Predică la Duminica Ortodoxiei


Pr. Ilie Cleopa

Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.

Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.

Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: "Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios" (Ibidem, p. 532-533).

Sfîntul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: "În orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi care este scopul lui, bun sau rău". Tot aşa, cînd este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre mîntuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt fel, decît ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).

Fiindcă nu toţi ştiu a citi şi nu pot să se îndeletnicească cu citirea, Părinţii au judecat ca toate faptele lui Hristos vrednice de mărire să le închipuiască pe icoane care ar sluji la scurte amintiri. De multe ori se întîmplă că noi nu gîndim la patimile Mîntuitorului, dar îndată ce vedem icoana răstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mîntuitoarele Lui patimi, cădem şi ne închinăm, nu materialului, ci Celui ce este închipuit, asemenea cum ne închinăm, nu materialului din care este făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuieşte prin ele, adică la puterea Duhului Sfînt ce izvorăşte din ele.

Noi nu ne închinăm materialului din care sunt făcute icoanele. Dacă înaintea noastră se află icoana Domnului, noi ne rugăm, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi ne mîntuieşte!" Iar dacă suntem înaintea icoanei Maicii Domnului: "Fii apărătoarea noastră înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mîntuirea sufletelor noastre!" Iar dacă este icoana mucenicului, de pildă Ştefan, noi zicem: "Sfinte Mare Mucenic Ştefane, care ţi-ai vărsat sîngele pentru Hristos şi ai îndrăznit către Dumnezeu, ca întîiul mucenic, fii apărătorul nostru!" Aşa ne adresăm şi către oricare alt sfînt. Iată încotro trimitem noi rugăciunile noastre prin ajutorul Sfintelor Icoane.

Cînd împăratul iconomah, aidoma sectanţilor noştri, afirma pe nedrept că la cele şase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane şi că despre dînsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie îi scria; "Împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pîine, nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a mînca sau bea. Însă tu ştii, după tradiţie, că acest lucru este necesar pentru întemeierea vieţii. Aşa şi despre icoane era cunoscut din Tradiţie. Înşişi arhiereii aduceau icoane la Sinod şi nici un om iubitor de Hristos nu porneşte la drum şi nu-şi face călătoria fără de icoane. Aşa fac oamenii lucrători de fapte bune şi plăcuţii lui Dumnezeu".

Leonte de Neapole, combătînd pe iudeii care învinuiau pe creştini pentru cinstirea icoanelor le răspunde: "Ne închinăm feţelor de pe icoane şi închipuirilor sfinţilor, nu ca lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice lemn. Şi de s-ar fi şters faţa de pe vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi creştinii, sărutînd cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului, cu sufletul şi cu gîndul nostru sărutăm pe Hristos şi pe sfinţii Lui".

Sfîntul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre închipuirea aducerii lui Isaac ca jertfă de către Avraam, icoana spre care cînd căuta, vărsa din ochii lui lacrimi de umilinţă. El mai vorbeşte şi despre icoana Sfîntului şi Marelui Mucenic Teodor Tiron şi despre icoana lui Hristos. Iar Sfîntul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea descoperirii moaştelor Sfinţilor Mucenici Ghervasie şi Protasie, mărturisea că i s-a arătat lui Apostolul Pavel, aşa cum este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35). Sfîntul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: "Noi credincioşii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci noi arătăm buna închinare şi iubire către acea faţă care este închipuită pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori cînd chipul de pe dînsa se şterge, o ardem ca pe un lucru fără de folos".

După cum Iacob, înainte de sfîrşitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif şi prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ţinea, aşa şi noi credincioşii ne închinăm şi sărutăm icoanele, nu pentru altceva, decît că le sărutăm ca pe copiii şi pe părinţii noştri, ca să le arătăm prin aceasta dragostea noastră sufletească; după cum şi iudeii se închinau Tablelor Legii şi celor doi heruvimi turnaţi din aur, cinstind prin închinare nu piatra şi aurul, ci pe Însuşi Dumnezeu care a poruncit să li se facă acestea.

Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Aşa Sfîntul Metodie de Patara, care a trăit prin veacul al III-lea, scrie: "Închipuirea îngerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale începătoriilor şi ale stăpîniilor, noi le facem întru cinstirea şi slava lui Dumnezeu". Despre icoane scriu şi Clement al Alexandriei şi Tertulian, care au trăit în secolele II-III.

Sfînta Tradiţie vorbeşte şi despre chipul cel nefăcut de mînă dăruit de Mîntuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mînă omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trăit prin secolul III-IV.

În sfîrşit, însuşi pămîntul vorbeşte împotriva sectarilor luptători contra icoanelor, căci şi acum se descoperă icoane, cruci şi simboluri creştine la săpăturile ce se fac în catacombele din Roma, adică în peşterile unde primii creştini se ascundeau din cauza persecuţiilor păgîne şi săvîrşeau acolo slujbe dumnezeieşti şi înmormîntări ale sfinţilor mucenici. Am vizitat catacombele Romei în toamna anului 1977 şi am văzut acolo cele mai vechi icoane ale Mîntuitorului şi imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de învăţaţii arheologi în catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mîntuitorului din catacomba Sfîntului Calist şi Cina cea de taină de la sfîrşitul secolului al II-lea, Închinarea Magilor, Minunea prefacerii apei în vin, Vindecarea orbului din naştere şi altele, aflate tot în catacomba Sfîntului Calist. În catacombele Domitillei şi Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a Patriarhilor şi Proorocilor din Vechiul Testament şi a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfîrşitului veacului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. Dar cea mai veche icoană pe care învăţaţii arheologi o atribuie veacului I al creştinismului este chipul Maicii Domnului care ţine în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra icoanei.

Toate aceste reprezentări, care s-au aflat în catacombele şi în săpăturile bisericilor vechi de sub pămînt, cu o evidenţă indiscutabilă, ne impun să primim şi să credem că au fost cinstite Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale creştinismului. Astfel, în apărarea Sfintelor Icoane ne vorbeşte Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie şi însuşi pămîntul care ne-a păstrat din primele veacuri ale creştinismului multe din ele. În apărarea lor ne vorbesc şi mintea şi inima noastră.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am adus atîtea mărturii din Sfînta Scriptură, din Sfînta Tradiţie, de la Sfinţii Părinţi şi din Istoria Bisericii Creştine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arăta ce este icoana şi ce este idolul. Vă rog să ţineţi minte că "icoana este închipuirea adevăratului Dumnezeu, care într-adevăr există. Iar idolul, sau chipul cioplit este închipuirea dumnezeilor mincinoşi şi născociţi de mintea oamenilor care într-adevăr nu există". De aceea se şi spune că idolul nimic nu este în lume (I Corinteni 8, 4). Deosebirea între idoli şi icoană este ca deosebirea între zi şi noapte, între lumină şi întuneric. Ce însoţire, zice marele Apostol Pavel, este între Biserica lui Dumnezeu şi idoli? (II Corinteni 6, 15-16).

Prin ce se arată cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, după cum învaţă Sfîntul şi Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arată prin aceea că noi nu considerăm icoana ca Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) şi, cinstind icoana, nu ne închinăm lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este închipuit pe icoană, adică lui Dumnezeu, sfinţilor îngeri, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim cu deosebită atenţie chipul patriarhului nostru? Şi văzînd portretul lui nu ne aflăm ca şi cum l-am vedea pe el? Dar dacă vedem în icoană chipul lui Dumnezeu, nu trebuie să-L cinstim?

Dar prin ce se manifestă închinarea la idoli? Închinarea la idoli se manifestă prin aceea că oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură: S-au abătut curînd din calea care am poruncit lor şi au făcut viţel şi s-au închinat lui şi au jertfit lui şi au zis: Iată, Israele, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului (Ieşire 32, 8; III Regi 12, 28-30). Astfel, trebuie să înţelegem că deosebirea între cinstirea Sfintelor Icoane şi închinarea la idoli este ca între lumină şi întuneric şi după cum omul orb nu deosebeşte lumina de întuneric şi pentru dînsul totul este întuneric, aşa şi omul neînţelept şi rătăcit, nu deosebeşte icoanele de idoli, pentru dînsul orice închipuire este idol, măcar de ar fi acel portret chipul tatălui său.

Însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne porunceşte să deosebim cele sfinte şi cele curate de cele nesfinte şi necurate (Levitic 10, 9-10).

Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane şi pentru ce ne trebuie Sfintele Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai întîi în întărirea credinţei, a evlaviei şi trezirea conştiinţei noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor măreţe ale lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 7-9) şi ale sfinţilor Lui, ca noi, căutînd la chipurile lor, să ne îndemnăm a urma viaţa lor (Evrei 13, 7). Icoanele ne ajută pentru exprimarea dragostei noastre către Dumnezeu. Dacă noi din dragoste purtăm la noi portretele rudelor şi ale oamenilor care ne sunt aproape, cu cît mai mult suntem datori să purtăm cu evlavie la noi icoanele Mîntuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor lui Dumnezeu.

Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fără ştiinţă de carte şi pentru copii, sunt ca şi Biblia. Ceea ce în Biblie este tipărit cu litere, aceea pe icoane este zugrăvit cu vopsele. De pildă, despre patimile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi în Biblie cel ce nu ştie carte, însă, privind la icoanele suferinţelor lui Hristos, el va înţelege cu mintea ce este pictat pe icoane şi va simţi mai multă evlavie în inima sa. Biserica lui Hristos cîntă aşa: "Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta oştile îngereşti..." Şi în alt loc zice despre Maica Domnului: "Iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvîntul întrupat, pe Care mărindu-L cu oştirile cereşti, pe tine te fericim".

Iubiţi credincioşi,

Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după fiinţă, ca pe un duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin simboluri. Aşa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri călători (Facere 18, 1-6). L-a văzut pe Dumnezeu şi patriarhul Iacob şi a chemat numele locului aceluia "Vederea lui Dumnezeu" (Facere 32, 30). L-a văzut pe Dumnezeu şi Moise "şi a grăit Dumnezeu către Moise faţă către faţă, ca şi cum ar fi grăit cineva cu prietenul său" (Ieşire 30, 11). Şi a zis Domnul: Auziţi cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al Domnului, în vedenii Mă voi arăta lui şi în somn voi grăi lui. Nu este aşa credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gură către gură grăiesc cu el aievea şi nu prin pilde şi el faţa Domnului vede (Numerii 12, 6-8). L-a văzut pe Dumnezeu şi (Isaia 6, 1-5). Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul. A văzut pe Dumnezeu şi Miheia (III Regi 22, 19). Apoi pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos L-au văzut ucenicii, atît în umilinţă, cît şi în slavă, cît a trăit cu dînşii pe pămînt (Ioan 1, 14; 6, 36).

Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, aşa începe epistola I-a: Ce era din început, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul Vieţii, aceea vă vestim şi Viaţa s-a arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vă vestim viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfînta Evanghelie zice: Şi Cuvîntul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia Născut din Tatăl (Ioan 1, 14).

Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel şi după înălţarea la ceruri. L-a văzut pe Hristos cînd Il prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a văzut şi primul mucenic Ştefan, cînd era ucis cu pietre şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfînt L-au văzut poporul şi Apostolii, la botezul Domnului în chip de porumbel şezînd peste Dînsul Şi glas din cer s-a auzit: Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit (Luca 3, 22). Duhul Sfînt a fost văzut şi în chipul limbilor de foc, la pogorîrea Lui din cer (Fapte 2, 1-4). Încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu şi Sfinţii Lui, precum în descoperirea Sfîntului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).

Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi pot să-L închipuiască pentru întărirea şi învăţătura lor în credinţă. Deci nici un motiv nu pot avea sectanţii, care zic că nimenea nu are voie să închipuiască pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este prima Duminică din Postul Mare, numită "Duminica Ortodoxiei" sau "a Sfintelor Icoane". Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane, întrucît în vremea nostră s-au ridicat în lume multe secte creştine care hulesc icoanele, crucea, biserica, preoţii şi învăţătura apostolică ortodoxă, înşelînd pe mulţi fii ai Bisericii noastre, spre veşnica lor osîndă. Noi vă sfătuim şi vă reamintim învăţătura dogmatică a Bisericii. Închinaţi-vă cu credinţă şi evlavie Sfintelor Icoane şi purtaţi-le în casă, şi oriunde călătoriţi, ca să vă fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, ştiind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele. Faceţi rugăciuni şi acatiste în faţa icoanelor, mergeţi în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi la moaştele sfinţilor noştri, că veţi primi uşurare şi mare ajutor în necazurile vieţii. De asemenea, cinstiţi Sfînta Cruce, pavăza credinţei, şi o purtaţi cu credinţă, că prin ea izgonim pe diavoli şi liniştim pe sectanţii hulitori de Dumnezeu.

A trecut prima săptămînă din Sfîntul Post, numită şi "Săptămîna Mare". Ne bucurăm că bisericile iarăşi s-au umplut de credincioşi, că aţi postit cu toţii şi că alergaţi cu credinţă şi evlavie la Dumnezeu Mîntuitorul şi nădejdea noastră.

Vă îndemn, fraţii mei, să continuaţi a posti Sfîntul Post şi să vă rugaţi, să citiţi cît mai mult şi să faceţi după putere milostenie şi veţi vedea cîtă bucurie şi pace veţi primi în suflet. Dar, mai ales, vă îndemn să vă spovediţi de două ori la duhovnici şi în aceste zile, şi la sfîrşitul Postului Mare, iar care aveţi dezlegare, să primiţi şi Sfînta Împărtăşanie.

Creştinii evlavioşi, mamele, copiii, bătrînii şi bolnavii sunt datori să se spovedească şi să se împărtăşească de două ori în acest mare post. Siliţi-vă la Hristos. El vă cheamă, vă aşteaptă şi vi se dăruieşte în dar tuturor celor ce păzesc poruncile Lui. Nu treceţi cu vederea dragostea şi harul lui Hristos.

Să-L rugăm pe Fiul lui Dumnezeu să întărească dreapta credinţă şi evlavia ortodoxă, ca să biruim cu puterea Lui şi pe diavoli şi pe sectanţii hulitori, şi pe necredincioşi, şi să trăim veşnic în bucuria şi iubirea lui Dumnezeu. Amin.

vineri, 25 martie 2011




Întru această zi, povestirea folositoare, despre Malh monahul, cel robit de saracini.
Malh monahul, în tinereţea sa, a fost lucrător de pământ în satul Maroniei, care se află la treizeci de stadii de Antiohia Siriei. Era singurul fiu al părinţilor săi, care voiau să-l lase moştenitor al casei, şi-l sileau spre nuntă. Iar el le răspundea lor: "Vreau, mai bine, să fiu monah, decât mirean." Deci, tatăl, cu multe îngroziri, iar mama, cu îmbunări, îl sileau pe el spre însurătoare. Însă el a fugit pe ascuns, părăsind casa şi părinţii şi însurătoarea, pentru Dumnezeu. Şi, ducându-se în nişte locuri pustii, care sunt între Imma şi Veria, a aflat acolo o mânăstire cu monahi plăcuţi lui Dumnezeu şi s-a supus la învăţătura acelora, deprinzându-se întru monahiceştile nevoinţe, şi, cu osteneli şi cu postiri, omorându-şi, întru sine, patimile trupeşti. Iar, după mulţi ani, i-a venit lui un gând, ca să se ducă în patria sa, să-şi mângâie mama, fiind văduvă, că auzise de moartea tatălui său. Şi gândea să-şi vândă averile sale şi pe unele să le împartă la săraci, pe altele la mânăstiri, iar pe unele să le ţină, spre a sa trebuinţă. Şi, înştiinţându-se de acea socoteală, egumenul lui, a început să ridice glasul asupra lui, spunându-i că aceasta este ispită diavolească şi, sub chipul cel de lucru bun, este meşteşugirea vechiului vrăjmaş, că aceasta zicea el, este ceea ce zice Scriptura: "Câinele s-a întors la spurcăciunea sa." Întru acest chip mulţi monahi s-au amăgit, pentru că diavolul niciodată nu se luptă pe faţă cu cineva. Şi punea egumenul, înaintea lui Malh, multe feluri de istorii din cărţi Întâi, aducându-i aminte de Adam şi Eva, care, prin nădejdea îndumnezeirii, s-au împiedicat de diavolul şi au pierdut Raiul. Şi, egumenul neputând să-l plece pe el, a căzut la picioarele sale, rugându-l să nu-şi lase pe duhovniceştii lui fraţi, nici să nu se piardă pe sine singur, nici punând mâna pe plug, să nu caute înapoi. Iar Malh, neascultând, cât de puţin, pe egumen, s-a dus din mânăstire. Şi l-a petrecut pe el egumenul cu lacrimi, că pe un mort la îngropare; şi depărtandu-se de dânsul, i-a zis lui cel mai de pe urmă cuvânt: "Te văd pe tine, fiule, cu semnul satanei însemnat, pricinile despărţirii tale de noi, acum, nu le mai întreb, răspunsurile tale eu nu le primesc. Dar, oaia cea ieşită din ogradă, se face îndată mâncare lupilor." Şi aşa s-au despărţit, iar Malh s-a dus în calea sa. Şi nu departe de pustia aceea, era un drum mare de obşte, care mergea de la Veria la Edesa, spre care, adeseori, năvăleau saracinii. Deci, călătorii care voiau să meargă pe acolo se adunau împreună mai mulţi, că, de s-ar fi întâmplat să vină saracinii, aceştia să nu-i atace, din cauza mulţimii. Şi, era Malh cu nişte călători, ce se adunaseră, ca la şaptezeci, între care erau şi câteva femei. Şi, mergând ei toţi pe calea aceea, iată, deodată, mulţime de ismailiteni, înfricoşători la chip, pe jumătate goi, s-au ivit întrarmaţi ca la război şi, sărind asupra acelor călători, i-au prins pe toţi, până la unul, împreună cu Malh, şi i-au dus în robie. Atunci Malh şi-a cunoscut gândul său zadarnic şi amăgirea vrăjmaşului şi se căia că, neascultând sfatul egumenului, s-a despărţit de duhovniceasca însoţire şi s-a lipit de mireneasca tovărăşie, prin care a căzut în robia barbarilor. Dar, acum căinţa aceea nu mai era la bună vreme, fiindcă cel ce voise să fie moştenitor averilor părinteşti, el însuşi a rămas rob la saracini. Deci, când şi-au împărţit aceia robii, Malh monahul, împreună cu o oarecare femeie, au venit, ca parte, unui arap, care punându-i pe amândoi pe o cămilă cu pas de călătorie grabnică. Malh cu femeia şedeau pe dânsa şi se ţineau unul de altul, ca să nu cadă; şi, aşa, în calea aceea, au alergat. Iar hrana lor, pe cale, era carne nefiartă, iar băutura, lapte de cămilă. Şi, după trecerea căii celei lungi, prin pustia aceea, şi peste un oarecare râu mare, au ajuns saracinii la locurile lor. Acolo, arapul, ducând pe robii săi la femeia sa, le-a poruncit să se închine la femeia lui şi la copiii lor, după obiceiul saracinilor. Deci, plecându-şi grumajii Malh şi cea împreună robită cu sine, s-au închinat stăpânei lor. Iar aceea l-a pus pe Malh în slujba casei: să aducă apă, să măture gunoiul, încă şi alte slujbe mai grele să le facă. Şi slujea Malh, pentru neascultarea de părinţi, avându-şi schimbat chipul monahicesc, umblând gol, după obiceiul ţării aceleia, în care, pentru arşiţa soarelui cea mare, abia îşi acoperea acele părţi ale trupului, pe care se cădea să le acopere. I s-a poruncit, după aceea, ca să pască oile în pustie, unde avea o singură răcorire şi mângâiere în necazurile sale, că, adică, fiind în singurătate cu oile, rareori îşi vedea pe stăpâni şi pe cei împreună robi, şi gândea la Sfântul Iacov şi la Moise, care, oarecând, au păscut în pustie turmele. Şi se hrănea cu brânză şi cu lapte şi se ruga, cântând psalmii pe care îi învăţase în mânăstire şi cu care, în robia sa, se veselea, mulţumind judecăţilor lui Dumnezeu, că viaţa monahicească, pe care era să o piardă în patria sa, o află pe ea, acum în pustie. Însă negrăite sunt meşteşugirile diavolului în tot locul, că şi acolo, întru o viaţă ca aceea, Malh a fost aflat de pizmaşul său, precum îndată vom auzi. Deci, arapul acela văzând pe robul său Malh slujindu-i lui întru toate cu osârdie şi cu credinţă şi văzând că i se înmulţiseră dobitoacele sale, gândea în ce chip să-i facă lui răsplătire pentru acea credincioasă slujbă a lui; şi a socotit să-i dea lui Malh de soţie pe femeia cea robită, care, cu dânsul, pe aceeaşi cămilă fusese adusă. Şi, chemând pe Malh, i-a grăit lui despre dânsa, ca să o ia de soţie. Şi acesta, nevrând, i-a spus lui că este creştin şi că nu i se cade să ia de soţie o femeie care are bărbat viu, că şi bărbatul ei era dus rob la alt stăpân. Dar arapul, mâniindu-se, şi-a scos sabia şi sta să lovească; şi, de n-ar fi alergat Malh ca să se apuce cu mâinile de grumajii aceleia, l-ar fi tăiat stăpânul lui în acel loc. Deci, după ce a sosit noaptea, a luat monahul pe femeia aceea în peşteră sa. Şi ce a fost între dânşii acolo, însuşi fericitul Malh a mărturisit, mai pe urmă, aşa: "Mâhnire a fost asupra mea, în loc de veselie, şi întristare, în loc de mângâiere. Că ne îngreţoşam unul pe altul şi unul altuia nu îndrăzneam să ne zicem nimic. Atunci, cu adevărat, mi-am cunoscut robia şi, căzând la pământ, am început a plânge pentru călugăria mea, cea atât de năpraznic primejduită. Şi, plângând, ziceam aşa: "Până la aceasta m-au adus păcatele mele, să-mi pierd neprihănirea mea şi să fiu bărbat unui femeie străine. Ce mi-a folosit mie că am lăsat, pentru Dumnezeu, în tinereţile mele, casă, părinţii şi însurătoarea, dacă voi face acum, ceea ce, la început, de bună voia mea, am trecut cu vederea? Să rabd toate acestea, numai pentru că, petrecând în mânăstire oarecând, am dorit iarăşi să văd cetatea mea. Ce să facem, o, suflete al meu? Oare vom pieri, ori vom birui? Oare să aşteptăm mâna lui Dumnezeu cea ajutătoare, ori cu a noastră sabie să ne ucidem? Întoarce sabia ta, spre tine, o, suflete! Că ţi se cade ţie să te temi, mai mult de moartea sufletului, decât de moartea trupului, că şi curata neprihănire este mucenicie." Acestea zicând şi ridicându-mă de la pământ, am luat sabia mea şi am întors vârful ei foarte ascuţit spre pieptul meu şi am zis către femeie: "Fii sănătoasă şi vie, o, femeie; iar pe mine, să mă ai, mai bine, mucenic mort, decât bărbat viu". Iar ea a căzut la picioarele mele, zicându-mi: "Cu Domnul nostru Iisus Hristos, şi în acest greu ceas, te jur pe tine şi te rog să nu-ţi verşi sângele tău pentru sufletul meu. Şi eu mi-am ales partea, că, şi de s-ar întoarce bărbatul meu, să-mi păzesc, până la sfârşit, curăţia la care m-am deprins în robia aceasta; şi, mai bine, doresc a muri, decât să o pierd. Eu aş fi dorit să mor, dacă ai fi cerut să te împreunezi cu mine. Deci, să mă ai de soţie a curăţiei şi să iubeşti unirea sufletească, încât stăpânii noştri să te socotească că-mi eşti bărbat şi numai Hristos să ştie că-mi eşti frate duhovnicesc. Şi aşa, stăpânii noştri, de ne vor vedea iubindu-ne întru noi cu înlesnire ne vor crede, părându-li-se că suntem în însoţire trupească." Iar eu, a zis Sfântul Malh, m-am înspăimântat şi m-am mirat de o minte întreagă ca a femeii aceleia şi am iubit-o pe ea şi am întărit cuvânt ca să petrecem împreună în curăţie, însă niciodată n-am privit spre trupul ei, nici n-am atins-o cu mâna pe dânsa, temându-mă să nu-mi pierd neprihănirea mea, în petrecerea cea paşnică cu dânsa." Într-o duhovnicească însoţire că aceea, Cuviosul Malh a petrecut zile multe cu acea femeie întreagă la minte şi se făcuseră prea iubiţi de stăpânii lor, care n-aveau nici o teamă de plecarea lor de la dânşii, pentru că uneori Malh, şi câte o lună întreagă nu mergea la casa stăpânilor săi, stând în pustie, ca un credincios păstor al turmei lui. După multă vreme a robiei sale, Malh Cuviosul, şezând odată singur în pustie şi nevăzând pe nimeni, decât numai cerul şi pământul, a început, în tăcerea lui, a-şi aduce aminte de petrecerea sa dinainte, când era în mânăstire cu monahii; şi mai ales îşi aducea aminte de faţa egumenului său, de la care învăţase Scriptura şi viaţa monahicească. Şi cugeta la cuvintele cu care fusese sfătuit de dânsul ca să nu despartă de obştea fraţilor. Şi, aducându-şi aminte de aceasta şi cugetând, a văzut înaintea să nişte furnici, mişcându-se într-un loc strâmt; unele duceau sarcini mai mari decât ele, altele trăgeau seminţe; unele scoteau pământul afară şi îşi făceau ca o apărare de ploaie, altele îşi găteau hrană pentru iarnă şi mărunţeau grăunţele cu gura, ca nu cumva, muindu-se, să încolţească şi să se prefacă în iarbă, iar altele scoteau afară pe morţii lor. Dar, ceea ce era mai de mirare, era că, atâta mulţime fiind, intrau şi ieşeau fără să se împiedice una pe alta, ci mai mult, dacă vedeau pe una ducând sarcină grea, altele îndată alergau şi o ajutau. Malh, privind la ele, şi-a adus aminte de cuvintele lui Solomon, care zice: "Mergi la furnică, o, leneşule, şi râvneşte, văzând căile ei, pentru că ea îşi găteşte în vremea secerişului multă hrană." Însă a gândit şi aceasta, că viaţa în mânăstire este asemenea furnicarului, unde slujesc toţi împreună şi nimeni nu are nimic al său, ci toate sunt de obşte. Şi a început a se întrista foarte în robia sa, suspinând şi dorind să-şi vadă mănăstirea lui şi să vieţuiască în chilia sa, ca mai înainte. Iar după ce s-a întors el la casa stăpânului său, mergând la bordeiul lui, l-a întâmpinat păruta lui femeie şi, văzându-l trist la faţă şi tulburat, l-a întrebat de ce este mâhnit. Malh i-a spus gândurile sale, iar ea îl sfătuia să fugă şi îl ruga să nu o lase nici pe ea, ci să o ia cu dânsul şi s-o dea la vreo mânăstire de fecioare. Deci, mult sfătuindu-se, au început a se pregăti de fugă, şoptind între dânşii, având nădejde, dar şi gânduri de frică. În turma pe care o păştea Malh erau doi ţapi mari, pe care i-a tăiat şi, din pielea lor, a făcut doi saci, iar carnea au uscat-o şi s-au pregătit de drum. Apoi, într-o seară târziu, având nădejdea în Dumnezeu, au luat sacii aceia şi carnea şi au plecat, alergând repede. Sosind la râul cel mare, care era departe ca la zece stadii de la casa arapului, au luat sacii, i-au legat tare şi s-au lăsat pe rău, încălecând pe ei, şi folosind picioarele ca pe nişte vâsle, au înotat, ajungând în partea cealaltă. Iar carnea pe care o aveau de drum, udându-se de apă, s-a afundat în râu, rămânând numai puţină, că abia numai trei zile puteau să le ajungă; şi au băut apa, pentru setea ce-i aştepta înainte. Şi s-au pornit în cale, mergând repede, fugind mai mult noaptea decât ziua, pe de o parte, de frica saracinilor, iar, pe de alta, pentru arşiţa soarelui, care ardea cumplit pe acolo; însă uneori şi ziua mergeau, deşi se ardeau de zăduf, şi se uitau înapoi adeseori, temându-se să nu-i gonească din urmă stăpânul lor. Iar, în a treia zi, mergând, s-au uitat înapoi şi au văzut de departe, doi saracini, după dânşii, călări pe două cămile, mergând repede. Şi au cunoscut, îndată, că este stăpânul lor, care, luându-le urma pe nisip, gonea după dânşii, şi s-au temut mult, înmărmurind ca nişte morţi şi aşteptând ca să-i ucidă arapul. Dar, după rânduiala lui Dumnezeu, au văzut, de-a dreapta lor, o peşteră adâncă, ce se întâmplase acolo, şi au intrat într-însa şi au stat de partea stângă, neintrând mai adânc, că se temeau ca, nu cumva, fugind de moarte, să cadă în altă moarte, fiindcă în nişte peşteri ca aceea se întâmpla de erau animale sălbatice, scorpii, sau alte jivine purtătoare de otravă. Deci, de amândouă părţile, adică, şi de stăpânul lor, care-i gonea, şi de primejdiile cele înfricoşătoare, ce se ascundeau în peşteră, temându-se, stăteau, tremurând, ca şi cum ar fi fost morţi, gândind numai la aceasta: "Dacă ne va ajuta Dumnezeu, vom scăpa de moarte, iar de ne va osândi pe noi, păcătoşii, apoi, îndată această peşteră ne va fi nouă mormânt." Deci, arapul ajungând, cu sluga, la peştera aceea şi, legându-şi cămilele una de alta, sta în uşa peşterii cu sabia, iar pe slugă a trimis-o în peşteră, ca să-i scoată afară pentru că voia ca, el însuşi, să-i taie pe amândoi. Deci, sluga aceea, intrând în peşteră ca la trei sau patru coţi, a trecut de ei, deoarece, intrând de la strălucirea soarelui la umbră, nu putea îndată să-i vadă, stând de aproape, dar ei vedeau pe sluga aceea, care striga: "Ieşiţi tâlharilor, ieşiţi la moarte, pentru ce zăboviţi? Ieşiţi, că vă aşteaptă stăpânul." Aşa strigând acela, îndată, alergând o leoaică din adâncimea peşterii, l-a apucat de grumaji şi omorându-l, l-a tras la culcuşul său. O, Doamne, cât este de mare purtarea Ta de grijă, pentru robii tăi şi cât de grabnic este ajutorul Tău, în cea mai de pe urmă primejdie! Aceasta o vedea şi Malh şi femeia, şi erau cu inima plină, dar şi de frică, pentru că văzuseră un vrăjmaş al lor pierind, fără ştirea celuilalt, care stătea înaintea uşii plin de mânie. Văzând că sluga zăboveşte în peşteră şi nici glasul lui nu se auzea, arapul a socotit că se împotrivesc doi împotriva unuia şi nemaiputând, de mânie, să aştepte mai mult, a intrat în peşteră cu sabia scoasă răcnind cu sălbăticie, ca o fiară cumplită. Iar leoaica, auzind glasul, a alergat asupra lui şi l-a prins, încă neajungând el la cei doi fugari şi, ucigându-l şi pe acela, l-a tras alături de celălalt, în culcuşul său. Un ajutor ca acela minunat şi neaşteptat al lui Dumnezeu văzând fericitul Malh, cu acea fericită femeie, au mulţumit milostivului Dumnezeu, Cel prea mare. Dar şi după bucuria aceea, încă le era frică să nu-i mănânce leoaica aceea şi pe dânşii, măcar că, mai cu voie le era lor, ca de fiară să piară, decât să cadă în mâinile oamenilor celor fără de omenie. Iar leoaica, luându-şi cu gura puiul său, a ieşit din peşteră. Şi ei, atunci mult timp tăcuţi şi văzând că leoaica nu se mai întoarce, au ieşit, ziua, acum, apunând. Şi au văzut cămilele stând aproape de peşteră, având pe dânsele pâine şi băutură şi, mâncând şi bând, s-au întărit şi s-au veselit, apoi, încălecând pe ele, s-au dus în calea lor, mulţumind lui Dumnezeu. Şi în zece zile, trecând pustia aceea, au sosit la oştile greceşti şi au spus tribunalului toate cele despre dânşii, iar tribunul i-a trimis la Sabin, ducele Mesopotamiei. Deci, ducele, cumpărând cămilele de la dânşii şi bine pregătindu-i pe ei de cale, i-a trimis, cu bucurie, unde voiau fiecare. Pe femeia aceea, Cuviosul Malh a dat-o într-o mânăstire de femei. Iar el s-a întors la al său locaş, din care a ieşit, unde a aflat mort pe egumenul, părintele său, şi a spus fraţilor toate cele ce i s-au întâmplat lui. Şi şedea în mânăstire, fără să iasă, sfătuind şi pe ceilalţi ca, niciodată, să nu treacă cu vederea pe egumen, nici să iasă din mânăstire. Şi aşa, vieţuind cealaltă vreme a vieţii sale, a plăcut Domnului şi a trecut la Domnul, lăsând, după dânsul, chip de întreagă înţelepciune, ca să ştie, şi cei mai de pe urmă, că, întreaga înţelepciune, nici de sabie, nici de pustietate, nici de fiare, nu se biruieşte. Că cel ce se dă pe sine lui Hristos, poate, după dreptate, muri cu trupul, dar, cu duhul, nu poate fi biruit, întărindu-l pe dânsul Hristos, Dumnezeul nostru. Căruia Se cuvine slava în veci ! Amin.
Publicat de la
Etichete: , ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)