Numai Ortodoxia

Viaţa Cuviosului Anin monahul, făcătorul de minuni
(16 martie)


Cuviosul Anin a fost de neam din Calcedon, din părinţi bine- credincioşi, şi era mic de trup, ca Zaheu cel de demult, dar mare vas al Sfîntului Duh. Din tinereţe era blînd şi tăcut la obicei şi de nimeni învăţîndu-se spre faptele bune, el însuşi se povăţuia. Iar cînd a rămas orfan de părinţi, în al cincisprezecelea an al vîrstei sale, îndată s-a lepădat de lume şi, intrînd într-una din sfintele mănăstiri, a primit îngerescul chip asupra sa. După aceea, dorind viaţă fără zgomot, s-a dus în pustia cea mai depărtată, unde rîul Eufrat desparte Siria de Persia. Acolo, aflînd pe un oarecare monah cu numele Maiuma, într-o peşteră pustnicească, avînd viaţă aleasă, a petrecut la dînsul şi-i urma aceluia în post şi în rugăciunile cele de toată noaptea.
Şi atît de mult le era postul, încît, toate cele patruzeci de zile sfinte pînă la Paşti nimic gustînd, erau veseli la faţă, ca şi cum la o masă împărătească s-ar fi ospătat totdeauna. Astfel ucenicul Anin fericitul atît de mult a sporit, încît pe stareţul său l-a întrecut; pentru că de multe ori, afară de cele patruzeci de zile, petrecea fără hrană, ziua şi noaptea rugîndu-se, încît se minuna stareţul de o nevoinţă ca aceea a lui. Apoi nici apa nu era aproape unde petreceau, pentru că rîul Eufrat era departe de peştera lor ca la cinci stadii şi de acolo Anin aducea apă stareţului într-un vas mic; căci nu voia să aibă vas mare de adus apă ca mai mult să se ostenească, venind adeseori la rîu.
Odată, ducîndu-se el după apă şi mergînd nu departe de peşteră, cam o stadie, îngerul i-a turnat apă în vas şi, întorcîndu-se fericitul degrabă, a dat-o stareţului; şi se minuna stareţul de întoarcerea grabnică a ucenicului, pentru că ştia că nu era acolo altă apă. Deci, cunoscînd darul lui Dumnezeu la ucenicul său, voia ca să-l aibă învăţător şi stareţ. Dar neputînd să înduplece pe Sfîntul Anin, s-a dus de la dînsul, nevrînd să aibă slujbă de la un plăcut al lui Dumnezeu ca acela, căruia însuşi el ar fi dorit să-i slujească. Şi mergînd în mănăstirea aceea care era la Eufrat, a spus fraţilor despre Sfîntul Anin. Din ceasul acela, sfîntul a fost cunoscut şi au început a merge la dînsul monahii.
După plecarea stareţului Maiuma, Sfîntul Anin a rămas într-acea peşteră, grăind întru sine: "Sînt povăţuit a veni aici de Dumnezeu, ca să petrec pînă la sfîrşitul meu". Deci ieşea de multe ori în cea mai dinăuntru pustie şi acolo petrecea pînă la douăzeci, iar alte ori pînă la treizeci de zile şi iarăşi se întorcea la chilia sa din peşteră. Şi, fiindcă îşi omorîse toate patimile trupului său şi pe trup îl supusese duhului, pentru aceea i-a supus Dumnezeu lui fiarele cele sălbatice ca să-i slujească; şi umblau după dînsul doi lei pretutindeni, ori unde se ducea el, dintre care unuia, tămăduindu-i o rană la picior, l-a făcut sănătos. Dar nu numai animalelor, ci şi oamenilor le-a fost doctor fără de plată; pentru că Dumnezeu i-a dat darul să tămăduiască toate bolile şi durerile oamenilor. Şi a străbătut vestea despre dînsul în ţara aceea şi era numele lui slăvit, încît veneau la dînsul nu numai bărbaţi, ci şi femei, aducînd pe bolnavii lor. Iar el, cu darul lui Dumnezeu ce era într-însul, îi tămăduia şi le dădea drumul sănătoşi.
Deci, încetînd de a ieşi în pustietate, şedea în chilie pentru oamenii cei ce veneau la dînsul. Că pentru aceea îl dăruise Dumnezeu în ţara aceea, ca pe un izvor de tămăduire, ca astfel cei ce mergeau la dînsul să nu se întoarcă deşerţi de mîngîiere, neaflîndu-l în chilie, ci fiecare să-şi primească doctoria de care avea trebuinţă; unii luînd tămăduire de neputinţele trupeşti, iar alţii, de durerile sufleteşti, prin cuvintele lui cele duhovniceşti.
Dar, deoarece locul acela era fără apă şi era trebuinţă să aibă apă multă pentru mulţimea celor ce veneau la dînsul, de aceea a săpat o fîntînă mică să se adune în ea apă din ploaie, care putea să le ajungă puţine zile. Odată, venind la dînsul nişte oameni însetaţi, în timp de zăduf, a poruncit unuia din ucenicii săi - pentru că acum avea şase fraţi -, să scoată din fîntîna aceea apă şi să adape pe cei însetaţi. Ucenicul îi spuse că nu este nici o picătură de apă, deoarece toată s-a folosit la trebuinţă. Iar cuviosul, cu faţă senină, a zis către dînsul: "Nădăjduiesc spre minunatul nume al Domnului că vei găsi apă pentru potolirea setei celor ce au venit!"
Deci, ducîndu-se ucenicul, a găsit fîntîna plină de apă pînă deasupra şi, cu mirare bucurîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu, a scos apă şi a adus-o la părintele, spunînd minunea ce se făcuse cu rugăciunea sfîntului; şi apa aceea le-a ajuns la trebuinţă încă multe zile. Aceasta a fost în al şaptesprezecelea an al pustniciei lui. Apoi după o vreme, apa aceea sfîrşindu-se şi nevoie fiind, nu voia ca iarăşi o minune ca aceea să ceară de la Dumnezeu. Ci, smerindu-şi gîndul său, a început singur cuviosul a aduce noaptea apă de la Eufrat, pentru trebuinţa celor ce veneau la dînsul. Şi în toate nopţile, de seara pînă dimineaţa se ostenea, aducînd apă şi avînd lauda lui Dumnezeu în gură, iar în gînd pomenirea cuvintelor din Evanghelia lui Hristos: Oricine vă va adăpa cu un pahar de apă rece în numele Meu, nu-şi va pierde plata sa.
S-a întîmplat într-o zi că nu era apă nicidecum, iar oarecare fraţi veniseră la dînsul de la mănăstire pentru cercetare şi erau însetaţi după drum. Atunci, luînd singur vasele de adus apă, s-a dus spre rîul ce era departe şi îndată s-a întors. Iar cei ce-l vedeau întorcîndu-se îndată, au socotit că a slăbit cu trupul şi de aceea, neajungînd pînă la rîu, s-a întors. Deci au alergat întru întîm-pinarea lui, vrînd singuri să se ducă la rîu după apă. Iar cînd au vrut să ia de pe umărul său vasele de apă le-au aflat grele, fiind pline cu apă, şi s-au mirat foarte mult. Căci îngerul Domnului - precum şi mai înainte, în vremea lui Maiuma, stareţul -, a umplut vasele cu apă. Şi au strigat fraţii: "Slavă lui Dumnezeu!" Apoi, îndată din umerii sfîntului părinte a izvorît apă vie şi rece şi au băut, veselindu-se. Iar sfîntul, fiind smerit cu gîndul, zicea către dînşii: "Iertaţi-mă, fraţilor, că eu sînt păcătos şi nu pentru mine s-a dăruit nevăzut apa aceasta, ci pentru setea voastră cea mare, ca să nu slăbiţi pînă ce m-aş fi întors de la rîu".
Un episcop al Neocezareei, cu numele Patrichie, avînd dragoste către Sfîntul Anin, îl cerceta şi mult îl cinstea pentru viaţa lui cea sfîntă, cum şi pentru minunile care, cu darul Domnului, se făceau de dînsul. Deci l-a făcut preot cu sila şi, auzind că singur cuviosul, ostenindu-se, aducea apă de la Eufrat pentru poporul care venea la dînsul, a trimis la el un catîr ca să-i aducă apă, iar sfîntul să se odihnească după oboseala aceea. După cîteva zile, a venit la cuviosul un om sărac şi neavînd cu ce să-şi plătească datoria celui ce-i dăduse împrumut, se ruga de sfînt să-şi facă milă şi să-i dea ceva cu care ar putea să se răscumpere de la împrumutător. Iar cuviosul, fiind sărac cu duhul şi cu lucrul şi neavînd nimic să dea aceluia, i-a zis: "Ia-ţi, frate, catîrul acesta, vinde-l şi-ţi plăteşte datoria ta".
Luînd omul acela catîrul, s-a dus. Iar sfîntul iarăşi se ostenea singur cu aducerea apei de departe, de care lucru înştiinţîndu-se episcopul, i-a trimis alt catîr, zicîndu-i: "Nu-ţi dau catîrul în stăpînire, ci numai ca să aducă apă, iar cînd îmi va trebui, îl voi lua". După cîtva timp a venit la cuviosul un om sărac, cerînd milă. Iar el, neavînd nimic, a dat catîrul celui ce cerea. După aceea a mers la dînsul episcopul în cercetare şi, negăsind catîrul, a poruncit să sape un puţ mare şi, aducînd dobitoace, l-a umplut cu apă adusă de la rîu; că în părţile acelea uscate, în pămîntul ce este acolo fără umezeală, neavînd într-însul nici un izvor de apă, se sapă puţuri şi se adună apă din ploi ori din zăpadă, sau se umplu cu apă adusă din altă parte. Deci a umplut episcopul puţul cu apă, iar pe dobitoacele sale le-a luat cu dînsul şi după aceea, cînd apa se împuţina în puţ, iarăşi trimitea episcopul catîri de adus apă şi, umplînd puţul, iarăşi îi întorcea la dînsul.
În părţile Apamiei era un stîlpnic cu numele Pionie, avînd viaţă îngerească. Iar nişte locuitori dimprejur, oameni răi, au venit noaptea la mănăstirea lui, nădăjduind că vor găsi acolo bogăţie multă. Şi, săpînd zidul pe dedesubt, au intrat tîlhăreşte şi toate chiliile înconjurîndu-le, căutau să afle ceva; dar, negăsind nimic, s-au întors deşerţi. Iar unul dintre dînşii, apucînd o piatră, a aruncat-o asupra acelui sfînt stîlpnic şi l-a lovit în cap foarte tare, rănindu-l. După ce s-au dus acei făcători de rele, se gîndea stîlpnicul acela să se pogoare de pe stîlp şi să se ducă la judecător, ca să le facă răsplătire.
Înştiinţîndu-se de aceasta Cuviosul Anin, a chemat pe leul ce-i slujea şi, după obicei dîndu-i mîncare, a zis către dînsul: "Mănîncă de te satură, că în depărtată cale ai să alergi". Apoi luînd o hîrtie, a scris într-însa astfel: "Cuvioase părinte, am aflat că din cauza năvălirii unor oameni, rău pătimind, gîndeşti să te pogori de pe stîlp, vrînd să faci vremelnică judecată vrăjmaşilor tăi. Dar încetează un gînd ca acesta, ca să nu te lipseşti, prin nerăbdare, de răsplătirea cea veşnică întru Împărăţia cerească". Apoi a legat acea hîrtie de grumazul leului şi, vorbind către dînsul ca şi către un om, l-a trimis la stîlpnicul de la Apamia, poruncind fiarei să nu vatăme pe nimeni în cale.
Iar leul, alergînd repede, a sosit la mănăstirea stîlpnicului şi bătea în poartă cu unghiile, stricînd uşa. Portarul, plecîndu-se pe o ferestruică şi văzîndu-l pe leu, a alergat la stîlpnic şi i-a spus că o fiară mare stă lîngă poartă. Iar stîlpnicul, făcînd rugăciune, a poruncit portarului să deschidă uşa fără frică. Deci, intrînd leul şi apropiindu-se de stîlpnic, a aruncat hîrtia aceea înaintea lui. Iar el citind-o, s-a minunat de mai înainte vederea Cuviosului Anin, că, fiind departe, i-a ştiut gîndul şi se mira cum Dumnezeu a supus fiara să slujească plăcutului Său; şi a încetat acel gînd, aruncîndu-şi nădejdea sa spre Domnul.
O femeie oarecare dreptcredincioasă, avînd o boală, a venit la Sfîntul Anin, dorind să se învrednicească de tămăduire, iar din întîmplare a întîmpinat-o un barbar, avînd o suliţă în mîini; acela, vrînd să fure cele ce avea, n-a găsit nimic la femeie decît puţină pîine ce o avea pentru cale. Deci, aprinzîndu-se cu pofta păcatului, a voit să-i facă silă. Şi, înfigîndu-şi suliţa în pămînt, a început a o sili spre desfrînare. Iar ea, trăgîndu-se şi neputînd să scape din mîinile lui, a strigat, chemînd în ajutor numele cuviosului, zicînd: "Sfinte Anine, ajută-mi!" Şi îndată sălbaticul şi neîmblînzitul barbar s-a făcut blînd şi tremura.
Deci a căzut asupra lui o spaimă şi, vrînd să fugă, a întins mîna să-şi ia suliţa, dar n-a putut s-o scoată din pămînt. Acest lucru văzîndu-l barbarul, s-a umplut de frică mai mult, apoi s-a şi îndrăcit. Iar femeia, scăpînd din mîinile lui, s-a dus la sfîntul şi i-a spus ceea ce i se întîmplase. Apoi, căpătînd vindecare de neputinţa sa, s-a dus într-ale sale. După aceea şi barbarul acela a alergat la cuviosul, căindu-se de toate faptele sale cele rele. Pe acela vindecîndu-l Cuviosul Anin, l-a învăţat sfînta credinţă şi l-a învrednicit de Sfîntul Botez. Apoi, după o vreme, l-a îmbrăcat în îngerescul chip şi s-a făcut monah plăcut lui Dumnezeu. Iar din suliţa aceea care se înrădăcinase în pămînt, cu dumnezeiască putere a crescut un stejar mare.
Încă multe alte minuni a mai făcut acest mare plăcut al lui Dumnezeu: pe slăbănogi i-a vindecat, diavolii din oameni i-a alungat şi nenumăraţi bolnavi a vindecat. Şi a fost tămăduitor nu numai al oamenilor, dar şi al dobitoacelor. Odată, într-o zi de zăduf, venind la dînsul popor mult, neajungînd apa şi toţi slăbind de sete, s-a rugat Sfîntul Anin şi îndată s-a ivit un nor de ploaie în văzduh şi s-a vărsat deodată o ploaie mare, fără măsură, încît toate gîrlele şi văile s-au umplut de apă. De asemenea multe a proorocit cuviosul despre cele ce aveau să fie. A spus mai înainte despre năvălirea barbarilor şi, sfîrşitul unora din fraţi văzîndu-l, mai înainte îi chema pe fiecare deosebit şi zicea: "Fiule, îngrijeşte-te de suflet, că ţi s-a apropiat vremea".
După aceea, s-a apropiat şi sfîrşitul lui, trăind toţi anii de la naşterea sa o sută şi zece. Şi, văzîndu-şi mai înainte ziua mutării sale, a chemat turma sa cea cuvîntătoare - căci adunase fraţi de ajuns -, şi, învăţîndu-i mult, a arătat cu mîna spre unul dintr-înşii, preot mai îmbunătăţit, cu numele Veronichian, şi a zis: "Acesta să vă fie egumen în locul meu!"
Apoi, după şapte zile de boală, s-a apropiat de sfîrşit şi, în ceasul sfîrşitului său, s-a înspăimîntat şi se silea să se scoale de pe pat. Apoi, plecîndu-şi capul, grăia: "Pace vouă, stăpînii mei!" Tăcînd puţin, iarăşi a zis: "Cine sînteţi, stăpînii mei?" Apoi iarăşi a zis: "Fie voia Domnului meu! Iată, merg şi eu după porunca Domnului". Atunci s-au înfricoşat toţi cei ce stăteau înainte şi au căzut la pămînt. Iar iubitorul de Dumnezeu, Veronichian, preotul cel numit egumen, a zis către cuviosul:
"Stăpîne al meu, cum îţi este nădejdea pentru care te-ai ostenit în toate zilele vieţii tale? Spune-ne, ce ai văzut?" Grăit-a sfîntul: Am văzut deschis Ierusalimul cel de sus şi un nor luminos ieşind, din care trei bărbaţi purtători de lumină, venind desupra mea, mi-au zis: "Anine, Domnul te cheamă. Scoală-te şi mergi cu noi!" Eu i-am întrebat: "Cine sînteţi voi, stăpînii mei?" Ei au răspuns: "Noi sîntem Moise, Aaron şi Or".
Auzind acestea, fraţii s-au umplut de mai mare spaimă. Iar el a zis către dînşii: "Rugaţi-vă pentru mine, fraţii mei, ca să nu mă ruşinez cînd voi fi dus la Judecătorul cel înfricoşat!" După aceea, a zis iarăşi: "Primeşte, Doamne, duhul meu!" Şi îndată s-a mutat la Domnul, în 18 zile ale lunii martie. Şi l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul Dumnezeu, Cel slăvit de toţi, în veci. Amin.