Predică la Duminica Ortodoxiei


Pr. Ilie Cleopa

Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.

Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.

Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: "Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios" (Ibidem, p. 532-533).

Sfîntul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: "În orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi care este scopul lui, bun sau rău". Tot aşa, cînd este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre mîntuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt fel, decît ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).

Fiindcă nu toţi ştiu a citi şi nu pot să se îndeletnicească cu citirea, Părinţii au judecat ca toate faptele lui Hristos vrednice de mărire să le închipuiască pe icoane care ar sluji la scurte amintiri. De multe ori se întîmplă că noi nu gîndim la patimile Mîntuitorului, dar îndată ce vedem icoana răstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mîntuitoarele Lui patimi, cădem şi ne închinăm, nu materialului, ci Celui ce este închipuit, asemenea cum ne închinăm, nu materialului din care este făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuieşte prin ele, adică la puterea Duhului Sfînt ce izvorăşte din ele.

Noi nu ne închinăm materialului din care sunt făcute icoanele. Dacă înaintea noastră se află icoana Domnului, noi ne rugăm, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi ne mîntuieşte!" Iar dacă suntem înaintea icoanei Maicii Domnului: "Fii apărătoarea noastră înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mîntuirea sufletelor noastre!" Iar dacă este icoana mucenicului, de pildă Ştefan, noi zicem: "Sfinte Mare Mucenic Ştefane, care ţi-ai vărsat sîngele pentru Hristos şi ai îndrăznit către Dumnezeu, ca întîiul mucenic, fii apărătorul nostru!" Aşa ne adresăm şi către oricare alt sfînt. Iată încotro trimitem noi rugăciunile noastre prin ajutorul Sfintelor Icoane.

Cînd împăratul iconomah, aidoma sectanţilor noştri, afirma pe nedrept că la cele şase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane şi că despre dînsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie îi scria; "Împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pîine, nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a mînca sau bea. Însă tu ştii, după tradiţie, că acest lucru este necesar pentru întemeierea vieţii. Aşa şi despre icoane era cunoscut din Tradiţie. Înşişi arhiereii aduceau icoane la Sinod şi nici un om iubitor de Hristos nu porneşte la drum şi nu-şi face călătoria fără de icoane. Aşa fac oamenii lucrători de fapte bune şi plăcuţii lui Dumnezeu".

Leonte de Neapole, combătînd pe iudeii care învinuiau pe creştini pentru cinstirea icoanelor le răspunde: "Ne închinăm feţelor de pe icoane şi închipuirilor sfinţilor, nu ca lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice lemn. Şi de s-ar fi şters faţa de pe vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi creştinii, sărutînd cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului, cu sufletul şi cu gîndul nostru sărutăm pe Hristos şi pe sfinţii Lui".

Sfîntul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre închipuirea aducerii lui Isaac ca jertfă de către Avraam, icoana spre care cînd căuta, vărsa din ochii lui lacrimi de umilinţă. El mai vorbeşte şi despre icoana Sfîntului şi Marelui Mucenic Teodor Tiron şi despre icoana lui Hristos. Iar Sfîntul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea descoperirii moaştelor Sfinţilor Mucenici Ghervasie şi Protasie, mărturisea că i s-a arătat lui Apostolul Pavel, aşa cum este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35). Sfîntul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: "Noi credincioşii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci noi arătăm buna închinare şi iubire către acea faţă care este închipuită pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori cînd chipul de pe dînsa se şterge, o ardem ca pe un lucru fără de folos".

După cum Iacob, înainte de sfîrşitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif şi prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ţinea, aşa şi noi credincioşii ne închinăm şi sărutăm icoanele, nu pentru altceva, decît că le sărutăm ca pe copiii şi pe părinţii noştri, ca să le arătăm prin aceasta dragostea noastră sufletească; după cum şi iudeii se închinau Tablelor Legii şi celor doi heruvimi turnaţi din aur, cinstind prin închinare nu piatra şi aurul, ci pe Însuşi Dumnezeu care a poruncit să li se facă acestea.

Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Aşa Sfîntul Metodie de Patara, care a trăit prin veacul al III-lea, scrie: "Închipuirea îngerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale începătoriilor şi ale stăpîniilor, noi le facem întru cinstirea şi slava lui Dumnezeu". Despre icoane scriu şi Clement al Alexandriei şi Tertulian, care au trăit în secolele II-III.

Sfînta Tradiţie vorbeşte şi despre chipul cel nefăcut de mînă dăruit de Mîntuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mînă omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trăit prin secolul III-IV.

În sfîrşit, însuşi pămîntul vorbeşte împotriva sectarilor luptători contra icoanelor, căci şi acum se descoperă icoane, cruci şi simboluri creştine la săpăturile ce se fac în catacombele din Roma, adică în peşterile unde primii creştini se ascundeau din cauza persecuţiilor păgîne şi săvîrşeau acolo slujbe dumnezeieşti şi înmormîntări ale sfinţilor mucenici. Am vizitat catacombele Romei în toamna anului 1977 şi am văzut acolo cele mai vechi icoane ale Mîntuitorului şi imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de învăţaţii arheologi în catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mîntuitorului din catacomba Sfîntului Calist şi Cina cea de taină de la sfîrşitul secolului al II-lea, Închinarea Magilor, Minunea prefacerii apei în vin, Vindecarea orbului din naştere şi altele, aflate tot în catacomba Sfîntului Calist. În catacombele Domitillei şi Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a Patriarhilor şi Proorocilor din Vechiul Testament şi a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfîrşitului veacului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. Dar cea mai veche icoană pe care învăţaţii arheologi o atribuie veacului I al creştinismului este chipul Maicii Domnului care ţine în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra icoanei.

Toate aceste reprezentări, care s-au aflat în catacombele şi în săpăturile bisericilor vechi de sub pămînt, cu o evidenţă indiscutabilă, ne impun să primim şi să credem că au fost cinstite Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale creştinismului. Astfel, în apărarea Sfintelor Icoane ne vorbeşte Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie şi însuşi pămîntul care ne-a păstrat din primele veacuri ale creştinismului multe din ele. În apărarea lor ne vorbesc şi mintea şi inima noastră.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am adus atîtea mărturii din Sfînta Scriptură, din Sfînta Tradiţie, de la Sfinţii Părinţi şi din Istoria Bisericii Creştine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arăta ce este icoana şi ce este idolul. Vă rog să ţineţi minte că "icoana este închipuirea adevăratului Dumnezeu, care într-adevăr există. Iar idolul, sau chipul cioplit este închipuirea dumnezeilor mincinoşi şi născociţi de mintea oamenilor care într-adevăr nu există". De aceea se şi spune că idolul nimic nu este în lume (I Corinteni 8, 4). Deosebirea între idoli şi icoană este ca deosebirea între zi şi noapte, între lumină şi întuneric. Ce însoţire, zice marele Apostol Pavel, este între Biserica lui Dumnezeu şi idoli? (II Corinteni 6, 15-16).

Prin ce se arată cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, după cum învaţă Sfîntul şi Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arată prin aceea că noi nu considerăm icoana ca Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) şi, cinstind icoana, nu ne închinăm lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este închipuit pe icoană, adică lui Dumnezeu, sfinţilor îngeri, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim cu deosebită atenţie chipul patriarhului nostru? Şi văzînd portretul lui nu ne aflăm ca şi cum l-am vedea pe el? Dar dacă vedem în icoană chipul lui Dumnezeu, nu trebuie să-L cinstim?

Dar prin ce se manifestă închinarea la idoli? Închinarea la idoli se manifestă prin aceea că oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură: S-au abătut curînd din calea care am poruncit lor şi au făcut viţel şi s-au închinat lui şi au jertfit lui şi au zis: Iată, Israele, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului (Ieşire 32, 8; III Regi 12, 28-30). Astfel, trebuie să înţelegem că deosebirea între cinstirea Sfintelor Icoane şi închinarea la idoli este ca între lumină şi întuneric şi după cum omul orb nu deosebeşte lumina de întuneric şi pentru dînsul totul este întuneric, aşa şi omul neînţelept şi rătăcit, nu deosebeşte icoanele de idoli, pentru dînsul orice închipuire este idol, măcar de ar fi acel portret chipul tatălui său.

Însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne porunceşte să deosebim cele sfinte şi cele curate de cele nesfinte şi necurate (Levitic 10, 9-10).

Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane şi pentru ce ne trebuie Sfintele Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai întîi în întărirea credinţei, a evlaviei şi trezirea conştiinţei noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor măreţe ale lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 7-9) şi ale sfinţilor Lui, ca noi, căutînd la chipurile lor, să ne îndemnăm a urma viaţa lor (Evrei 13, 7). Icoanele ne ajută pentru exprimarea dragostei noastre către Dumnezeu. Dacă noi din dragoste purtăm la noi portretele rudelor şi ale oamenilor care ne sunt aproape, cu cît mai mult suntem datori să purtăm cu evlavie la noi icoanele Mîntuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor lui Dumnezeu.

Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fără ştiinţă de carte şi pentru copii, sunt ca şi Biblia. Ceea ce în Biblie este tipărit cu litere, aceea pe icoane este zugrăvit cu vopsele. De pildă, despre patimile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi în Biblie cel ce nu ştie carte, însă, privind la icoanele suferinţelor lui Hristos, el va înţelege cu mintea ce este pictat pe icoane şi va simţi mai multă evlavie în inima sa. Biserica lui Hristos cîntă aşa: "Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta oştile îngereşti..." Şi în alt loc zice despre Maica Domnului: "Iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvîntul întrupat, pe Care mărindu-L cu oştirile cereşti, pe tine te fericim".

Iubiţi credincioşi,

Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după fiinţă, ca pe un duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin simboluri. Aşa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri călători (Facere 18, 1-6). L-a văzut pe Dumnezeu şi patriarhul Iacob şi a chemat numele locului aceluia "Vederea lui Dumnezeu" (Facere 32, 30). L-a văzut pe Dumnezeu şi Moise "şi a grăit Dumnezeu către Moise faţă către faţă, ca şi cum ar fi grăit cineva cu prietenul său" (Ieşire 30, 11). Şi a zis Domnul: Auziţi cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al Domnului, în vedenii Mă voi arăta lui şi în somn voi grăi lui. Nu este aşa credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gură către gură grăiesc cu el aievea şi nu prin pilde şi el faţa Domnului vede (Numerii 12, 6-8). L-a văzut pe Dumnezeu şi (Isaia 6, 1-5). Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul. A văzut pe Dumnezeu şi Miheia (III Regi 22, 19). Apoi pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos L-au văzut ucenicii, atît în umilinţă, cît şi în slavă, cît a trăit cu dînşii pe pămînt (Ioan 1, 14; 6, 36).

Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, aşa începe epistola I-a: Ce era din început, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul Vieţii, aceea vă vestim şi Viaţa s-a arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vă vestim viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfînta Evanghelie zice: Şi Cuvîntul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia Născut din Tatăl (Ioan 1, 14).

Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel şi după înălţarea la ceruri. L-a văzut pe Hristos cînd Il prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a văzut şi primul mucenic Ştefan, cînd era ucis cu pietre şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfînt L-au văzut poporul şi Apostolii, la botezul Domnului în chip de porumbel şezînd peste Dînsul Şi glas din cer s-a auzit: Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit (Luca 3, 22). Duhul Sfînt a fost văzut şi în chipul limbilor de foc, la pogorîrea Lui din cer (Fapte 2, 1-4). Încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu şi Sfinţii Lui, precum în descoperirea Sfîntului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).

Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi pot să-L închipuiască pentru întărirea şi învăţătura lor în credinţă. Deci nici un motiv nu pot avea sectanţii, care zic că nimenea nu are voie să închipuiască pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este prima Duminică din Postul Mare, numită "Duminica Ortodoxiei" sau "a Sfintelor Icoane". Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane, întrucît în vremea nostră s-au ridicat în lume multe secte creştine care hulesc icoanele, crucea, biserica, preoţii şi învăţătura apostolică ortodoxă, înşelînd pe mulţi fii ai Bisericii noastre, spre veşnica lor osîndă. Noi vă sfătuim şi vă reamintim învăţătura dogmatică a Bisericii. Închinaţi-vă cu credinţă şi evlavie Sfintelor Icoane şi purtaţi-le în casă, şi oriunde călătoriţi, ca să vă fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, ştiind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele. Faceţi rugăciuni şi acatiste în faţa icoanelor, mergeţi în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi la moaştele sfinţilor noştri, că veţi primi uşurare şi mare ajutor în necazurile vieţii. De asemenea, cinstiţi Sfînta Cruce, pavăza credinţei, şi o purtaţi cu credinţă, că prin ea izgonim pe diavoli şi liniştim pe sectanţii hulitori de Dumnezeu.

A trecut prima săptămînă din Sfîntul Post, numită şi "Săptămîna Mare". Ne bucurăm că bisericile iarăşi s-au umplut de credincioşi, că aţi postit cu toţii şi că alergaţi cu credinţă şi evlavie la Dumnezeu Mîntuitorul şi nădejdea noastră.

Vă îndemn, fraţii mei, să continuaţi a posti Sfîntul Post şi să vă rugaţi, să citiţi cît mai mult şi să faceţi după putere milostenie şi veţi vedea cîtă bucurie şi pace veţi primi în suflet. Dar, mai ales, vă îndemn să vă spovediţi de două ori la duhovnici şi în aceste zile, şi la sfîrşitul Postului Mare, iar care aveţi dezlegare, să primiţi şi Sfînta Împărtăşanie.

Creştinii evlavioşi, mamele, copiii, bătrînii şi bolnavii sunt datori să se spovedească şi să se împărtăşească de două ori în acest mare post. Siliţi-vă la Hristos. El vă cheamă, vă aşteaptă şi vi se dăruieşte în dar tuturor celor ce păzesc poruncile Lui. Nu treceţi cu vederea dragostea şi harul lui Hristos.

Să-L rugăm pe Fiul lui Dumnezeu să întărească dreapta credinţă şi evlavia ortodoxă, ca să biruim cu puterea Lui şi pe diavoli şi pe sectanţii hulitori, şi pe necredincioşi, şi să trăim veşnic în bucuria şi iubirea lui Dumnezeu. Amin.

miercuri, 30 martie 2011


Sfîntul Iona, Mitropolitul Kievului şi a toată Rusia,
noul făcător de minuni
(31 martie)




Acest Sfînt Iona era de neam din cetatea Galicia, care este aproape de hotarele Cazanului. S-a născut din tată dreptcredincios, cu numele Teodor, iar la doisprezece ani ai vîrstei sale s-a îmbrăcat în chipul monahicesc într-una din mînăstirile ţinutului Galiciei şi de acolo a venit la Moscova, în mînăstirea lui Simeon, ostenindu-se în slujbele mînăstirii ani destui.
În acel timp era în Moscova Fotie, mitropolitul Kievului şi a toată Rusia. Acela, venind o dată în mînăstirea lui Simeon şi făcînd rugăciuni în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, apoi dînd binecuvîntare arhimandritului şi fraţilor, a voit să vadă pe cei ce se osteneau în slujbele mînăstireşti şi să-i binecuvinteze.
Deci, a mers în pustie şi a văzut pe fericitul Iona adormit de multă osteneală, iar mîna dreaptă o avea strînsă ca şi cum binecuvînta pe cineva. Dar n-a poruncit să-l deştepte din somn, ci l-a binecuvîntat, proorocind despre dînsul către cei ce erau cu el, că monahul acesta va fi mare arhiereu în părţile Rusiei şi pe mulţi va povăţui la calea mîntuirii.
Această proorocie a arhiereului lui Dumnezeu s-a împlinit după aceea. Pentru că, după cîţiva ani, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, cu alegerea sfinţitului sobor şi cu sfatul voievodului celui singur stăpînitor, fericitul Iona a fost pus episcop al cetăţilor Riazanului şi Muromului şi acolo, botezînd pe mulţi necredincioşi, i-a întors la Dumnezeu.
Ducîndu-se către Domnul fericitul Fotie mitropolitul, în anul al şaselea după moartea lui, marele voievod Vasile Vasilievici a chemat pe arhiepiscopii şi episcopii pămîntului Rusiei şi pe tot sfinţitul sobor şi le-a poruncit să aleagă un bărbat vrednic la marele scaun al Mitropoliei Rusiei. Atunci, cu buna învoire a tuturor, a fost ales fericitul Iona, episcopul Riazanului, pentru că îl ştiau toţi că este bărbat îmbunătăţit şi sfînt. Şi s-a dus cu scrisoarea marelui voievod la Constantinopol, la împăratul Ioan Paleologul (1425-1448) şi la preasfinţitul Iosif patriarhul, ca să ia putere la mitropolie. Dar, mai înainte de venirea lui la Constantinopol, Isidor cel cu rea socotinţă, bulgar de neam, apucînd înainte, a luat sfinţire la Mitropolia Rusiei şi acum era trimis din Constantinopol în Rusia.
Apoi, după eliberarea lui Isidor, Sfîntul Iona a sosit la Constantinopol şi a dat împăratului şi patriarhului scrisorile marelui cneaz. Iar lor, citindu-le, le-a părut foarte rău că se grăbiseră a pune pe Isidor şi că acum îl trimiseseră. Deci au zis: "Ce să facem, dacă n-ai apucat să vii tu întîi la noi, că am pus pe altul la acea mitropolie? Nu putem să facem altfel, pentru că acum Isidor este mitropolit în Rusia; deci să te întorci la episcopia ta şi să aştepţi ce va rîndui Dumnezeu cu Isidor, adică, cînd el se va sfîrşi prin moarte sau cînd se va schimba într-alt fel prin vreo întîmplare, atunci vei fi gata mitropolit al Kievului şi a toată Rusia, cu binecuvîntare de la scaunul patriarhiei Constantinopolului". Şi aşa lăsară pe Sfîntul Iona într-ale sale.
Iar Isidor s-a dus mai întîi în Kiev, apoi în Moscova, în vreme de primăvară şi peste an, în vremea secerişului petrecînd la Moscova. Apoi, în aceeaşi toamnă s-a dus în părţile Apusului, la sinodul din Florenţa (1439), pentru întărirea dreptei credinţe. Acolo zăbovind vreo trei ani, s-a întors la Kiev, fiind în dezbinare cu Sfînta Biserică a Răsăritului, şi n-a fost primit la scaun. Atunci Isidor s-a dus în Moscova, voind şă-şi dea pe faţă învăţătura sa rătăcită. Iar marele cneaz Vasile Vasilievici, înţelegînd rătăcirea lui, a chemat pentru cercetarea acelui lucru pe toţi arhiereii şi toată rînduiala duhovnicească a Mitropoliei Rusiei.
Adunîndu-se ei şi căutînd în Sfintele Canoane, au cunoscut că Isidor a adus învăţături străine şi potrivnice dreptei credinţe şi n-au voit să-l aibă mitropolit. Atunci marele cneaz i-a poruncit să petreacă într-o mînăstire, pînă ce va trimite să cerceteze în Constantinopol la preasfinţitul patriarh. Dar Isidor, văzîndu-şi vădită rătăcirea sa, s-a umplut de ruşine şi, neştiind ce are să se întîmple, a fugit în taină şi s-a dus în Constantinopol, la patriarhul Grigorie, cel numit Mamas.
Dar şi acolo nefiind primit, s-a dus la Roma şi, după aceea, nu se ştie unde s-a ascuns. Iar la Mitropolia Rusiei s-a ales iarăşi Sfîntul Iona şi, cu binecuvîntarea preasfinţitului Grigorie Mamas, patriarhul Constantinopolului, şi cu arhiereii săi, l-au sfinţit în biserica din Moscova. Deci el a fost cel dintîi mitropolit care a luat sfinţirea de la arhiereii săi din Rusia, după binecuvîntarea dată de preasfinţitul şi apostolescul scaun al Constantinopolului.
Şezînd Sfîntul Iona pe acel mare scaun de păstorie a toată Rusia, a început a se nevoi îndoit, a adăuga osteneli peste osteneli şi avea mare purtare de grijă ca pretutindeni să îndrepteze dreapta credinţă. Pentru aceasta întindea învăţătura insuflată de Dumnezeu fără lenevire, trimiţînd scrisori şi, ca un adevărat păstor, întărind dreapta credinţă, precum se găseşte mai pe larg în scrisorile lui; căci avea mare sîrguinţă să păzească nevătămată turma încredinţată lui de Dumnezeu. Şi îi dăruise Dumnezeu şi darul facerii de minuni, ca să tămăduiască neputinţele oamenilor şi să spună mai înainte cele ce aveau să se întîmple. Pe fiica marelui cneaz, care se numea Ana, fiind aproape de moarte, prin rugăciune a făcut-o îndată sănătoasă.
Dar un om oarecare, fiind cuprins de necredinţă, din zavistie diavolească zicea despre sfîntul că nu prin rugăciunea lui s-a făcut bine marea doamnă, ci, precum după fire a venit boala într-însa, tot aşa s-a şi dus. Atunci fericitul a chemat pe omul acela, l-a învăţat să nu hulească darul Sfîntului Duh şi i-a zis: "Fiule, să nu te îndoieşti întru nimic, căci cele ce nu se pot la oameni, la Dumnezeu se pot; că pentru credinţa părinţilor ei care împărăţesc cu dreapta credinţă, Dumnezeu a dăruit viaţă fecioarei mai presus de nădejde". Dar el n-a ascultat, ci mai mult a început a grăi cuvinte de hulă.
Atunci sfîntul i-a zis: "Să ţi se lege vicleana ta limbă, să ţi se astupe gura cea hulitoare şi să mori tu în locul acelei fecioare care era să moară". Şi îndată hulitorul a căzut la pămînt fără glas, neputînd a grăi nimic, decît numai privea cu ochii, şi după puţină vreme şi-a dat sufletul, pentru că a îndrăznit a huli darul Sfîntului Duh care era în acel mare arhiereu.
La acest mare părinte era un monah, anume Pimen, chelar la pivniţă, care avea poruncă să îngrijească pe săracii cei neputincioşi care veneau la dînsul. Venind la el o văduvă săracă, a cerut să bea puţin vin pentru neputinţa sa. Iar el i-a răspuns cu mînie: "Du-te, femeie, că n-a venit încă vremea băuturii!" Şi a plecat acea femeie mîhnită. Înştiinţîndu-se de aceea arhiereul lui Dumnezeu, a chemat pe Pimen şi i-a zis: "Nu ştiu, frate, pe ce fel de văduvă plăcută lui Dumnezeu ai mîhnit, dar pentru aceasta Dumnezeu a trimis asupra ta durerea morţii. Deci, du-te de te pocăieşte degrabă de păcate, că ţi-a venit vremea ducerii tale". Apoi a poruncit duhovnicului său să-l tundă în schimă şi, în aceeaşi zi în care a fost tuns în schimă, a murit Pimen, după cuvîntul arhiereului lui Dumnezeu.
Odată Sfîntul Iona a dat unuia din slujitorii săi nişte argint, poruncindu-i să dea milostenie la săraci, dar el a împărţit o parte, iar altă parte a oprit-o pentru el. Şi a venit la sfîntul o văduvă săracă, zicînd: "Sfinte al lui Dumnezeu, mie nu mi-a dat nimic sluga ta, din cele poruncite de tine". Arhiereul chemînd pe slugă, i-a zis: "Pentru ce ai mîhnit pe această văduvă, nedîndu-i nimic?" El a răspuns: "I-am dat de multe ori, dar ea cere iarăşi fără de ruşine". Dar văduva adeverea, zicînd: "Nimic n-am luat de la tine". Iar sluga i-a zis ei cu mînie: "Du-te de aici, că minţi". Atunci sfîntul i-a zis lui: "Să nu fie aşa, deoarece văduva aceasta spune adevărul, iar tu furi şi minţi; drept aceea, văduva să fie vie, iar tu să mori!" Şi într-acel ceas, a cuprins boala frigurilor pe sluga aceea şi a murit.
Un boier anume Vasile, care se numea Cutuz, avînd necredinţă către sfîntul, nu venea la el şi binecuvîntare de la dînsul nu-i trebuia. Deci a năvălit asupra lui o durere de dinţi foarte grozavă şi pătimea cumplit, neputînd să se tămăduiască deloc. Dar odată, arhiereul lui Dumnezeu Iona slujind dumnezeiasca Liturghie în soborniceasca biserică, s-a întîmplat că atunci era în biserică şi boierul acela care pătimea de durerea dinţilor. Şi, după săvîrşirea Sfintei Liturghii, Sfîntul Iona, chemînd la sine pe acel boier Vasile, l-a binecuvîntat şi i-a dat prescură şi, învăţîndu-l din dumnezeieştile Scripturi, îndată l-a lovit cu mîna peste obraz, încît mulţi din biserică au auzit sunetul lovirii. Iar Vasile strigînd tare, a zis: "O, vai mie, căci şi cei mai de pe urmă dinţi mi-a sfărîmat". Şi îndată s-a simţit că este sănătos, nemaiavînd durere de dinţi şi s-a dus acasă bucurîndu-se şi lăudînd pe Dumnezeu, cum şi pe plăcutul Lui cel mare, pe arhiereul Iona.
În anul 6959 (1451 d.Hr.), prin voia lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre, a fost năvălirea celor fără de Dumnezeu agareni asupra pămîntului Rusiei. Căci un fecior de împărat al saracinilor a venit fără de veste în Moscova cu mulţi tătari, a ars satele şi se apropia de cetate din toate părţile puterea agarenilor. Iar fericitul mitropolit Iona cu tot clerul, luînd cinstitele cruci şi sfintele icoane, înconjura zidurile cetăţii cu cîntare de rugăciune, vărsînd multe lacrimi din ochi în rugăciunea către Dumnezeu pentru cetate şi pentru popor.
Deci, căutînd spre un monah anume Antonie, care era stareţ la mînăstirea Ciudova, bărbat cucernic, pe care îl cunoştea sfîntul şi ştia viaţa lui cea îmbunătăţită, i-a zis: "Fiule şi frate Antonie, roagă pe milostivul Dumnezeu şi pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu pentru izbăvirea cetăţii şi a toată credincioasa creştinătate de agarenii cei fără de Dumnezeu". Şi i-a zis Antonie: "Preamare arhiereule, mulţumim lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Lui, ajutătoarea noastră cea tare şi grabnică, căci a auzit rugăciunile tale şi a rugat pe Fiul Său, pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca să fie mîntuită cetatea aceasta şi toată credincioasa creştinătate pentru tine. Iar aceşti agareni cu nevăzută putere vor fi degrabă biruiţi şi izgoniţi, numai eu singur să fiu rănit de ei şi să mor, căci judecăţile lui Dumnezeu aşa au poruncit".
Aceasta zicînd Antonie, iată deodată a zburat o săgeată de la tătari şi a rănit pe acel stareţ Antonie, care, bolind puţin, a murit şi a fost îngropat cu cinste de preasfinţitul mitropolit şi de tot soborul. După aceasta, venind praznicul Veşmîntului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ce se prăznuieşte în două ale lunii iulie, s-au tulburat păgînii deodată cu frică şi cu cutremur. Apoi au fugit de la cetate, fiind izgoniţi de puterea lui Dumnezeu cea nevăzută. Iar sfîntul mitropolit a poruncit ca degrabă să zidească în curtea sa o biserică, numită "Punerea Veşmîntului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu", întru pomenirea izbăvirii de agareni, cu rugăciunile Maicii lui Dumnezeu, căci într-acea zi s-a eliberat cetatea de împresurarea barbarilor.
Apoi, după mulţi ani, preasfinţitul Părintele nostru Iona, ajungînd la adînci bătrîneţe, s-a apropiat de cinstitul său sfîrşit şi s-a făcut pentru aceea o descoperire de la Dumnezeu în acest fel: Străjerul soborniceştii biserici, care se numea Maxim, umblînd într-o noapte împrejurul bisericii, după obiceiul străjii sale, a văzut biserica deschisă, arzînd lumînări înăuntru şi preoţi cîntînd. Apoi, înfricoşîndu-se, a alergat şi a spus despre aceea preotului Iacob, eclesiarhul bisericii. Acela, alergînd cu sîrguinţă, a găsit biserica încuiată, precum fusese, dar lumina tot strălucea înăuntru.
Deschizînd uşa, a intrat, dar n-a găsit pe nimeni, decît a văzut lumînările arzînd şi i s-a făcut spaimă. Însă a auzit un glas din altar, zicînd către dînsul: "Iacobe, du-te şi spune robului Meu, Iona Mitropolitul, că cere de la Mine boală trupului său pentru sufleteasca mîntuire şi Eu i-am auzit rugăciunea. Deci îi voi trimite o rană la picior şi din acea durere va muri, de aceea să-şi îndrepteze bine păstoria cea încredinţată lui, deoarece are să se ducă fără de zăbavă".
Auzind Iacob acel glas, s-a umplut de spaimă şi, fiind în nepricepere, nu a spus la nimeni vedenia lui, nici chiar arhiereului, căruia era dator să-i spună. Iar dimineaţa, sfîntul păstor Iona l-a chemat la sine şi i-a zis: "Iacobe, unde ai fost în noaptea aceasta, ce ai văzut şi ce ai auzit şi pentru ce nu mi-ai mărturisit cele ce ţi s-au descoperit despre mine?" Iar Iacob, tremurînd, a căzut la picioarele arhiereului, grăind: "Iartă-mă, stăpîne, eu n-am cutezat să-ţi spun ce ţi-a descoperit darul lui Dumnezeu". Iar Sfîntul Iona i-a zis: "Dumnezeu să te ierte, fiule, însă îţi vestesc că Dumnezeu îţi va lua de la tine pe soţia ta. Deci du-te degrabă şi rînduieşte cele pentru sufletul ei, ca în curată pocăinţă să se sfîrşească". Iar femeia preotului era atunci sănătoasă, cînd a fost chemat la Mitropolie, dar, întorcîndu-se acasă, a găsit-o bolnavă foarte rău, iar după trei zile s-a şi sfîrşit creştineşte, împărtăşindu-se cu Sfintele Taine, precum se cade unui bun creştin.
După aceasta şi marele arhiereu Iona, vieţuind puţină vreme, plin fiind de zile şi de fapte bune, săvîrşind cele sfinte în frica lui Dumnezeu şi de darul Sfîntului Duh umplîndu-se foarte, a ajuns la fericitul său sfîrşit. Pentru că a căzut în boală şi, la picioare avînd o rană, a slăbit cu trupul, dar nu şi cu duhul, căci în boală fiind, de biserică nu se despărţea. Iar cînd era să-şi dea sfîntul său suflet în mîinile Domnului, pace şi binecuvîntare a dat marelui cneaz Vasile şi seminţiei lui, cum şi tuturor popoarelor. Apoi, rugăciunea fiind în gura lui, s-a dezlegat din trup şi s-a dus către Domnul, în anul 6969 (1461 d. Hr.), în 31 zile ale lunii martie, păscînd Biserica lui Dumnezeu 12 ani şi şase luni; iar cinstitul lui trup a fost pus în soborniceasca biserică a Preasfintei Maicii lui Dumnezeu.
După moartea Sfîntului Iona, la cîţiva ani a murit şi marele cneaz Vasile Vasilievici, iar după el a venit fiul său, marele cneaz Ioan Vasilievici, stăpînitor al pămîntului Rusiei. Acela, cu bunăvoirea lui Dumnezeu şi cu binecuvîntarea preasfinţitului mitropolit Gherontie, a voit ca, risipind vechea şi soborniceasca biserică, să zidească alta nouă mai mare, precum este acum. Drept aceea, luînd cinstitele moaşte ale Sfîntului Petru mitropolitul, făcătorul de minuni, le-a mutat în altă biserică o vreme oarecare.
Iar după risipirea bisericii celei vechi, cînd au început a săpa şanţurile pentru temelia bisericii celei mari, au aflat moaştele celorlalţi mitropoliţi: Teognost, Ciprian, Fotie şi ale acestui Sfînt Iona, făcătorul de minuni. Deci, săvîrşindu-se soborniceştile panahide, în vremea aflării acelor cinstite moaşte, a adus pe un copil de şapte ani, care era slăbănog din pîntecele maicii sale, anume Simeon, fiu al presbiterului Petru, care slujise în biserica Sfîntului Ioan Scărarul, numită "cea de sub clopote".
Pe acel copil slăbănog, presbiterul soborniceştii biserici, Alexie, cu mîinile ridicîndu-l, l-a pus în racla Sfîntului Iona, la picioare, şi-l ţinea acolo, poruncindu-i să se roage. Iar copilul, sprijinindu-se de preotul acela, se ruga şi a strigat cu mare glas, zicînd de trei ori: "Vine ploaie!" Atunci era vreme senină şi nici un nor nu se vedea sus. Şi îndată copilul acela s-a făcut sănătos şi de atunci singur s-a dus acasă. Deci toţi minunîndu-se de aceasta, au preamărit pe Dumnezeu şi pe Sfîntul Iona, plăcutul Lui. Săvîrşindu-se biserica cea mare sobornicească a Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în anul 6987 (1479 d. Hr.), şi fiind sfinţită precum se cade, s-au mutat într-însa cinstitele moaşte ale Sfîntului Petru, făcătorul de minuni, apoi ale lui Teognost, Ciprian, Fotie şi ale acestui plăcut al lui Hristos, Iona. Dar, de vreme ce moaştele lui erau întregi şi necuprinse de stricăciuni, pentru aceea le-au pus deasupra pămîntului, în raclă, precum sînt văzute şi acum, la care mulţi venind cu rugăciune, se învrednicesc darului celui cerut.
Un om, anume Ioan, fiind mut şi neputînd să grăiască nicidecum, a venit la racla sfîntului şi s-a apropiat de cinstitele lui moaşte, sărutîndu-i sfînta mînă. Dar nu se ştie ce negrăită şi dumnezeiască purtare de grijă s-a arătat omului acela, căci a întins sfîntul mîna sa şi l-a apucat de limbă, încît a început omul acela a striga. Iar preoţii şi poporul care erau acolo în biserică au alergat la glasul acela şi nu se pricepeau pentru ce strigă mutul. Apoi a văzut omul acela cum sfîntul i-a lăsat limba din mîinile sale. Şi, încetînd răcnirea, Ioan a început limpede a grăi şi a propovădui înaintea tuturor dezlegarea limbii ce i s-a făcut lui prin minune.
Atunci pe toţi cei ce erau acolo i-a cuprins frica şi spaima de acea preaslăvită minune şi, împreună cu Ioan cel vindecat, preamăreau pe Dumnezeu şi pe Sfîntul Iona, marele făcător de minuni.
Şi alte multe minuni se fac şi acum la sfintele lui moaşte, dînd tămăduiri tuturor celor ce cu credinţă aleargă la dînsul, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh slăvit, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Publicat de la
Etichete: ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)