnezeu. Apoi rămînînd văduv, iar mama sa îmbrăcînd haina monahală, în anul 1656 fericitul preot Simeon este ales mitropolit şi păstor sufletesc al Ardealului. Deci, mai întîi s-a călugărit la mitropolia din Tîrgovişte, sub numele de Sava, apoi, fiind hirotonit arhiereu, a fost aşezat cu cinste pe scaunul de mitropolit din Alba Iulia în locul răposatului ierarh Simeon Ştefan.
Ca păstor şi părinte duhvnicesc al românilor din Transilvania, fericitul mitropolit Sava Brancovici s-a dovedit un mare apărător al credinţei ortodoxe şi un devotat ierarh al Bisericii lui Hristos. Timp de 24 de ani cît a fost mitropolit, Sfîntul Sava a mărturisit cu mult curaj dreapta credinţă, a combătut învăţăturile greşite calvineşti, a întărit unitatea românilor în jurul Bisericii Ortodoxe, a înălţat numeroase locaşuri prin sate şi oraşe, a rînduit peste tot preoţi devotaţi, a mîngîiat pe ţăranii ardeleni, întărindu-i în credinţă şi nădejde. De asemenea, a reînnoit mitropolia şi bisericile jefuite şi stricate de răufăcători.
Văzînd craiul Ardealului că nu poate întoarce poporul de la credinţa ortodoxă din cauza Sfîntului Ierarh Sava, îndată a semănat vrajbă şi răzbunare împotriva păstorului cel bun. Deci, aruncînd mărturii nedrepte asupra lui, în anul 1680 l-a scos din scaun. Apoi, aruncîndu-l în temniţă, timp de trei ani de zile a fost persecutat, bătut cu toiege, batjocorit şi chinuit ca un martir pentru dreapta credinţă, fiind silit la calvinism. Fericitul Sava însă a mărturisit cu tărie pe Hristos, apărînd dogmele şi tradiţia Bisericii Ortodoxe.
După grele suferinţe, în anul 1683 a fost scos din temniţă, dar, fiind slăbit de chinuri, îndată şi-a dat sfîntul său suflet în braţele lui Hristos. Pentru sfinţenia vieţii lui, credincioşii l-au numărat încă din viaţa aceasta în ceata sfinţilor, iar Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat pe Sfîntul Ierarh Sava în anul 1955 ca mărturisitor al dreptei credinţe şi se face pomenirea lui la 24 aprilie.

Sfîntul Ierarh Iosif Mărturisitorul, Episcopul Maramureşului (24 aprilie)

Pămîntul românesc, această grădină a Maicii Domnului, este plin de vetre duhovniceşti şi de jertfele martirilor, de nevoinţele cuvioşilor, de suferinţele celor statornici în credinţa străbună, ale căror nume n-au fost toate scrise în documente, dar pe care Dumnezeu le-a trecut în "Cartea veşniciei".
Cercetîndu-ne trecutul şi cinstind pe sfinţii noştri martiri, cuvioşi, mărturisitori, preoţi şi credincioşi, care s-au învrednicit de a primi de la Dumnezeu "Cununa sfinţeniei" şi ale căror nume au rămas în evlavia credincioşilor, aflăm la loc de cinste şi numele episcopului Iosif al Maramureşului.
El s-a născut într-un sat din părţile Năsăudului, dintr-o familie de oameni luminaţi şi curaţi la suflet, puternic înrădăcinaţi în credinţa ortodoxă.
Învăţătura şi-a dobîndit-o de la preoţii satelor, dar şi de la călugării din mănăstirile şi schiturile maramureşene, de care s-a simţit atras încă din copilărie. După slujirea sa ca preot, a fost ales episcop, în 1690, în vremuri de grele încercări pentru românii din ţinuturile Maramureşului.
Hirotonit arhiereu în Moldova, pentru ţinutul Maramureşului, de marele mitropolit Dosoftei, el a primit, odată cu darul arhieriei şi îndemnul de a veghea cu stăruinţă la păstrarea şi apărarea dreptei credinţe în Maramureşul acelor vremuri, mult încercat de uneltirile celor potrivnici Ortodoxiei şi unde vlădicii români nu puteau să rămînă în scaun decît doi-trei ani, după care erau nevoiţi să pornească pe drumul pribegiei. A avut la început reşedinţa la Mănăstirea Sfîntul Mihail din Peri, apoi cînd acesta a încetat să mai existe, s-a mutat lîngă cetatea Hust, iar spre sfîşitul păstoririi a stat pe rînd la mănăstirile Giuleşti şi Budeşti din Maramureş.
Din documentele vremii aflăm că acest vlădică a fost un neobosit păstor sufletesc şi cu mare grijă pentru turma sa, şi totodată, un dîrz apărător al dreptei credinţe, într-o vreme cînd duşmanii Ortodoxiei reuşiseră, prin diferite mijloace, să sfărîme unitatea religioasă şi sufletească a românilor transilvăneni şi cînd făceau sforţări mari ca să înstrăineze şi pe românii din Maramureş şi de la legea strămoşească.
Necruţînd ostenelile, el a vizitat parohiile, a ţinut soboarele şi a apărat interesele Bisericii româneşti cu rară pricepere pentru acele vremi cu arma puternică a cuvîntului şi a scrisului, ca un cărturar învăţat şi dibaci mînuitor al condeiului împotriva vrăjmaşilor credinţei sale strămşeşti.
Chemat la Viena, în 1701, unde i s-a făcut propunerea de părăsire a credinţei ortodoxe, el a respins categoric această încercare de trădare a Ortodoxiei, ceea ce a îndîrjit mult pe cei ce urmăreau prin orice mijloace dezbinarea religioasă şi de neam a românilor transilvăneni. Căutînd să se răzbune, aceştia s-au năpustit asupra lui cu calomnii şi învinuiri de tot felul, pentru a-l compromite înaintea turmei sale. Ca urmarea unor asemenea învinuiri, ce proveneau din cercurile vrăjmaşilor Ortodoxiei, episcopul Iosif a fost chemat la Sibiu pentru a fi tras la răspundere în faţa guvernului Transilvaniei. El s-a prezentat fără teamă la judecată şi s-a apărat cu demnitate şi curaj, drept pentru care a fost trimis în teminţă, de unde a fost scos la insistenţele clerului şi credincioşilor Maramureşului.
În martie 1705 însă, uneltitorii s-au ridicat cu şi mai multă înverşunare împotriva lui şi în urma unor nedrepte învinuiri, sub povara cărora căzuseră victime, mai înainte Sfinţii ierarhi Ilie Iorest şi Sava Brancovici, mitropoliţii Ardealului, episcopul Iosif a fost aruncat din nou în temniţă, fără judecată, de data aceasta în cetatea Hust. Fraţii români din Maramureş au protestat cu hotărîre împotriva acestei samavolnicii şi au cerut stăruitor eliberarea arhipăstorului lor. A fost pus în libertate la sfîrşitul anului 1705, dar nu i s-a îngăduit să mai rămînă în fruntea turmei sale.
A revenit totuşi în scaunul de episcop al Maramureşului în anul 1711, dar la scurtă vreme, în urma suferinţelor îndurate, a trecut la cele veşnice cu conştiinţa curată că a mărturisit şi a slujit cu credincioşie Legea strămoşească, pînă la sfîrşitul zilelor sale.
Dacă la actul dezbinărilor religioase a românilor transilvăneni din 1700 n-a luat parte nici un român din Maramureş, aceasta se datoreşte desigur şi episcopului Iosif, care a răspuns cu cinste misiunii sale, apărînd cu jertfelnicie şi pricepere obştea credincioşilor împotriva tuturor uneltirilor duşmanilor Ortodoxiei.
De la mutarea sa la Domnul, el a intrat în evlavia şi cinstirea credincioşilor ortodocşi maramureşeni ca un îndreptător şi apărător al credinţei, ca un mărturisitor neînfricat al Evangheliei lui Hristos şi ca un ierarh care şi-a pus sufletul său pentru turma încredinţată lui spre păstorire, numele lui fiind înscris şi în ceruri, dar mai ales, în evlavia şi conştiinţa credincioşilor.
Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mîntuieşte pe noi. Amin.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gura de Aur, despre îndatorirea creştinilor de a lăsa lucrul şi 
a merge la biserică, atunci când soseşte vremea

Aceasta vă spun eu vouă, prietenilor şi fraţilor mei, că s-ar fi căzut ca, din zi în zi, mai mult popor să se adune la biserică, pentru ascultarea dumnezeieştilor cuvinte, iar acum, mai puţini aţi venit. Dacă aş fi grăit eu de la mine, apoi aţi fi făcut nevenind de loc. Dar eu vă arăt vouă voia lui Dumnezeu, pe care de o veţi face, vă veţi mântui. Dacă cineva aduce o scrisoare împărătească, la cetăţeni, aceştia nu se uită la viaţa celui ce a adus-o, de este bogat sau sărac, de este drept sau păcătos, ci toţi ascultă cu luare aminte cele ce se citesc, sau de nu le aude cineva, apoi întreabă pe cela ce le-a auzit. Deci, dacă atâta frică faţă de un domn pământean este la voi, apoi, cu cât mai mult, se cade să ascultăm, cu luare aminte aici, în biserică, unde, din partea Făcătorului puterilor cereşti, vorbim noi, păcătoşii, slujitorii Săi. Drept aceea, vă rog pe voi, cei ce veniţi aici, să învăţaţi pe cei leneşi ca să vină şi ei la biserică. Pentru că voi aţi gustat din dulceaţa învăţăturii, iar aceia, nu. Pentru că, dacă cineva va face isteţ pe cel leneş, spre cele plăcute lui Dumnezeu, mult folos va lua de la Dumnezeu. Dar, încă şi despre rugăciune vă voi învăţa; că printr-însa, se săvârşesc faptele cele bune. Că dacă se suie cineva către Dumnezeu, din inimă smerită, fără de răutate, apoi, ca tămâia se suie acolo. Pentru aceasta şi Proorocul a zis: "Să se îndrepteze rugăciunea mea, ca tămâia înaintea Ta." Precum tămâia este binemirositoare, când este pe foc, aşa şi rugăciunea, când se face din inimă aprinsă, se apropie de Dumnezeu. Deci, veniţi fraţilor şi surorilor şi ascultaţi această învăţătură sfântă, care va fi spre mântuirea sufletelor voastre, de o veţi face. Iar nefăcând-o, osândiţi veţi fi, pentru că n-aţi ascultat pe acela ce v-a învăţat. Voi n-aţi mers atâta cale, cât a mers împărăteasa de la miază-zi, ca să audă înţelepciunea lui Solomon. Şi, iată, aici, mai mult, decât Solomon este. Că nici pe cale lungă nu vă osteniţi, nici treceţi peste mare, nici nu cheltuiţi averi, nici de boli nu suferiţi. Că Biserica adăpostire este tuturor celor ce aleargă la dânsa. Că de eşti drept, să intri, ca să nu-ţi pierzi dreptatea, iar de eşti păcătos, să vii, ca să te mântuieşti. Pentru că eu, nu pentru mine vă îndemn pe voi, ca să veniţi, că mai păcătos decât toţi sunt, dar de veţi asculta învăţătura, vă veţi mântui sufletele voastre. Iar, neascultând învăţătura cea sfântă, cum va putea cineva a-şi îndrepta sufletul său? Că lumină este cuvântul lui Dumnezeu şi, încă, lumină mai mare decât lumina cea văzută, că pe suflet luminează. De aceasta şi Isaia Proorocul a zis: "Poporul cel ce şedea întru întuneric, a văzut Lumină mare," învăţătura cea adevărată. Deci, câţi veniţi la biserică, îndemnaţi şi pe cei ce nu vin, şi nimeni să nu zică: "Nu sunt slobod." Să-ţi aduci aminte, frate, de cei chemaţi la Cina cea Împărătească, şi care n-au mers, unul zicând: "Perechi de boi am cumpărat"; altul: "Moşie am dobândit", altul: "Femeie mi-am luat". Şi s-a mâniat, pentru aceasta, asupra lor Împăratul. Oare, nu puteţi voi să dăruiţi lui Dumnezeu, nici măcar un ceas? Ce greutate îţi este ţie, după ce vei asculta cântarea în biserică, în ziua Domnului, îndată apoi, în celelalte zile să mergi la lucrul tău? Că de s-ar împărţi la biserică, o dată pe săptămână, aur şi argint, sau miere sau băutură, apoi n-aţi venit, oare, singuri şi nechemaţi? Iată, aici, la biserică, totdeauna se împart cuvintele lui Dumnezeu, cele mai de preţ decât aurul şi mai scumpe decât pietrele cele de mult preţ, mai dulci decât mierea, iar voi vă lipsiţi de ele, pentru a voastră lenevire, că nu veniţi la biserică, umblând cu nebăgare de seamă. Nu vă lipsiţi, deci, de a voastră voie, de învăţătura cea duhovnicească, prin care bine aţi vieţuit şi sufletele v-aţi putea mântui, pentru Iisus Hristos, Domnul nostru, a Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuvânt la Invierea Domnului nostru Iisus Hristos

din “Omilii la Postul Mare”

„Domnul a înviat cu adevărat” (Lc. 24, 34)

Invierea lui Iisus Hristos se dovedeşte prin minunile Apostolilor

Mulţi pun întrebarea: pentru ce Hristos nu S-a arătat iudeilor îndată după învierea Sa ? Dar aceasta este o întrebare de prisos şi nefolositoare. Dacă Hristos ar fi nădăjduit că ei prin aceasta s-ar fi întors la credinţă, negreşit El n-ar fi pregetat, după învierea Sa, a Se arăta tuturor.
Cum că ei n-ar fi crezut nici când El li S-ar fi arătat după învierea Sa, o dovedeşte învierea lui Lazăr. Acesta murise de patru zile, aşa că putea şi trecuse în putreziciune. Dar Hristos 1-a rechemat la viaţă înaintea ochilor iudeilor, si iarăşi i-a deşteptat; însă cu toate acestea, El n-a putut a-i aduce la credinţă; dimpotrivă, i-a făcut mai mari vrăjmaşi ai Săi. Căci ei au venit si voiau pentru aceasta a-L omorî. Dacă ei n-au crezut în El când a sculat din moarte pe un altul, nu s-ar fi înfuriat ei oare asupra Lui mai tare, când El li S-ar fi arătat iarăşi ca înviat ? Ei prin aceea negreşit nu s-ar fi îndreptat, ci necucernicia şi osânda lor ar fi sporit. Aşadar pentru ca El să-i scape de o tulburare de prisos, nu S-a arătat lor, ci numai ucenicilor Săi; căci El i-ar fi expus la o mai mare pedeapsă, dacă după răstignire S-ar mai fi arătat lor.
Aşadar, El S-a retras de la ochii lor, pentru ca să-i cruţe, dar S-a arătat lor prin minunile Apostolilor Săi. Era totuna ori să fi văzut pe Cel înviat, ori să fi auzit pe Petru grăind slăbănogului: „în numele lui Iisus Hristos, scoală-te şi umblă” (F.A. 3, 6).
In adevăr, aceste minuni ale Apostolilor, săvârşite în numele lui Hristos, erau dovada cea mai puternică despre învierea Domnului, convingând despre învierea Sa mai mult decât arătarea Sa personală. Aceasta se adevereşte din următoarele: Hristos a înviat şi S-a arătat ucenicilor Săi, dar totuşi şi între aceştia s-a găsit unul, care nu voia să creadă în învierea Domnului, adică Toma. El dorea chiar ca, înainte de a crede, să pună degetul său pe semnele rănilor şi cu mâna sa să poată pipăi coasta Domnului. Acest ucenic petrecuse cu Domnul în curgere de trei ani, mâncase cu Domnul de-a pururea la o masă, văzuse cele mai mari semne şi minuni, auzise pe însuşi Domnul vorbind, iar şi acum, când el a văzut, pe Domnul înviat, nu voia să creadă, până ce mai întâi nu a văzut semnele cuielor şi rana cea pricinuită de suliţă! Spune-mi mie, în asemenea împrejurări ar fi crezut oare toată lumea, dacă ar fi văzut pe Cel înviat ? Cine ar putea cuteza să afirme aceasta ?
Dar noi putem încă şi din o altă împrejurare a dovedi că minunile Apostolilor ne conving despre învierea lui Hristos mai puternic decât privirea însuşi a înviatului. Când poporul a auzit cum a zis Petru către slăbănog: „în numele lui Iisus Hristos, scoală-te şi umblă”, au crezut mai multe mii (F.A: 4, 4). Acel Apostol, Toma, a văzut pe Cel înviat, şi totuşi nu voia să creadă; dar aceşti vrăjmaşi ai lui Hristos au văzut minunea lui Petru, şi pentru ea au primit credinţa.
Aşadar, această minune a trebuit să-i fi convins despre înviere mai lămurit si mai puternic decât însăşi privirea. De aceea minunile şi semnele Apostolilor sunt dovada cea mai puternică despre învierea Domnului. De aceea zice El însuşi: „Adevăr, adevăr zic vouă, cel ce crede în. Mine va face aceleaşi, lucruri, pe care Eu le fac, ba încă şi mai mari va face” (In. 14,” 12). Căci fiindcă între acestea urmase răstignirea si mulţi prin aceea se scandalizaseră, de aceea acum era trebuinţă de minuni mai mari.
Dacă însă Hristos, după repausarea Sa, ar fi rămas întru mormânt, şi întru moarte, precum afirmă, iudeii, şi n-ar fi înviat, nici s-ar fi  înălţat la cer, atunci nu numai că minuni mai mari nu s-ar fi putut face în numele Lui, dar nici una.
Luaţi aminte, că în cele zise se cuprinde dovada cea mai îndestulătoare a învierii lui Hristos. Repet încă o dată: Hristos, în cursul petrecerii Sale pe pământ, a săvârşit semne şi minuni, a sculat morţi, a vindecat leproşi, a alungat duhurile cele rele, după aceea a fost răstignit şi, după cum afirmă iudeii, nu a mai înviat.
Ce trebuie să răspundem noi acum iudeilor? Noi trebuie să le zicem: Dacă Hristos nu a înviat, cum pare după răstignirea Lui au putut să se facă în numele Lui încă mai mari minuni decât acelea pe care le-a făcut El însuşi? Niciodată n-a făcut cineva după moartea sa lucruri mai mari decât în viaţa sa; însă după moartea lui Hristos, numele Său a lucrat minuni care, după fel şi însuşire si în tot chipul au fost mai mari, căci niciodată în timpul vieţii Domnului umbra Sa n-a sculat morţi, dar umbra Apostolilor, prin puterea lui Hristos, a făcut aceasta de mai multe ori.
Şi iarăşi minunile după înviere au fost mai mari, căci la minunile cele de mai înainte era însuşi poruncitorul, iară după răstignirea Sa, chiar slugile Lui numai cu numele Lui au făcut minuni încă şi mai mari şi mai înalte, aşa că prin aceasta puterea Sa a strălucit şi mai tare şi mai slăvit. Căci aceea, că un altul numai prin chemarea numelui lui Hristos a făcut minuni, este mult mai mare decât când El singur ar fi săvârşit minunile. Vedeţi, iubiţilor, că minunile Apostolilor după învierea Domnului au fost mai mari decât minunile lui Iisus Hristos însuşi?
Nu este oare aceasta o îndestulătoare dovadă despre înviere? Căci precum am şi zis, mai adeverez o dată: dacă Hristos a murit şi nu a înviat iarăşi, atunci ar fi trebuit să înceteze şi minunile Lui; dar în fapt ele nu numai n-au încetat, ci au urmat încă şi mai mari şi mai slăvite, adică acele săvârşite prin Apostoli. Iară dacă Hristos nu-ar fi înviat, atunci nici Apostolii nu ar fi putut săvârşi în numele Lui astfel de minuni; căci era una şi aceeaşi putere a Domnului, care lucra minunile atât înainte, cât şi după răstignire, unele prin însuşi Domnul, altele prin Apostoli. Dar pentru ca dovada învierii să fie cu atât mai clară şi mai adevărată, de aceea a trebuit ca minunile cele de după înviere să fie mai presus decât cele dinainte.
Dar de unde ştim noi, întreabă cel necredincios, că Apostolii au săvârşit astfel de minuni în numele lui Iisus? Din Sfânta Scriptură, răspund eu. Dar tu nu voieşti a primi această dovadă şi tăgăduieşti că Apostolii au făcut minuni; atunci recunoşti tu într-înşii o putere a lui Dumnezeu încă mai mare, căci ei atunci fără minuni ar fi întors tot globul cel mare al pământului la cunostinţa dumnezeieştilor adevăruri, în adevăr, aceasta ar fi fost cea mai mare si mai extraordinară minune, ca nişte oameni săraci, neînsemnaţi, neînvăţaţi şi nevoiaşi, în număr numai de doisprezece, să facă următori ai lor, fără minuni, aşa de multe cetăţi şi popoare, aşa de numeroase provincii, principi şi domnitori, învăţaţi şi oratori, ba mai tot globul pământului!
Dar poate tu ai dori să vezi şi astăzi săvârsindu-se minuni ? Ei bine, eu îţi voi arăta nişte lucruri asemenea, ba încă şi mai mari decât cele de mai înainte, nu numai un înviat, nu numai un orb făcut să vadă, ci tot pământul, care s-a eliberat din întunericul amăgirii, îţi voi arăta nu numai un lepros care s-a curăţit, ci atâtea popoare întregi care s-au curăţit de lepra păcatului, prin baia renaşterii.
Ce minune mai mare doreşti, tu, omule, când vezi o schimbare atât de mare şi aşa de repede urmată ? Voieşti tu să ştii cum a făcut Hristos tot globul pământului să vadă ? Iată: mai înainte oamenii priveau lemnul nu ca lemn şi piatra nu ca piatră; ei numeau dumnezei aceste lucruri fără de viaţă, dar credinţa i-a învăţat cine este Dumnezeu; căci numai prin credinţă poate fi pricepută această fiinţă veşnică şi fericită.
Voieşti tu să mai ai încă o dovadă despre înviere ? Prefacerea cea mare, care s-a săvârşit în duhurile Apostolilor după înviere; această prefacere este  o dovadă pentru învierea Domnului, încă mai mare decât faptele cele minunate ale Apostolilor. Este îndeobşte constatat că chiar omul care în cursul vieţii sale a fost iubit, după moartea sa adeseori nu se mai pomeneşte. Dar dacă cineva nu a fost cu destulă inimă bună către un om în viaţă, şi încă 1-a şi părăsit, cu atât mai sigur îl va uita după moarte. De acolo vine că nu este nimeni care în curgerea vieţii părăsind pe prietenul sau pe învăţătorul său, după moartea lui să-1 prefere la orice alta şi să-1 pună mai presus de toate, şi mai cu seamă când ar vedea că din această dedare şi din această râvnă a sa ar ridica asupră-şi mii de primejdii. Dar vezi că , aceea ce aiurea niciodată nu se face, s-a făcut la Hristos şi la Apostoli. Ei, pe cand El încă trăia, s-au lepădat de El şi L-au părăsit, la prinderea Lui ei au fugit şi s-au depărtat, iar acum, după ce El a suferit nenumărate batjocuri şi defăimări, ba chiar şi moartea pe cruce, acum ei îl preţuiesc şi-L înalţă mai presus de toate, încât pentru mărturisirea numelui Lui ei cu bucurie jertfesc însăşi viaţa lor.
Însă, dacă Hristos după moartea Sa nu ar fi înviat, cum ar fi fost cu putinţă ca aceia, care în timpul vieţuirii Lui fugiseră de primejdie, acum, după moartea Lui, de la sine să se arunce în primejdii nenumărate ? Toţi odinioară fugiseră, iar Petru se lepădase de Domnul de trei ori, chiar cu jurământ. Şi acest ucenic, care în timpul vieţuirii lui Hristos se temea de o biată slujnică, încât de trei ori se lepădase de Domnul său, la urmă chiar prin jurământ, acum, după învierea Domnului, aşa de neobişnuit s-a schimbat, încât el nu se înspăimântă nici de toată lumea, ci public, în mijlocul a tot poporul, predica, despre Cel  răstignit şi îngropat, că a înviat a treia, zi din morţi şi S-a înălţat la cer.
Aceasta o face el acum fără de nici o frică şi această schimbare a sa ne dovedeşte nouă, în faptă, că într-adevărat el a văzut pe Cel înviat. De unde a dobândit Petru această bărbăţie ? De unde decât de acolo că el era deplin convins despre învierea lui Hristos ? Că el L-a văzut, a vorbit cu El şi L-a auzit vorbind de cele viitoare, de aceea înfruntă el acum toate ostenelile; ştiind că este vorba despre un Mântuitor viu, a dobândit acum un curaj mai mare şi o putere mai tare, încât chiar a si murit pentru Hristos, şi de voia sa a lăsat a se răstigni cu capul întors spre pământ. Aşadar, când tu vezi că, după moartea lui Hristos, încă mai mari minuni se fac în numele Lui decât mai înainte şi că ucenicii Lui acum îi sunt mult mai devotaţi decât înainte, că ei acum îndeobşte vădesc o mai mare siguranţă şi în toate ocaziile se arată o schimbare atât de măreaţă si aşa de admirabilă, fă singur încheierea din aceste fapte şi întâmplări, că prin moartea lui Hristos n-a fost totul isprăvit, că mai vârtos El a înviat, trăieşte, si că El, Cel răstignit, pururea rămâne Dumnezeu cel viu şi nemuritor.
Căci dacă El n-ar fi înviat, ucenicii lui n-ar fi putut, după moartea Sa, să facă minuni încă mai mari decât înainte. Cândva îl părăsiseră chiar Apostolii Lui, iar acum toată lumea aleargă la El, nu numai Petru, ci mii şi mii de alţii, care au vieţuit mai târziu şi nu au văzut ei înşişi pe Cel înviat, şi-au dat viaţa lor pentru Dânsul, au fost decapitaţi şi au suferit nenumărate patimi, spre a rămâne statornici în mărturisirea credinţei lor întru Dânsul şi a putea muri întru ea.
Dar cum putea Acela, care după socotinţa ta, o, necredinciosule, a rămas în mormânt şi nu a mai înviat, cum putea acest mort a Se arăta aşa de tare şi aşa de puternic în următorii Săi, îndemnându-i să-L adore, şi mai bucuroşi a suferi şi a răbda toate decât a lăsa credinţa întru El ? Vezi tu cum toate acestea dovedesc nesmintit învierea Lui ? Minunile, care după moartea Lui s-au săvârşit şi încă şi astăzi se săvârşesc, dăruirea cea mare a ucenicilor, pe care au arătat-o ei atunci şi pe care o arată şi astăzi, primejdiile cărora s-au supus credincioşii, toate acestea sunt dovezi despre învierea Domnului.
De aceea, iubiţilor, să nu încetăm niciodată a lăuda şi a proslăvi pe Cel înviat, ca să putem să ajungem la bunătăţile cele veşnice şi negrăite, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu de-viaţă-făcătorul Duh se cuvine cinstea şi puterea, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

Acatistul Sfintei Învieri a Domnului

Acest acatist se citeşte de la Paşti până la Înălţarea Domnului.

Se cântă: Hristos a înviat (de trei ori), apoi

Condacele şi Icoasele

Condacul 1:

Apărătorul cel mare şi Doamne, biruitorul morţii celei veşnice, ca cei ce ne-am izbăvit de omorârea cea duhovnicească, cele de laudă aducem ţie, noi robii Tăi şi zidirea Ta. Cel ce ai biruinţă asupra morţii, de moartea păcatelor slobozeşte-ne pe noi, care grăim: Iisuse cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Icosul l:

Îngerii, Învierea Ta Hristoase Mântuitorule, neîncetat o laudă în ceruri. Şi pe noi cei de pe pământ învredniceşte-ne cu inimă curată a-ţi cânta ţie, unele ca acestea: Iisuse, Cel nepătruns, Care luminezi pe toţi credincioşii, luminează-ne şi pe noi cei ce trăim în întunericul necunoştinţei;

Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi şi la toate le dai viaţă, înviază-ne şi pe noi, cei omorâţi în păcate;

Iisuse, Cel ce Te-ai înălţat la cer şi ai înălţat pe cei ce nădăjduiesc întru Tine, înalţă-ne şi pe noi cei plecaţi spre pământ;

Iisuse, Cel ce şezi de-a dreapta Tatălui şi părtaşi slavei Tale îi faci pe cei ce Te iubesc pe Tine, nu ne lipsi pe noi de slava Ta;

Iisuse, Cel ce vei veni să judeci viii şi morţii, nu ne judeca pe noi, după fărădelegile noastre, ci miluieşte-ne după mare mila Ta;

Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul al 2-lea:

Văzând, Doamne, oamenii căzuţi, Te-ai întrupat şi ai înviat pe toţi, dăruindu-le celor înviaţi toate spre mântuire. Înviază-ne şi pe noi cei omorâţi din pricina păcatelor, ca să-ţi cântăm ţie: Aliluia!

Icosul al 2-lea:

Mintea nu pricepe dumnezeiasca taină, cum izvorul vieţii înviază, omorând moartea. Pentru aceasta, numai cu inima simţind bucuria învierii şi astfel fiind luminaţi, cu glas de bucurie duhovnicească grăim către Tine unele ca acestea:

Iisuse, Cel ce ai intrat prin uşile încuiate, intră şi în casa sufletelor noastre;

Iisuse, Cel ce ai întâmpinat în cale pe ucenicii tăi, întâmpină-ne şi pe noi, pe calea acestei vieţi, şi ne mântuieşte;

Iisuse, Cel ce ai aprins inimile lor cu cuvintele Tale, aprinde şi inima noastră cea rece, spre dorirea de slava Ta;

Iisuse, Cel ce Te-ai cunoscut întru frângerea pâinilor, dă-ne şi nouă a Te cunoaşte în dumnezeiasca împărtăşanie;

Iisuse, Cel ce ai făgăduit pe Duhul Sfânt ucenicilor Tăi, trimite-ne şi nouă pe acest Duh mângâietor de la Tatăl;

Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul al 3-lea

Cu puterea Ta, cea dumnezeiască, înviind pe Lazăr, înviază-ne şi pe noi cei ce suntem doborâţi de patimi şi zăcem în păcatul nepocăinţei, ca sculându-ne după glasul Tău, să cântăm cântare: Aliluia!

Icosul al 3-lea:

Având putere asupra morţii, sufletele le-ai chemat din moarte, Iisuse. Cheamă-ne şi pe noi, din adâncul păcatelor noastre, că şi noi, curăţindu-ne simţirile, Ţie celui ce străluceşti cu lumina cea neapropiată, cu bucurie să-ţi cântăm cântare de biruinţă, aşa:

Iisuse, biruitorul morţii, biruieşte patimile noastre cele rele;

Iisuse, Dătătorule de viaţă, dă-ne şi nouă o viaţă mântuitoare;

Iisuse, izvorul bucuriei, bucură inima noastră întru îndreptările Tale;

Iisuse, Cel ce ai săturat, cu cinci pâini şi doi peşti, cinci mii de bărbaţi în pustie, afară de femei, şi de copii, hrăneşte-ne şi pe noi cu pâinea Ta cerească;

Iisuse, nădejdea celor căzuţi, scoate-ne şi pe noi din adâncul răutăţilor noastre;

Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul al 4-lea:

Viforul patimilor ne tulbură şi ne îneacă; ci Te rog pe Tine Iisuse, întinde-ne, ca şi lui Petru, mâna Ta cea de ajutor şi cu puterea Învierii Tale, ridică-ne şi ne înalţă a cânta Ţie: Aliluia!

Icosul al 4-lea:

Având îmbucurătoarea veste a învierii Tale, Iisuse, cerurile cu vrednicie se veselesc şi pământul se bucură; iar noi prăznuind veselia cea veşnică, îndrăznim a-Ţi cânta unele ca acestea:

Iisuse, Cel ce şezi întru lumina cea neapropiată, fii aproape tuturor creştinilor, după îndurările Tale;

Iisuse, Cel ce iubeşti zidirea Ta, nu ne uita pe noi cei de pe urmă;

Iisuse, Cel ce atragi inimile noastre la Tine, întoarce la Tine şi inima noastră cea ticăloasă;

Iisuse, Cel ce împlineşti toate cererile cele bune, împlineşte şi doririle noastre cele bune, ca mai mult decât toate să Te iubim pe Tine;

Iisuse, Cel ce primeşti orice picătură de lacrimi nu îndepărta rugăciunile noastre;

Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul al 5-lea:

Viaţă de Dumnezeu plăcută izvorăşte din Tine, o Iisuse, Fiul Dumnezeului celui viu. Pentru aceea Te rugăm pe Tine, ca să nu ne piardă pe noi ucigătorul de suflete, nici să ne închidă gura ca să murim nepocăiţi, ci învredniceşte-ne să-ţi cântăm: Aliluia!

Icosul al 5-lea:

Văzând cu Duhul pe Dumnezeu înviat, veniţi să bem băutură nouă, nu din piatră stearpă şi neroditoare, ci din izvorul nestricăciunii şi purtătorul de viaţă mormânt al Mântuitorului, care, pe pământul cel neroditor al sufletelor noastre udându-l, ne-a învăţat pe toţi a cânta unele ca acestea:

Iisuse, Cel ce ne-ai poruncit să primim scump sângele Tău, învredniceşte-ne fără de lipsă, a primi acest prea cinstit sânge;

Iisuse, Cel ce trimiţi ploaie asupra celor drepţi şi asupra celor păcătoşi, stropeşte-ne şi pe noi cu harul Tău, ca să aducem roadă duhovnicească;

Iisuse, Cel ce nu Te-ai scârbit de păcătoasa care ţi-a sărutat cu lacrimi de pocăinţă picioarele Tale, dă-ne şi nouă a-Ţi uda picioarele Tale cu lacrimi de umilinţă;

Iisuse, Cel ce ai întărit pe Toma în credinţa învierii Tale, dă-ne şi nouă credinţă nefăţarnică;

Iisuse, Cel ce ai zis: căutaţi şi veţi afla, dă-ne şi nouă a Te găsi pe Tine;

Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul al 6-lea:

Propovăduind cu duhul neîncetat bucuria învierii Tale, celei purtătoare de viaţă, Iisuse, Dumnezeul nostru, dă să fim şi noi, păcătoşii, părtaşi acestei învieri, ca neîncetat să cântăm în Ierusalimul cel de sus: Aliluia!

Icosul al 6-lea:

Strălucind la toată lumea cu învierea Sa Domnul Iisus Hristos, acum toate le-a umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt; ca să prăznuiască toată zidirea Învierea lui Hristos, întru care întăriţi fiind vom cânta unele ca acestea:

Iisuse, Cel ce toate le umpli de lumina Ta, luminează şi ochii noştri cei întunecaţi;

Iisuse, Cel ce ai împreunat cerul cu pământul, ridică-ne şi pe noi de pe pământ la cer;

Iisuse, Cel ce Te-ai pogorât cu lumina Ta cea dumnezeiască în cele de dedesubt, pogoară-Te şi în adâncul inimilor noastre;

Iisuse, Cel ce ai scos din temniţele iadului sufletele ce Te aşteptau, scoate-ne şi pe noi, păcătoşii, din întunericul mâhnirii, căci viaţa noastră de iad s-a apropiat;

Iisuse, Cel ce tuturor le întinzi prea curatele Tale mâini, cuprinde-ne şi pe noi, ticăloşii, în braţele Tale;

Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul al 7-lea

Vrând Domnul Hristos ca să descopere oamenilor puterea dumnezeirii Sale, S-a acoperit cu pecetea lui Caiafa şi nestricând-o, înaintea celor ce-L păzeşti, ca un purtător de biruinţă s-a sculat şi ne-a învăţat a-I cânta:

Icosul al 7-lea:

Minunat şi cu neputinţă este a pricepe, cum ieri ne-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, iar azi ne sculăm împreună cu Tine, în Duh. Dar cu bucurie Îţi cântăm Ţie unele ca acestea:

Iisuse, Cel ce ai înviatşi ai dat în dar tuturor viaţă, întraripează mintea noastră, ca să-Ţi urmeze Ţie pururea;

Iisuse, Cel ce ai sfinţit pământul cu picioarele Tale, sfinţeşte şi gândurile noastre, cele care se înalţă la Tine; Iisuse, Cel ce nu ai oprit a se zugrăvi preacinstitul Tău chip, dă-ne şi nouă a avea pururea în sufletele noastre chipul Învierii Tale;

Iisuse, Cel ce ai primit cei doi bani ai văduvei, primeşte şi de la noi cântarea aceasta;

Iisuse, Cel ce n-ai osândit pe femeia desfrânată, ci, prin puterea Ta, ai îndreptat-o pe calea cea bună, nu osândi nici buzele noastre cele întinate care Te sărută pe Tine, prin cântări de laudă;

Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacu al 8-lea:

Străin lucru, că pe Dumnezeu Întrupat şi înviat din morţi, noi astăzi cu cugetul văzându-L, toată grija cea lumească să o lepădăm. Şi ca pe Împăratul tuturor să-L primim şi să-I cântăm Lui: Aliluia!

Icosul al 8-lea:

Totul ai fost iubire, Iisuse, către omul cel căzut şi ai pus la dumnezeiască strajă pe, de Dumnezeu grăitorul, Avacum, să stea împreună cu noi şi să arate pe îngerul cel purtător de lumină, care a grăit luminat despre învierea Ta.

Pentru aceasta şi noi grăim Ţie unele ca acestea:

Iisuse, Cel ce ai fost păzit de ostaşi, trimite la straja sufletelor noastre, pe îngerul păzitor, pe care noi îl alungăm cu păcatele noastre, ca să ne păzească şi să ne călăuzească spre mântuire, pentru învierea Ta;

Iisuse, Cel ce ai orbit cu dumnezeiasca Ta strălucire ochii celor ce Te străjuiau, întoarce ochii noştri de la deşertăciune şi-i luminează, spre cunoştinţa adevărului.

Iisuse, Cel ce ai întrebat pe Apostolul Petru: "Mă iubeşti?" dă-ne şi nouă să avem chipul dragostei lui de la urmă;

Iisuse, Cel ce ai iertat lui Petru Apostolul lepădarea de Tine, iartă şi nouă lepădările cele din fiecare ceas, de poruncile Tale;

Iisuse, Cel ce ai dat putere Apostolilor Tăi, a lega şi a dezlega, dezleagă-ne şi pe noi de nedreptăţile noastre!

Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi înviază şi sufletele noastre!

Condacul al 9-lea:

Toată firea omenească, în Tine s-a preaslăvit, cu învierea Ta, Iisuse, şi prin aceasta s-a dăruit nestricăciune trupurilor sfinţilor, adeverindu-ne aceasta prin moaştele sfinţilor şi cântându-ţi cu umilinţă: Aliluia!

Icosul al 9-lea:

De Dumnezeu grăitorii ritori mânecă cu duhul întâmpinând ieşirea din mormânt, şi în loc de mir, cântare Îţi aduce Ţie, ca soarelui dreptăţii şi Stăpânului; cu ale căror cântări, primeşte şi aceste rugăciuni ale noastre:

Iisuse, Cel ce ai primit mirul cel vărsat pe Tine, primeşte şi ale noastre cântări de laudă, de mulţumire şi de cerere;

Iisuse, Soarele dreptăţii, luminează sufletele noastre cele întunecate;

Iisuse, Cel ce pe pescari i-ai făcut vânători de oameni, atrage şi voia noastră cea rea, spre ascultarea Ta; Iisuse, Cel ce pe Saul l-ai prefăcut în mai-marele Apostol, înţelepţeşte-ne şi pe noi cei ce rătăcim;

Iisuse, pentru rugăciunile acestui Apostol şi ale tuturor sfinţilor Tăi, fie-ţi milă de noi păcătoşii;

Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul al 10-lea:

Voind a mântui neamul omenesc, Iisuse, Te-ai pogorât pe pământ şi Însuţi Dumnezeu fiind, ai primit neputinţele noastre, ca şi în ele să se arate puterea Ta, care ne îndeamnă a cânta: Aliluia!

Icosul al 10-lea:

Cel ce ai înviat, Iisuse Hristoase, Mântuitorul şi Dumnezeul nostru, Tu, Cel ce Te-ai pogorât în cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat legăturile cele veşnice, în care se ţineau legate sufletele, slobozeşte-ne şi pe noi de legăturile păcatului, ca să-Ţi cântăm Ţie unele ca acestea:

Iisuse, Cel ce ai încredinţat pe iubitul Tău ucenic Maicii Tale, încredinţează-ne şi pe noi îngrijirii ei, cele mântuitoare;

Iisuse, Cel ce suferinţele Maicii Tale le-ai prefăcut în bucurie, dă-ne şi nouă, nevrednicilor, cu răbdare să purtăm crucea noastră;

Iisuse, Cel ce ai dat lumii ocrotitoare pe Maica Ta, dă-ne şi nouă, păcătoşilor, ca să fim sub acoperământul ei;

Iisuse, Cel ce nu ai oprit pe prunci a se atinge de Tine, dă-ne şi nouă blândeţile şi curăţia inimii pruncilor;

Iisuse, Cel ce ai liberat pe desfrânata şi i-ai poruncit de acum să nu mai păcătuiască, dă-ne şi nouă ca de acum să nu Te mai întristăm; Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul al 11-lea:

Cântare de umilinţă, despre învierea Ta, binevoieşte ca să-ţi aducem ţie, Mântuitorul nostru. Şi prin aceasta să primească sufletele noastre mirul vindecării de nălucirile cele vătămătoare, ca să-ţi cântăm Ţie pururea: Aliluia!

Icosul al 11-lea:

Primind, prin învierea Ta, razele strălucitoare ale darului, şi prin aceasta, ca prin oglindă, duhovniceşte văzând scularea Ta cea aducătoare de viaţă, ne închinăm cinstitei Tale cruci şi slăvitei învierii Tale, pe care o lăudăm şi o slăvim, cântând aşa: Iisuse, Cel ce ai plecat cerul, primeşte şi rugăciunea noastră, ca un îndurător; Iisuse, Cel ce ai adormit cu trupul ca un muritor, omoară poftele noastre cele trupeşti;

Iisuse, Cel ce Te-ai dat cu totul pentru mântuirea noastră, dă-ne şi nouă cu totul a ne preda Ţie;

Iisuse, Cel ce Te-ai suit la ceruri, ca să pregăteşti locaşuri celor ce Te iubesc pe Tine, aşează-ne şi pe noi în locaşurile Tale; Iisuse, Cel ce şezi de-a dreapta Tatălui, numără-ne şi pe noi cu oile cele de-a dreapta Ta;

Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Condacul al 12-lea:

Darul Tău dă-ni-l nouă Iisuse, Cel ce pe toţi ne-ai iubit, primeşte rugăciunea noastră, ca o pârgă, ce-Ţi aducem Ţie. Şi depărtează de la sufletele noastre tot gândul cel viclean, ca fără osândă să-Ţi cântăm Ţie: Aliluia!

Icosul al 12-lea:

Cântând preaslăvită învierea Ta, Te slăvim pe Tine, o Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, şi credem că dăruieşti tuturor viaţă veşnică. Pentru aceasta, întru această numită şi sfântă zi, ca fraţii unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Iar pe cei ce ne urăsc pe noi, să-i iertăm pentru învierea Ta. Deci cu o gură şi cu o inimă să cântăm unele ca acestea:

Iisuse, Cel ce binecuvintezi pe cei ce Te binecuvintează pe Tine, binecuvintează şi acum osteneala noastră cea după putere;

Iisuse, Cel ce sfinţeşti pe cei ce nădăjduiesc întru Tine, sfinţeşte şi doririle şi gândurile noastre;

Iisuse, Cel ce Te-ai făgăduit să fii cu cei credincioşi până la sfârşitul veacului, fii neîncetat şi cu noi păcătoşii;

Iisuse, Cuvântul cel Adevărat al Tatălui, curăţă cuvintele noastre cele nevrednice, ca să Te lăudăm pe Tine;

Iisuse, Paştile cele mântuitoare, care duc de la moarte la viaţă, sălăşluieşte-ne în locaşul Tău, luminându-ne haina sufletelor noastre;

Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

O, Iisuse Hristoase, Cel ce ai călcat cu moartea pe moarte şi celor din morminte le-ai dăruit viaţă, primeşte ca un miros de bună mireasmă duhovnicească această puţină rugăciune. Şi dăruieşte-ne nouă, celor ce suntem în mormântul nesimţirii, viaţă veşnică, ca să-Ţi cântăm Ţie: Aliluia!

(Acest Condac se zice de 3 ori, apoi Icosul 1 şi Condacul 1).

Se cântă apoi: Hristos a înviat (de 3 ori) şi se face încheierea.