Predică la Duminica Ortodoxiei


Pr. Ilie Cleopa

Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.

Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.

Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: "Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios" (Ibidem, p. 532-533).

Sfîntul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: "În orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi care este scopul lui, bun sau rău". Tot aşa, cînd este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre mîntuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt fel, decît ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).

Fiindcă nu toţi ştiu a citi şi nu pot să se îndeletnicească cu citirea, Părinţii au judecat ca toate faptele lui Hristos vrednice de mărire să le închipuiască pe icoane care ar sluji la scurte amintiri. De multe ori se întîmplă că noi nu gîndim la patimile Mîntuitorului, dar îndată ce vedem icoana răstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mîntuitoarele Lui patimi, cădem şi ne închinăm, nu materialului, ci Celui ce este închipuit, asemenea cum ne închinăm, nu materialului din care este făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuieşte prin ele, adică la puterea Duhului Sfînt ce izvorăşte din ele.

Noi nu ne închinăm materialului din care sunt făcute icoanele. Dacă înaintea noastră se află icoana Domnului, noi ne rugăm, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi ne mîntuieşte!" Iar dacă suntem înaintea icoanei Maicii Domnului: "Fii apărătoarea noastră înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mîntuirea sufletelor noastre!" Iar dacă este icoana mucenicului, de pildă Ştefan, noi zicem: "Sfinte Mare Mucenic Ştefane, care ţi-ai vărsat sîngele pentru Hristos şi ai îndrăznit către Dumnezeu, ca întîiul mucenic, fii apărătorul nostru!" Aşa ne adresăm şi către oricare alt sfînt. Iată încotro trimitem noi rugăciunile noastre prin ajutorul Sfintelor Icoane.

Cînd împăratul iconomah, aidoma sectanţilor noştri, afirma pe nedrept că la cele şase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane şi că despre dînsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie îi scria; "Împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pîine, nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a mînca sau bea. Însă tu ştii, după tradiţie, că acest lucru este necesar pentru întemeierea vieţii. Aşa şi despre icoane era cunoscut din Tradiţie. Înşişi arhiereii aduceau icoane la Sinod şi nici un om iubitor de Hristos nu porneşte la drum şi nu-şi face călătoria fără de icoane. Aşa fac oamenii lucrători de fapte bune şi plăcuţii lui Dumnezeu".

Leonte de Neapole, combătînd pe iudeii care învinuiau pe creştini pentru cinstirea icoanelor le răspunde: "Ne închinăm feţelor de pe icoane şi închipuirilor sfinţilor, nu ca lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice lemn. Şi de s-ar fi şters faţa de pe vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi creştinii, sărutînd cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului, cu sufletul şi cu gîndul nostru sărutăm pe Hristos şi pe sfinţii Lui".

Sfîntul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre închipuirea aducerii lui Isaac ca jertfă de către Avraam, icoana spre care cînd căuta, vărsa din ochii lui lacrimi de umilinţă. El mai vorbeşte şi despre icoana Sfîntului şi Marelui Mucenic Teodor Tiron şi despre icoana lui Hristos. Iar Sfîntul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea descoperirii moaştelor Sfinţilor Mucenici Ghervasie şi Protasie, mărturisea că i s-a arătat lui Apostolul Pavel, aşa cum este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35). Sfîntul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: "Noi credincioşii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci noi arătăm buna închinare şi iubire către acea faţă care este închipuită pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori cînd chipul de pe dînsa se şterge, o ardem ca pe un lucru fără de folos".

După cum Iacob, înainte de sfîrşitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif şi prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ţinea, aşa şi noi credincioşii ne închinăm şi sărutăm icoanele, nu pentru altceva, decît că le sărutăm ca pe copiii şi pe părinţii noştri, ca să le arătăm prin aceasta dragostea noastră sufletească; după cum şi iudeii se închinau Tablelor Legii şi celor doi heruvimi turnaţi din aur, cinstind prin închinare nu piatra şi aurul, ci pe Însuşi Dumnezeu care a poruncit să li se facă acestea.

Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Aşa Sfîntul Metodie de Patara, care a trăit prin veacul al III-lea, scrie: "Închipuirea îngerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale începătoriilor şi ale stăpîniilor, noi le facem întru cinstirea şi slava lui Dumnezeu". Despre icoane scriu şi Clement al Alexandriei şi Tertulian, care au trăit în secolele II-III.

Sfînta Tradiţie vorbeşte şi despre chipul cel nefăcut de mînă dăruit de Mîntuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mînă omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trăit prin secolul III-IV.

În sfîrşit, însuşi pămîntul vorbeşte împotriva sectarilor luptători contra icoanelor, căci şi acum se descoperă icoane, cruci şi simboluri creştine la săpăturile ce se fac în catacombele din Roma, adică în peşterile unde primii creştini se ascundeau din cauza persecuţiilor păgîne şi săvîrşeau acolo slujbe dumnezeieşti şi înmormîntări ale sfinţilor mucenici. Am vizitat catacombele Romei în toamna anului 1977 şi am văzut acolo cele mai vechi icoane ale Mîntuitorului şi imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de învăţaţii arheologi în catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mîntuitorului din catacomba Sfîntului Calist şi Cina cea de taină de la sfîrşitul secolului al II-lea, Închinarea Magilor, Minunea prefacerii apei în vin, Vindecarea orbului din naştere şi altele, aflate tot în catacomba Sfîntului Calist. În catacombele Domitillei şi Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a Patriarhilor şi Proorocilor din Vechiul Testament şi a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfîrşitului veacului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. Dar cea mai veche icoană pe care învăţaţii arheologi o atribuie veacului I al creştinismului este chipul Maicii Domnului care ţine în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra icoanei.

Toate aceste reprezentări, care s-au aflat în catacombele şi în săpăturile bisericilor vechi de sub pămînt, cu o evidenţă indiscutabilă, ne impun să primim şi să credem că au fost cinstite Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale creştinismului. Astfel, în apărarea Sfintelor Icoane ne vorbeşte Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie şi însuşi pămîntul care ne-a păstrat din primele veacuri ale creştinismului multe din ele. În apărarea lor ne vorbesc şi mintea şi inima noastră.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am adus atîtea mărturii din Sfînta Scriptură, din Sfînta Tradiţie, de la Sfinţii Părinţi şi din Istoria Bisericii Creştine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arăta ce este icoana şi ce este idolul. Vă rog să ţineţi minte că "icoana este închipuirea adevăratului Dumnezeu, care într-adevăr există. Iar idolul, sau chipul cioplit este închipuirea dumnezeilor mincinoşi şi născociţi de mintea oamenilor care într-adevăr nu există". De aceea se şi spune că idolul nimic nu este în lume (I Corinteni 8, 4). Deosebirea între idoli şi icoană este ca deosebirea între zi şi noapte, între lumină şi întuneric. Ce însoţire, zice marele Apostol Pavel, este între Biserica lui Dumnezeu şi idoli? (II Corinteni 6, 15-16).

Prin ce se arată cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, după cum învaţă Sfîntul şi Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arată prin aceea că noi nu considerăm icoana ca Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) şi, cinstind icoana, nu ne închinăm lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este închipuit pe icoană, adică lui Dumnezeu, sfinţilor îngeri, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim cu deosebită atenţie chipul patriarhului nostru? Şi văzînd portretul lui nu ne aflăm ca şi cum l-am vedea pe el? Dar dacă vedem în icoană chipul lui Dumnezeu, nu trebuie să-L cinstim?

Dar prin ce se manifestă închinarea la idoli? Închinarea la idoli se manifestă prin aceea că oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură: S-au abătut curînd din calea care am poruncit lor şi au făcut viţel şi s-au închinat lui şi au jertfit lui şi au zis: Iată, Israele, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului (Ieşire 32, 8; III Regi 12, 28-30). Astfel, trebuie să înţelegem că deosebirea între cinstirea Sfintelor Icoane şi închinarea la idoli este ca între lumină şi întuneric şi după cum omul orb nu deosebeşte lumina de întuneric şi pentru dînsul totul este întuneric, aşa şi omul neînţelept şi rătăcit, nu deosebeşte icoanele de idoli, pentru dînsul orice închipuire este idol, măcar de ar fi acel portret chipul tatălui său.

Însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne porunceşte să deosebim cele sfinte şi cele curate de cele nesfinte şi necurate (Levitic 10, 9-10).

Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane şi pentru ce ne trebuie Sfintele Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai întîi în întărirea credinţei, a evlaviei şi trezirea conştiinţei noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor măreţe ale lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 7-9) şi ale sfinţilor Lui, ca noi, căutînd la chipurile lor, să ne îndemnăm a urma viaţa lor (Evrei 13, 7). Icoanele ne ajută pentru exprimarea dragostei noastre către Dumnezeu. Dacă noi din dragoste purtăm la noi portretele rudelor şi ale oamenilor care ne sunt aproape, cu cît mai mult suntem datori să purtăm cu evlavie la noi icoanele Mîntuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor lui Dumnezeu.

Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fără ştiinţă de carte şi pentru copii, sunt ca şi Biblia. Ceea ce în Biblie este tipărit cu litere, aceea pe icoane este zugrăvit cu vopsele. De pildă, despre patimile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi în Biblie cel ce nu ştie carte, însă, privind la icoanele suferinţelor lui Hristos, el va înţelege cu mintea ce este pictat pe icoane şi va simţi mai multă evlavie în inima sa. Biserica lui Hristos cîntă aşa: "Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta oştile îngereşti..." Şi în alt loc zice despre Maica Domnului: "Iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvîntul întrupat, pe Care mărindu-L cu oştirile cereşti, pe tine te fericim".

Iubiţi credincioşi,

Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după fiinţă, ca pe un duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin simboluri. Aşa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri călători (Facere 18, 1-6). L-a văzut pe Dumnezeu şi patriarhul Iacob şi a chemat numele locului aceluia "Vederea lui Dumnezeu" (Facere 32, 30). L-a văzut pe Dumnezeu şi Moise "şi a grăit Dumnezeu către Moise faţă către faţă, ca şi cum ar fi grăit cineva cu prietenul său" (Ieşire 30, 11). Şi a zis Domnul: Auziţi cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al Domnului, în vedenii Mă voi arăta lui şi în somn voi grăi lui. Nu este aşa credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gură către gură grăiesc cu el aievea şi nu prin pilde şi el faţa Domnului vede (Numerii 12, 6-8). L-a văzut pe Dumnezeu şi (Isaia 6, 1-5). Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul. A văzut pe Dumnezeu şi Miheia (III Regi 22, 19). Apoi pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos L-au văzut ucenicii, atît în umilinţă, cît şi în slavă, cît a trăit cu dînşii pe pămînt (Ioan 1, 14; 6, 36).

Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, aşa începe epistola I-a: Ce era din început, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul Vieţii, aceea vă vestim şi Viaţa s-a arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vă vestim viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfînta Evanghelie zice: Şi Cuvîntul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia Născut din Tatăl (Ioan 1, 14).

Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel şi după înălţarea la ceruri. L-a văzut pe Hristos cînd Il prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a văzut şi primul mucenic Ştefan, cînd era ucis cu pietre şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfînt L-au văzut poporul şi Apostolii, la botezul Domnului în chip de porumbel şezînd peste Dînsul Şi glas din cer s-a auzit: Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit (Luca 3, 22). Duhul Sfînt a fost văzut şi în chipul limbilor de foc, la pogorîrea Lui din cer (Fapte 2, 1-4). Încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu şi Sfinţii Lui, precum în descoperirea Sfîntului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).

Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi pot să-L închipuiască pentru întărirea şi învăţătura lor în credinţă. Deci nici un motiv nu pot avea sectanţii, care zic că nimenea nu are voie să închipuiască pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este prima Duminică din Postul Mare, numită "Duminica Ortodoxiei" sau "a Sfintelor Icoane". Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane, întrucît în vremea nostră s-au ridicat în lume multe secte creştine care hulesc icoanele, crucea, biserica, preoţii şi învăţătura apostolică ortodoxă, înşelînd pe mulţi fii ai Bisericii noastre, spre veşnica lor osîndă. Noi vă sfătuim şi vă reamintim învăţătura dogmatică a Bisericii. Închinaţi-vă cu credinţă şi evlavie Sfintelor Icoane şi purtaţi-le în casă, şi oriunde călătoriţi, ca să vă fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, ştiind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele. Faceţi rugăciuni şi acatiste în faţa icoanelor, mergeţi în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi la moaştele sfinţilor noştri, că veţi primi uşurare şi mare ajutor în necazurile vieţii. De asemenea, cinstiţi Sfînta Cruce, pavăza credinţei, şi o purtaţi cu credinţă, că prin ea izgonim pe diavoli şi liniştim pe sectanţii hulitori de Dumnezeu.

A trecut prima săptămînă din Sfîntul Post, numită şi "Săptămîna Mare". Ne bucurăm că bisericile iarăşi s-au umplut de credincioşi, că aţi postit cu toţii şi că alergaţi cu credinţă şi evlavie la Dumnezeu Mîntuitorul şi nădejdea noastră.

Vă îndemn, fraţii mei, să continuaţi a posti Sfîntul Post şi să vă rugaţi, să citiţi cît mai mult şi să faceţi după putere milostenie şi veţi vedea cîtă bucurie şi pace veţi primi în suflet. Dar, mai ales, vă îndemn să vă spovediţi de două ori la duhovnici şi în aceste zile, şi la sfîrşitul Postului Mare, iar care aveţi dezlegare, să primiţi şi Sfînta Împărtăşanie.

Creştinii evlavioşi, mamele, copiii, bătrînii şi bolnavii sunt datori să se spovedească şi să se împărtăşească de două ori în acest mare post. Siliţi-vă la Hristos. El vă cheamă, vă aşteaptă şi vi se dăruieşte în dar tuturor celor ce păzesc poruncile Lui. Nu treceţi cu vederea dragostea şi harul lui Hristos.

Să-L rugăm pe Fiul lui Dumnezeu să întărească dreapta credinţă şi evlavia ortodoxă, ca să biruim cu puterea Lui şi pe diavoli şi pe sectanţii hulitori, şi pe necredincioşi, şi să trăim veşnic în bucuria şi iubirea lui Dumnezeu. Amin.

luni, 7 martie 2011

Sfantul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava




Originile

De la inceputul veacului al XV-lea, stravechea cetate voievodalaSuceava adaposteste moastele unuia din cei mai cunoscuti sfinti cinstiti de credinciosi, din Moldova si anume Sfantul Ioan, supranumit "cel Nou".
Din putinele stiri ramase in legatura cu patimirea sa, se pot desprinde si cateva date biografice. Era originar din orasul Trapezunt (sauTrebizonda, azi Trabzon in provincia cu acelasi nume din Turcia), oras situat pe tarmul sud-estic al Marii Negre, care din 1204 pana in 1461 a fost capitala unui mic "imperiu", desprins din cel bizantin.
De vreme ce a patimit in jurul anului 1330, presupunem ca s-a nascut spre sfarsitul veacului al XIII-lea. Statornicia sa in dreapta credinta, care a mers pana la sacrificiul vietii, ne face sa credem ca a primit o frumoasa educatie religioasa atat in familie cat si de la unii din preotii numeroaselor biserici din Trapezuntul natal si chiar de la dascalii care l-au invatat carte.
La vremea patimirii sale se ocupa cu negustoria, ca multi alti locuitori ai orasului. Asa se face ca de multe ori calatorea in diferite orase de pe tarmul Marii Negre cu treburi negustoresti.
Tanarul crestin se arata tuturor stapanit de dorinta dobandirii desavarsirii si a agonisirii mantuirii celei fagaduite de Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Multe din cele propovaduite de el le va fi invatat din calatoriile savarsite care, nu de putine ori, i-au dat posibilitatea sa cunoasca frumuseti ale ortodoxiei de prin tinuturile pe unde l-au purtat cerintele de trai ale vietii. Astfel, el va fi cunoscut si podoabele sufletesti ale stramosilor nostri din Moldova si din Muntenia, atat direct, cat si din relatarile negustorilor genovezi si venetieni care, pentru a ajunge in Polonia si Transilvania, nu mai mergeau pe drumul cel "tatarasc", ci pe cel "moldovenesc".
Astfel de experiente ii vor fi dat ardoarea propovaduirii lui Hristos, asemenea celor care au dobandit cununa cereasca facand milostenii celor lipsiti, mangaind pe cei in necazuri, ocrotind pe cei neajutorati si aparand dreapta-credinta a Bisericii Rasaritului, in care se nascuse si crescuse, si din ale carei frumuseti se impartasise. Dorea sa-i faca si pe altii partasi comuniunii deplinei bucurii pe care toate acestea le procura sufletului framantat si insetat de aflarea adevarurilor dumnezeiesti. De aceea, tanarul Ioan se bucura de o deosebita pretuire in fata tuturor, ceea ce, desigur, nu era pe placul unor negustori dornici sa aiba cat mai multa clientela.

Marturisirea si mucenicia

Se stie ca in acea vreme, intre bizantini si latini existau unele tensiuni ce aveau cauze mai vechi. Anumite divergente ce aparusera de-a lungul timpului s-au soldat cu schisma de la 1054 si au culminat cu cucerirea Constantinopolului (si jefuirea salbatica a acestuia) de catre latini in timpulCruciadei a IV-a (in anul 1204) - fapt ce a dus la ruperea definitiva dintre Rasarit si Apus.
Chiar daca au existat apoi tentative de unire precum cea de la Lyon(1274), acestea au fost sortite esecului. La acestea se mai adauga si faptul ca venetienii si genovezii - care se bucurau de niste privilegii din partea imparatilor bizantini, privilegii pe care nici chiar negustorii greci nu le aveau - detineau suprematia navala si "sugrumau" astfel comertul bizantin.
Prin anul 1330 sau 1332, Sfantul Ioan s-a indreptat din Trapezunt spre Cetatea Alba, oras situat in Basarabia de sud - asa numitul Bugeac(vezi harta), in prezent inglobat in Ucraina - pe corabia unui oarecare Reiz, catolic din Venetia sau Genova. Pe drum a avut cu el discutii privitoare la credinta, sustinand cu darzenie adevarurile Ortodoxiei. Nu este exclus ca aceste discutii sa fi avut ca subiect chiar disputa isihasta ce exista atunci intre ortodocsi si catolici. Desi aceasta disputa a izbucnit "oficial" cu circa 10 ani dupa anul martirizarii Sfantului Ioan, totusi diferenta dintre invatatura ortodoxa si cea catolica privitoare la energiile necreate cat si la posibilitatea indumnezeirii prin har a omului - era mai veche.
Ajungand in Cetatea Alba (vezi foto), Reiz si-a pus in gand sa se razbune pe cucernicul Ioan, care-l infruntase in discutiile purtate pe corabie.
Pe atunci, Cetatea Alba si tinutul inconjurator erau stapanite de tatarii nogai. Drept aceea, Reiz s-a prezentat la conducatorul cetatii (numit si ighemon, eparh sau cadiu), spunandu-i:
– Este, o conducatorule, in corabie un barbat care, venind cu mine de la Trapezunt, mi-a marturisit ca ar vrea sa se lepede de credinta sa si sa primeasca legea voastra cea straveche.
Aceasta veste l-a bucurat foarte mult pe dregatorul tatar, care a cinstit cu daruri alese pe Reiz. El a poruncit totodata sa-i fie adus si acest tanar minunat, dornic sa imbratiseze credinta altaica a stramosilor sai. De aceea, el l-a intampinat cu cuvinte magulitoare:
- Am auzit ca esti unul dintre barbatii alesi si intelepti din Trapezunt si ca ai dori sa imbratisezi stravechea noastra credinta. Asadar vino, o, preaalesule prieten, si stai impreuna cu noi si preamareste cu glas mare soarele cel stralucitor, da cinste luceafarului care rasare inaintea soarelui si adu jertfa luminatorilor ceresti, celor ce lumineaza lumea. Astfel te vei invrednici de la imparatul nostru de multa cinste si de mari vrednicii; iar noua ne vei fi ca un frate adevarat, indulcindu-te de viata cea dulce impreuna cu noi. Deci, calca in picioare legea si credinta crestineasca, ca una ce este defaimata si proasta, incat sa vada si altii si sa invete de la tine a cinsti credinta noastra.
Insa marturisitorul adevaratului Dumnezeu, intelegand urzeala si ticalosia lui Reiz, a simtit un fior care i-a strabatut intreaga fiinta: cum s-ar putea el lepada de Hristos care l-a ocrotit si i-a dat deplina bucurie a credintei si a iubirii? Deci a ridicat ochii inimii sale la ceruri si cerea ajutor de la Dumnezeu, Care a zis in Sfinta Evanghelie: "Cand veti fi dusi inaintea domnilor si imparatilor, pentru numele Meu, sa nu va ganditi mai inainte ce veti grai sau ce veti raspunde in acel ceas, caci Eu va voi da gura si intelepciune, careia nu-i vor putea sta impotriva, nici sa-i raspunda toti potrivnicii vostri."
Apoi, cautand cu ochii cei trupesti catre tiran si, raspunzand cu buna indrazneala, a zis: O, cadiule! Mi se pare ca minti pe fata. Aceste cuvinte nu sunt ale mele, nici nu mi-a venit in cuget vreodata sa ma lepad de sfinta credinta in Domnul meu Iisus Hristos! Sa nu se intample un lucru necuvios ca acesta, nici sa ma lase Dumnezeu sa primesc in mintea mea un gind paganesc ca acesta. Acestea toate sunt mestesugiri ale vrajmasului adevarului si ale satanei, tatal sau; ca, intrand in tine ca intr-un vas al sau, graieste prin tine catre mine, nadajduind astfel ca ma va trage spre pieire. Acel vrajmas se sileste sa ma departeze de la Dumnezeul cel adevarat, care este Ziditor al tuturor fapturilor vazute si nevazute, precum si al soarelui acesta, pe care tu il cinstesti ca pe un Dumnezeu; iar tu, fiind cuprins cu intunericul amagirii, aduci aceasta cinste, care se cade a se aduce numai lui Dumnezeu cel adevarat, facatorul soarelui caruia tu te inchini.
Deci nu te amagi ca ma vei pleca la minciuna, ci mai virtos tu insuti invata-te de la mine taina adevarului, leapada-te, te rog, de intunericul paganatatii, care zace in sufletul tau si invredniceste-te a te face fiu al luminii, stralucind cu razele dumnezeiescului Botez mai mult decat soarele. Nu socoti ca soarele care se vede pe cer este Dumnezeu, ci cunoaste ca este un luminator facut din nimic si pus pe cer de Dumnezeu, Ziditorul lui, spre slujba oamenilor. Acela, adica soarele, s-a zidit in a patra zi; deci cum poate zidirea sa fie Dumnezeu?
Sfintul Ioan, zicand niste cuvinte ca acestea, si-a ridicat miinile si ochii catre cer, si a strigat cu glas mare in auzul tuturor:
- Sa nu-mi fie mie a ma lepada de Tine, Hristoase Mintuitorul meu, Care esti Dumnezeu preamarit impreuna cu Tatal Tau Cel fara de inceput, cu Preasfintul Duh, o Putere si o Imparatie! Nu ma voi inchina soarelui, nu voi sluji focului, nu voi jertfi luceafarului, nu ma voi lepada de lumina, nu ma voi lipi de intuneric, nu voi lasa pe Dumnezeul meu si nici nu voi sluji diavolului! Zicand aceste cuvinte marturisitorul lui Hristos, cu multa indrazneala si cu fata vesela, tiranul isi schimba adeseori fata sa, aprinzindu-se de focul miniei. Deci acel tiran, neputind mai mult sa rabde pe mucenic, care ii graia impotriva si ii arata paganatatea si desertaciunea credintei sale , ca pentru Hristos pe Care Il hulea paganul ighemon, pe Acela Sfintul Ioan Il lauda si Il propovaduia in mijlocul poporului ca este Dumnezeu adevarat; iar credinta lui paganeasca, sau mai bine zis inselaciunea, a defaimat-o pana la sfirsit; pentru aceasta a poruncit ostasilor sai sa-l dezbrace de hainele sale.
Astfel ostasii, facand cele ce li se poruncise, sfintul statea gol, fiind insa imbracat in Hristos. Dupa aceea, cadiul a poruncit sa-i aduca multe toiege inaintea lui, si uitindu-se catre mucenic a zis:
- Nu spune catre mine niste povesti ca acestea, ci leapada-te indata de credinta cea nefolositoare si primeste legea noastra cu toata inima, precum ai fagaduit, impodobindu-te astfel cu legile noastre. De acum paraseste acele lungi cuvintari ale tale si implineste ceea ce ai fagaduit; iar de nu, apoi ma jur pe legea noastra, cea bine norocita si slavita, ca iti voi zdrobi cu toiegele acestea nu numai trupul, dar te voi chinui si cu chinuri mai cumplite si nesuferite firii; iar mai pe urma te voi omori cu moarte grea.
Sfantul, raspunzind, a zis:
- Tiranule si plinule de toata spurcaciunea, nu sunt mincinos, nici cuvintator de povesti precum spui tu, ci sunt rob si marturisitor al adevaratului Dumnezeu Cel preamarit in Sfinta Treime. In El m-am invatat a crede de la stramosii si de la parintii mei, Lui unuia ma inchin, Aceluia aduc jertfa de lauda, pe El Il marturisesc, ca este ziditor al tuturor fapturilor, pe Acela Il astept judecator al viilor si al mortilor. Acela va veni sa rasplateasca fiecaruia dupa faptele lui in vremea aceea, cand, dupa porunca Lui, soarele acesta ce se vede, asezat si randuit de Dansul pentru slujba oamenilor, se va intuneca. Pentru aceea nu te mai nadajdui ca vei auzi altceva de la mine decat numai cele ce le-am zis intai si de la inceput, acelea le graiesc si acum si le voi grai pina la sfirsit.
Niciodata nu ma voi lepada de Hristos Dumnezeu si Facatorul meu, niciodata nu voi cinsti mai mult faptura decit pe Facatorul, nu ma voi inchina zidirii mai mult decit Ziditorului, nu voi defaima sfanta credinta in Dumnezeul meu, in care m-am nascut si in care m-am deprins de la parintii mei, pana cand voi fi stapan al gandului meu; si, mai ales, pana cand voi avea aceasta rasuflare. Deci nu mai zabovi, lucrator al nedreptatii, ci arata obiceiul tau de fiara care este ascuns in tine; scapa-te odata de grija cea pentru aflarea chinurilor, cu care voiesti sa ma chinuiesti, si trimite-ma mai degrab cu orice fel de moarte vei voi, la Dumnezeul Cel adevarat, Stapinul cel dorit de mine.
Iata ai inaintea ta trupul meu gol, gata pentru chinurile tale! Bate-l cu toiege, arde-l cu foc, ineaca-l in mare, taie-l in bucati cu sabia, pune asupra lui si alte munci si mai cumplite decit acestea, si pe acelea nu te lenevi a le aduce asupra mea; de vreme ce, pe toate acestea si pe cele mai multe decit acestea, eu sunt gata a le rabda cu placere si cu bucurie, pentru dragostea lui Hristos, Dumnezeul meu.
Dar tiranul cel salbatic si nemilostiv, auzind cuvintele acestea ale viteazului marturisitor, s-a aprins de minie si indata a poruncit sa intinda pe mucenic la pamint si sa-l bata fara de mila cu toiege noduroase. Deci, slugile tiranului atit de cumplit l-au batut pe rabdatorul de chinuri al lui Hristos, incat s-a zdrobit trupul lui in multe bucati, iar carnea, lipindu-se pe toiege, se arunca sus in aer, si locul pe care era intins mucenicul era rosit de singele lui.
Deci, viteazul patimitor rabdind cu barbatie o chinuire ca aceea, si-a ridicat ochii mintii sale catre cer si a zis:
- Multumesc Tie, Stapine Dumnezeule, ca m-ai invrednicit a ma spala cu singele meu si a ma face curat de pacatele mele, care din neputinta omeneasca mi s-au intimplat a le pacatui inaintea ta, dupa Sfintul Botez.
Chinuitorii aceia, auzind pe mucenic rugandu-se lui Dumnezeu, s-au umplut de mai multa manie si atat de cumplit l-au batut, pana ce i s-a stins si glasul.
Apoi, facandu-se seara, ighemonul a poruncit sa lege pe sfintul mucenic, care abia sufla, cu doua lanturi, sa-l arunce in temnita si sa-l pazeasca pina a doua zi, spre o mai mare chinuire. Dar mucenicul lui Hristos, neputind sa mearga singur de cumplitele rani, muncitorii l-au tirit ca pe un mort si astfel l-au inchis in temnita. A doua zi, tiranul acela cu chipul de fiara, sezind la locul lui cel obisnuit de judecata, a poruncit sa aduca inaintea lui pe Sfantul Mucenic Ioan.
Deci, rabdatorul de chinuri si viteazul ostas al lui Hristos a venit inaintea lui, cu fata luminata si cu sufletul vesel, catre care privind raucredinciosul cadiu si, vazindu-l cu fata atit de luminata si vesela, caci darul lui Dumnezeu care a intarit pe sfintii mucenici cei de demult, intarea si pe Sfintul Ioan, care patimea pentru aceeasi marturisire a bunei credinte, a preasfintului nume al lui Hristos Dumnezeul nostru, s-a mirat foarte mult ca, dupa atatea cumplite munci, se mai afla suflet in el si, ca si cum n-ar fi patimit nimic, se arata asa de vesel. Deci, a zis catre el:
- O, Ioane, nu vezi, in ce fel de rusine si necinste te aduce neinduplecarea si nesupunerea ta, incat putin a lipsit de nu ti-ai pierdut si viata, care este atit de scumpa si de iubita tuturor oamenilor. Asculta-ma, ca de te vei pleca sfatului si socotelii mele, este gata insanatosirea ta, caci in putine zile, ranile si zdrobirile trupului tau se vor tamadui; fiindca noi avem doctori foarte iscusiti adusi din India si din Persia. Iar de nu voiesti sa asculti de sfatul meu, ci petreci in crestinatatea ta, apoi sa stii, ca te asteapta mai multe si mai cumplite batai.
Atunci Sfintul Mucenic Ioan a raspuns:
- O, judecator tiran, eu citusi de putin nu ma ingrijesc de ranile trupului meu cel zdrobit; caci cu cit se strica omul nostru cel din afara, adica trupul, cu atit omul nostru cel dinlauntru, adica sufletul se innoieste, dupa cum graieste Marele Apostol Pavel. Eu nu am alta grija, decit numai sa rabd pina la sfirsit muncile ce se vor aduce asupra mea de la tine, pentru Hristos Cel ce ma intareste si Care a zis: Cel ce va rabda pina in sfirsit, acela se va mintui. Deci, de ai gindit si ai aflat si alte munci, mai noi si mai cumplite, pune-le asupra mea; caci ranile cele mai dinainte, care le-ai adus asupra mea, eu le socotesc intru nimic!
Nebunul tiran s-a rusinat foarte mult de aceste cuvinte prea intelepte si, tremurind cu totul de minie, s-a ridicat ca o fiara si a poruncit sa-l bata mai cumplit. Deci, chinuitorii aceia au batut multe ceasuri pe rabdatorul de chinuri, pana au obosit; astfel, schimbindu-se unii dupa altii, l-au batut pana ce s-au ranit si s-au rupt si cele dinlauntru ale sfantului.
Apoi slugile, muncind acel trup tare ca diamantul, au ostenit. Toti citi se adunasera la acea priveliste si priveau la acele cumplite chinuri, strigau impotriva nelegiuitului judecator, ocarandu-i obiceiul lui cel nemilostiv si salbaticia lui cea de fiara. Iar Sfintul soptea cu buzele si se ruga lui Dumnezeu sa-i dea rabdare pina la sfirsit.
Atunci tiranul, vazand ca nu reuseste nicidecum sa-l determine sa se lepede de Hristos, a poruncit slugilor sale sa aduca un cal salbatic si sa lege picioarele mucenicului de coada aceluia, dupa aceea unul din ostasi sa incalece pe calul acela si sa alerge pe ulitele cetatii cit va putea; si astfel sa tirasca pe patimitorul lui Hristos prin toata cetatea.
Deci, Sfintul a fost tras prin toate ulitele cetatii, incat s-a facut priveliste ingerilor si oamenilor: Ca bucurie se face in ceruri, a zis Domnul in Sfinta Evanghelie, pentru un pacatos care se pocaieste. Si daca pentru un pacatos se face bucurie, cu atit mai virtos pentru un mucenic atit de rabdator, care patimea pentru dragostea Lui unele ca acestea. Dar pe cand se facea bucurie in cer, oamenilor celor binecredinciosi, le era jalnica acea priveliste. Si cum sa nu le fie jalnica privelistea, cand vedeau calul alergind si tragind dupa el pe mucenic prin locuri aspre? Cand vedeau pamantul rosindu-se cu singele lui, si bucatile de carne ce cadeau din trupul lui, iar capul trintindu-se de pamint si de pietre? Cine nu s-ar fi umilit si nu ar fi varsat izvoare de lacrimi, vazind unele ca acestea? Poate numai acela care n-ar fi fost impartasit de fire cuvintatoare.
Astfel fiind tras Sfintul Ioan de acel nemilostiv calaret, cand a ajuns prin cartierul evreiesc si alerga trecand pe ulitele lor, multime de evrei batjocoreau pe mucenic, care era tirit de calul acela, si strigind si strimbind fetele lor, aruncau in el cu ce se intimpla a avea in miini, rizind fara de rinduiala. Unul din acei evrei, alergind in casa sa si ajungind calul ce tara pe sfint, i-a taiat cinstitul si sfintul lui cap. Si astfel bunul si viteazul ostas al lui Iisus Hristos si-a sfirsit nevointa sa muceniceasca, dandu-si in miinile Domnului sfintul si luminatul sau suflet. Iar cinstitul lui trup, dezlegindu-l calaretul acela de la coada calului, l-au lasat in acel loc, neingropat, nebagat in seama si neingrijit si astfel zacea impreuna cu capul lui cel taiat, deoarece nimeni din crestini nu indraznea a se apropia sau a se atinge de el, temindu-se de urgia paginilor.

Primele minuni

Dupa ce a innoptat, s-a facut o minune ca aceasta asupra trupului sfantului mucenic; deodata s-au aratat multe faclii arzand; iar trei ingeri cantau cantare de cuvinte sfintite si negraite si tamaiau trupului mucenicului. De asemenea, s-a vazut un stilp de foc deasupra sfintelor moaste intarit pana la cer. Minunea aceasta s-a vazut de multi si mai ales de cei ce locuiau imprejurul locului unde zaceau sfintele lui moaste.
Iar un evreu, a carui casa era aproape de acel loc unde zacea mult patimitorul trup al sfintului, parindu-i-se ca preotii crestini au venit sa-l ia si sa-l dea ingroparii celei obisnuite, a luat un arc cu sageti si s-a apropiat acolo, vrind sa sageteze pe unul din acei preoti. Deci, punind sageata in arc, a tras cit a putut si, cand a vrut sa dea drumul sagetii, aceea se lipise de degetele de la mina dreapta, asemenea si mina stinga care tinea arcul, incat nu putea nici sa trimita sageata, nici miinile sa le dezlipeasca. Astfel a petrecut toata noaptea, chinuindu-se in acea incordare.
Facandu-se ziua, acei minunati barbati, si stilpul de foc si facliile s-au ascuns, facandu-se nevazuti; iar barbatii, femeile, tinerii si batrinii alergau la locul acela, pentru a vedea pe acel ticalos sagetator, cum statea astfel nemiscat, precum intinsese arcul si sageata, ca fiind ferecat cu fiare si legat cu puterea cea nevazuta a lui Dumnezeu.
Deci el, desi nu voia, povestea tuturor toate cele vazute de dinsul asupra trupului mucenicului si cum, incercand sa sageteze pe acei "barbati", a fost pedepsit de Dumnezeu. Dupa ce a facut catre toti aratarea si marturisirea acelei minuni, i s-au dezlegat miinile si a scapat de pedeapsa.
Instiintindu-se cadiul de aceasta minune, s-a temut foarte mult. Pentru aceea a poruncit crestinilor sa ia trupul mucenicului si sa-l ingroape. Deci crestinii, luindu-l, l-au ingropat cu cinste linga biserica lor.
Dupa ce au trecut citeva zile, Raiz, italianul care vinduse pe sfint spre mucenicie, a voit sa fure cinstitul lui trup si sa-l duca in tara sa. Poate ca s-a cait pentru rautatea sa sau poate ca a avut de gind sa spuna ca sfintul a fost de credinta lor cea catolica. Deci intr-una din nopti, avind vreme prielnica pentru acel lucru, a cugetat in sine si a mers la mormintul mucenicului. Atunci a inceput a sapa locul si, descoperind mormintul, a vrut sa ia cinstitele lui moaste.
Dar in acel ceas, ostasul lui Hristos s-a aratat in somn preotului acelei biserici si a zis:
- Scoala-te indata si alearga la biserica, ca iata acela care m-a vandut ighemonului voieste sa fure trupul meu". Preotul, sculindu-se indata, a alergat cu toata puterea sa la biserica si a gasit mormintul sapat si deschis; iar Raiz tocmai voia sa ia trupul sfantului; dar preotul a izgonit indata pe hot.
Apoi, chemind pe crestinii acelei biserici, le-a povestit cele facute si toti au preamarit pe Dumnezeu, Cel ce preamareste pe sfintii Sai. Apoi, luind cinstitele moaste ale Sfintului Mucenic, le-au pus in biserica, asezindu-le in altar aproape de Sfinta Masa.
Acolo au stat acele sfinte moaste ale Sfintului Mucenic Ioan mai bine de saptezeci de ani, facandu-se asupra lor aratari dumnezeiesti ziua si noaptea. Uneori se aratau in forma de lumina minunata; alteori, in chip de foc pogorindu-se asupra lor; alteori ingeri pogorandu-se asupra lor si suindu-se la cer, iar alte ori iesea de acolo buna mireasma negraita. De asemenea, la acele sfinte moaste, ale Sfintului Ioan, se savarseau multe vindecari.

Aducerea sfintelor moaste
de la Cetatea Alba la Suceava

Vestea minunilor ce se savarseau prin moastele Sfantului Mucenic Ioan cel Nou se raspandise in toata Tara Moldovei al carei ocrotitor a fost socotit de atunci. Evlaviosul Domn Alexandru cel Bun (1400 - 1432), care cu intelepciune reusise sa obtina din partea Patriarhiei Ecumenice recunoasterea canonica a mitropolitului Moldovei, Iosif Musat, dorea ca aceasta implinire istorica si de mare importanta bisericeasca s-o pecetluiasca cu stramutarea sfintelor moaste ale Mucenicului Ioan cel Nou de la Cetatea Alba la Suceava, unde isi fixase resedinta si noul ierarh.

Astfel, in 1402 (dupa alti istorici in 1415), la numai doi ani de la urcarea sa in scaunul de domnie, voievodul moldovean a „adus si moastele Sfantului Mare Mucenic Ioan cel Nou” la Suceava, bineinteles, la staruinta mitropolitului Iosif. O procesiune, avand in frunte pe Grigorie Tamblac, a insotit nepretuitul odor si a fost intampinata, dupa marturia cronicarilor, la „Poiana Vladicai”, langa Iasi, de alaiul domnesc al lui Alexandru cel Bun. Aceste slavite moaste au fost asezate apoi in catedrala mitropolitana din cetatea de scaun a Sucevei, azi, biserica Mirautilor. Aici ele au stat pana in timpul domnitorului Petru Schiopul, cand au fost mutate (24 iunie 1589) innoua catedrala mitropolitana din Suceava - cu hramul Sfantului Gheorghe - ctitorita intre anii 1514 - 1522, de domnitorii Bogdan III si fiul sau Stefanita.

Minunea salvarii Sucevei

Multe minuni s-au revarsat pana astazi asupra celor care cu credinta au venit sa se inchine Sfantului Ioan cel Nou, minuni amintite partial si de mitropolitul Kievului, Sfantul Petru Movila. Dintre ele remarcam pe aceea de la 2 iunie 1622, cand cetatea a fost aparata de parjolitoarea navalire a cazacilor zaporojeni. Iata ce scrie acest sfant ierarh:
"In anul 1629 luna august 3 zile, venind in manastirea Pecersca Varlaam ieromonachul, din pamantul Moldovei, si fiind trimis la mine ca sa ma vada de catra Miron Barnovschi Voievodul, mi-a spus, ca in anul 1622 cand necuratul imparat al agarenilor, Sultanul Osman, a venit sub Hotin, ca sa se bata cu regatul Poloniei...
Cazacii zaporojeni, care mergeau in contra necuratilor, nu s-au dus numai la Hotin, unde era si oastea poloneza, ci s-au indreptat spre orasul Suceava, ca sa-l prade pe el... In timp ce navalitorii se indreptau spre oras, localnicii Sucevei se retrageau cum se obisnuia in cetate.
Fiind atunci mitropolit Anastasie Crimca cu preotii au voit, dupa obiceiu, sa duca din mitropolie in cetatea de sus si moastele Sfantului Ioan cel Nou, si cand au venit, ca sa le ia, n-au putut sa le ridice de la locul lor (caci acestea totdeauna cu darul lui Dumnezeu, cand la nevoie orasul trebuia sa fie mantuit de inamicii, ce cadeau asupra lui). Cu aceasta au facut cunoscut mantuirea lui (orasului), ca nu va fi nici cu armele, nici cu lupta, dar la rugaciune si ajunare au alergat toata multimea, ce fugise in cetate, rugand pe Dumnezeu si pe Sfantul Ioan, placutul lui, pentru mantuire.
Iar cand au venit cazacii la rau si cum voiaua intra si in oras, o minune! raul, pre care oamenii il treceau in sus si in jos, deodata asa s-a umplut cu apa, ca nici odata mai nainte n-a fost asa de inundat. Iar ei vazand aceasta s-au spaimantat si au inceput a se retrage; si asa orasul s-a mantuit cu rugacinile Sfantului Ioan martiriul cel Nou.
Si de la acel timp mitopolitul cu tot clerul si cu episcopii au stabilit, ca acea zi sa se serbeze... fac in mitropolie in acea zi litie, inconjurand biserica cu moastele Sfantului Ioan, si multumind lui Dumnezeu, cel ce cu cinste i-a mantuit pe dansii de asa nenorocire cu rugaciunile Sfantului marelui martir Ioan cel Nou."

Alte stramutari ale sfintelor moaste

Polonia

Pe de alta parte, urgia otomana ameninta din ce in ce mai mult Tarile Romane, aflate – prin pozitia lor geografica – la „cumpana” dintre marile imperii cotropitoare ale timpului. Dorind sa le aiba sub dominatie si control, ele faceau ca existenta acestora sa fie permanent amenintata. Asa se explica de ce, dupa despresurarea Vienei, armatele lui Ioan Sobieski s-au inapoiat spre Polonia prin Moldova, luand ca prada multe din avutiile acestor plaiuri. Intre ele s-au aflat si moastele Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava, care la 1686, insotite de mitropolitul carturar Dosoftei au fost duse si asezate in cele din urma la Zolkiew. Dupa moartea acestui sfant ierarh (canonizat in 2005), sfintele moaste, ca si odoarele si multe din actele mitropoliei Moldovei, au ramas in pamant strain.
Ele au fost repatriate abia la 13 septembrie 1783, prin interventia unui alt mare ierarh, tot cu numele Dosoftei - episcopul de Radauti, Dosoftei Herescu - si depuse din nou in fosta catedrala mitropolitana Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, unde statusera aproape trei veacuri fara sa fi fost mutate in alta parte. Aducerea lor a fost posibila pentru ca la acea data atat partea de nord a Moldovei (Bucovina), cu orasul Suceava, cat si o parte din Polonia (cu orasul Zolkiew) erau incorporate in Imperiul Austriac (sau Habsburgic).

Viena

Dar valurile de navalitori n-au incetat pe acest pamant iubit. Ororile primului razboi mondial au cuprins intreaga Europa. Multe bunuri s-au pierdut atunci sau au fost instrainate.
Aducerea de la Viena a moastelor Sfantului Ioan cel Nou in 1918 - click pentru a mari imaginea.
In scopul ocrotirii lor, sfintele moaste au fost duse la Viena in toamna lui 1914 si adapostite pana la 25 iulie 1918 in paraclisul ortodox roman de acolo.
Revenirea la patria-mama a tinuturilor bucovinene a facut ca Sfantul Ioan cel Nou sa fie iarasi ceea ce a fost odinioara, „ocrotitorul a toata Tara Moldovei”.
De aceea dragostea romanilor fata de el a imbracat mai multe forme.

Zilele de praznuire

Cea mai veche dintre zilele de cinstire a slavitului mucenic a fost aceea de la Sanziene (24 iunie), adica Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul. Ea a fost amintita inca de la mutarea sfintelor moaste din biserica Mirautilor la ctitoria lui Bogdan al III-lea si Stefanita Voda, la 1589. Cazania lui VarlaamMitropolitul Silvestru Morariu Andrievici a confintit pentru totdeauna aceasta praznuire, asa cum se face si astazi.
Sfantul ierarh Varlaam (canonizat in 2007), in Cazania (prima carte tiparita in limba romana in Moldova, aparuta la Iasi in anul 1643), arata ca Sfantul Ioan de la Suceava se praznuia joi, dupa Rusalii.
De asemenea si Axinte Uricariul, in intregirile sale la Letopisetul Tarii Moldovei al lui Grigore Ureche scria ca i se face pomenirea "miercuri si joi in saptamana Rusaliilor".
In anul 1950 Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane hotaraste ca data de praznuire a Sfantului Ioan cel Nou sa fie 2 iunie, care este, asa cum am scris mai sus, ziua salvarii minunate a Sucevei de parjolul cazacilor zaporojeni in 1622.

Hramul de la Suceava in prezent

In practica insa, in fiecare an, "hramul mare" al bisericii este tot 24 iunie, ziua Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul (Sanzienele), zi in care se praznuieste si aducerea moastelor Sfantului Ioan cel Nou. In aceasta zi vin mii de credinciosi din toata tara si se inchina cu evlavie la moastele Sfantului.
Racla cu sfintele moaste este scoasa din biserica in dimineata ajunului hramului, adica pe 23 iunie, la orele sase, si asezata intr-un baldachin special din lemn din curtea manastirii, unde va sta timp de doua zile.
Seara, pe la orele 18, se savarseste slujba privegherii pe o scena montata cu cateva zile inainte. In afara de ierarhul locului, mai slujesc si ierarhi invitati din alte eparhii, preoti si diaconi.
Credinciosii veniti din alte localitati se aseaza la randul flancat de catre militarii aflati in exercitiul functiunii de a mentine ordinea si fiecare la momentul potrivit ajunge si se-nchină la sfintele moaste, sarutand capul si coroana Sfantului. Numerosi pelerini vin la rudele din oras, unde sarbatoresc bucuria reintalnirii in comuniune fratească, dar cei mai multi sunt nevoiţi sa doarmă in interiorul bisericii, pe cerdacurile chiliilor sau in curtea sfintei manastiri, pe iarba, sub cerul liber. Unii localnici, care au spatiu de cazare devin avraamici si gazduiesc din dragoste crestineasca pe cei mai batrani sau neputinciosi dintre pelerini. Sunt insa si credinciosi care privegheaza toata noaptea, rugandu-se. De altfel randul celor care se inchina nu se opreste deloc in acesta noapte.
Multi dintre cei care vin la Suceava de Sanziene asteptă cu dor si emotie duhovniceasca sa ajunga a petrece o noapte intreaga langa moastele marelui martir. E unica bucuria lor; daca le vorbeşti sunt cei mai fericiti oameni si-ti raspund incantati ca de mici fusesera adusi de parintii lor la ziua Sfântului Ioan. Multumirea si impacarea sufleteasca pe care o au in această zi, randuiala ce se asterne in casele si familiile lor, sporul si dinamismul ce-l dobandesc lucrarile lor dupa un hram petrecut la Suceava ii leagă cu mii de fire nevazute de sfantul din cetatea lui Stefan cel Mare si Sfânt, si-i face ca de fiecare data in preajma Sanzienelor sa-si randuiasca toate pentru a lua parte la bucuria hramului Cetatii Sucevei.
A doua zi, dupa slujbele (sfantul maslu, sfintirea apei, acatistul sfantului) ce culmineaza cu sfanta liturghie (ce se savarseste tot afara, pe scena), se porneste in procesiune cu sfintele moaste prin oras. Racla este purtata pe umeri (pe o nasalie speciala) de clerici si credinciosi, care fac scurte popasuri la bisericile principale din oras.
Procesiune cu moastele Sfantului Ioan cel Nou prin oras
Readuse in curtea manastirii sfintele moaste sunt asezate din nou, in acelasi loc, spre inchinare. Spre seara, dupa ce s-au inchinat toti credinciosii, se face acatistul sfantului dupa care racla este dusa in biserica, la locul ei.

Sfantul Ioan cel Nou
in pictura si literatura bisericeasca

Patimile Sfantului Ioan cel Nou au fost infatisate in pictura multor biserici din Moldova. Chipul sau apare pentru prima oara in pronaosul bisericii de la Dobrovat, de langa Iasi, in 1529. Cativa ani mai tarziu, in 1546, a fost zugravita viata si patimirea sa in 12 scene, pe peretele de sud al bisericii manastirii Voronet, ctitorie a lui Stefan cel Mare.
Pictura Manastirii Voronet
Scene asemanatoare apar si in pictura catedralei episcopale din Roman, in pridvorul inchis al bisericii manastirii Sucevita, ctitoria Movilestilor, apar 14 scene din viata si patimirea sa.
O alta forma de cinstire a patimitorului lui Hristos in tara noastra a fost aceea a scrierilor liturgice. Acatistul sau a fost tiparit in mai multe randuri.
Primul panegeric care i s-a inchinat provine de la Grigorie Tamblac, „monahul si presbiterul marii Biserici a Moldovei”. Fiind prima opera originala a literaturii romane, el are titlul: Mucenicia Sfantului si Slavitului Mucenic Ioan cel Nou, care a fost martirizat la Cetatea Alba. Nu se cunoaste anul in care a fost scris. A fost reeditat de catre episcopul Romanului, Melchisedec Stefanescu, in 1884. Un alt panegeric a compus Sfantul Mitropolit Varlaam. De asemenea Sfintul Dosoftei Mitopolitul, inViata si petrecerea svantilor, ii inchina Sfantului Ioan un frumos sinaxar.
In timpurile mai noi s-au ocupat cu viata si cu istoria peregrinarilor sale urmatorii invatati: Pr. Simeon Florea Marian in 1895, episcopul Gherasim Timus in 1898, F. Zieglaner in 1897, A. Tautu si A. I. Popescu, in secolul nostru.

Concluzii

Aceasta este viata si patimirea Sfintului Ioan cel Nou, care s-a nevoit cu buna nevointa in lumea aceasta. El a plecat cu marfa paminteasca la Trapezunda, dar s-a nevoit duhovniceste. El, prin post si rugaciune catre Dumnezeu, prin lacrimi necontenite, prin milostenie si prin facerile de bine catre aproapele, s-a suit ca pe o scara catre virful faptelor bune, catre Sfintul Botez cel de singe, care este mai mare decit toate botezurile.
Astfel a fost sfirsitul marturisirii, astfel de vitejie a aratat in nevointa marturisirii, astfel a rusinat pe paginul cadiu, cu aceste cununi s-a incununat de miinile lui Dumnezeu, incepatorul de nevointa. El asa de bine s-a negustorit, incat putin a dat si mult a dobindit. De trup s-a dezbracat ca de o sarcina; de aceea, nu s-a intors la Trapezunda, ci la Ierusalimul cel de sus. Si s-a asezat in ceata mucenicilor, ca un mucenic, intru Imparatia cea vesnica, intru odihna dreptilor, intru lumina cea neinserata intru veselia si bucuria cea nesfarsita.
Ca Dumnezeu, pe cei ce-L proslavesc pe pamint, ii preamareste cu indoita slava, cu cea cereasca si cu cea paminteasca. Pe cei ce-L marturisesc inaintea oamenilor, si El ii marturiseste, nu numai inaintea sfintilor ingeri, ci si inaintea Mintuitorului Hristos, Caruia I se cuvine slava, cinstea si stapinirea, impreuna si Parintelui Cel fara de inceput si Preasfintului si de viata Facatorului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.  http://sfantulioancelnou.ro/
Publicat de la
Etichete:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)