Predică la Duminica Ortodoxiei


Pr. Ilie Cleopa

Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.

Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.

Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: "Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios" (Ibidem, p. 532-533).

Sfîntul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: "În orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi care este scopul lui, bun sau rău". Tot aşa, cînd este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre mîntuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt fel, decît ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).

Fiindcă nu toţi ştiu a citi şi nu pot să se îndeletnicească cu citirea, Părinţii au judecat ca toate faptele lui Hristos vrednice de mărire să le închipuiască pe icoane care ar sluji la scurte amintiri. De multe ori se întîmplă că noi nu gîndim la patimile Mîntuitorului, dar îndată ce vedem icoana răstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mîntuitoarele Lui patimi, cădem şi ne închinăm, nu materialului, ci Celui ce este închipuit, asemenea cum ne închinăm, nu materialului din care este făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuieşte prin ele, adică la puterea Duhului Sfînt ce izvorăşte din ele.

Noi nu ne închinăm materialului din care sunt făcute icoanele. Dacă înaintea noastră se află icoana Domnului, noi ne rugăm, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi ne mîntuieşte!" Iar dacă suntem înaintea icoanei Maicii Domnului: "Fii apărătoarea noastră înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mîntuirea sufletelor noastre!" Iar dacă este icoana mucenicului, de pildă Ştefan, noi zicem: "Sfinte Mare Mucenic Ştefane, care ţi-ai vărsat sîngele pentru Hristos şi ai îndrăznit către Dumnezeu, ca întîiul mucenic, fii apărătorul nostru!" Aşa ne adresăm şi către oricare alt sfînt. Iată încotro trimitem noi rugăciunile noastre prin ajutorul Sfintelor Icoane.

Cînd împăratul iconomah, aidoma sectanţilor noştri, afirma pe nedrept că la cele şase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane şi că despre dînsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie îi scria; "Împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pîine, nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a mînca sau bea. Însă tu ştii, după tradiţie, că acest lucru este necesar pentru întemeierea vieţii. Aşa şi despre icoane era cunoscut din Tradiţie. Înşişi arhiereii aduceau icoane la Sinod şi nici un om iubitor de Hristos nu porneşte la drum şi nu-şi face călătoria fără de icoane. Aşa fac oamenii lucrători de fapte bune şi plăcuţii lui Dumnezeu".

Leonte de Neapole, combătînd pe iudeii care învinuiau pe creştini pentru cinstirea icoanelor le răspunde: "Ne închinăm feţelor de pe icoane şi închipuirilor sfinţilor, nu ca lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice lemn. Şi de s-ar fi şters faţa de pe vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi creştinii, sărutînd cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului, cu sufletul şi cu gîndul nostru sărutăm pe Hristos şi pe sfinţii Lui".

Sfîntul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre închipuirea aducerii lui Isaac ca jertfă de către Avraam, icoana spre care cînd căuta, vărsa din ochii lui lacrimi de umilinţă. El mai vorbeşte şi despre icoana Sfîntului şi Marelui Mucenic Teodor Tiron şi despre icoana lui Hristos. Iar Sfîntul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea descoperirii moaştelor Sfinţilor Mucenici Ghervasie şi Protasie, mărturisea că i s-a arătat lui Apostolul Pavel, aşa cum este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35). Sfîntul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: "Noi credincioşii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci noi arătăm buna închinare şi iubire către acea faţă care este închipuită pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori cînd chipul de pe dînsa se şterge, o ardem ca pe un lucru fără de folos".

După cum Iacob, înainte de sfîrşitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif şi prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ţinea, aşa şi noi credincioşii ne închinăm şi sărutăm icoanele, nu pentru altceva, decît că le sărutăm ca pe copiii şi pe părinţii noştri, ca să le arătăm prin aceasta dragostea noastră sufletească; după cum şi iudeii se închinau Tablelor Legii şi celor doi heruvimi turnaţi din aur, cinstind prin închinare nu piatra şi aurul, ci pe Însuşi Dumnezeu care a poruncit să li se facă acestea.

Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Aşa Sfîntul Metodie de Patara, care a trăit prin veacul al III-lea, scrie: "Închipuirea îngerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale începătoriilor şi ale stăpîniilor, noi le facem întru cinstirea şi slava lui Dumnezeu". Despre icoane scriu şi Clement al Alexandriei şi Tertulian, care au trăit în secolele II-III.

Sfînta Tradiţie vorbeşte şi despre chipul cel nefăcut de mînă dăruit de Mîntuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mînă omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trăit prin secolul III-IV.

În sfîrşit, însuşi pămîntul vorbeşte împotriva sectarilor luptători contra icoanelor, căci şi acum se descoperă icoane, cruci şi simboluri creştine la săpăturile ce se fac în catacombele din Roma, adică în peşterile unde primii creştini se ascundeau din cauza persecuţiilor păgîne şi săvîrşeau acolo slujbe dumnezeieşti şi înmormîntări ale sfinţilor mucenici. Am vizitat catacombele Romei în toamna anului 1977 şi am văzut acolo cele mai vechi icoane ale Mîntuitorului şi imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de învăţaţii arheologi în catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mîntuitorului din catacomba Sfîntului Calist şi Cina cea de taină de la sfîrşitul secolului al II-lea, Închinarea Magilor, Minunea prefacerii apei în vin, Vindecarea orbului din naştere şi altele, aflate tot în catacomba Sfîntului Calist. În catacombele Domitillei şi Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a Patriarhilor şi Proorocilor din Vechiul Testament şi a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfîrşitului veacului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. Dar cea mai veche icoană pe care învăţaţii arheologi o atribuie veacului I al creştinismului este chipul Maicii Domnului care ţine în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra icoanei.

Toate aceste reprezentări, care s-au aflat în catacombele şi în săpăturile bisericilor vechi de sub pămînt, cu o evidenţă indiscutabilă, ne impun să primim şi să credem că au fost cinstite Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale creştinismului. Astfel, în apărarea Sfintelor Icoane ne vorbeşte Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie şi însuşi pămîntul care ne-a păstrat din primele veacuri ale creştinismului multe din ele. În apărarea lor ne vorbesc şi mintea şi inima noastră.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am adus atîtea mărturii din Sfînta Scriptură, din Sfînta Tradiţie, de la Sfinţii Părinţi şi din Istoria Bisericii Creştine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arăta ce este icoana şi ce este idolul. Vă rog să ţineţi minte că "icoana este închipuirea adevăratului Dumnezeu, care într-adevăr există. Iar idolul, sau chipul cioplit este închipuirea dumnezeilor mincinoşi şi născociţi de mintea oamenilor care într-adevăr nu există". De aceea se şi spune că idolul nimic nu este în lume (I Corinteni 8, 4). Deosebirea între idoli şi icoană este ca deosebirea între zi şi noapte, între lumină şi întuneric. Ce însoţire, zice marele Apostol Pavel, este între Biserica lui Dumnezeu şi idoli? (II Corinteni 6, 15-16).

Prin ce se arată cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, după cum învaţă Sfîntul şi Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arată prin aceea că noi nu considerăm icoana ca Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) şi, cinstind icoana, nu ne închinăm lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este închipuit pe icoană, adică lui Dumnezeu, sfinţilor îngeri, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim cu deosebită atenţie chipul patriarhului nostru? Şi văzînd portretul lui nu ne aflăm ca şi cum l-am vedea pe el? Dar dacă vedem în icoană chipul lui Dumnezeu, nu trebuie să-L cinstim?

Dar prin ce se manifestă închinarea la idoli? Închinarea la idoli se manifestă prin aceea că oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură: S-au abătut curînd din calea care am poruncit lor şi au făcut viţel şi s-au închinat lui şi au jertfit lui şi au zis: Iată, Israele, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului (Ieşire 32, 8; III Regi 12, 28-30). Astfel, trebuie să înţelegem că deosebirea între cinstirea Sfintelor Icoane şi închinarea la idoli este ca între lumină şi întuneric şi după cum omul orb nu deosebeşte lumina de întuneric şi pentru dînsul totul este întuneric, aşa şi omul neînţelept şi rătăcit, nu deosebeşte icoanele de idoli, pentru dînsul orice închipuire este idol, măcar de ar fi acel portret chipul tatălui său.

Însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne porunceşte să deosebim cele sfinte şi cele curate de cele nesfinte şi necurate (Levitic 10, 9-10).

Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane şi pentru ce ne trebuie Sfintele Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai întîi în întărirea credinţei, a evlaviei şi trezirea conştiinţei noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor măreţe ale lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 7-9) şi ale sfinţilor Lui, ca noi, căutînd la chipurile lor, să ne îndemnăm a urma viaţa lor (Evrei 13, 7). Icoanele ne ajută pentru exprimarea dragostei noastre către Dumnezeu. Dacă noi din dragoste purtăm la noi portretele rudelor şi ale oamenilor care ne sunt aproape, cu cît mai mult suntem datori să purtăm cu evlavie la noi icoanele Mîntuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor lui Dumnezeu.

Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fără ştiinţă de carte şi pentru copii, sunt ca şi Biblia. Ceea ce în Biblie este tipărit cu litere, aceea pe icoane este zugrăvit cu vopsele. De pildă, despre patimile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi în Biblie cel ce nu ştie carte, însă, privind la icoanele suferinţelor lui Hristos, el va înţelege cu mintea ce este pictat pe icoane şi va simţi mai multă evlavie în inima sa. Biserica lui Hristos cîntă aşa: "Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta oştile îngereşti..." Şi în alt loc zice despre Maica Domnului: "Iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvîntul întrupat, pe Care mărindu-L cu oştirile cereşti, pe tine te fericim".

Iubiţi credincioşi,

Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după fiinţă, ca pe un duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin simboluri. Aşa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri călători (Facere 18, 1-6). L-a văzut pe Dumnezeu şi patriarhul Iacob şi a chemat numele locului aceluia "Vederea lui Dumnezeu" (Facere 32, 30). L-a văzut pe Dumnezeu şi Moise "şi a grăit Dumnezeu către Moise faţă către faţă, ca şi cum ar fi grăit cineva cu prietenul său" (Ieşire 30, 11). Şi a zis Domnul: Auziţi cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al Domnului, în vedenii Mă voi arăta lui şi în somn voi grăi lui. Nu este aşa credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gură către gură grăiesc cu el aievea şi nu prin pilde şi el faţa Domnului vede (Numerii 12, 6-8). L-a văzut pe Dumnezeu şi (Isaia 6, 1-5). Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul. A văzut pe Dumnezeu şi Miheia (III Regi 22, 19). Apoi pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos L-au văzut ucenicii, atît în umilinţă, cît şi în slavă, cît a trăit cu dînşii pe pămînt (Ioan 1, 14; 6, 36).

Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, aşa începe epistola I-a: Ce era din început, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul Vieţii, aceea vă vestim şi Viaţa s-a arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vă vestim viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfînta Evanghelie zice: Şi Cuvîntul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia Născut din Tatăl (Ioan 1, 14).

Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel şi după înălţarea la ceruri. L-a văzut pe Hristos cînd Il prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a văzut şi primul mucenic Ştefan, cînd era ucis cu pietre şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfînt L-au văzut poporul şi Apostolii, la botezul Domnului în chip de porumbel şezînd peste Dînsul Şi glas din cer s-a auzit: Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit (Luca 3, 22). Duhul Sfînt a fost văzut şi în chipul limbilor de foc, la pogorîrea Lui din cer (Fapte 2, 1-4). Încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu şi Sfinţii Lui, precum în descoperirea Sfîntului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).

Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi pot să-L închipuiască pentru întărirea şi învăţătura lor în credinţă. Deci nici un motiv nu pot avea sectanţii, care zic că nimenea nu are voie să închipuiască pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este prima Duminică din Postul Mare, numită "Duminica Ortodoxiei" sau "a Sfintelor Icoane". Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane, întrucît în vremea nostră s-au ridicat în lume multe secte creştine care hulesc icoanele, crucea, biserica, preoţii şi învăţătura apostolică ortodoxă, înşelînd pe mulţi fii ai Bisericii noastre, spre veşnica lor osîndă. Noi vă sfătuim şi vă reamintim învăţătura dogmatică a Bisericii. Închinaţi-vă cu credinţă şi evlavie Sfintelor Icoane şi purtaţi-le în casă, şi oriunde călătoriţi, ca să vă fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, ştiind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele. Faceţi rugăciuni şi acatiste în faţa icoanelor, mergeţi în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi la moaştele sfinţilor noştri, că veţi primi uşurare şi mare ajutor în necazurile vieţii. De asemenea, cinstiţi Sfînta Cruce, pavăza credinţei, şi o purtaţi cu credinţă, că prin ea izgonim pe diavoli şi liniştim pe sectanţii hulitori de Dumnezeu.

A trecut prima săptămînă din Sfîntul Post, numită şi "Săptămîna Mare". Ne bucurăm că bisericile iarăşi s-au umplut de credincioşi, că aţi postit cu toţii şi că alergaţi cu credinţă şi evlavie la Dumnezeu Mîntuitorul şi nădejdea noastră.

Vă îndemn, fraţii mei, să continuaţi a posti Sfîntul Post şi să vă rugaţi, să citiţi cît mai mult şi să faceţi după putere milostenie şi veţi vedea cîtă bucurie şi pace veţi primi în suflet. Dar, mai ales, vă îndemn să vă spovediţi de două ori la duhovnici şi în aceste zile, şi la sfîrşitul Postului Mare, iar care aveţi dezlegare, să primiţi şi Sfînta Împărtăşanie.

Creştinii evlavioşi, mamele, copiii, bătrînii şi bolnavii sunt datori să se spovedească şi să se împărtăşească de două ori în acest mare post. Siliţi-vă la Hristos. El vă cheamă, vă aşteaptă şi vi se dăruieşte în dar tuturor celor ce păzesc poruncile Lui. Nu treceţi cu vederea dragostea şi harul lui Hristos.

Să-L rugăm pe Fiul lui Dumnezeu să întărească dreapta credinţă şi evlavia ortodoxă, ca să biruim cu puterea Lui şi pe diavoli şi pe sectanţii hulitori, şi pe necredincioşi, şi să trăim veşnic în bucuria şi iubirea lui Dumnezeu. Amin.

sâmbătă, 5 februarie 2011

Pătimirea Sfintei Muceniţe Fausta Fecioara, a lui Evilasie, a lui Maxim şi a celor împreună cu dînşii (6 februarie) (După Sfîntul Simeon Metafrast)




Această sfîntă fecioară, Fausta, mireasă neîntinată a Stăpînului Hristos, născută în zilele lui Maximian, păgînul împărat, a fost crescută în bună credinţă în cetatea Cizicul, de părinţi de neam bun, bogaţi şi credincioşi, care după ce au răposat şi şi-au dat sufletele lor către Domnul, fecioara a rămas singură, cînd avea treisprezece ani. Ea se îndeletnicea în post şi rugăciuni şi întru citirea dumnezeieştilor cărţi. Apoi trecînd cu vederea toată înşelăciunea lumii acesteia - bogăţia, dulceţile şi plăcerile trupului şi umblînd pe calea cea strîmtă şi grea a vieţii, s-a făcut cunoscută şi slăvită tuturor, pentru că nu puteau să tăinuiască atîtea fapte bune ale ei, după cuvîntul Domnului: Nu poate cetatea să se ascundă, stînd deasupra muntelui, ci a ajuns vestea despre dînsa pînă la împăratul Maximian care, îndată, a trimis din palatul său împărătesc pe cel întîi slujitor idolesc, anume Evilasie, în cetatea Cizicul, să caute şi să afle pe mireasa lui Hristos, Fausta poruncindu-i astfel: de se va îndupleca să aducă jertfe zeilor, bine îi va fi ei, iar de nu, apoi să o arunce în adîncul apei.
Mergînd Evilasie în Cizic, a aflat-o ca ani tînără, dar cu credinţa şi înţelepciunea bătrînă; apoi aducînd-o la judecata sa, o silea să jertfească zeilor. Sfînta i-a răspuns: "Eu nu voi jertfi zeilor acelora care sînt surzi, orbi şi nu au nici o simţire, fiind lucruri de mîini omeneşti, pentru că am ca Mire pe Iisus Hristos în cer şi nu pot să-l las pe Acela, nici nu voiesc a pierde moştenirea pe care o am de la Domnul meu". Evilasie a zis: "Jertfeşte, Fausto, zeilor, ca să nu mori chinuită şi cu amar". Răspuns-a sfînta: "Să nu mă socoteşti că sînt ca o femeie de cele fără de minte, căci, deşi sînt tînără cu anii, însă dorinţa mea este mai mare înaintea Domnului". Iar Evilasie, umplîndu-se de mare mînie, a poruncit să-i tundă părul capului spre ocară şi batjocură şi, spînzurînd-o de un lemn, să o bată tare.
Sfînta Fausta, fiind foarte chinuită, şi-a ridicat ochii spre cer şi se ruga lui Dumnezeu. Deci, rugîndu-se ea destul, s-a pornit un trăznet atît de înfricoşător, încît mulţi au murit. Evilasie, văzînd aceea s-a temut foarte şi, chemînd pe Sfînta Fausta, a zis către dînsa: "Femeie, spune-mi, cine eşti tu? Pentru că eu te văd făcînd lucruri de farmece". Iar sfînta a zis: "Ascultă-mă, Evilasie, porunceşte unui zugrav să zugrăvească chipul meu". Şi, făcîndu-se aceasta degrabă a poruncit ostaşilor să sfîşie icoana ei. Apoi a zis către stăpînitor: "Viu este Domnul Dumnezeu, precum eu nu simt nici cea mai mică durere pentru cîte aţi făcut icoanei acesteia, care este chipul şi asemănarea mea. Astfel şi sufletul meu nu simte nicidecum muncile ce le daţi trupului meu. Ci, cît mă chinuiţi, eu am în minte pe Stăpînul meu, Hristos, Care îmi micşorează durerile".
Atunci a poruncit ca, punînd-o într-un sicriu de lemn şi întărind cu piroane de lemn sicriul, să taie sicriul cu ferăstrăul. Pe cînd slujitorii făceau cu sîrguinţă cele poruncite lor, sfînta în sicriu cînta, slăvind pe Dumnezeu. Şi s-au ostenit slujitorii multă vreme, dar nimic nu puteau să sporească, pentru că nu putea ferăstrăul să o taie şi nici să vatăme pe sfînta fiind ca un diamant vîrtos. Slăbind slujitorii, au rămas ca morţi. Apoi, mergînd la Evilasie, îi ziceau: "Stăpîne, femeia pe care ne-ai dat-o spre chinuire, din ceasul întîi pînă la al şaselea ferestruind-o în sicriu, nimic n-am sporit, pentru că şase ferăstraie schimbînd, n-am putut să ne atingem de ea. Apoi şi foc am pus lîngă raclă, ca s-o ardem, dar n-a ars racla. Iar ea cînta zicînd: "De voi merge prin mijlocul focului, nu mă va arde şi văpaia nu mă va vătăma".
Atunci Evilasie s-a mîhnit foarte şi, punînd de faţă pe sfînta, i-a zis: "O! femeie, mă înspăimînţi, făcînd aceste minuni. Am 80 de ani şi niciodată n-am văzut unele ca acestea, deci, te jur pe Dumnezeul tău, în care crezi, să-mi spui tot adevărul". Sfînta i-a răspuns, zicînd: "Rogu-mă ţie, stăpînul meu, să asculţi într-adins cele ce-ţi voi spune. Puterea lui Dumnezeu este aceea care mă păzeşte în chinuri, precum singur ai văzut. De vei asculta cu luare aminte cuvintele mele, te vei îndupleca degrabă ca să te faci prieten credinţei mele".
A zis tiranul: "Spune-mi degrabă adevărul şi eu voi asculta cu luare aminte". Grăit-a sfînta: "Dumnezeu este fără de moarte şi veşnic şi lucrurile Lui sînt adevărate, iar judecata Lui este sfîntă şi dreaptă. Acela păzeşte în tot locul pe robii Săi cei ce vieţuiesc cu dreptate şi cu cuvioşie. Ei ruşinează pe diavolul, lepădînd pe idolii cei ce se cinstesc de voi ca nişte dumnezei, apoi lucrurile cele rele ale lumii acesteia biruindu-le şi defăimînd cele pămînteşti, ei doresc cele cereşti şi, vieţuind în curăţie, păzesc poruncile lui Dumnezeu fără prihană. Pe aceştia Dumnezeu cel preaînalt îi păzeşte de tot răul, de vreme ce ei Îl ştiu pe El că este Unul Dumnezeu şi că nu este altul afară de Dînsul, Care S-a pogorît pe pămînt şi sălăşluindu-Se întru Preasfînta şi Preacurata Fecioară - precum El singur ştie -, S-a născut dintr-însa negrăit. După aceea, pe scurt, după ce a făcut multe şi prea slăvite minuni, învăţînd pe oameni, a venit de bună voie la cruce şi a pătimit ca să ne mîntuiască pe noi. Apoi, fiind îngropat, a înviat a treia zi şi întru slavă S-a înălţat la ceruri, de unde iarăşi va veni la sfîrşitul veacurilor, să judece viii şi morţii şi să-i răsplătească fiecăruia după faptele lui. Drept aceea, şi noi, urmîndu-L, ne dăm la bătăi şi la chinuri pentru împărăţia cerurilor, ca să nu pierim în veci, pentru că aici murim, iar acolo înviem, în viaţa cea nesfîrşită".
Auzind acestea, Evilasie a început a cunoaşte puterea cea mare a lui Dumnezeu cel viu şi, umplîndu-se de Duhul Sfînt, se întorcea spre bine, iar pe Sfînta muceniţă Fausta, dezlegînd-o din legături, a lăsat-o liberă. Atunci, una din slugile lui, alergînd la împăratul Maximian, i-a zis: "Stăpîne împărate, Evilasie a părăsit dragostea ta şi voieşte să se facă creştin; deci sîrguieşte să-l răpeşti de la înşelăciunea creştinească, mai înainte de a primi creştineasca desăvîrşire". Împăratul, mîniindu-se foarte mult, a chemat degrabă pe Maxim, eparhul său, care era foarte aspru şi fără de omenie, şi jurîndu-i pe zeii săi, l-a trimis în Cizic, la Evilasie. Acesta, sosind mînios la Cizic l-a întrebat pe fericitul Evilasie, zicînd: "Spune-mi, răule, cum ai îndrăznit a lăsa pe zeii cei mari şi a-i defăima, crezînd nebuniilor creştineşti şi a te apropia de dînşii?" Evilasie răspunse: "Mă jur pe capul meu că şi tu, de vei asculta pe fecioara Fausta, degrab vei cunoaşte pe Dumnezeul cel viu şi vei fi fericit". Eparhul Maxim, mîniindu-se foarte, a poruncit să-l spînzure pe lemn şi să-l bată cumplit. Fiind bătut mult, striga către Hristos Dumnezeu, zicînd: "Stăpîne, Dumnezeule Atotputernice, Care ai ajutat roabei tale Fausta în toate chinurile ei şi ai arătat ochilor mei minunile Tale, izbăveşte-mă pe mine, smeritul, de acest amar şi preacumplit eparh, deoarece pe Tine Te-am dorit Doamne, pentru minunile Tale cele multe şi mari".
După aceasta, eparhul a poruncit să ardă coastele mucenicului cu făclii aprinse. Şi, cînd se ardea, pătimitorul a rugat pe Sfînta Fausta, care sta acolo şi privea la pătimirea lui, să se roage pentru dînsul către Domnul. Sfînta, milostivindu-se de dînsul, a început a se ruga, zicînd: "Doamne, Dumnezeul meu, arată-Ţi darul Tău şi mă ascultă pe mine, roaba Ta, primeşte pe Evilasie în staulul turmei Tale celei cuvîntătoare şi-l rînduieşte în numărul drepţilor Tăi, că bine eşti cuvîntat în veci, amin". Atunci eparhul a poruncit ca şi pe Sfînta Fausta s-o pună înaintea nedreptei sale judecăţi, fiindcă povăţuise pe Evilasie să se facă creştin. Şi a zis către dînsa Maxim: "Necuratule chip, cum ai îndrăznit tu să abaţi pe cinstitul slujitor Evilasie de la zeii cei mari şi să-l aduci la Dumnezeul tău?" Sfînta Fausta răspunse: "Nădăjduiesc spre bunul şi milostivul Dumnezeul meu, Care a chemat pe Evilasie să fie fiu al adevărului şi Care şi pe tine te va chema El întru a Sa cunoştinţă şi închinăciune dumnezeiască". Eparhul zise: "Fausto, să nu mă socoteşti că sînt nebun ca Evilasie care te-a ascultat". Şi îndată a poruncit s-o lege şi să-i bată piroane de fier în picioare.
Făcîndu-se aceasta cu sîrguinţă de către slujitori, sfînta nu simţea dureri deloc şi văzînd eparhul Maxim că muceniţa nu bagă în seamă un chin ca acela, a chemat o ceată de ostaşi şi le-a poruncit să înceapă asupra ei mai mare şi mai cumplit chin. Unul din ostaşi, al cărui nume era Claudie a zis: "Stăpîne, de voieşti s-o omori repede, apoi dă-o spre mîncare fiarelor". Deci, îndată a poruncit eparhul să se facă aşa, şi sfînta a fost dusă goală la locul acela unde era să fie mîncată de fiare.
Apoi, sloboziră la dînsa o leoaică, dar aceea, alergînd, s-a închinat sfintei. Slobozind şi pe celelalte fiare, toate cădeau la picioarele ei şi se închinau. Eparhul, văzînd o minune ca aceea, se miră foarte şi porunci să o lege de picioare cu o funie şi s-o tîrască pe pămînt, aşa goală. Atunci, sfînta a strigat către Domnul, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, acopere făptura Ta, ca ochii celor fără de ruşine şi necuraţi să nu privească goliciunea trupului miresei Tale". Îndată, pogorîndu-se un nor de sus, a acoperit pe sfînta ca cu o haină aleasă. După aceasta, un alt ostaş, anume Eusebiu, a zis lui Maxim eparhul: "Va voi strălucirea ta să mi-o dea mie în stăpînire?" Eparhul zise: "Ia-o şi chinuieşte-o cum poţi şi voieşti". El, luînd pe sfînta muceniţă, a dus-o la un fierar care, făcînd o mulţime de piroane de fier lungi, i le-a bătut în cap, în frunte, în ochi, în piept, în fluierele picioarelor şi în tot trupul. Iar sfînta se ruga în sine: "Mulţumesc Doamne, Iisuse Hristoase, că Tu eşti cunoscătorul inimilor, slava şi cununa drepţilor. Învredniceşte-mă, dar, şi pe mine, smerita şi nevrednica roaba Ta, ca să mă aflu în calea ce duce la limanul neviforat, iar pe Maxim, eparhul, adu-l la sfînta credinţă şi la dragostea Ta. Întăreşte-l în frica Ta şi-l rînduieşte cu cei ce te mărturisesc pe Tine, adevăratul Dumnezeu, ca toţi să Te ştie, că eşti unul Dumnezeu şi că Ţi se cuvine cinste şi slavă dumnezeiască, în vecii vecilor. Amin".
Eusebiu, văzînd că o fecioară tînără ca ea care, fiind străpunsă cu piroanele şi sîngele curgîndu-i, nu băga în seamă un chin ca acela - nesimţind de fel durerile -, a poruncit să aducă o căldare mare şi s-o umple cu smoală şi pucioasă. Apoi, fierbînd-o tare, au aruncat într-însa pe Sfînta Fausta, împreună cu Sfîntul Evilasie, şi au pus foc mare dedesubt. Sfinţii mucenici stînd în căldarea aceea ca într-un loc verde şi răcoros, cîntau şi preamăreau pe Dumnezeu. Îndată, focul s-a stins şi căldarea s-a răcit. Atunci, Maxim eparhul, văzînd credinţa şi răbdarea sfinţilor, a zis : "Dumnezeule veşnic, Cel ce ai făcut pe Evilasie a fi părtaş patimilor roabei Tale Fausta, primeşte-mă şi pe mine, ticălosul şi păcătosul şi mă rînduieşte cu aceşti doi ca şi eu, mai micul, să împlinesc numărul de trei, în chipul Sfintei Treimi. Cu adevărat Doamne Dumnezeul puterilor, arată-Ţi bunătatea Ta spre mine, nevrednicul robul Tău şi fă degrab cu mine după milostivirea Ta, ca şi în mine să Te proslăveşti mai mult".
Acestea zicînd, s-au deschis cerurile şi el a văzut pe Fiul lui Dumnezeu cu cetele sfinţilor, îngeri şi arhangheli şi cu adunările tuturor sfinţilor strălucind ca o lumină. Văzînd Maxim o înfricoşată şi înspăimîntătoare taină ca aceea, a strigat cu glas mare către Dumnezeu: "Doamne, primeşte-mă precum ai primit pe robul Tău Evilasie, şi nu pomeni fărădelegile şi nedreptăţile mele. Iartă pe păcătosul şi nevrednicul robul Tău, şi mă primeşte precum ai primit pe tîlhar, odată".
După aceasta, îndată a alergat la căldarea în care erau Sfînta Fausta şi Sfîntul Evilasie şi, ridicîndu-şi ochii spre cer, şi-a făcut semnul crucii, zicînd: "În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh; şi eu sînt cu voi". Atunci dezbrăcîndu-se de hainele sale şi iarăşi însemnîndu-se cu semnul crucii peste tot trupul, s-a aruncat în căldare. Atunci Sfînta şi fericita Fausta s-a umplut de mare bucurie şi veselie căci a ascultat-o Dumnezeu şi a adus şi pe Maxim la dreapta credinţă. Şi a zis: "Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, că nu voieşti să piară nimeni, ci toţi să se mîntuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului. Căci iată mă aflu între aceşti doi robi ai Tăi, ca o viţă de vie ce are struguri. Apoi fă treimea aceasta nedezlipită, de vreme ce ai zis, Doamne: Unde sînt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sînt şi Eu în mijlocul lor.
Astfel grăind sfînta cu veselie, s-a auzit un glas din cer zicînd: "Veniţi la Mine cei osteniţi întru nevoinţă şi însărcinaţi cu pătimirile, pentru numele Meu, şi vă voi odihni pe voi întru împărăţia cerească". Sfinţii, auzind acest glas, s-au umplut de negrăită bucurie şi, mulţumind lui Dumnezeu, şi-au dat sufletele în mîinile Lui în şase zile ale lunii februarie. Cu ale căror rugăciuni, Doamne, iertîndu-ne greşelile noastre, învredniceşte-ne şi pe noi, pe toţi, milostivirii Tale, fă-ne părtaşi vieţii celei veşnice, căci eşti binecuvîntat, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh şi preamărit în veci. Amin.
Publicat de la
Etichete: ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)