Predică la Duminica Ortodoxiei


Pr. Ilie Cleopa

Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.

Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.

Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: "Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios" (Ibidem, p. 532-533).

Sfîntul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: "În orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi care este scopul lui, bun sau rău". Tot aşa, cînd este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre mîntuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt fel, decît ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).

Fiindcă nu toţi ştiu a citi şi nu pot să se îndeletnicească cu citirea, Părinţii au judecat ca toate faptele lui Hristos vrednice de mărire să le închipuiască pe icoane care ar sluji la scurte amintiri. De multe ori se întîmplă că noi nu gîndim la patimile Mîntuitorului, dar îndată ce vedem icoana răstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mîntuitoarele Lui patimi, cădem şi ne închinăm, nu materialului, ci Celui ce este închipuit, asemenea cum ne închinăm, nu materialului din care este făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuieşte prin ele, adică la puterea Duhului Sfînt ce izvorăşte din ele.

Noi nu ne închinăm materialului din care sunt făcute icoanele. Dacă înaintea noastră se află icoana Domnului, noi ne rugăm, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi ne mîntuieşte!" Iar dacă suntem înaintea icoanei Maicii Domnului: "Fii apărătoarea noastră înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mîntuirea sufletelor noastre!" Iar dacă este icoana mucenicului, de pildă Ştefan, noi zicem: "Sfinte Mare Mucenic Ştefane, care ţi-ai vărsat sîngele pentru Hristos şi ai îndrăznit către Dumnezeu, ca întîiul mucenic, fii apărătorul nostru!" Aşa ne adresăm şi către oricare alt sfînt. Iată încotro trimitem noi rugăciunile noastre prin ajutorul Sfintelor Icoane.

Cînd împăratul iconomah, aidoma sectanţilor noştri, afirma pe nedrept că la cele şase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane şi că despre dînsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie îi scria; "Împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pîine, nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a mînca sau bea. Însă tu ştii, după tradiţie, că acest lucru este necesar pentru întemeierea vieţii. Aşa şi despre icoane era cunoscut din Tradiţie. Înşişi arhiereii aduceau icoane la Sinod şi nici un om iubitor de Hristos nu porneşte la drum şi nu-şi face călătoria fără de icoane. Aşa fac oamenii lucrători de fapte bune şi plăcuţii lui Dumnezeu".

Leonte de Neapole, combătînd pe iudeii care învinuiau pe creştini pentru cinstirea icoanelor le răspunde: "Ne închinăm feţelor de pe icoane şi închipuirilor sfinţilor, nu ca lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice lemn. Şi de s-ar fi şters faţa de pe vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi creştinii, sărutînd cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului, cu sufletul şi cu gîndul nostru sărutăm pe Hristos şi pe sfinţii Lui".

Sfîntul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre închipuirea aducerii lui Isaac ca jertfă de către Avraam, icoana spre care cînd căuta, vărsa din ochii lui lacrimi de umilinţă. El mai vorbeşte şi despre icoana Sfîntului şi Marelui Mucenic Teodor Tiron şi despre icoana lui Hristos. Iar Sfîntul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea descoperirii moaştelor Sfinţilor Mucenici Ghervasie şi Protasie, mărturisea că i s-a arătat lui Apostolul Pavel, aşa cum este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35). Sfîntul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: "Noi credincioşii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci noi arătăm buna închinare şi iubire către acea faţă care este închipuită pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori cînd chipul de pe dînsa se şterge, o ardem ca pe un lucru fără de folos".

După cum Iacob, înainte de sfîrşitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif şi prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ţinea, aşa şi noi credincioşii ne închinăm şi sărutăm icoanele, nu pentru altceva, decît că le sărutăm ca pe copiii şi pe părinţii noştri, ca să le arătăm prin aceasta dragostea noastră sufletească; după cum şi iudeii se închinau Tablelor Legii şi celor doi heruvimi turnaţi din aur, cinstind prin închinare nu piatra şi aurul, ci pe Însuşi Dumnezeu care a poruncit să li se facă acestea.

Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Aşa Sfîntul Metodie de Patara, care a trăit prin veacul al III-lea, scrie: "Închipuirea îngerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale începătoriilor şi ale stăpîniilor, noi le facem întru cinstirea şi slava lui Dumnezeu". Despre icoane scriu şi Clement al Alexandriei şi Tertulian, care au trăit în secolele II-III.

Sfînta Tradiţie vorbeşte şi despre chipul cel nefăcut de mînă dăruit de Mîntuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mînă omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trăit prin secolul III-IV.

În sfîrşit, însuşi pămîntul vorbeşte împotriva sectarilor luptători contra icoanelor, căci şi acum se descoperă icoane, cruci şi simboluri creştine la săpăturile ce se fac în catacombele din Roma, adică în peşterile unde primii creştini se ascundeau din cauza persecuţiilor păgîne şi săvîrşeau acolo slujbe dumnezeieşti şi înmormîntări ale sfinţilor mucenici. Am vizitat catacombele Romei în toamna anului 1977 şi am văzut acolo cele mai vechi icoane ale Mîntuitorului şi imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de învăţaţii arheologi în catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mîntuitorului din catacomba Sfîntului Calist şi Cina cea de taină de la sfîrşitul secolului al II-lea, Închinarea Magilor, Minunea prefacerii apei în vin, Vindecarea orbului din naştere şi altele, aflate tot în catacomba Sfîntului Calist. În catacombele Domitillei şi Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a Patriarhilor şi Proorocilor din Vechiul Testament şi a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfîrşitului veacului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. Dar cea mai veche icoană pe care învăţaţii arheologi o atribuie veacului I al creştinismului este chipul Maicii Domnului care ţine în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra icoanei.

Toate aceste reprezentări, care s-au aflat în catacombele şi în săpăturile bisericilor vechi de sub pămînt, cu o evidenţă indiscutabilă, ne impun să primim şi să credem că au fost cinstite Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale creştinismului. Astfel, în apărarea Sfintelor Icoane ne vorbeşte Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie şi însuşi pămîntul care ne-a păstrat din primele veacuri ale creştinismului multe din ele. În apărarea lor ne vorbesc şi mintea şi inima noastră.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am adus atîtea mărturii din Sfînta Scriptură, din Sfînta Tradiţie, de la Sfinţii Părinţi şi din Istoria Bisericii Creştine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arăta ce este icoana şi ce este idolul. Vă rog să ţineţi minte că "icoana este închipuirea adevăratului Dumnezeu, care într-adevăr există. Iar idolul, sau chipul cioplit este închipuirea dumnezeilor mincinoşi şi născociţi de mintea oamenilor care într-adevăr nu există". De aceea se şi spune că idolul nimic nu este în lume (I Corinteni 8, 4). Deosebirea între idoli şi icoană este ca deosebirea între zi şi noapte, între lumină şi întuneric. Ce însoţire, zice marele Apostol Pavel, este între Biserica lui Dumnezeu şi idoli? (II Corinteni 6, 15-16).

Prin ce se arată cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, după cum învaţă Sfîntul şi Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arată prin aceea că noi nu considerăm icoana ca Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) şi, cinstind icoana, nu ne închinăm lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este închipuit pe icoană, adică lui Dumnezeu, sfinţilor îngeri, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim cu deosebită atenţie chipul patriarhului nostru? Şi văzînd portretul lui nu ne aflăm ca şi cum l-am vedea pe el? Dar dacă vedem în icoană chipul lui Dumnezeu, nu trebuie să-L cinstim?

Dar prin ce se manifestă închinarea la idoli? Închinarea la idoli se manifestă prin aceea că oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură: S-au abătut curînd din calea care am poruncit lor şi au făcut viţel şi s-au închinat lui şi au jertfit lui şi au zis: Iată, Israele, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului (Ieşire 32, 8; III Regi 12, 28-30). Astfel, trebuie să înţelegem că deosebirea între cinstirea Sfintelor Icoane şi închinarea la idoli este ca între lumină şi întuneric şi după cum omul orb nu deosebeşte lumina de întuneric şi pentru dînsul totul este întuneric, aşa şi omul neînţelept şi rătăcit, nu deosebeşte icoanele de idoli, pentru dînsul orice închipuire este idol, măcar de ar fi acel portret chipul tatălui său.

Însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne porunceşte să deosebim cele sfinte şi cele curate de cele nesfinte şi necurate (Levitic 10, 9-10).

Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane şi pentru ce ne trebuie Sfintele Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai întîi în întărirea credinţei, a evlaviei şi trezirea conştiinţei noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor măreţe ale lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 7-9) şi ale sfinţilor Lui, ca noi, căutînd la chipurile lor, să ne îndemnăm a urma viaţa lor (Evrei 13, 7). Icoanele ne ajută pentru exprimarea dragostei noastre către Dumnezeu. Dacă noi din dragoste purtăm la noi portretele rudelor şi ale oamenilor care ne sunt aproape, cu cît mai mult suntem datori să purtăm cu evlavie la noi icoanele Mîntuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor lui Dumnezeu.

Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fără ştiinţă de carte şi pentru copii, sunt ca şi Biblia. Ceea ce în Biblie este tipărit cu litere, aceea pe icoane este zugrăvit cu vopsele. De pildă, despre patimile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi în Biblie cel ce nu ştie carte, însă, privind la icoanele suferinţelor lui Hristos, el va înţelege cu mintea ce este pictat pe icoane şi va simţi mai multă evlavie în inima sa. Biserica lui Hristos cîntă aşa: "Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta oştile îngereşti..." Şi în alt loc zice despre Maica Domnului: "Iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvîntul întrupat, pe Care mărindu-L cu oştirile cereşti, pe tine te fericim".

Iubiţi credincioşi,

Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după fiinţă, ca pe un duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin simboluri. Aşa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri călători (Facere 18, 1-6). L-a văzut pe Dumnezeu şi patriarhul Iacob şi a chemat numele locului aceluia "Vederea lui Dumnezeu" (Facere 32, 30). L-a văzut pe Dumnezeu şi Moise "şi a grăit Dumnezeu către Moise faţă către faţă, ca şi cum ar fi grăit cineva cu prietenul său" (Ieşire 30, 11). Şi a zis Domnul: Auziţi cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al Domnului, în vedenii Mă voi arăta lui şi în somn voi grăi lui. Nu este aşa credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gură către gură grăiesc cu el aievea şi nu prin pilde şi el faţa Domnului vede (Numerii 12, 6-8). L-a văzut pe Dumnezeu şi (Isaia 6, 1-5). Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul. A văzut pe Dumnezeu şi Miheia (III Regi 22, 19). Apoi pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos L-au văzut ucenicii, atît în umilinţă, cît şi în slavă, cît a trăit cu dînşii pe pămînt (Ioan 1, 14; 6, 36).

Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, aşa începe epistola I-a: Ce era din început, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul Vieţii, aceea vă vestim şi Viaţa s-a arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vă vestim viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfînta Evanghelie zice: Şi Cuvîntul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia Născut din Tatăl (Ioan 1, 14).

Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel şi după înălţarea la ceruri. L-a văzut pe Hristos cînd Il prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a văzut şi primul mucenic Ştefan, cînd era ucis cu pietre şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfînt L-au văzut poporul şi Apostolii, la botezul Domnului în chip de porumbel şezînd peste Dînsul Şi glas din cer s-a auzit: Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit (Luca 3, 22). Duhul Sfînt a fost văzut şi în chipul limbilor de foc, la pogorîrea Lui din cer (Fapte 2, 1-4). Încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu şi Sfinţii Lui, precum în descoperirea Sfîntului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).

Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi pot să-L închipuiască pentru întărirea şi învăţătura lor în credinţă. Deci nici un motiv nu pot avea sectanţii, care zic că nimenea nu are voie să închipuiască pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este prima Duminică din Postul Mare, numită "Duminica Ortodoxiei" sau "a Sfintelor Icoane". Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane, întrucît în vremea nostră s-au ridicat în lume multe secte creştine care hulesc icoanele, crucea, biserica, preoţii şi învăţătura apostolică ortodoxă, înşelînd pe mulţi fii ai Bisericii noastre, spre veşnica lor osîndă. Noi vă sfătuim şi vă reamintim învăţătura dogmatică a Bisericii. Închinaţi-vă cu credinţă şi evlavie Sfintelor Icoane şi purtaţi-le în casă, şi oriunde călătoriţi, ca să vă fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, ştiind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele. Faceţi rugăciuni şi acatiste în faţa icoanelor, mergeţi în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi la moaştele sfinţilor noştri, că veţi primi uşurare şi mare ajutor în necazurile vieţii. De asemenea, cinstiţi Sfînta Cruce, pavăza credinţei, şi o purtaţi cu credinţă, că prin ea izgonim pe diavoli şi liniştim pe sectanţii hulitori de Dumnezeu.

A trecut prima săptămînă din Sfîntul Post, numită şi "Săptămîna Mare". Ne bucurăm că bisericile iarăşi s-au umplut de credincioşi, că aţi postit cu toţii şi că alergaţi cu credinţă şi evlavie la Dumnezeu Mîntuitorul şi nădejdea noastră.

Vă îndemn, fraţii mei, să continuaţi a posti Sfîntul Post şi să vă rugaţi, să citiţi cît mai mult şi să faceţi după putere milostenie şi veţi vedea cîtă bucurie şi pace veţi primi în suflet. Dar, mai ales, vă îndemn să vă spovediţi de două ori la duhovnici şi în aceste zile, şi la sfîrşitul Postului Mare, iar care aveţi dezlegare, să primiţi şi Sfînta Împărtăşanie.

Creştinii evlavioşi, mamele, copiii, bătrînii şi bolnavii sunt datori să se spovedească şi să se împărtăşească de două ori în acest mare post. Siliţi-vă la Hristos. El vă cheamă, vă aşteaptă şi vi se dăruieşte în dar tuturor celor ce păzesc poruncile Lui. Nu treceţi cu vederea dragostea şi harul lui Hristos.

Să-L rugăm pe Fiul lui Dumnezeu să întărească dreapta credinţă şi evlavia ortodoxă, ca să biruim cu puterea Lui şi pe diavoli şi pe sectanţii hulitori, şi pe necredincioşi, şi să trăim veşnic în bucuria şi iubirea lui Dumnezeu. Amin.

joi, 3 martie 2011

Viata Preacuviosului Parintelui nostru Gherasim, cel de la Iordan (+ 475).


    Cuviosul Gherasim, slava pustnicilor, era de neam din partile Lichiei, si, din tinerete, avand cuget dumnezeiesc, s-a ingradit pe sine cu frica lui Dumnezeu, si, primind sfintitul chip cel monahicesc, s-a dus, mai intai, in cea mai adanca pustie a Tebaidei, din Egipt. Si, dupa ce a vietuit acolo, o vreme oarecare, cu placere dumnezeiasca, intru nevointe duhovnicesti s-a intors la Lichia, patria sa. A venit, apoi, in Palestina, pe la sfarsitul imparatiei lui Teodosie cel Tanar, si s-a salasluit in pustia Iordanului, intru care stralucea ca o stea luminoasa, cu razele faptelor bune, si a facut o manastire langa raul Iordanului. Iar in zilele petrecerii lui in Palestina, imparatind Marcian si Pulheria, s-a facut in Calcedon al patrulea Sinod a toata lumea, al Sfintilor Parinti (451), impotriva rau credinciosului patriarh al Alexandriei, Dioscor si Eutihie, arhimandritul, care ziceau ca, in Hristos, macar ca El era Dumnezeu si om, este totusi numai o fire, impotriva dreptei credinte. Drept aceea, i-au si afurisit Sfintii Parinti.
    Deci, dupa Sinodul acela, s-au ridicat unii eretici, care defaimau Sinodul ce se facuse, ca si cand printr-insul ar fi fost lepadate dogmele dreptei credinte. Unul dintre acestia, a fost un oarecare Teodosie, cu chip de monah, dar cu obicei viclean, tinand de reaua credinta a lui Eutihie, care, venind la Ierusalim, a tulburat toata Palestina, amagind, nu numai pe cei simpli, ci si pe multi sfinti, si pe imparateasa Eudochia, care fusese sotia imparatului Teodosie cel Tanar si care, in acea vreme, locuia la Ierusalim. Cu ajutorul ei si cu a multimii de monahi palestinieni inselati de el, au izgonit pe fericitul Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului, de pe scaun, iar Teodosie monahul a rapit, pentru sine insusi scaunul patriarhal. Iar, cei ce erau neclintiti intru dreapta credinta, aceia, prin nelinistea ce se facea de mincinosul patriarh Teodosie, s-au dus in pustietatile cele mai adanci, care lucru l-a facut, la inceput si Cuviosul Eftimie cel Mare, iar, dupa dansul, si ceilaiti sfinti.
    Intru acea vreme, s-a amagit cu inselaciunea eretica si Cuviosul Gherasim, dar, voind Dumnezeu, degraba s-a indreptat, precum scrie, despre aceasta, Chiril al Ierusalimului, in viata Cuviosului Eftimie: "A fost atunci, in pustia Iordanului, un sihastru, care nu demult venise din Lichia, anume Gherasim, care toate randuielile vietii monahale le petrecuse si bine se nevoise asupra necuratelor duhuri. Acesta, biruind si gonind pe diavolii cei nevazuti, a fost impiedicat si amagit de diavolii cei vazuti, adica, de eretici, ca a cazut in eresul lui Eutihie. Si, auzind el de Cuviosul Eftimie, de a carui slava a faptelor bune se dusese vestea la urechile tuturor, a mers la el, fiind el atunci in pustia ce se numeste Ruva si, vazandu-l, mult s-a folosit, salasuindu-se impreuna cu dansul multa vreme, ascultand cuvintele cele folositoare ale limbii lui, cele izvoratoare de miere. Si, indestulandu-se de invatatura lui, pentru dreapta credinta, a lepadat vatamarea cea eretica si s-a intors la dreapta credinta, caindu-se foarte de inselaciunea sa de mai inainte." Aceasta povesteste Chiril despre Cuviosul Gherasim.
    Dupa aceasta, preasfintitul Iuvenalie, iarasi, si-a luat scaunul sau, ca dreptcredinciosul imparat Marcian a trimis sa prinda pe acel mincinos patriarh Teodosie, ca sa-si ia pedeapsa dupa faptele sale. Iar el, instiintandu-se, a fugit la muntele Sinai si, ascunzandu-se, s-a facut nestiut. Si iarasi a rasarit la Ierusalim si in toata Palestina dreapta credinta, incat multi, care fusesera amagiti cu eresul, s-au intors la dreapta credinta, iar imparateasa Eudochia, cunoscand greseala ei in credinta, s-a pocait mult, lipindu-se iarasi de Biserica ortodocsilor.
    Manastirea Cuviosului Gherasim era departe de Sfanta cetate a Ierusalimului, ca la 35 de stadii, iar de raul Iordanului, ca de o stadie. Acolo primea pe cei incepatori, iar parintilor, celor mai inaintati, le da in pustie chilii sihastresti. Si erau sub mana lui, in pustie, nu mai putin de saptezeci din acesti vietuitori, carora le era data de Cuviosul Gherasim acest fel de randuiala a vietii: Cinci zile pe saptamana fiecare sedea in pustniceasca chilie, singur, in tacere, avand lucru de mana, manca putina paine uscata, pe care o aducea cu sine din manastire, apa si curmale; iar a gusta o fiertura nu le era slobod, nici foc nu-i lasa sa aprinda in chiliile lor, ca, nici cu cugetul, sa nu doreasca ceva, in acele cinci zile. Iar sambata si Duminica, toti veneau in manastire si se adunau in biserica, la dumnezeiasca Liturghie, si se impartaseau cu preacuratele si de viata-facatoarele Taine ale lui Hristos. Dupa aceea, intrand in trapeze, mancau fiertura si beau putin vin, intru slava lui Dumnezeu. Apoi, fiecare isi aducea lucru mainilor sale, pe care il lucrase in cele cinci zile, si-l punea inaintea staretului, iar Duminica dupa amiaza, iarasi, fiecare se ducea la pustniceasca chilie, luand putina paine si curmale si un vas cu apa, cum si mladite de finic, pentru impletit cosnite. Si atat de mare le era saracia, incat fiecare nu avea nimic altceva, decat numai o haina veche, ce-i acoperea trupul, o rogojina, pe care se odihnea, si un vas de lut, cu apa. Si aveau porunca de la parintele lor ca, iesind din chilie, sa nu-si inchida usa, ci sa lase chilia deschisa, ca oricine ar fi voit sa intre si sa ia ce i-ar placea din acele lucruri, sa nu fie oprit. Ei aveau, totusi, o inima si un suflet, desi, fiecare dintr-insii, zicea ca nimic nu esle al sau, ci toate sunt de obste.
    Inca se mai povesteste si aceasta, ca unii din parintii pustnici, venind la Cuviosul Gherasim, il rugau ca sa le porunceasca sa aprinda uneori lumanare in sihastrestile lor chilii, pentru citirea de noapte, iar uneori sa aprinda si foc, ca sa-si incalzeasca apa, pentru trebuinta lor. Sfantul le raspundea: "De voiti sa aveti foc in pustie, atunci veniti de petreceti in manastire, impreuna cu incepatorii, ca eu nu voi lasa sa se faca foc in lacasurile pustnicesti, in toate zilele vietii mele". Auzind de o viata asa de aspra a pustnicilor, care erau sub obladuirea Sfantului Gherasim, cei din Ierihon si-au facut obicei, ca in toate sambetele si duminicile, sa vina la locasul Sfantului Gherasim si sa aduca indestulare de toata hrana si vin, si toate cate erau de trebuinta manastirii. Si atat era de postitor Cuviosul Gherasim, incat, in sfantul si marele Post, nimic nu gusta, pana la luminata zi a Invierii lui Hristos, decat numai isi intarea trupul si sufletul numai cu Sfanta Impartasanie.
    Langa acest Cuvios povatuitor, a petrecut in singuratate si fericitul Chiriac, precum se afla scris in viata lui, unde se zice: "Eftimie Cuviosul a primit cu dragoste pe Chiriac, cand acesta a venit la dansul, vazand intr-insul, prin proorocie, darurile lui Dumnezeu, care aveau sa fie la el; si degraba l-a imbracat in schima cu mainile sale si l-a trimis la Iordan, la Sfantul Gherasim, fiindca, marele Teoctist se dusese catre Domnul". Sfantul Gherasim, vazand pe Chiriac tanar, i-a poruncit sa vietuiasca in manastirea de obste si sa slujeasca la ascultari, iar el se arata gata la toate ostenelile; toata ziua se indeletnicea in slujbele manastirii si toata noaptea sta la rugaciune, rar avand putin somn. Iar postul lui era ca gusta la doua zile. paine si apa. Vazand o infranare ca aceea, la varsta lui cea tanara, Sfantul Gherasim se minuna si il iubea. Si avea obicei Cuviosul, in Postul cel mare, sa mearga in pustia cea mai adanca, ce se numea Ruva, in care se salasluia cateodata si Cuviosul Eftimie. Deci, iubind pe Chiriac pentru infranarea lui cea mare, il lua cu dansul si, acolo, Chiriac se impartasea in toate Duminicile cu Sfintele Taine, din mainile lui Gherasim si petrecea in liniste pustniceasca, pana la Duminica Stalparilor, apoi se intorcea in manastire, cu mult folos in suflet. Iar dupa catava vreme, a murit Cuviosul Parintele nostru Eftimie, a carui mutare Cuviosul Gherasim a cunoscut-o, pe cand sedea in chilia sa, ca a vazut pe ingerii lui Dumnezeu inaltand la cer, cu bucurie, sufletul Cuviosului Eftimie. Si, sculandu-se, a luat pe Chiriac si s-a dus in lavra lui Eftimie si l-a gasit adormit intru Domnul. Si, ingropand cinstitul lui trup, s-a intors la chilia sa, impreuna cu Chiriac, ucenicul sau iubit.
    Acestui mare placut al lui Dumnezeu, Gherasim, i-a slujit si o fiara necuvantatoare, ca un om cu pricepere, de care lucru fericitii parinti Ioan Evirat si Sofronie carturarul scriu asa, in Limonar: "Am venit in lavra lui ava Gherasim, care era departata de Iordan ca de o stadie si ne-au spus noua monahii care vietuiau acolo, despre ava Gherasim, ca, umbland el prin pustia sfantului Iordan, l-a intampinat un leu bolnav, care ii aratase piciorul, in care intrase un ghimpe mare, de se umflase piciorul; si leul se uita spre staret cu ochii blanzi, desi nu spunea Cuvinte, ca un necuvantator ce era, insa, cu chip smerit, ruga pe staret sa-l vindece. Iar staretul, vazandu-l ca este intr-o nevoie ca aceea, a sezut si, luand piciorul fiarei, a scos spinul si, curatindu-i rana bine, a invelit-o cu un petec si l-a slobozit. Iar leul, dupa ce s-a vindecat, nu mai parasea pe staret, ci, ca un ucenic, umbla dupa dansul, oriunde se ducea, incat se mira staretul de cunostinta cea buna a fiarei si, de atunci, il hranea, dandu-i uneori paine, iar alteori linte.
    Parintii aveau, insa, in lavra, un catar, cu care-si aduceau apa de la Iordan, pentru trebuintele fratilor, si staretul a poruncit sa dea catarul in seama leului, sa umble cu el si sa-l pasca pe langa apa Iordanului. Intr-una din zile, pazind leul pe catar, s-a dus leul de langa el la o departare cam mare si a adormit la soare. Si, trecand din Arabia, un om cu camile, a vazut catarul singur, fara pazitor, si l-a prins, luandu-l cu dansul. Leul, desteptandu-se si cautand catarul, nu l-a gasit; apoi a venit in lavra la ava Gherasim, trist si mahnit, ca pierduse catarul. Staretul, gandind ca leul a mancat catarul, i-a zis: "Unde este catarul ?" Iar el, stand ca omul, tacea, cautand in jos. Staretul i-a zis, iarasi: "Oare, l-ai mancat ? Bine este cuvantat Domnul, ca nu te vei duce de aici si tot lucrul care il facea catarul, il vei face tu, slujind la trebuintele manastirii". De atunci, din porunca staretului, au pus asupra leului sarcina ce se punea pe catar, care era, sa care de la Iordan, cu un vas mare, apa in manastire.
    Intr-una din zile, a venit la staret un oarecare ostas, pentru rugaciuni, si, vazand pe leu aducand apa si afland pricina, i-a fost mila de leu si a dat parintilor trei galbeni, ca sa cumpere un catar, pentru trebuintele lor, iar pe leu sa-l elibereze de o robie ca aceasta. Si, s-a facut asa, adica s-a cumparat alt catar, pentru slujbele manastirii, iar pe leu l-au eliberat. Dupa putina vreme, negutatorul acela din Arabia, care luase catarul, trecea iarasi cu camilele la Sfanta cetate a Ierusalimului, sa vanda gra, avand cu el si catarul acela. Si, dupa ce a trecut Iordanul, din intamplare, l-a intampinat leul, care, vazand pe catar mergand impreuna cu camilele, l-a recunoscut si, racnind, s-a repezit deodata la el, iar negutatorul si cei ce erau cu dansul, vazand leul, s-au inspaimantat si au fugit. Deci, leul, prinzand pe catar de frau cu gura, cum era obiceiul lui mai inainte, l-a dus, impreuna cu trei camile, legate una dupa alta, incarcate cu grau, bucurandu-se foarte si mugind ca a aflat catarul pe care il pierduse; si l-a dus la staret. Cuviosul, zambind, a zis catre frati: "In zadar am ocarat pe leu, crezand ca el a mancat catarul". Si l-a numit pe leu cu numele de Iordan. De atunci, leul, adeseori venind la staret si luand hrana de la dansul, nu s-a despartit de lavra, vreme de cinci ani.
    Iar, dupa ce Cuviosul Gherasim s-a dus catre Domnul si a fost ingropat de parinti, prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, leul nu s-a aflat atunci in lavra, si, venind el dupa putina vreme, il cauta pe staret. Iar Savatie, ucenicul lui Gherasim, vazand leul, a zis catre el: "Iordan, staretul nostru ne-a lasat sarmani si s-a dus catre Domnul". Apoi i-a dat hrana, zicandu-i: "ia si mananca". Dar leul nu vroia sa primeasca hrana, ci tot privea mereu incoace si incolo, cautand pe staretul sau, adica pe Cuviosul Gherasim, si mahnindu-se, racnea foarte tare. Iar Savatie si ceilaiti batrani incercau sa-l mangaie, zicandu-i: "S-a dus staretul catre Domnul, lasandu-ne pe noi." Si, cu cat parintii socoteau a-l mangaia prin cuvinte, el cu atat mai mult se tanguia si facea mai mare strigare, racnind si schimband glasuri, si, cu fata si cu ochii, aratandu-si mahnirea pe care o avea. Atunci i-a zis parintele Savatie: "Daca nu ne crezi, mergi cu noi si-ti vom arata locul in care zace staretul". Si, luandu-l pe el, l-au dus la mormant, unde era Cuviosul Gherasim ingropat. Mormantul era departe ca la cinci pasi de biserica si, stand la mormantul Cuviosului, parintele Savatie a zis catre leu: "Iata, aici este ingropat staretul nostru". Si, plecandu-si genunchii deasupra mormantului, parintele Savatie se ruga, lacrimind. Iar leul, auzind acestea si vazand pe Savatie plangand, se batea si el cu capul de pamant, racnind tare; dupa aceea, indata a murit pe mormantul staretului.
    Insa, aceasta s-a facut nu fiindca leul a avut suflet cuvantator, ci Dumnezeu a voit sa preamareasca pe cela ce L-a marit pe El, adica pe Sfantul si Cuviosul Gherasim, nu numai in viata aceasta, ci si dupa moarte si sa ne arate noua cata ascultate aveau fiarele catre Adam in Rai, mai inainte de a lui neascultare si cadere. Iar, de aci, se vede cat a fost de placut lui Dumnezeu Cuviosul Gherasim cel Mare, care, din tinerete si pana la batranete, a slujit Domnului si, a trecut catre El, spre viata cea neimbatranitoare, unde impreuna cu Sfintii salasluindu-se, slaveste pe Tatal, pe Fiul si pe Duhul Sfant, in veci. Amin.

Publicat de la
Etichete: ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)