Predică la Duminica Ortodoxiei


Pr. Ilie Cleopa

Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.

Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.

Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: "Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios" (Ibidem, p. 532-533).

Sfîntul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: "În orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi care este scopul lui, bun sau rău". Tot aşa, cînd este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre mîntuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt fel, decît ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).

Fiindcă nu toţi ştiu a citi şi nu pot să se îndeletnicească cu citirea, Părinţii au judecat ca toate faptele lui Hristos vrednice de mărire să le închipuiască pe icoane care ar sluji la scurte amintiri. De multe ori se întîmplă că noi nu gîndim la patimile Mîntuitorului, dar îndată ce vedem icoana răstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mîntuitoarele Lui patimi, cădem şi ne închinăm, nu materialului, ci Celui ce este închipuit, asemenea cum ne închinăm, nu materialului din care este făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuieşte prin ele, adică la puterea Duhului Sfînt ce izvorăşte din ele.

Noi nu ne închinăm materialului din care sunt făcute icoanele. Dacă înaintea noastră se află icoana Domnului, noi ne rugăm, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi ne mîntuieşte!" Iar dacă suntem înaintea icoanei Maicii Domnului: "Fii apărătoarea noastră înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mîntuirea sufletelor noastre!" Iar dacă este icoana mucenicului, de pildă Ştefan, noi zicem: "Sfinte Mare Mucenic Ştefane, care ţi-ai vărsat sîngele pentru Hristos şi ai îndrăznit către Dumnezeu, ca întîiul mucenic, fii apărătorul nostru!" Aşa ne adresăm şi către oricare alt sfînt. Iată încotro trimitem noi rugăciunile noastre prin ajutorul Sfintelor Icoane.

Cînd împăratul iconomah, aidoma sectanţilor noştri, afirma pe nedrept că la cele şase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane şi că despre dînsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie îi scria; "Împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pîine, nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a mînca sau bea. Însă tu ştii, după tradiţie, că acest lucru este necesar pentru întemeierea vieţii. Aşa şi despre icoane era cunoscut din Tradiţie. Înşişi arhiereii aduceau icoane la Sinod şi nici un om iubitor de Hristos nu porneşte la drum şi nu-şi face călătoria fără de icoane. Aşa fac oamenii lucrători de fapte bune şi plăcuţii lui Dumnezeu".

Leonte de Neapole, combătînd pe iudeii care învinuiau pe creştini pentru cinstirea icoanelor le răspunde: "Ne închinăm feţelor de pe icoane şi închipuirilor sfinţilor, nu ca lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice lemn. Şi de s-ar fi şters faţa de pe vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi creştinii, sărutînd cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului, cu sufletul şi cu gîndul nostru sărutăm pe Hristos şi pe sfinţii Lui".

Sfîntul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre închipuirea aducerii lui Isaac ca jertfă de către Avraam, icoana spre care cînd căuta, vărsa din ochii lui lacrimi de umilinţă. El mai vorbeşte şi despre icoana Sfîntului şi Marelui Mucenic Teodor Tiron şi despre icoana lui Hristos. Iar Sfîntul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea descoperirii moaştelor Sfinţilor Mucenici Ghervasie şi Protasie, mărturisea că i s-a arătat lui Apostolul Pavel, aşa cum este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35). Sfîntul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: "Noi credincioşii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci noi arătăm buna închinare şi iubire către acea faţă care este închipuită pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori cînd chipul de pe dînsa se şterge, o ardem ca pe un lucru fără de folos".

După cum Iacob, înainte de sfîrşitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif şi prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ţinea, aşa şi noi credincioşii ne închinăm şi sărutăm icoanele, nu pentru altceva, decît că le sărutăm ca pe copiii şi pe părinţii noştri, ca să le arătăm prin aceasta dragostea noastră sufletească; după cum şi iudeii se închinau Tablelor Legii şi celor doi heruvimi turnaţi din aur, cinstind prin închinare nu piatra şi aurul, ci pe Însuşi Dumnezeu care a poruncit să li se facă acestea.

Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Aşa Sfîntul Metodie de Patara, care a trăit prin veacul al III-lea, scrie: "Închipuirea îngerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale începătoriilor şi ale stăpîniilor, noi le facem întru cinstirea şi slava lui Dumnezeu". Despre icoane scriu şi Clement al Alexandriei şi Tertulian, care au trăit în secolele II-III.

Sfînta Tradiţie vorbeşte şi despre chipul cel nefăcut de mînă dăruit de Mîntuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mînă omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trăit prin secolul III-IV.

În sfîrşit, însuşi pămîntul vorbeşte împotriva sectarilor luptători contra icoanelor, căci şi acum se descoperă icoane, cruci şi simboluri creştine la săpăturile ce se fac în catacombele din Roma, adică în peşterile unde primii creştini se ascundeau din cauza persecuţiilor păgîne şi săvîrşeau acolo slujbe dumnezeieşti şi înmormîntări ale sfinţilor mucenici. Am vizitat catacombele Romei în toamna anului 1977 şi am văzut acolo cele mai vechi icoane ale Mîntuitorului şi imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de învăţaţii arheologi în catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mîntuitorului din catacomba Sfîntului Calist şi Cina cea de taină de la sfîrşitul secolului al II-lea, Închinarea Magilor, Minunea prefacerii apei în vin, Vindecarea orbului din naştere şi altele, aflate tot în catacomba Sfîntului Calist. În catacombele Domitillei şi Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a Patriarhilor şi Proorocilor din Vechiul Testament şi a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfîrşitului veacului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. Dar cea mai veche icoană pe care învăţaţii arheologi o atribuie veacului I al creştinismului este chipul Maicii Domnului care ţine în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra icoanei.

Toate aceste reprezentări, care s-au aflat în catacombele şi în săpăturile bisericilor vechi de sub pămînt, cu o evidenţă indiscutabilă, ne impun să primim şi să credem că au fost cinstite Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale creştinismului. Astfel, în apărarea Sfintelor Icoane ne vorbeşte Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie şi însuşi pămîntul care ne-a păstrat din primele veacuri ale creştinismului multe din ele. În apărarea lor ne vorbesc şi mintea şi inima noastră.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am adus atîtea mărturii din Sfînta Scriptură, din Sfînta Tradiţie, de la Sfinţii Părinţi şi din Istoria Bisericii Creştine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arăta ce este icoana şi ce este idolul. Vă rog să ţineţi minte că "icoana este închipuirea adevăratului Dumnezeu, care într-adevăr există. Iar idolul, sau chipul cioplit este închipuirea dumnezeilor mincinoşi şi născociţi de mintea oamenilor care într-adevăr nu există". De aceea se şi spune că idolul nimic nu este în lume (I Corinteni 8, 4). Deosebirea între idoli şi icoană este ca deosebirea între zi şi noapte, între lumină şi întuneric. Ce însoţire, zice marele Apostol Pavel, este între Biserica lui Dumnezeu şi idoli? (II Corinteni 6, 15-16).

Prin ce se arată cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, după cum învaţă Sfîntul şi Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arată prin aceea că noi nu considerăm icoana ca Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) şi, cinstind icoana, nu ne închinăm lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este închipuit pe icoană, adică lui Dumnezeu, sfinţilor îngeri, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim cu deosebită atenţie chipul patriarhului nostru? Şi văzînd portretul lui nu ne aflăm ca şi cum l-am vedea pe el? Dar dacă vedem în icoană chipul lui Dumnezeu, nu trebuie să-L cinstim?

Dar prin ce se manifestă închinarea la idoli? Închinarea la idoli se manifestă prin aceea că oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură: S-au abătut curînd din calea care am poruncit lor şi au făcut viţel şi s-au închinat lui şi au jertfit lui şi au zis: Iată, Israele, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului (Ieşire 32, 8; III Regi 12, 28-30). Astfel, trebuie să înţelegem că deosebirea între cinstirea Sfintelor Icoane şi închinarea la idoli este ca între lumină şi întuneric şi după cum omul orb nu deosebeşte lumina de întuneric şi pentru dînsul totul este întuneric, aşa şi omul neînţelept şi rătăcit, nu deosebeşte icoanele de idoli, pentru dînsul orice închipuire este idol, măcar de ar fi acel portret chipul tatălui său.

Însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne porunceşte să deosebim cele sfinte şi cele curate de cele nesfinte şi necurate (Levitic 10, 9-10).

Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane şi pentru ce ne trebuie Sfintele Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai întîi în întărirea credinţei, a evlaviei şi trezirea conştiinţei noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor măreţe ale lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 7-9) şi ale sfinţilor Lui, ca noi, căutînd la chipurile lor, să ne îndemnăm a urma viaţa lor (Evrei 13, 7). Icoanele ne ajută pentru exprimarea dragostei noastre către Dumnezeu. Dacă noi din dragoste purtăm la noi portretele rudelor şi ale oamenilor care ne sunt aproape, cu cît mai mult suntem datori să purtăm cu evlavie la noi icoanele Mîntuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor lui Dumnezeu.

Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fără ştiinţă de carte şi pentru copii, sunt ca şi Biblia. Ceea ce în Biblie este tipărit cu litere, aceea pe icoane este zugrăvit cu vopsele. De pildă, despre patimile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi în Biblie cel ce nu ştie carte, însă, privind la icoanele suferinţelor lui Hristos, el va înţelege cu mintea ce este pictat pe icoane şi va simţi mai multă evlavie în inima sa. Biserica lui Hristos cîntă aşa: "Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta oştile îngereşti..." Şi în alt loc zice despre Maica Domnului: "Iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvîntul întrupat, pe Care mărindu-L cu oştirile cereşti, pe tine te fericim".

Iubiţi credincioşi,

Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după fiinţă, ca pe un duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin simboluri. Aşa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri călători (Facere 18, 1-6). L-a văzut pe Dumnezeu şi patriarhul Iacob şi a chemat numele locului aceluia "Vederea lui Dumnezeu" (Facere 32, 30). L-a văzut pe Dumnezeu şi Moise "şi a grăit Dumnezeu către Moise faţă către faţă, ca şi cum ar fi grăit cineva cu prietenul său" (Ieşire 30, 11). Şi a zis Domnul: Auziţi cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al Domnului, în vedenii Mă voi arăta lui şi în somn voi grăi lui. Nu este aşa credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gură către gură grăiesc cu el aievea şi nu prin pilde şi el faţa Domnului vede (Numerii 12, 6-8). L-a văzut pe Dumnezeu şi (Isaia 6, 1-5). Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul. A văzut pe Dumnezeu şi Miheia (III Regi 22, 19). Apoi pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos L-au văzut ucenicii, atît în umilinţă, cît şi în slavă, cît a trăit cu dînşii pe pămînt (Ioan 1, 14; 6, 36).

Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, aşa începe epistola I-a: Ce era din început, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul Vieţii, aceea vă vestim şi Viaţa s-a arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vă vestim viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfînta Evanghelie zice: Şi Cuvîntul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia Născut din Tatăl (Ioan 1, 14).

Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel şi după înălţarea la ceruri. L-a văzut pe Hristos cînd Il prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a văzut şi primul mucenic Ştefan, cînd era ucis cu pietre şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfînt L-au văzut poporul şi Apostolii, la botezul Domnului în chip de porumbel şezînd peste Dînsul Şi glas din cer s-a auzit: Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit (Luca 3, 22). Duhul Sfînt a fost văzut şi în chipul limbilor de foc, la pogorîrea Lui din cer (Fapte 2, 1-4). Încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu şi Sfinţii Lui, precum în descoperirea Sfîntului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).

Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi pot să-L închipuiască pentru întărirea şi învăţătura lor în credinţă. Deci nici un motiv nu pot avea sectanţii, care zic că nimenea nu are voie să închipuiască pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este prima Duminică din Postul Mare, numită "Duminica Ortodoxiei" sau "a Sfintelor Icoane". Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane, întrucît în vremea nostră s-au ridicat în lume multe secte creştine care hulesc icoanele, crucea, biserica, preoţii şi învăţătura apostolică ortodoxă, înşelînd pe mulţi fii ai Bisericii noastre, spre veşnica lor osîndă. Noi vă sfătuim şi vă reamintim învăţătura dogmatică a Bisericii. Închinaţi-vă cu credinţă şi evlavie Sfintelor Icoane şi purtaţi-le în casă, şi oriunde călătoriţi, ca să vă fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, ştiind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele. Faceţi rugăciuni şi acatiste în faţa icoanelor, mergeţi în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi la moaştele sfinţilor noştri, că veţi primi uşurare şi mare ajutor în necazurile vieţii. De asemenea, cinstiţi Sfînta Cruce, pavăza credinţei, şi o purtaţi cu credinţă, că prin ea izgonim pe diavoli şi liniştim pe sectanţii hulitori de Dumnezeu.

A trecut prima săptămînă din Sfîntul Post, numită şi "Săptămîna Mare". Ne bucurăm că bisericile iarăşi s-au umplut de credincioşi, că aţi postit cu toţii şi că alergaţi cu credinţă şi evlavie la Dumnezeu Mîntuitorul şi nădejdea noastră.

Vă îndemn, fraţii mei, să continuaţi a posti Sfîntul Post şi să vă rugaţi, să citiţi cît mai mult şi să faceţi după putere milostenie şi veţi vedea cîtă bucurie şi pace veţi primi în suflet. Dar, mai ales, vă îndemn să vă spovediţi de două ori la duhovnici şi în aceste zile, şi la sfîrşitul Postului Mare, iar care aveţi dezlegare, să primiţi şi Sfînta Împărtăşanie.

Creştinii evlavioşi, mamele, copiii, bătrînii şi bolnavii sunt datori să se spovedească şi să se împărtăşească de două ori în acest mare post. Siliţi-vă la Hristos. El vă cheamă, vă aşteaptă şi vi se dăruieşte în dar tuturor celor ce păzesc poruncile Lui. Nu treceţi cu vederea dragostea şi harul lui Hristos.

Să-L rugăm pe Fiul lui Dumnezeu să întărească dreapta credinţă şi evlavia ortodoxă, ca să biruim cu puterea Lui şi pe diavoli şi pe sectanţii hulitori, şi pe necredincioşi, şi să trăim veşnic în bucuria şi iubirea lui Dumnezeu. Amin.

miercuri, 16 februarie 2011

Saint Valentine - protector al iubirii curate sau al desfrânării?

“Suntem in plina febra a pregatirilor pentru St Valentines, ma sfiesc sa-l numesc Sfantul Valentin, pentru ca nu vad legatura intre viata mucenicului Valentin, marturisitor al credintei crestine, si marele kitsch mediatic Valentine’s Day ce se porneste de la inceputul lunii februarie. Cred ca nici Sfantului, privind din Ceruri, nu-i plac modul eronat in care azi ii sunt percepute viata, atitudinile si chiar modul in care este sarbatorit.
Dar cum sa intelegi daca imbratisezi, asa, peste noapte, cultul sfintilor fara a citi integral viata unui sfant macar, fara a te ruga cu predilectie nici unuia dintre ei? Cati dintre cei foarte entuziasti in aceste zile au vazut macar coperta Proloagelor sau Acatistierul? De aici ar trebui sa intelegem ca ceva nu este in regula cu circul Valentine’s Day. Dar sa vedem ce spune in esenta una dintre variantele Vietii Sfantului Valentin.

Se spune ca imparatul Claudius al II-lea nu reusea sa-si adune oastea pentru ca barbatii refuzau sa se inroleze. Credea ca motivul era acela ca barbatii romani nu voiau sa isi paraseasca sotiile. Din cauza acestui fapt, imparatul a interzis logodnele si nuntile in Roma. Un preot crestin, pe nume Valentin, a intuit imediat ca tinerii au primit o ispita greu de purtat; o fi vazut cu siguranta ca interzicandu-li-se casatoria, unii tineri, deznadajduind, au cazut prada desfraului, traiului in concubinaj.
El, iubitorul de Hristos si de oameni, stia prea bine cuvantul Sfantului Apostol Pavel ce recomanda celor ce nu pot sa se infraneze sa se casatoreasca. Valentin neputand rabda pierderea sufleteasca a acestora, a cununat in secret perechile ce au apelat la el. Si-o fi zis cu siguranta: “mai bine imi pierd eu viata aceasta trecatoare, decat sa-si piarda acesti tineri sufletele”. Cand imparatul Claudius a aflat ca preotul Valentin a nesocotit hotararea sa, l-a intemnitat pe parinte, care a murit ca martir in inchisoare in anul 270 d.Hr., la data de 14 februarie.

Dupa cum se observa, Sfantul a accentuat valoarea Tainei Cununiei. Cu siguranta ca a facut-o pentru a-i feri de desfranare, de concubinaj pe cei ce apelasera la el. Sfantul Valentin L-a marturisit pe Hristos ca si Sfantul Pavel odinioara care le spunea corintenilor: Fugiti de desfranare! Orice pacat pe care-l va savarsi omul este in afara de trup. Cine insa se deda desfranarii pacatuieste in insusi trupul sau (I Conrinteni 6,18).

Ne intrebam ce legatura are Sfantul Valentin cu paganul Cupidon, fiul bezmetic al zeitei dragostei Venus, cu casatoriile de o zi (mai bine zis de-o noapte), cu chefurile monstruoase de prin statiunile turistice si concursurile cu premii constand in pachete de prezervative. Garantat, nu-i nici o legatura. De aceea spuneam ca Saint Valentine nu-i mucenicul lui Hristos. Mai mult, ne aminteste de zeii greci inchipuiti dupa poftele oamenilor sau de betiile dionisiace.”
Laurenţiu Dumitru


De ce ne place atat de mult “Saint Valentines”?

un articol de Pr. Savatie Bastovoi

Sarbatorile traditionale sunt zambetul unui popor. E destul sa nimeresti la una din ele ca sa afli, fara cuvinte, o istorie de secole, uneori de milenii. La noi, la romani, una din aceste sarbatori a devenit “Saint Valentines”.

Aceasta sarbatoare, fara indoiala, are in ea o putere uluitoare. Desi romanii au aflat de existenta ei de putina vreme, iar multi inca mai invata sa-i pronunte denumirea corect, totusi ea adevenit foarte populara, starnind mai multa verva si pregatiri decat sarbatorile deja invechite, cum sunt Craciunul si Pastele.

Trebuie sa fie un mister la mijloc, pentru ca altfel e greu de explicat ceea ce s-a petrecut in Romania. Cum un popor cu o istorie atat de indelungata, cu traditii sarbatoresti si folclorice, cum putine popoare mai sunt pe lume, a uitat intr-un an totul si a ramas cu aceasta sarbatoare straina?

Este, intr-adevar, un rebus psihologic sa explici cum tineri care nu au citit niciodata viata unui Sfant arata atata entuziasm fata de acest “Saint Valentines”.

Cultul Sfintilor a fost intotdeauna un prilej de poticneala in calea spre biserica, deoarece oamenii, de regula, nu pot accepta sa se inchine in fata unui alt om. Protestantii gasesc in acest cult al nostru dovada cea mai buna ca suntem idolatri, cad dam oamenilor cinstea cuvenita “unui singur Dumnezeu”. Ateistii vad in cultul Sfintilor un semn de alienare, o metoda de a-l supune si complexa pe om prin contrapunerea unui ideal inventat si irealizabil. Chiar si printre ortodocsi exista multi care inca nu si-au rezolvat aceasta problema: cum sa se inchine in fata unui simplu om, nu e mai bine sa se inchine direct lui Dumnezeu?

Intr-un cuvant, de la reforma lui Luther in 1517 si pana astazi preotii si credinciosii ortodocsi (si romano-catolici) apara cu multa dificultate credinta in Sfinti. Multi credinciosi ai Bisericii noastre au trecut la protestantism anume pentru ca nu si-au putut rezolva acest conflict de constiinta: cum asa,in Biblie scrie sa nu te inchini, iar eu ma inchin? Deci, pana si cei care, vorba vine, cred in Dumnezeu, vedem ca refuza cinstirea Sfintilor. Si cand colo, dupa cateva reclame cu inimioare la ProTV, milioane de tineri imbratiseaza cultul Sfintilor, cei mai multi chiar inainte de a crede in Dumnezeu! Acest Pro TV a “convertit” in cateva zile mai multa lume decat Hristos in timpul vietii Sale pamantesti! Numai acest fapt trebuie sa ne puna pe ganduri in ce priveste calitatea acestui mod de sarbatorire a Sfintilor.

Este, intr-adevar, un mister, misterul irationalitatii dezlantuite al betiilor dionisiace invesmantat in numele unui mucenic al lui Hristos. Mi se pare interesant de discutat in jurul acestei asocieri paradoxale. Prin ea am putea arunca un con de lumina asupra multor ciudatenii din viata noastra, dar mai ales, ceea ce este si mai neplacut, sa ne convingem de existenta unor reaiitati in care, de altfel, nu prea credem.

Oamenii nu rabda un Dumnezeu care sa se amestece in viata lor. Ei cred ca ceva poate sa existe, insa ceea ce exista trebuie sa se incadreze in campul lor de cunoastere si, mai ales, in campul preferintelor si al preocuparilor lor. Nietzsche, care declara cu seninatate ca el este antihristul, nu lepada niciodata de pe limba numele lui Dyonisos si Zarathustra. Insa faptul de a nu recunoaste existenta lui Dumnezeu nu-L poate face pe Dumnezeu sa dispara din Univers, chiar si numai pentru ca sunt unii care il roaga sa ramana.

De unde acest amestec de sete dezlantuita de pacat si sfintenie?

[...] Oamenii au simtit dintotdeauna nevoia sa dea faptelor lor un caracter universal si nobil, mai ales caracterele tari si energice, cum sunt tinerii. Pentru ca universul spiritual la aceasta varsta e suficient de restrans, tanarul atribuie continut metafizic tuturor sentimentelor si chiar senzatiilor mai puternice. Era si mai firesc sa fie asa intr-o lume in care tarabele cu carti despre meditatie si descoperiri din Tibet sunt mai numeroase decat tonomatele de apa gazoasa din orasele sovietice.

Unii gasesc ca e foarte “tare” sa ai basca si skateboard, altii se lauda cu brichete. Insa acestea reprezinta cazuri particulare, cel mult grupuri, dar nu pot fi generalizate. Aceste ocupatii raman in zona minorului chiar si in mintea tanarului. Ele nu stau in firea noastra, adica ele au patruns artificial in viata noastra, de aceea ne putem lipsi de ele foarte usor o data cu varsta. Dincolo de acestea insa exista ceva de care nimeni nu sepoate lipsi, acel ceva este dragostea, care in mintea tanarului o reprezinta ideea cuplului fericit. Orice obstacol in calea realizarii acestui cuplu este vrednic de dispret. Obstacolul cel mai mare insa este morala crestina si parintii. Tanarul indragostit se trezeste dintr-odata atacat, pe de o parte, de Dumnezeu si, pe de alta, de proprii parinti. El ramane, ce dureros, fara origini.

Traditia romano-catolica a rezolvat genial acest conflict, inventand aceasta sarbatoare a Sfantului Valentin. Tanarul nu numai ca este incurajat sa aiba o “prietena”, ci dobandeste si binecuvantarea Bisericii, adica a lui Dumnezeu, prin care se impaca si cu parintii, si cu istoria. El nu numai ca isi pastreaza ceea ce a avut, ci dobandeste si ceea ce nu avea. E un fel de a impaca oaia cu lupul.

0 astfel de “impacare” nu a existat niciodata in Biserica de Rasarit, ea nu exista nici in Evanghelie. Singura nunta descrisa in Noul Testament, nunta din Cana Galiieii, la care Hristos savarseste prima din minunile Sale, preschimbarea apei in vin, are un deznodamant foarte curios - mirele, Simon Canaanitul, isi va lasa mireasa si va deveni unul din cei doisprezece Apostoli, ca sa moara in cele din urma ca mucenic in orasul Snanir, din Persia, rastignit in chipul lui Hristos.

Si tocmai pentru ca noi am avut fericirea (sau nefericirea, pentru multi) de a ne naste in zodia lui Hristos, nu mai putem sa mergem la templul Afroditei avand in piept insigna cu Sf. Vaientin. Vremea Luperkaliilor a trecut, fecioarele care isi pierdeau fecioria pe malul Tibrului in vremea Imperiului Roman nu trebuie sa si-o piarda astazi in numele Sf. Valentin cu aceeasi seninatate. Nu trebuie sa primim aceste soapte demonice, daca avem macar o mica simpatie pentru acest Sfant Vaientin, iar daca ne place mai mult sa ramanem in desfrau, atunci sa-l uram pe acest Sfant Valentin, sa-l uram cu adevarat, dupa cum si el a urat desfranarea noastra!

Tanarul are cel putin doua motive de a se alatura acestei sarbatori: fie ca e impins de pofta trupului, ceea ce e firesc, fie de acea placere a lui Nietzsche de a rescrie religia crestina, ceea ce e demonic. Nietzsche, care se credea atat de puternic, a ajuns sa fie strivit de demonul sau. Faptul ca boala lui Nietzsche si toate ideile lui au fost insuflate de duhurile intunecate o arata ultima sa scrisoare, in care bolnavul semneaza cu numele impotriva caruia a luptat toata viata, nu fara o influenta straina voii sale: “Crucificatul”.

Cert este ca si cei care sarbatoresc aceasta sarbatoare sunt posedati de demoni nu numai pentru ca reclameaza desfraul, ci mai ales pentru ca se acopera cu numele unui mucenic al lui Hristos, asa ceva poate sa faca numai demonii. Iisus Hristos, ieri si azi si in veci, este acelasi. Sa nu ne gandim ca daca vom fi multi, Il vom constrange pe Dumnezeu sa schimbe legile moralei divine, dupa cum se obtin azi legi in urma mitingurilor din piete. Aceste teologhiseli prea libere in jurul Sfintilor si a credintei crestine sunt extrem de grave si credem ca la ele s-a referit Dumnezeu, in relatarea lui Asaf: Iar pacatosului i-a zis Dumnezeu:

“Pentru ce tu istorisesti dreptatile Mele si iei legamantul Meu in gura ta? Tu ai urat invatatura si ai lepadat cuvintele Mele inapoia ta. De vedeai furul, alergai cu el si cu cel desfranat partea ta puneai. Acestea ai facut si am tacut, ai cugetat faradelegea, ca voi fi asemenea tie; mustrate- voi si voi pune inaintea fetei tale pacatele tale”.

Daca iubesti pe cineva cu adevarat si vrei sa-ti unesti viata cu el, du-te si spune-i si casatoriti-va. Dar cum poti sa vinzi declaratii de dragoste intr-o emisiune televizata pentru un tricou sau o basca nenorocita? Atata costa cuvintele tale?Fata pe care o iubesti nu-ti este deajuns premiu si spectator al dragostei tale sau crezi ca te va iubi mai mult daca va vedea ca ceea ce ii spui numai ei in taina vei putea spune si unei pizza? Nu este o mai mare umilinta decat a-ti vedea iubitul sau iubita spunand si altcuiva cuvintele pe care credeai ca ti le spune numai tie. Sau nu intelegi ca daca o poate spune la microfon, o poate spune si altcuiva, cand nu esti tu de fata?

Dar cat de umile sunt acele perechi de “adulti” care se expun pentru aplauze. Cum poti sa fii femeie la 40 de ani inca necasatorita? Asta inseamna sau ca ai fost dezmatata sau sfanta. Si in primul si in al doilea caz mai bine este sa nu mai spui la nimeni. Iar daca ai fost casatorita, nu ti-e rusine de sotul si de copiii tai care poate te vad? Unde v-ati indragostit voi asa de tare la aceasta varsta? Amandoi plini de ranile trecutului, de puroiul dezamagirilor care dor. Aveti nevoie ca altii sa va convinga ca va sta bine impreuna si va potriviti, pentru ca voi nu va puteti rupe din inima imaginea primei iubiri pe care nu mai aveti putere sa o intoarceti inapoi. Un bilet pentru doi la discoteca pe care il veti castiga in schimbul rusinii traite ma indoiesc ca ar putea lecui ranile voastre.

Toata aceasta ceata de cuvinte incearca sa acopere adevarul despre durerea singuratatii. Cine nu stie ca declaratiile de dragoste sunt mult mai rare decat certurile? Ele sunt atat de rare, incat incap toate intr-o emisiune. Daca ne-ar ajunge putere ca sa ne scuturam capetele de ameteala reclamelor si am feri putin aceasta perdea artificiala, ca sa privim ce se petrece dincolo de declaratiile de dragoste, am vedea fata cruda a realitatii. In SUA, 53% de femei sunt singure, 20% nu au fost casatorite niciodata si 33% sunt divortate sau vaduve. Un raport elaborat de Alianta Evanghelica din Marea Britanie arata ca 44% din barbatii sub 30 de ani, enoriasi ai Bisericii Evanghelice (care nu accepta calugaria! n. m.), sunt singuri.

Crimele de familie sau intre amanti sunt extrem de frecvente. In timp ce la televizor se pocnesc baloane si se aplauda cea mai ingenioasa declaratie de dragoste, politia semneaza cronici de felul: “24.07.2000, satul Mandresti, judetul Balti. In casa sa, cetateanul R., anul nasterii 1957,fiind beat, i-a cauzat o rana de cutit in regiunea inimii sotiei sale, decesul a survenit instantaneu. / 13.07.2000, comuna Suruceni. La miezul noptii, cetateanul P., anul nasterii 1956, a lovit-o cu un topor in cap pe fosta sa sotie, provocandu-i o rana mortala. / 02. 04.2000, Chisinau, str. Vasile Lupu. In urma unui scandal iscat intre sotii G., femeia si-a lovit sotul cu un ciocan in cap, traumatizandu-l mortal. Peste doua zile a scos cadavrul din casa si i-a dat foc. / La 22.06.2000, satul Galaseni, judetul Balti. Cetateana S., a. n. 1952, cu un topor i-a cauzat rani in regiunea capului concubinului sau B, a.n. 1959, care, ulterior, a si decedat”.

Numai in anul trecut, in Republica Moldova, aproape 30% dintre femeile asasinate au fost omorate de catre soti, ex-soti si amanti. Doar 3% dintre barbatii asasinati au fost omorati de catre sotii, foste sotii sau amante. Sotii, fostii soti, amantii si fostii amanti au savarsit mai mult de 26% dintre toate violurile si agresiunile sexuale. In 45% din cazuri, fetele mai in varsta de 12 ani atacate de un grup de barbati au recunoscut printre acestia persoane cunoscute.

Numarul cazurilor cand femeile au fost atacate de catre parteneri intimi a fost de 3 ori mai mare intre sotii ce traiau separat in comparatie cu cei divortati si aproximativ de 25 de ori mai mare decat cei casatoriti. Femeile de toate rasele au suportat intr-o masura egala atacuri din partea partenerilor intimi. Femeile maltratate capatau leziuni corporale grave, fiind atacate de catre cunoscuti mai des decat atunci cand erau atacate de catre straini.

[...] Si asta este doar o secventa, poate cea mai neinsemnata din spectacolul care se da dupa culisele declaratiilor de dragoste. Aici ar trebui sa anexam statistica avorturilor, a sinuciderilor. Dar cine poate sa faca o statistica a noptilor nedormite, a crizelor de gelozie, statistica primelor fumuri de tigara pe care le trage o fata dupa ce o paraseste iubitul? Cine face 0 statistica a lacrimilor pe care le varsa femeile dupa ce le poseda sotul beat? Cine face o statistica a simpatiilor femeilor trecute de treizeci de ani, care nu-si mai iubesc barbatii? Inima omului nu e o jucarica pe care poti sa o infrumusetezi cu o fundita rosie, ea e ceva mai mult. Iar dragostea nu incape intr-o caricatura cu catelus de pe o felicitare americaneasca. Dragostea nu se masoara.

Toata aceasta mascarada e infiorator de trista. Tanar fiind, cum poti sa imbraci aceasta masca de bufon si sa uiti inaltimile de unde ai coborat, ca sa spui cateva replici pe aceasta scena a desertaciunii in schimbul unor ochelari de soare? Cine e rau? Sfantul Valentin? Nu. Dragostea? Sigur ca nu. Rea e numai atitudinea.

Toata drama vietii noastre are la baza aceste jocuri necugetate ale tinerilor cu trupurile si sufletele lor. Tocmai pentru ca dragostea trebuie traita, nu trebuie sa o consumati degraba, tocmai pentru ca e frumoasa, nu trebuie pusa spre vanzare, tocmai pentru ca e atat de rara, nu trebuie neglijata cand se iveste. Cum poate ceva atat de frumos, atat de inaltator, atat de rar si atat de scump ca dragostea sa-ti iasa in cale chiar in acele zile neghioabe cu baloane si discutii fara haz? Nu credeti chiar pe oricine face astfel de declaratii, daca vreti sa le auziti macar o data in viata spuse cu sinceritate.

Nu construiti palatul prieteniei voastre din caramizile multe si stralucitoare, care se dau pe gratis, ale poftei, ci cautati pietrele tari ale iubirii adevarate. Caci pofta, care este tot timpul in miscare, s-ar putea sa va lase singuri si sa plece, iar dragostea…, dragostea nidodata nu cade.

Toate-mi sunt ingaduite, dar nu toate de folos. Toate imi sunt ingaduite, dar nu ma voi lasa biruit de ceva. Morala crestina nu ne interzice sa ne indragostim, ci numai ne recomanda sa nu ne ucidem intre noi. Cati ulcerosi nu mananca muraturile care le plac, ca sa nu-si produca dureri? Cati nu beau bere si nu se duc in baruri, chiar nu mananca carne, pentru ca aduna bani pentru masina sau televizor? Ce sa mai spunem de afaceristii care muncesc in strainatate si nu-si vad familia cu anii pentru niste bani nenorociti? De ce dar ne mira ca unii oameni folosesc cu masura placerile acestei vieti, ca sa nu ajunga la catastrofele in care au pierit semenii lor?

“Trupul nu este pentru desfranare, ci pentru Domnul, si Domnul este pentru trup.” Cei care incalca aceasta lege de neschimbat se supun riscurilor descrise mai sus, ei nu vor scapa niciodata de tirania propriilor patimi si de tirania demonilor. Ei nu vor ajunge niciodata la dragoste.

S-ar parea ca e o contradictie in doctrina crestina: pe de o parte, Dumnezeu ne-a facut atat de frumosi si a lasat atractia aceasta atat de puternica intre barbat si femeie, iar pe de alta parte, ne recomanda fecioria. Ce-i asta, un fel de sadism divin? Da, pofta a sadit-o Dumnezeu, si, daca vreti, pofta a tinut omenirea pana acum.

Nu, nu numai pentru ca prin ea se nasc oameni noi, ci pentru ca, daca nu ar fi fost pofta, barbatii si-ar fi omorat pur si simplu femeile, iar femeile ar fi fugit de ei. E atat de putina dragoste intre femei si barbati, incat numai pofta ii poate tine impreuna. Cate perechi au fost gata sa se desparta pentru totdeauna, dar pofta i-a intors inapoi. Dumnezeu stia asta.

Exista doua atractii diferite, una irationala, cea a poftei, care nu poate sa lipseasca, si cea a dragostei, la care se ajunge prin virtute. Mai inainte de a alerga la PRO TV ca sa-ti ridici talonasul de castigator, intreaba-te daca ai priceput care e diferenta intre ele, Daca nu vezi nici o diferenta, alearga mai departe.

Acum, o lume intreaga sarbatoreste biruinta poftei asupra dragostei. Chipul omenesc se retrage timid de pe arena lumii si in locul lui apare Animalul. Aceasta se simte in toata arta moderna, aceasta vedem in tablourile baroc, cu femei care ne arata spatele in locul fetei. Aceasta vedem in filmele cu masti de animale umanizate, gen StarTrek. Aceasta se remarca la femeile tinere care nu se mai vad din cauza picioarelor si a sanilor si a tinerilor din care au ramas numai gecile si pantalonii. A disparut din viata noastra chipul pur si simplu, fata celui iubit.”    http://www.eph.md/news/invatatura_de_credinta/5056.html
Publicat de la
Etichete: ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)