Pătimirea Sfîntului Conon, împreună cu fiul său
(6 martie)
Pe vremea lui Aurelian tiranul (270-275), era un om în cetatea Iconiei, al cărui nume era Conon, de neam bun şi temător de Dumnezeu, avînd femeie credincioasă întru Domnul; şi amîndoi ardeau de dragostea patriei celei de sus, iar slavele şi cinstirile cele cereşti mai mult le doreau decît cele pămînteşti. Şi în toate zilele, se rugau lui Dumnezeu ca să le dea un fiu. Rugăciunea lor auzind-o Domnul, le-a dat un fiu şi l-au numit după numele tatălui său, Conon. Dar maica, după naşterea pruncului, într-aceeaşi zi s-a dus către Domnul, cu buna nădejde, fiind adeverită de mîntuirea sa, pentru naşterea de fiu, fiindcă apostolul zice: Femeia se va mîntui prin naşterea de fii.
Deci fericitul Conon petrecea în rugăciuni ziua şi noaptea. Şi făcîndu-se pruncul de şapte ani, pe toate cele ce le avea le-a împărţit la săraci, apoi, luîndu-şi pruncul, s-a dus într-o mănăstire şi a luat chipul monahicesc. Şi atîta dar i-a dăruit Dumnezeu, încît pe orbi îi lumina, pe cei leproşi îi curăţa, diavolii îi izgonea şi felurite boli le vindeca, încă şi alte minuni preaslăvite făcea.
Un rîu care era în Iconia, în vreme de primăvară se umfla şi, ieşind din malurile sale, multe pagube făcea cetăţenilor şi sătenilor părţii aceleia, înecîndu-le ţarinile, grădinile şi casele. Odată, cînd după obicei se umflase rîul, a făcut o mai mare înecare decît mai înainte, la multe sate; încît tot poporul Iconiei a alergat la Sfîntul Conon, omul lui Dumnezeu, şi, căzînd la picioarele lui, îl rugau, zicînd: "Ajută-ne, robule al lui Dumnezeu, căci rîul s-a umflat peste măsură şi ne îneacă pe noi şi toate ale noastre, iar cea mai mare parte a poporului este de cealaltă parte de rîu şi nu poate trece dincoace".
Fericitul Conon le-a zis: "Eu, fraţilor, sînt păcătos şi nevrednic, deci ce pot să fac?" Dar tot poporul a început a striga cu glas mare: "Sfinte Conon, robule al lui Dumnezeu, ajută-ne!" Atunci Conon, sculîndu-se, a mers la malul rîului şi, ridicîndu-şi ochii la cer, a zis: "Doamne, Iisuse Hristoase, precum ai auzit pe Moise, robul Tău, la Marea Roşie şi ai trecut pe fiii lui Israil pe uscat, astfel, o, Stăpîne, auzi-mă şi pe mine acum, dar nu pentru mine să mă auzi, ci pentru poporul acesta ca să vadă minunile Tale şi să preamărească numele Tău cel binecuvîntat în vecii vecilor".
Tot poporul zicînd "Amin", îndată rîul s-a împărţit în două: o parte curgea înapoi, iar altă parte se ducea pe calea sa. Apoi toţi, bărbaţi şi femei, cu un glas au strigat, lăudînd pe Dumnezeu, Care mîntuieşte pe cei ce nădăjduiesc spre El. Şi s-au întors oamenii şi dobitoacele la locuinţele lor, din care îi alungase apa aceea. Iar apa care se întorsese a înecat satele cele mai de sus şi a umplut nu numai văile şi luncile, ci şi dealurile le-a acoperit.
Atunci iarăşi tot poporul a alergat la omul lui Dumnezeu, spunîndu-i cele întîmplate. Iar el, sculîndu-se, a mers la rîu şi făcînd semnul Crucii asupra lui, a zis: "Ascultă porunca Atotputernicului Dumnezeu, adună-ţi toate apele în matca ta şi să nu ieşi din hotarele tale, nici să îneci locuinţele omeneşti". Şi îndată rîul, ca un rob ce ascultă pe stăpînul său, a ascultat porunca plăcutului lui Dumnezeu şi a mers pe calea sa, nevărsîndu-se afară din malurile sale, precum mai înainte se înălţase. Deci s-a împlinit cuvîntul Domnului, Care zice: De veţi avea credinţă cît un grăunte de muştar şi veţi zice acestui munte, treci de aici acolo, şi va trece.
Sfîntul Conon, îngrijindu-se de mîntuirea sufletelor omeneşti, multe capişti idoleşti risipea şi întorcea pe cei necredincioşi la credinţa în Hristos; şi aceasta o făcea nu numai în Iconia, ci şi în laturile cele de primprejur. Şi ajungînd cele despre sfîntul la auzul unui comite Domeţian, a venit acel păgîn nelegiuit în Iconia; şi atîta frică şi nedormire a fost în cetatea aceea, încît nimeni nu îndrăznea să se arate că este creştin. Pentru aceea, mulţi au ales a petrece prin munţi şi prin pustietăţi, împreună cu fiarele, decît a se lepăda de credinţa creştinească. După aceea, Domeţian, prin îndemnarea diavolească, a poruncit să prindă pe Sfîntul Conon, omul lui Dumnezeu, şi să-l aducă înaintea sa.
Fiind adus Sfîntul la întrebare, Domeţian a căutat spre dînsul şi zîmbind, a zis: "Bucură-te, bătrînule de bun neam". Sfîntul a răspuns: "Mă bucur cu adevărat". Iar Domeţian a zis: "Ceea ce am auzit despre tine, aceea acum cu dreptul o văd, căci chipul tău este luminos şi cinstit, ochii tăi sînt ca nişte stele strălucitoare şi bătrîneţile tale nu sînt vrednice de nici o ocară; şi mi s-a spus despre tine, că eşti atît de vătămat cu veninul cel purtător de moarte al creştinătăţii, încît nu numai că nu-ţi ajunge rătăcirea ta, ci şi pe mulţi alţii nu te îndoieşti a-i aduce la aceeaşi. Însă noi, auzind, n-am prea crezut, ştiindu-te că eşti de bun neam şi te ţii cu cinste de credinţa noastră".
La aceasta fericitul Conon a răspuns: "Scris este că se cuvine a asculta învăţăturile cele folositoare, iar nu cele nefolositoare. Pentru ce te-ai îngreţoşat de Domnul nostru Iisus Hristos, că a fost prins şi osîndit la moarte, că a murit pe Cruce şi S-a pus în mormînt? Pentru ce mai întîi nu te-ai minunat de naşterea Lui din Preacurata Fecioară Maria, care a născut de la Duhul Sfînt şi fecioară a rămas? Nu te-ai minunat de acea naştere, pe care îngerii au binevestit-o, bucurîndu-se şi cîntînd: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, între oameni bunăvoire? Pentru ce nu te minunezi de puterea Aceluia, Care, cu cinci pîini şi cu doi peşti, a săturat cinci mii de oameni? Şi cine a făcut unele ca acestea ca El, Care a dăruit lumina celui orb din naştere, iar mortului de patru zile, adică lui Lazăr, i-a dat viaţă? Care mai pe urmă a pătimit de voia Sa, pentru mîntuirea lumii, la a Cărui moarte pietrele s-au despicat, mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor s-au sculat".
A zis Domeţian: "De ar fi fost adevărată povestirea ta, apoi toată lumea ar fi crezut în Hristos al tău, şi s-ar fi prăpădit puterea lui Jupiter". Sfîntul Conon a zis: "Se va prăpădi puterea aceluia şi a tuturor zeilor voştri celor neputincioşi, cu puterea cea nebiruită a Domnului nostru Iisus Hristos, Care mi-a poruncit să grăiesc adevărul, şi în Care voi rămîne pînă la sfîrşitul ce este spus prin legea lui Hristos. Căci El a zis: Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa şi Cel ce crede în Mine, nu va muri în veci. Se cade nouă, celor credincioşi, prin multe mîhniri a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, iar fiii acestei lumi, care petrec în desfătări lumeşti, vor fi izgoniţi afară şi se vor duce în întunericul cel mai din afară, unde va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor".
Atunci Domeţian, umplîndu-se de mînie, a poruncit să bată pe Sfîntul Conon şi să-l muncească cu felurite chinuri. Iar Sfîntul a zis: "Eu nu mă tem de muncile tale. Fă mai degrabă ceea ce ai să faci, şi te rog să pui asupra mea cele mai grele munci, ca de mai multă milă să mă învrednicesc de la Hristosul meu!" Domeţian a zis: "Cele de folos te sfătuiesc ca, ascultîndu-ne, să fii vrednic a te desfăta împreună cu noi, din ale noastre bucurii". Sfîntul Conon a răspuns: "Eu voiesc a vieţui cu sufletul, iar nu cu trupul, şi a mă desfăta de bucuriile duhovniceşti, iar nu de cele trupeşti; iar tu, păgînule, te vei munci cu tatăl tău, diavolul, în iad, unde muncile tale niciodată nu se vor sfîrşi".
După aceea, Domeţian l-a întrebat pe Sfîntul: "De ce rînduială eşti în credinţa ta, răucredinciosule bătrîn? Oare eşti preot?" Răspuns-a mucenicul: "Nu sînt, căci nu sînt vrednic de o cinste sfinţită ca aceea, de care cei ce s-au învrednicit, se bucură împreună cu Hristos şi cu sfinţii Lui îngeri cu duhovnicească veselie. Însă şi eu vieţuiesc Domnului meu Iisus Hristos, mă închin Lui şi mă bucur întru El". Domeţian a zis: "Ai avut femeie?" Sfîntul a răspuns: "Am avut, dar a trăit puţin cu mine şi s-a dus la Hristos, Dumnezeul nostru". Domeţian a zis: "Ai vreun fecior?" Sfîntul a răspuns: "Am un fiu, însă a rămas în chilia mea. Dar voiesc ca şi acela să stea înaintea ta".
A zis Domeţian: "Au doar nici el nu se închină zeilor noştri?" Sfîntul a răspuns: "Ce fel este pomul, astfel îi sînt şi ramurile lui; dar, te rog să trimiţi să-l aducă, ca împreună să primim cununa muceniciei". Atunci tiranul a trimis îndată ostaşii să aducă pe Conon cel tînăr. Fiind adus şi stînd înainte, Domeţian a întrebat pe bătrînul Conon: "De cîţi ani este fiul tău?" Conon răspunse: "De şapte ani l-am dus la deprinderea mănăstirească şi l-am învăţat carte; iar, cînd a fost de doisprezece ani, s-a rînduit cititor al bisericii. Acum are şaptesprezece ani şi este diacon, cu darul lui Hristos, fiind numărat între sfinţitele slugi ale lui Dumnezeu. Căci l-am învăţat din pruncie a vieţui în întreaga înţelepciune şi este vrednic de ceata mucenicească. Deci, te rog, nu zăbovi mult, ci porunceşte să ne muncească, ca împreună să ne încununăm de la Hristos, Dumnezeul nostru; căci sîntem creştini şi dorim a muri pentru Hristos".
Domeţian zise: "Cum este numele fiului tău?" Mucenicul răspunse: "Are nume asemenea cu tatăl său, căci l-am numit Conon". Întorcîndu-se Domeţian spre Conon cel tînăr, a început a grăi către dînsul: "Ascultă, o, tinere, tatăl tău a trăit mulţi ani, a fost însurat, a avut copii, s-a îndulcit destul de viaţa aceasta. Iar acum, fiind bătrîn, nu este de mirare că-şi doreşte singur moartea. Dar tu, fiind tînăr, şi dulceţile vieţii acesteia abia ai început a le cunoaşte; cum voieşti să urmezi voinţei tatălui tău şi să faci cum zice el?"
Tînărul Conon răspunse: "Tatăl meu, care m-a născut după Dumnezeu, m-a învăţat a cunoaşte pe Unul, adevăratul Dumnezeu, Făcătorul a toată făptura văzută şi nevăzută; m-a povăţuit să vieţuiesc curat în cuvioşie, arătîndu-mi calea mîntuirii şi mi-a spus că viaţa aceasta nu este viaţă, ci moarte, şi toţi iubitorii vieţii acesteia vremelnice mor în veşnicie. Însă este o viaţă fără de sfîrşit la Stăpînul nostru Hristos, pe care o dăruieşte celor ce-L iubesc. M-am învăţat de la tatăl meu, cum că păgînilor slujitori de idoli le este gătită veşnica muncă, în focul gheenei care niciodată nu se stinge în vecii cei nesfîrşiţi. Iar drepţilor robi ai lui Hristos li s-au pregătit cununi nestricăcioase în slava cerească, în nesfîrşita împărăţie a lui Hristos, Dumnezeul nostru, pentru Care noi ne-am răstignit lumii şi lumea ni s-a răstignit nouă. Aşa fiind învăţat de tatăl meu, sînt de un gînd cu dînsul, dorind a călători spre Dumnezeu pe aceeaşi cale pe care călătoreşte şi el şi dîndu-mă spre aceeaşi nevoinţă a muceniciei, spre care se dă şi el. Căci zice cuvîntul Stăpînului meu Hristos: Ceea ce lucrează Tatăl Meu, lucrez şi Eu şi nu poate Fiul să facă nimic de la Sine, dacă nu va vedea făcînd ceva pe Tatăl. Că cele ce face Acela, asemenea face şi Fiul".
Domiţian zise: "Deci, dacă pe tatăl tău îl voi munci cumplit şi-l voi pierde, vei voi ca să pieri şi tu asemenea?" Fericitul tînăr Conon răspunse: "Voiesc a muri împreună cu tatăl meu, ca să înviez împreună cu dînsul în împărăţia Stăpînului nostru; căci a muri pentru Hristos, nu este moarte, ci cîştigare de viaţă veşnică". Domeţian zise către bătrînul Conon: "Cu adevărat tînărul acesta este mult mai înţelept decît tine, numai că n-a ajuns să fi cunoscut adevărul şi să se fi închinat zeilor noştri".
Bătrînul Conon răspunse: "Tînărul ştie bine adevărul şi se închină cu mine Celui ce a zis: Eu sînt Adevărul; iar idolilor celor diavoleşti, mincinoşilor voştri zei, nici el, nici eu nu ne vom închina în veci!" Domeţian zise: "Ascultaţi cuvîntul meu cel de pe urmă. Apropiaţi-vă de zei ca să vă izbăviţi din cumplitele munci şi din moarte şi să primiţi de la noi daruri cinstite". Bătrînul Conon răspunse: "O, lepădatule de Dumnezeu, nelegiuitule, nesăţiosule de sînge omenesc, tiranule muncitor şi mai păgîn decît toţi oamenii! Oare nu ţi-am spus de la început că sînt creştin şi doresc a muri pentru Hristos împreună cu fiul meu? Iar tu, îmbătîndu-te şi îndrăcindu-te cu răutatea, nu-ţi aduci aminte de cuvintele mele?"
Atunci Domeţian a poruncit să aducă un pat de fier şi să-l ardă. După aceea a poruncit să dezbrace pe sfinţii mucenici, să-i pună pe acel pat şi să-i ardă. Unii slujitori aprindeau cărbuni de foc, alţii fierbeau untdelemn şi turnau peste trupurile sfinţilor, iar sfinţii petreceau nevătămaţi. Şi a grăit Sfîntul Conon bătrînul, către Domeţian: "Nu-ţi aduci aminte, Domeţiane, că te-am rugat să găseşti mai cumplite munci asupra noastră, dar nu te-ai sîrguit, ci ne este mică această muncă şi nu simţim arderea aceasta". Deci, a poruncit tiranul să gătească o căldare de aramă şi s-o umple cu plumb, cu pucioasă şi cu smoală, şi fierbîndu-le tare, să arunce pe sfinţii mucenici în această căldare. Căci zicea tiranul, că dacă pe patul cel înfocat le este frig, în căldarea care fierbe îi voi încălzi şi voi vedea de va putea Dumnezeul lor să-i scoată din para focului. Sfinţii, fiind aruncaţi în căldare, şi-au ridicat ochii la cer şi s-au rugat, zicînd: "Doamne, Ziditorule al tuturor, auzi-ne pe noi cei ce strigăm către Tine şi ne trimite pe îngerul Tău cel sfînt să răcorească această înfricoşată aprindere, precum odinioară celor trei tineri le-ai răcorit cuptorul cel înfocat al Babilonului. Auzi-ne pe noi, Stăpîne, şi grăbeşte spre ajutorul nostru, ca să cunoască toţi, că Tu eşti Fiul Dumnezeului Cel viu, Care ai venit în lume". Şi îndată a trimis Domnul pe îngerul Său, care, răcorind focul şi căldarea cu rouă cerească, a zis către dînşii: "Pace vouă, bunilor ostaşi, credincioşilor nevoitori, nu vă temeţi, nici vă înspăimîntaţi, că Hristos este cu voi, Care vă va face biruitori şi vă va duce la bucuria cea veşnică".
După aceasta, Domeţian comitele a poruncit să-i spînzure pe sfinţii mucenici cu capul în jos şi dedesubt să-i afume cu fum necurat. Iar Sfîntul Conon bătrînul, zîmbind, a zis: "O, nepriceputule, nu s-a atins focul tău de noi, dar de fum să ne temem?" Fiind munciţi sfinţii cu acel fum, batjocoreau pe acel tiran, zicînd: "Nu te ruşinezi, o, ticălosule, că doi ostaşi ai lui Hristos au biruit toată puterea voastră cea cu mîndrie, că au ruşinat pe tatăl vostru diavolul şi toate armele lui cele cu meşteşugire rea le-au sfărîmat şi le-au călcat?"
Domeţian, umplîndu-se de cumplită mînie şi de ruşine, neştiind ce să facă mai mult, a poruncit ca, luînd pe mucenici de la acel fum, să-i ferestruiască în două, cu ferăstrăul de lemn. Şi, punîndu-i slujitorii la ferestruire, sfinţii au rugat pe acei slujitori să le dea voie la rugăciune; şi nu i-au oprit slujitorii. Iar sfinţii s-au rugat lui Dumnezeu, zicînd:
"Stăpîne Dumnezeule, Atotputernice, Făcătorule al cerului şi al pămîntului, Împărate al celor ce împărăţesc şi Doamne al celor ce domnesc, mulţumim Ţie că ne-ai învrednicit a pătimi pentru numele Tău cel sfînt şi ne-ai întărit în munci şi n-ai lăsat pe vrăjmaşii Tăi să rîdă de noi, ci ne-ai făcut biruitori asupra diavolului. Pe Tine Te slăvim, Hristoase Dumnezeule, Iubitorule de oameni, Atotputernice şi întru tot Bunule! Dăruieşte pace Sfintei Tale Biserici, care este în toată lumea, ruşinează şi pierde pe cei ce o prigonesc pe ea. Surpă degrabă şi prăbuşeşte capiştele idoleşti cele urîte şi deşteaptă puterea Ta; întinde lauda numelui Tău sfînt, păzeşte şi înmulţeşte neamul creştin, cel ce drept Te slăveşte pînă la sfîrşitul veacului. Încă Te rugăm, Stăpîne, primeşte în pace sufletele noastre, ca porunca tiranului să nu se săvîrşească asupra noastră, adică să nu ne omoare pe noi; ca nici întru aceasta să nu se bucure vrăjmaşul nostru, voind a se lăuda şi a zice: I-am pierdut pe ei. Ci mila Ta să ne ajute mai înainte şi să cunoască Domeţian că sîntem robii Tăi. Iar Tu, ceea ce ai voit cu noi, aceea ai făcut; că oricine va auzi aceasta, va preamări preasfînt numele Tău, în veci".
Apoi, zicînd ei "amin", s-a auzit glas din cer chemîndu-i la cele de sus; iar sfinţii mucenici, însemnîndu-se cu semnul Crucii, şi-au dat sufletele lor în mîinile lui Dumnezeu. Şi îndată s-a făcut cutremur mare şi au căzut locaşurile idoleşti; apoi toţi idolii care erau în cetate s-au sfărîmat, iar Domeţian a fugit şi s-a ascuns în casa sa. Iar fraţii ce erau în mănăstirea aceea, auzind ce se făcuse cu aceşti sfinţi mucenici, au mers şi au luat cinstitele lor trupuri şi, ducîndu-le în mănăstire cu cinste, le-au îngropat cu miresme, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeu, pe Cel de toată făptura slăvit, în veci. Amin.
Predică la Duminica Ortodoxiei
Iubiţi credincioşi,
Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.
Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.
Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: "Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios" (Ibidem, p. 532-533).
Sfîntul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: "În orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi care este scopul lui, bun sau rău". Tot aşa, cînd este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre mîntuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt fel, decît ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).
Fiindcă nu toţi ştiu a citi şi nu pot să se îndeletnicească cu citirea, Părinţii au judecat ca toate faptele lui Hristos vrednice de mărire să le închipuiască pe icoane care ar sluji la scurte amintiri. De multe ori se întîmplă că noi nu gîndim la patimile Mîntuitorului, dar îndată ce vedem icoana răstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mîntuitoarele Lui patimi, cădem şi ne închinăm, nu materialului, ci Celui ce este închipuit, asemenea cum ne închinăm, nu materialului din care este făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuieşte prin ele, adică la puterea Duhului Sfînt ce izvorăşte din ele.
Noi nu ne închinăm materialului din care sunt făcute icoanele. Dacă înaintea noastră se află icoana Domnului, noi ne rugăm, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi ne mîntuieşte!" Iar dacă suntem înaintea icoanei Maicii Domnului: "Fii apărătoarea noastră înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mîntuirea sufletelor noastre!" Iar dacă este icoana mucenicului, de pildă Ştefan, noi zicem: "Sfinte Mare Mucenic Ştefane, care ţi-ai vărsat sîngele pentru Hristos şi ai îndrăznit către Dumnezeu, ca întîiul mucenic, fii apărătorul nostru!" Aşa ne adresăm şi către oricare alt sfînt. Iată încotro trimitem noi rugăciunile noastre prin ajutorul Sfintelor Icoane.
Cînd împăratul iconomah, aidoma sectanţilor noştri, afirma pe nedrept că la cele şase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane şi că despre dînsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie îi scria; "Împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pîine, nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a mînca sau bea. Însă tu ştii, după tradiţie, că acest lucru este necesar pentru întemeierea vieţii. Aşa şi despre icoane era cunoscut din Tradiţie. Înşişi arhiereii aduceau icoane la Sinod şi nici un om iubitor de Hristos nu porneşte la drum şi nu-şi face călătoria fără de icoane. Aşa fac oamenii lucrători de fapte bune şi plăcuţii lui Dumnezeu".
Leonte de Neapole, combătînd pe iudeii care învinuiau pe creştini pentru cinstirea icoanelor le răspunde: "Ne închinăm feţelor de pe icoane şi închipuirilor sfinţilor, nu ca lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice lemn. Şi de s-ar fi şters faţa de pe vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi creştinii, sărutînd cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului, cu sufletul şi cu gîndul nostru sărutăm pe Hristos şi pe sfinţii Lui".
Sfîntul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre închipuirea aducerii lui Isaac ca jertfă de către Avraam, icoana spre care cînd căuta, vărsa din ochii lui lacrimi de umilinţă. El mai vorbeşte şi despre icoana Sfîntului şi Marelui Mucenic Teodor Tiron şi despre icoana lui Hristos. Iar Sfîntul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea descoperirii moaştelor Sfinţilor Mucenici Ghervasie şi Protasie, mărturisea că i s-a arătat lui Apostolul Pavel, aşa cum este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35). Sfîntul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: "Noi credincioşii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci noi arătăm buna închinare şi iubire către acea faţă care este închipuită pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori cînd chipul de pe dînsa se şterge, o ardem ca pe un lucru fără de folos".
După cum Iacob, înainte de sfîrşitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif şi prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ţinea, aşa şi noi credincioşii ne închinăm şi sărutăm icoanele, nu pentru altceva, decît că le sărutăm ca pe copiii şi pe părinţii noştri, ca să le arătăm prin aceasta dragostea noastră sufletească; după cum şi iudeii se închinau Tablelor Legii şi celor doi heruvimi turnaţi din aur, cinstind prin închinare nu piatra şi aurul, ci pe Însuşi Dumnezeu care a poruncit să li se facă acestea.
Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Aşa Sfîntul Metodie de Patara, care a trăit prin veacul al III-lea, scrie: "Închipuirea îngerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale începătoriilor şi ale stăpîniilor, noi le facem întru cinstirea şi slava lui Dumnezeu". Despre icoane scriu şi Clement al Alexandriei şi Tertulian, care au trăit în secolele II-III.
Sfînta Tradiţie vorbeşte şi despre chipul cel nefăcut de mînă dăruit de Mîntuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mînă omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trăit prin secolul III-IV.
În sfîrşit, însuşi pămîntul vorbeşte împotriva sectarilor luptători contra icoanelor, căci şi acum se descoperă icoane, cruci şi simboluri creştine la săpăturile ce se fac în catacombele din Roma, adică în peşterile unde primii creştini se ascundeau din cauza persecuţiilor păgîne şi săvîrşeau acolo slujbe dumnezeieşti şi înmormîntări ale sfinţilor mucenici. Am vizitat catacombele Romei în toamna anului 1977 şi am văzut acolo cele mai vechi icoane ale Mîntuitorului şi imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de învăţaţii arheologi în catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mîntuitorului din catacomba Sfîntului Calist şi Cina cea de taină de la sfîrşitul secolului al II-lea, Închinarea Magilor, Minunea prefacerii apei în vin, Vindecarea orbului din naştere şi altele, aflate tot în catacomba Sfîntului Calist. În catacombele Domitillei şi Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a Patriarhilor şi Proorocilor din Vechiul Testament şi a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfîrşitului veacului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. Dar cea mai veche icoană pe care învăţaţii arheologi o atribuie veacului I al creştinismului este chipul Maicii Domnului care ţine în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra icoanei.
Toate aceste reprezentări, care s-au aflat în catacombele şi în săpăturile bisericilor vechi de sub pămînt, cu o evidenţă indiscutabilă, ne impun să primim şi să credem că au fost cinstite Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale creştinismului. Astfel, în apărarea Sfintelor Icoane ne vorbeşte Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie şi însuşi pămîntul care ne-a păstrat din primele veacuri ale creştinismului multe din ele. În apărarea lor ne vorbesc şi mintea şi inima noastră.
Iubiţi credincioşi,
Pînă aici am adus atîtea mărturii din Sfînta Scriptură, din Sfînta Tradiţie, de la Sfinţii Părinţi şi din Istoria Bisericii Creştine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arăta ce este icoana şi ce este idolul. Vă rog să ţineţi minte că "icoana este închipuirea adevăratului Dumnezeu, care într-adevăr există. Iar idolul, sau chipul cioplit este închipuirea dumnezeilor mincinoşi şi născociţi de mintea oamenilor care într-adevăr nu există". De aceea se şi spune că idolul nimic nu este în lume (I Corinteni 8, 4). Deosebirea între idoli şi icoană este ca deosebirea între zi şi noapte, între lumină şi întuneric. Ce însoţire, zice marele Apostol Pavel, este între Biserica lui Dumnezeu şi idoli? (II Corinteni 6, 15-16).
Prin ce se arată cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, după cum învaţă Sfîntul şi Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arată prin aceea că noi nu considerăm icoana ca Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) şi, cinstind icoana, nu ne închinăm lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este închipuit pe icoană, adică lui Dumnezeu, sfinţilor îngeri, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim cu deosebită atenţie chipul patriarhului nostru? Şi văzînd portretul lui nu ne aflăm ca şi cum l-am vedea pe el? Dar dacă vedem în icoană chipul lui Dumnezeu, nu trebuie să-L cinstim?
Dar prin ce se manifestă închinarea la idoli? Închinarea la idoli se manifestă prin aceea că oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură: S-au abătut curînd din calea care am poruncit lor şi au făcut viţel şi s-au închinat lui şi au jertfit lui şi au zis: Iată, Israele, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului (Ieşire 32, 8; III Regi 12, 28-30). Astfel, trebuie să înţelegem că deosebirea între cinstirea Sfintelor Icoane şi închinarea la idoli este ca între lumină şi întuneric şi după cum omul orb nu deosebeşte lumina de întuneric şi pentru dînsul totul este întuneric, aşa şi omul neînţelept şi rătăcit, nu deosebeşte icoanele de idoli, pentru dînsul orice închipuire este idol, măcar de ar fi acel portret chipul tatălui său.
Însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne porunceşte să deosebim cele sfinte şi cele curate de cele nesfinte şi necurate (Levitic 10, 9-10).
Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane şi pentru ce ne trebuie Sfintele Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai întîi în întărirea credinţei, a evlaviei şi trezirea conştiinţei noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor măreţe ale lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 7-9) şi ale sfinţilor Lui, ca noi, căutînd la chipurile lor, să ne îndemnăm a urma viaţa lor (Evrei 13, 7). Icoanele ne ajută pentru exprimarea dragostei noastre către Dumnezeu. Dacă noi din dragoste purtăm la noi portretele rudelor şi ale oamenilor care ne sunt aproape, cu cît mai mult suntem datori să purtăm cu evlavie la noi icoanele Mîntuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor lui Dumnezeu.
Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fără ştiinţă de carte şi pentru copii, sunt ca şi Biblia. Ceea ce în Biblie este tipărit cu litere, aceea pe icoane este zugrăvit cu vopsele. De pildă, despre patimile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi în Biblie cel ce nu ştie carte, însă, privind la icoanele suferinţelor lui Hristos, el va înţelege cu mintea ce este pictat pe icoane şi va simţi mai multă evlavie în inima sa. Biserica lui Hristos cîntă aşa: "Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta oştile îngereşti..." Şi în alt loc zice despre Maica Domnului: "Iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvîntul întrupat, pe Care mărindu-L cu oştirile cereşti, pe tine te fericim".
Iubiţi credincioşi,
Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după fiinţă, ca pe un duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin simboluri. Aşa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri călători (Facere 18, 1-6). L-a văzut pe Dumnezeu şi patriarhul Iacob şi a chemat numele locului aceluia "Vederea lui Dumnezeu" (Facere 32, 30). L-a văzut pe Dumnezeu şi Moise "şi a grăit Dumnezeu către Moise faţă către faţă, ca şi cum ar fi grăit cineva cu prietenul său" (Ieşire 30, 11). Şi a zis Domnul: Auziţi cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al Domnului, în vedenii Mă voi arăta lui şi în somn voi grăi lui. Nu este aşa credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gură către gură grăiesc cu el aievea şi nu prin pilde şi el faţa Domnului vede (Numerii 12, 6-8). L-a văzut pe Dumnezeu şi (Isaia 6, 1-5). Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul. A văzut pe Dumnezeu şi Miheia (III Regi 22, 19). Apoi pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos L-au văzut ucenicii, atît în umilinţă, cît şi în slavă, cît a trăit cu dînşii pe pămînt (Ioan 1, 14; 6, 36).
Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, aşa începe epistola I-a: Ce era din început, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul Vieţii, aceea vă vestim şi Viaţa s-a arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vă vestim viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfînta Evanghelie zice: Şi Cuvîntul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia Născut din Tatăl (Ioan 1, 14).
Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel şi după înălţarea la ceruri. L-a văzut pe Hristos cînd Il prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a văzut şi primul mucenic Ştefan, cînd era ucis cu pietre şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfînt L-au văzut poporul şi Apostolii, la botezul Domnului în chip de porumbel şezînd peste Dînsul Şi glas din cer s-a auzit: Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit (Luca 3, 22). Duhul Sfînt a fost văzut şi în chipul limbilor de foc, la pogorîrea Lui din cer (Fapte 2, 1-4). Încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu şi Sfinţii Lui, precum în descoperirea Sfîntului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).
Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi pot să-L închipuiască pentru întărirea şi învăţătura lor în credinţă. Deci nici un motiv nu pot avea sectanţii, care zic că nimenea nu are voie să închipuiască pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.
Iubiţi credincioşi,
Astăzi este prima Duminică din Postul Mare, numită "Duminica Ortodoxiei" sau "a Sfintelor Icoane". Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane, întrucît în vremea nostră s-au ridicat în lume multe secte creştine care hulesc icoanele, crucea, biserica, preoţii şi învăţătura apostolică ortodoxă, înşelînd pe mulţi fii ai Bisericii noastre, spre veşnica lor osîndă. Noi vă sfătuim şi vă reamintim învăţătura dogmatică a Bisericii. Închinaţi-vă cu credinţă şi evlavie Sfintelor Icoane şi purtaţi-le în casă, şi oriunde călătoriţi, ca să vă fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, ştiind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele. Faceţi rugăciuni şi acatiste în faţa icoanelor, mergeţi în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi la moaştele sfinţilor noştri, că veţi primi uşurare şi mare ajutor în necazurile vieţii. De asemenea, cinstiţi Sfînta Cruce, pavăza credinţei, şi o purtaţi cu credinţă, că prin ea izgonim pe diavoli şi liniştim pe sectanţii hulitori de Dumnezeu.
A trecut prima săptămînă din Sfîntul Post, numită şi "Săptămîna Mare". Ne bucurăm că bisericile iarăşi s-au umplut de credincioşi, că aţi postit cu toţii şi că alergaţi cu credinţă şi evlavie la Dumnezeu Mîntuitorul şi nădejdea noastră.
Vă îndemn, fraţii mei, să continuaţi a posti Sfîntul Post şi să vă rugaţi, să citiţi cît mai mult şi să faceţi după putere milostenie şi veţi vedea cîtă bucurie şi pace veţi primi în suflet. Dar, mai ales, vă îndemn să vă spovediţi de două ori la duhovnici şi în aceste zile, şi la sfîrşitul Postului Mare, iar care aveţi dezlegare, să primiţi şi Sfînta Împărtăşanie.
Creştinii evlavioşi, mamele, copiii, bătrînii şi bolnavii sunt datori să se spovedească şi să se împărtăşească de două ori în acest mare post. Siliţi-vă la Hristos. El vă cheamă, vă aşteaptă şi vi se dăruieşte în dar tuturor celor ce păzesc poruncile Lui. Nu treceţi cu vederea dragostea şi harul lui Hristos.
Să-L rugăm pe Fiul lui Dumnezeu să întărească dreapta credinţă şi evlavia ortodoxă, ca să biruim cu puterea Lui şi pe diavoli şi pe sectanţii hulitori, şi pe necredincioşi, şi să trăim veşnic în bucuria şi iubirea lui Dumnezeu. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu