Predică la Duminica Ortodoxiei


Pr. Ilie Cleopa

Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.

Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.

Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: "Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios" (Ibidem, p. 532-533).

Sfîntul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: "În orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi care este scopul lui, bun sau rău". Tot aşa, cînd este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre mîntuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt fel, decît ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).

Fiindcă nu toţi ştiu a citi şi nu pot să se îndeletnicească cu citirea, Părinţii au judecat ca toate faptele lui Hristos vrednice de mărire să le închipuiască pe icoane care ar sluji la scurte amintiri. De multe ori se întîmplă că noi nu gîndim la patimile Mîntuitorului, dar îndată ce vedem icoana răstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mîntuitoarele Lui patimi, cădem şi ne închinăm, nu materialului, ci Celui ce este închipuit, asemenea cum ne închinăm, nu materialului din care este făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuieşte prin ele, adică la puterea Duhului Sfînt ce izvorăşte din ele.

Noi nu ne închinăm materialului din care sunt făcute icoanele. Dacă înaintea noastră se află icoana Domnului, noi ne rugăm, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi ne mîntuieşte!" Iar dacă suntem înaintea icoanei Maicii Domnului: "Fii apărătoarea noastră înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mîntuirea sufletelor noastre!" Iar dacă este icoana mucenicului, de pildă Ştefan, noi zicem: "Sfinte Mare Mucenic Ştefane, care ţi-ai vărsat sîngele pentru Hristos şi ai îndrăznit către Dumnezeu, ca întîiul mucenic, fii apărătorul nostru!" Aşa ne adresăm şi către oricare alt sfînt. Iată încotro trimitem noi rugăciunile noastre prin ajutorul Sfintelor Icoane.

Cînd împăratul iconomah, aidoma sectanţilor noştri, afirma pe nedrept că la cele şase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane şi că despre dînsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie îi scria; "Împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pîine, nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a mînca sau bea. Însă tu ştii, după tradiţie, că acest lucru este necesar pentru întemeierea vieţii. Aşa şi despre icoane era cunoscut din Tradiţie. Înşişi arhiereii aduceau icoane la Sinod şi nici un om iubitor de Hristos nu porneşte la drum şi nu-şi face călătoria fără de icoane. Aşa fac oamenii lucrători de fapte bune şi plăcuţii lui Dumnezeu".

Leonte de Neapole, combătînd pe iudeii care învinuiau pe creştini pentru cinstirea icoanelor le răspunde: "Ne închinăm feţelor de pe icoane şi închipuirilor sfinţilor, nu ca lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice lemn. Şi de s-ar fi şters faţa de pe vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi creştinii, sărutînd cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului, cu sufletul şi cu gîndul nostru sărutăm pe Hristos şi pe sfinţii Lui".

Sfîntul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre închipuirea aducerii lui Isaac ca jertfă de către Avraam, icoana spre care cînd căuta, vărsa din ochii lui lacrimi de umilinţă. El mai vorbeşte şi despre icoana Sfîntului şi Marelui Mucenic Teodor Tiron şi despre icoana lui Hristos. Iar Sfîntul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea descoperirii moaştelor Sfinţilor Mucenici Ghervasie şi Protasie, mărturisea că i s-a arătat lui Apostolul Pavel, aşa cum este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35). Sfîntul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: "Noi credincioşii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci noi arătăm buna închinare şi iubire către acea faţă care este închipuită pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori cînd chipul de pe dînsa se şterge, o ardem ca pe un lucru fără de folos".

După cum Iacob, înainte de sfîrşitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif şi prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ţinea, aşa şi noi credincioşii ne închinăm şi sărutăm icoanele, nu pentru altceva, decît că le sărutăm ca pe copiii şi pe părinţii noştri, ca să le arătăm prin aceasta dragostea noastră sufletească; după cum şi iudeii se închinau Tablelor Legii şi celor doi heruvimi turnaţi din aur, cinstind prin închinare nu piatra şi aurul, ci pe Însuşi Dumnezeu care a poruncit să li se facă acestea.

Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Aşa Sfîntul Metodie de Patara, care a trăit prin veacul al III-lea, scrie: "Închipuirea îngerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale începătoriilor şi ale stăpîniilor, noi le facem întru cinstirea şi slava lui Dumnezeu". Despre icoane scriu şi Clement al Alexandriei şi Tertulian, care au trăit în secolele II-III.

Sfînta Tradiţie vorbeşte şi despre chipul cel nefăcut de mînă dăruit de Mîntuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mînă omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trăit prin secolul III-IV.

În sfîrşit, însuşi pămîntul vorbeşte împotriva sectarilor luptători contra icoanelor, căci şi acum se descoperă icoane, cruci şi simboluri creştine la săpăturile ce se fac în catacombele din Roma, adică în peşterile unde primii creştini se ascundeau din cauza persecuţiilor păgîne şi săvîrşeau acolo slujbe dumnezeieşti şi înmormîntări ale sfinţilor mucenici. Am vizitat catacombele Romei în toamna anului 1977 şi am văzut acolo cele mai vechi icoane ale Mîntuitorului şi imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de învăţaţii arheologi în catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mîntuitorului din catacomba Sfîntului Calist şi Cina cea de taină de la sfîrşitul secolului al II-lea, Închinarea Magilor, Minunea prefacerii apei în vin, Vindecarea orbului din naştere şi altele, aflate tot în catacomba Sfîntului Calist. În catacombele Domitillei şi Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a Patriarhilor şi Proorocilor din Vechiul Testament şi a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfîrşitului veacului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. Dar cea mai veche icoană pe care învăţaţii arheologi o atribuie veacului I al creştinismului este chipul Maicii Domnului care ţine în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra icoanei.

Toate aceste reprezentări, care s-au aflat în catacombele şi în săpăturile bisericilor vechi de sub pămînt, cu o evidenţă indiscutabilă, ne impun să primim şi să credem că au fost cinstite Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale creştinismului. Astfel, în apărarea Sfintelor Icoane ne vorbeşte Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie şi însuşi pămîntul care ne-a păstrat din primele veacuri ale creştinismului multe din ele. În apărarea lor ne vorbesc şi mintea şi inima noastră.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am adus atîtea mărturii din Sfînta Scriptură, din Sfînta Tradiţie, de la Sfinţii Părinţi şi din Istoria Bisericii Creştine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arăta ce este icoana şi ce este idolul. Vă rog să ţineţi minte că "icoana este închipuirea adevăratului Dumnezeu, care într-adevăr există. Iar idolul, sau chipul cioplit este închipuirea dumnezeilor mincinoşi şi născociţi de mintea oamenilor care într-adevăr nu există". De aceea se şi spune că idolul nimic nu este în lume (I Corinteni 8, 4). Deosebirea între idoli şi icoană este ca deosebirea între zi şi noapte, între lumină şi întuneric. Ce însoţire, zice marele Apostol Pavel, este între Biserica lui Dumnezeu şi idoli? (II Corinteni 6, 15-16).

Prin ce se arată cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, după cum învaţă Sfîntul şi Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arată prin aceea că noi nu considerăm icoana ca Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) şi, cinstind icoana, nu ne închinăm lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este închipuit pe icoană, adică lui Dumnezeu, sfinţilor îngeri, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim cu deosebită atenţie chipul patriarhului nostru? Şi văzînd portretul lui nu ne aflăm ca şi cum l-am vedea pe el? Dar dacă vedem în icoană chipul lui Dumnezeu, nu trebuie să-L cinstim?

Dar prin ce se manifestă închinarea la idoli? Închinarea la idoli se manifestă prin aceea că oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură: S-au abătut curînd din calea care am poruncit lor şi au făcut viţel şi s-au închinat lui şi au jertfit lui şi au zis: Iată, Israele, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului (Ieşire 32, 8; III Regi 12, 28-30). Astfel, trebuie să înţelegem că deosebirea între cinstirea Sfintelor Icoane şi închinarea la idoli este ca între lumină şi întuneric şi după cum omul orb nu deosebeşte lumina de întuneric şi pentru dînsul totul este întuneric, aşa şi omul neînţelept şi rătăcit, nu deosebeşte icoanele de idoli, pentru dînsul orice închipuire este idol, măcar de ar fi acel portret chipul tatălui său.

Însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne porunceşte să deosebim cele sfinte şi cele curate de cele nesfinte şi necurate (Levitic 10, 9-10).

Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane şi pentru ce ne trebuie Sfintele Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai întîi în întărirea credinţei, a evlaviei şi trezirea conştiinţei noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor măreţe ale lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 7-9) şi ale sfinţilor Lui, ca noi, căutînd la chipurile lor, să ne îndemnăm a urma viaţa lor (Evrei 13, 7). Icoanele ne ajută pentru exprimarea dragostei noastre către Dumnezeu. Dacă noi din dragoste purtăm la noi portretele rudelor şi ale oamenilor care ne sunt aproape, cu cît mai mult suntem datori să purtăm cu evlavie la noi icoanele Mîntuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor lui Dumnezeu.

Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fără ştiinţă de carte şi pentru copii, sunt ca şi Biblia. Ceea ce în Biblie este tipărit cu litere, aceea pe icoane este zugrăvit cu vopsele. De pildă, despre patimile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi în Biblie cel ce nu ştie carte, însă, privind la icoanele suferinţelor lui Hristos, el va înţelege cu mintea ce este pictat pe icoane şi va simţi mai multă evlavie în inima sa. Biserica lui Hristos cîntă aşa: "Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta oştile îngereşti..." Şi în alt loc zice despre Maica Domnului: "Iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvîntul întrupat, pe Care mărindu-L cu oştirile cereşti, pe tine te fericim".

Iubiţi credincioşi,

Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după fiinţă, ca pe un duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin simboluri. Aşa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri călători (Facere 18, 1-6). L-a văzut pe Dumnezeu şi patriarhul Iacob şi a chemat numele locului aceluia "Vederea lui Dumnezeu" (Facere 32, 30). L-a văzut pe Dumnezeu şi Moise "şi a grăit Dumnezeu către Moise faţă către faţă, ca şi cum ar fi grăit cineva cu prietenul său" (Ieşire 30, 11). Şi a zis Domnul: Auziţi cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al Domnului, în vedenii Mă voi arăta lui şi în somn voi grăi lui. Nu este aşa credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gură către gură grăiesc cu el aievea şi nu prin pilde şi el faţa Domnului vede (Numerii 12, 6-8). L-a văzut pe Dumnezeu şi (Isaia 6, 1-5). Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul. A văzut pe Dumnezeu şi Miheia (III Regi 22, 19). Apoi pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos L-au văzut ucenicii, atît în umilinţă, cît şi în slavă, cît a trăit cu dînşii pe pămînt (Ioan 1, 14; 6, 36).

Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, aşa începe epistola I-a: Ce era din început, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul Vieţii, aceea vă vestim şi Viaţa s-a arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vă vestim viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfînta Evanghelie zice: Şi Cuvîntul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia Născut din Tatăl (Ioan 1, 14).

Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel şi după înălţarea la ceruri. L-a văzut pe Hristos cînd Il prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a văzut şi primul mucenic Ştefan, cînd era ucis cu pietre şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfînt L-au văzut poporul şi Apostolii, la botezul Domnului în chip de porumbel şezînd peste Dînsul Şi glas din cer s-a auzit: Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit (Luca 3, 22). Duhul Sfînt a fost văzut şi în chipul limbilor de foc, la pogorîrea Lui din cer (Fapte 2, 1-4). Încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu şi Sfinţii Lui, precum în descoperirea Sfîntului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).

Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi pot să-L închipuiască pentru întărirea şi învăţătura lor în credinţă. Deci nici un motiv nu pot avea sectanţii, care zic că nimenea nu are voie să închipuiască pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este prima Duminică din Postul Mare, numită "Duminica Ortodoxiei" sau "a Sfintelor Icoane". Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane, întrucît în vremea nostră s-au ridicat în lume multe secte creştine care hulesc icoanele, crucea, biserica, preoţii şi învăţătura apostolică ortodoxă, înşelînd pe mulţi fii ai Bisericii noastre, spre veşnica lor osîndă. Noi vă sfătuim şi vă reamintim învăţătura dogmatică a Bisericii. Închinaţi-vă cu credinţă şi evlavie Sfintelor Icoane şi purtaţi-le în casă, şi oriunde călătoriţi, ca să vă fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, ştiind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele. Faceţi rugăciuni şi acatiste în faţa icoanelor, mergeţi în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi la moaştele sfinţilor noştri, că veţi primi uşurare şi mare ajutor în necazurile vieţii. De asemenea, cinstiţi Sfînta Cruce, pavăza credinţei, şi o purtaţi cu credinţă, că prin ea izgonim pe diavoli şi liniştim pe sectanţii hulitori de Dumnezeu.

A trecut prima săptămînă din Sfîntul Post, numită şi "Săptămîna Mare". Ne bucurăm că bisericile iarăşi s-au umplut de credincioşi, că aţi postit cu toţii şi că alergaţi cu credinţă şi evlavie la Dumnezeu Mîntuitorul şi nădejdea noastră.

Vă îndemn, fraţii mei, să continuaţi a posti Sfîntul Post şi să vă rugaţi, să citiţi cît mai mult şi să faceţi după putere milostenie şi veţi vedea cîtă bucurie şi pace veţi primi în suflet. Dar, mai ales, vă îndemn să vă spovediţi de două ori la duhovnici şi în aceste zile, şi la sfîrşitul Postului Mare, iar care aveţi dezlegare, să primiţi şi Sfînta Împărtăşanie.

Creştinii evlavioşi, mamele, copiii, bătrînii şi bolnavii sunt datori să se spovedească şi să se împărtăşească de două ori în acest mare post. Siliţi-vă la Hristos. El vă cheamă, vă aşteaptă şi vi se dăruieşte în dar tuturor celor ce păzesc poruncile Lui. Nu treceţi cu vederea dragostea şi harul lui Hristos.

Să-L rugăm pe Fiul lui Dumnezeu să întărească dreapta credinţă şi evlavia ortodoxă, ca să biruim cu puterea Lui şi pe diavoli şi pe sectanţii hulitori, şi pe necredincioşi, şi să trăim veşnic în bucuria şi iubirea lui Dumnezeu. Amin.

vineri, 25 februarie 2011

Viaţa celui între Sfinţi Părintele nostru Porfirie, Episcopul Gazei (26 februarie) (Scrisă de diaconul Marcu, ucenicul său)




Gaza este o cetate în Palestina, aproape de latura Egiptului, care de demult a fost dată moştenire fiilor lui Israil, din seminţia Iuda; apoi a fost stăpînită de filisteni. De la dînsa luase odată Samson, pe umeri, porţile cele încuiate. Acea cetate era plină de păgînătatea închinătorilor la idoli, deşi se întrupase Hristos Dumnezeul nostru şi era luminată în parte cu sfînta credinţă de Sfinţii Apostoli şi cu propovăduirea episcopilor care au fost după dînşii. Însă cea mai mare parte a ei rătăcea în întunericul închinării idoleşti, închinîndu-se unui chip cioplit, numit Marnas, precum şi Venerei şi altor necuraţi zei elini. De multe ori s-a vărsat într-însa sînge creştinesc, mai ales în vremea urîtorului de Dumnezeu, împăratul Iulian Apostatul. Pentru că atunci pe toţi preoţii şi călugării şi pe fecioarele cele sfinţite lui Dumnezeu cu nemilostivire i-au ucis necredincioşii. O tiranie şi păgînatate ca aceasta se săvîrşea în cetatea Gazei care avea într-însa atît popor, încît nimeni nu putea s-o cureţe şi s-o lumineze desăvîrşit cu sfînta credinţă, pînă la Sfîntul Porfirie, episcopul, pentru care ne este cuvîntul. Acesta a întărit-o desăvîrşit, pe toţi idolii i-a sfărîmat şi a ridicat biserică în mijlocul cetăţii şi a cîştigat lui Dumnezeu toată Gaza, cu mare osteneală, precum va arăta povestirea de faţă.
Sfîntul Porfirie era de neam din Tesalonic, fiu de părinţi bogaţi, care, lăsînd casa tatălui său, fraţii şi bogăţia şi fiind de 25 de ani, a mers mai întîi în Egipt, apoi a mers la schit, unde a luat asupră-şi îmbrăcămintea monahicească şi viaţa cea pustnicească. După aceea, petrecînd cu sfinţii părinţi în schit cinci ani, a mers la Ierusalim şi, închinîndu-se făcătoarei de viaţă Cruci şi Mormîntului lui Hristos, toate sfintele locuri înconjurîndu-le, s-a dus în părţile Iordanului şi într-o peşteră mare sălăşluindu-se, vieţuia după Dumnezeu cu post şi cu rugăciune neîncetată. Acolo vieţuind cinci ani, a căzut în boală şi a rugat pe unul din cunoscuţi să-l ducă la Ierusalim, fiind bolnav şi neputînd să meargă singur. Iar la Ierusalim închinîndu-se în toate zilele, deşi bolnav, înconjura sfintele locuri şi cînd nu putea să meargă cu picioarele de slăbiciune, se tîra pe genunchi; însă nici o zi n-a lăsat ca să nu meargă la sfînta biserică a Învierii lui Hristos şi la Sfînta Cruce.
Văzîndu-l un monah tînăr, anume Marcu - care mai pe urmă a fost scriitorul vieţii sale -, ostenindu-se astfel în boala sa în toate zilele, a început a-i sluji pentru Dumnezeu şi a fost trimis de dînsul cu scrisoare la Tesalonic ca să împartă între fraţii cei mai tineri averea sa, care îi rămăsese după părinţi, iar partea lui să i-o aducă ca să o împartă la săraci. Acela, ducîndu-se, a împărţit precum se cădea, iar partea lui Porfirie a vîndut-o pentru trei mii de galbeni. Şi i-a venit lui 1400 de galbeni, iar hainele şi argintul pe toate le-a adus Marcu cu credinţă lui Porfirie, pe care l-a găsit sănătos la Ierusalim; dar el, luîndu-le, le-a împărţit îndată săracilor şi mănăstirilor celor scăpătate, iar el a rămas sărac.
În ce chip fericitul s-a făcut sănătos i-a spus lui Marcu astfel: "Fiind eu la privegherea de Duminică cea din toată noaptea, în biserica cea mare, am căzut bolnav şi, neputînd răbda, am mers şi m-am culcat lîngă Golgota. De durere mare eram ca într-o vedenie, privind pe Mîntuitorul nostru pironit pe Cruce şi era spînzurat un tîlhar cu El, pe altă cruce. Apoi am început a striga, zicînd: "Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăţia Ta". Iar Mîntuitorul a zis către tîlhar: "Pogoară-te de pe cruce şi-l vindecă de durerile trupeşti, precum şi Eu te-am vindecat de cele sufleteşti". Iar tîlharul, pogorîndu-se de pe cruce la mine, m-a cuprins şi m-a sărutat, apoi m-a ridicat de la pămînt, zicîndu-mi: "Vino la Mîntuitorul!". Apropiindu-mă eu de Domnul, l-am văzut pogorît de pe cruce, grăind cu mine: "Primeşte lemnul acesta şi-l păzeşte". Iar eu, primindu-l, am început a purta Crucea lui Hristos şi venindu-mi în fire, m-am făcut sănătos, ca şi cum n-aş fi fost niciodată bolnav".
După aceasta, netrecînd mult timp, fericitul Porfirie a fost hirotonit preot de patriarhul Ierusalimului şi i s-a încredinţat lui spre pază cinstitul lemn al făcătoarei de viaţă Cruci a lui Hristos, care era încuiat deosebit în raclă de aur. Altă parte a Crucii era dusă în Constantinopol, la împărăteasa Elena. Aşa s-a împlinit vedenia lui Porfirie, că a văzut pe Domnul dîndu-i Crucea să o păzească.
Cuviosul Porfirie, vieţuind în rînduiala preoţiei trei ani, episcopul cetăţii Gaza, care se numea Enea, a murit; şi au mers cei credincioşi din Gaza cu clericii în Cezareea Palestinei, la mitropolitul Ioan, sub care era supusă Gaza, rugîndu-l să le dea episcop, ca să poată a se împotrivi cu cuvîntul şi cu lucrul închinătorilor de idoli, care erau mulţi în cetate şi toţi mai marii cetăţii aceleia erau păgîni. Mitropolitul Ioan, poruncind tuturor să postească, se ruga lui Dumnezeu ca să-i arate un bărbat vrednic de acel lucru. Şi i s-a descoperit în vedenie Cuviosul Porfirie, preotul Ierusalimului, păzitorul lemnului celui de viaţă făcător. Deci, îndată a scris mitropolitul o scrisoare la prea sfinţitul Ilarie, patriarhul Ierusa-limului, rugîndu-l să-l trimită pe părintele Porfirie, pentru un oarecare lucru. Iar patriarhul, chemînd pe Porfirie şi arătîndu-i scrisoarea mitropolitului, îi porunci să meargă în Cezareea.
Deci, Cuviosul Porfirie mai întîi s-a îndoit, apoi a zis: "Voia Domnului să fie". Şi ieşind de la patriarh a zis ucenicului său: "Frate Marcu, să mergem să ne închinăm sfintelor locuri şi lemnului celui de viaţă făcător al cinstitei Cruci, că acum nu-l vom mai vedea curînd, decît numai după mulţi ani". Zis-a ucenicul: "Pentru ce grăieşti aşa, părinte? Pentru că socotesc că nu vei zăbovi mai mult de o săptămînă". Răspuns-a sfîntul: "În noaptea trecută am văzut pe Mîntuitorul zicînd către mine: "Dă-mi Mie visteria - adică lemnul Crucii - pe care am adus-o la tine, pentru că voiesc să te însoţesc cu o mireasă cu adevărat săracă, însă bună de obicei. Iar tu, luînd-o pe ea, să o împodobeşti, ca să-şi uite sărăcia cea dintîi; căci, deşi este săracă, nu este străină, ci soră adevărată îmi este Mie. Însă să te fereşti ca avînd-o pe ea şi rînduind casa, să nu cîştigi ceva prin nedreptate sau prin jefuire, sau din fărădelege, căci şi pe Mine mă vei mînia şi pe dînsa o vei mîhni, pentru că neprimite sînt ei unele ca acestea, însă să nădăjduieşti şi să nu te împuţinezi cu sufletul, căci toate se vor trimite ţie, chiar de nu te vei aştepta! Aceasta mi-a spus mie în vedenie Domnul astă noapte şi mă tem ca nu cumva sarcina păcatelor străine să nu se pună asupra mea, care am mulţime de păcate".
Acestea zicîndu-le către ucenic, a mers şi s-a închinat tuturor locurilor sfinte; apoi a luat făcătorul de viaţă lemn al cinstitei Cruci, vărsînd multe lacrimi, şi, încuindu-l în sicriu, a mers şi a dat cheile prea sfinţitului patriarh. Apoi, luînd de la dînsul binecuvîntare, a plecat spre Cezareia Palestinei, cu ucenicul său Marcu şi cu un alt tînăr, Varuh, pe care mai înainte l-a luat cuviosul din gunoi, plin de răni şi, tămăduindu-l, îl avea ca slugă. Sosind Cuviosul Porfirie în Cezareia, l-a primit cu bucurie şi l-a silit prea sfinţitul mitropolit Ioan, chiar nevrînd, să primească sfinţirea ca episcop al cetăţii Gaza.
Deci plîngea cuviosul mult şi era nemîngîiat, zicînd că el nu este vrednic de o treaptă ca aceasta. Apoi s-a înduplecat la voia Domnului; şi hirotonisindu-l episcop, l-a trimis la Gaza cu clericii şi cu oamenii din Gaza, a cărui venire o aşteptau satele cele ce erau în jurul Gazei. Însă popoarele păgîne, adunîndu-se dinadins pe calea aceea pe care episcopul Porfirie se cădea să meargă, a aşternut-o toată cu spini săpînd gropi şi ducînd mulţime de gunoi, au făcut fum mare şi necurat. Deci au făcut calea aceea nelesnicioasă spre mergere, iar aceasta o făceau din ură către creştini şi din vrajbă către Porfirie. Atunci au început creştinii, cu episcopul lor Porfirie, să treacă calea aceea cu multă nevoie şi osteneală, ferindu-se de gropi, de spini şi de fum, ostenindu-se toată ziua, şi au sosit noaptea în cetate. Iar în cetate era numai o biserică creştinească şi aceea mică; pentru că şi creştini nu erau mulţi iar temple idoleşti mulţime, încît erau şi pe uliţe idoli, iar în mijlocul cetăţii era un templu mare şi frums al necuratului Marnas, mai-marele lor zeu, din vechime zidit, care înfrumuseţa toată cetatea prin mărimea sa, cu înălţimea şi cu prea frumoasa zidire. Atunci a început Cuviosul Porfirie, luîndu-şi scaunul său, a paşte turma cea mică a lui Hristos care era acolo.
În acel an, în care arhiereul lui Dumnezeu Porfirie a mers în Gaza, s-a întîmplat de nu era ploaie, ci secetă mare şi foamete, încît ziceau toţi necuraţii cetăţeni că din cauza venirii lui Porfirie în cetate s-au mîniat zeii şi au încuiat cerul. Iar slujitorii idolilor au dat de veste în popor că Marnas, zeul lor, le-ar fi vestit cum că Porfirie este pricinuitor de tot răul. Apoi, adunîndu-se toţi închinătorii de idoli în templu lui Marnas cerea să le dea ploaie, pentru că pe acela îl numeau zeul idolilor. Deci, au petrecut şapte zile, rugîndu-se şi cîntîndu-i laude; apoi, ieşind afară din cetate, tot n-a plouat. După aceasta, adunîndu-se toţi creştinii cu femeile şi copiii, în număr de 280, pentru că erau numai atîtea suflete care credeau în Hristos în cetatea Gaza, au rugat pe Sfîntul Porfirie, episcopul lor, ca să facă sobornicească rugăciune şi să iasă cu crucile afară din cetate, ca să ceară ploaie de la Dumnezeu, căci acum pe toţi îi supăra foametea, dar răbdau şi defăimare şi ocări de la păgîni, pentru acest necaz.
Sfîntul Porfirie, vestindu-le post, a poruncit tuturor ca să se adune de cu seară în biserică. Deci, săvîrşind privegherea de toată noaptea, a doua zi a făcut litie, mergînd înainte cu Sfînta Cruce; şi au ieşit oamenii afară din cetate, la o biserică veche, ce era spre apus, pe care a zidit-o fericitul Asclipie, episcopul, mărturisitorul lui Hristos, cel ce a pătimit multe pentru dreapta credinţă. De acolo, cu cîntări de laude au mers la biserica Sfîntului Timotei, unde erau moaştele altor sfinţi mucenici; şi aşa ostenindu-se în rugăciuni la litie, s-au întors în cetate în ceasul al nouălea din zi, dar au găsit porţile cetăţii încuiate cu tărie; pentru că păgînii, închinătorii de idoli, văzînd că ieşiră creştinii afară din cetate cu episcopul lor, au încuiat cetatea, nevoind să-i lase înăuntru, şi au stat înaintea porţilor două ceasuri şi nu le-au deschis.
Dumnezeu, însă, văzînd răbdarea şi lacrimile robilor săi şi ascultînd rugăciunile plăcutului său Porfirie, a ridicat un vînt dinspre miază-zi, precum cîndva pe vremea lui Ilie proorocul, şi a acoperit cerul cu nori de ploaie, fulgerînd şi tunînd şi, apunînd soarele, a căzut ploaie foarte mare.
Unii din elini, văzînd o minume ca aceasta, au deschis cetatea şi unindu-se cu creştinii strigau: "Hristos este unicul Dumnezeu adevărat", şi toţi intrară în biserică cu bucurie mare. Apoi elinii au luat de la episcop sfîntul semn şi învăţătură spre Botez, pentru că au crezut în Hristos. Şi era numărul bărbaţilor 107, femei 35, iar copii 14; apoi, mulţumind lui Dumnezeu, s-au dus pe la casele lor. Iar ploaia a fost mare toată noaptea aceea, a doua zi şi a treia zi, încît a adăpat pămîntul din destul şi s-au mai adăugat din elini la turma lui Hristos, afară de cei dintîi, încă 127. Apoi tot în acelaşi an au venit încă 105 şi, primind toţi Sfîntul Botez, se sîrguiau în sfînta credinţă.
Ceilalţi închinători de idoli nu încetau a duşmăni pe Sfîntul Porfirie şi a supăra pe creştini; căci venind ighemonul în cetate cîteodată, îl îndemnau să-i muncească pe creştini, dîndu-i mulţime de aur; aşa că în toate zilele îi chinuiau pe creştini la lucrările cetăţii, precum odată egiptenii pe israiliteni. Iar Sfîntul Porfirie, văzînd nevoia care se făcea poporului lui Hristos, se mîhnea foarte şi neîncetat se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ziua şi noaptea, ca pe cei rătăciţi să-i întoarcă la calea cunoaşterii adevărului.
După aceea, Varuh, sluga sfîntului mai sus pomenită, a fost trimis într-un sat apropiat pentru trebuinţa aceasta: "Un oarecare închinător de idoli locuia pămîntul bisericesc şi era dator cu chiria pe un an; iar el nevoind să o dea îndată, ci tărăgănînd-o, se împotrivea lui Varuh şi se făcu gîlceavă între dînşii. Atunci, strîngîndu-se ceilalţi închinători de idoli, au bătut pe fericitul Varuh cu beţele pînă la moarte şi, crezîndu-l mort, l-au scos afară din sat şi l-au aruncat într-un loc pustiu. A doua zi, Cornelie, diaconul şi alţi doi creştini, trecînd pe acolo, l-au aflat pe Valuh zăcînd ca mort, neputînd nici să vorbească, nici să audă, nici cu ochii să vadă, nici să-şi mişte mîinile sau picioarele, ci numai duhul era într-însul şi, luîndu-l, l-au dus în cetate. Dar văzînd închinătorii la idoli că-l duceau pe Varuh, li s-a părut că duc în cetate un mort, deci s-au repezit asupra celor ce duceau şi au început a-i bate, zicîndu-le; "De ce faceţi o urîciune ca aceasta, aducînd mortul în cetate - deoarece obiceiul gazenilor era ca pe morţi să-i scoată la îngropare afară din cetate - şi luîndu-l pe Varuh, l-au legat de picioare şi-l tîrau prin cetate; dar diaconul Cornelie alergînd, a spus Sfîntului Porfirie. Deci, a venit episcopul cu sîrguinţă cu ceilalţi fraţi şi, ajungînd la cei ce-l tîrau, îi ruga să înceteze o nemilostivire ca aceea; iar ei au ocărît şi pe episcop. Apoi s-a adunat mulţime de popor, care văzînd răbdarea şi smerenia episcopului, că nu răspunde nimic împotriva ocărîtorilor lui, a început a se gîlcevi cu cei ce dosădeau pe cel mort; şi s-a făcut între dînşii gîlceavă, căci punîndu-şi mîinile unul pe altul se băteau şi era tulburare mare.
Iar sfîntul episcop cu creştinii, luînd pe fericitul Valuh, l-au dus în biserică, fiind tîrziu, şi, văzînd că duhul lui este încă într-însul, a început a se îngriji de tămăduirea lui şi toată noaptea aceea s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi pentru dînsul. Apoi bolnavul a deschis ochii şi a vorbit, cerînd apă de băut; apoi a început a vorbi spunînd tot ce s-a întîmplat. A doua zi veniră mai-marii cetăţii la biserică cu mulţime de popor şi au zis: "Pentru ce aţi adus pe mort în cetate, împotriva legii părinteşti?" Şi a ieşit la dînşii sfîntul episcop Porfirie, cu toţi cei ce erau cu dînsul; aceştia, văzîndu-l pe episcop, au început a-l ocărî şi a-l defăima, apoi, repezindu-se la ceilalţi care erau cu dînsul, au început a-i bate. Şi îndată fericitul Varuh, luînd putere de la Dumnezeu, s-a sculat degrab, ca şi cum niciodată nu bolise, şi, luînd un ciomag mare, a început a bate şi a prigoni pe poporul cel păgîn şi gîlcevitor. Iar ei, văzîndu-l viu, s-au spăimîntat cu frică mare, căci credeau că s-a sculat din morţi; pe de o parte de frică, iar pe de alta de bătaia cea mare fiind izgoniţi, au fugit, călcîndu-se unul pe altul; şi i-a izgonit Varuh ca Samson pe filisteni, de la biserică pînă la capiştea lui Marnas; apoi din acea vreme toţi păgînii se temeau de Varuh neîndrăznind nici pe cale a se întîlni cu dînsul. Iar Sfîntul Porfirie, mulţumind lui Dumnezeu de acea grabnică şi neaşteptată schimbare a lui Varuh spre sănătate şi de puterea trupească atît de mare, luată de la Dumnezeu, a hirotonisit pe Varuh diacon şi împreună cu el şi pe Marcu.
Văzînd arhiereul lui Dumnezeu Porfirie necazurile care se făceau în toate zilele creştinilor de către necredincioşi, a trimis la Constantinopol pe Marcu, diaconul său, la dreptcredinciosul împărat Arcadie, rugîndu-l să poruncească să se strice capiştile idoleşti din Gaza. Apoi a scris şi prea sfinţitului Ioan Gură de Aur, patriarhul Constantinopolului, cerînd ajutor şi mijlocire la împărat. Deci a poruncit împăratul să închidă capiştile idoleşti din Gaza, ca să nu se săvîrşească mai mult într-însele necuratele jertfe, dar n-a poruncit a le risipi, ca să nu necăjească poporul elin. Atunci a venit în Gaza un om împărătesc, cu numele Ilarie, să săvîrşească porunca împărătească, luînd multe ajutoare şi mulţi ostaşi din Azot şi din Ascalon. Apoi, arătînd gazenilor împărăteasca scrisoare, a închis templele idoleşti şi le-a pecetluit, smerind în legături pe cele trei căpetenii ale cetăţii. Iar păgînii, adunînd mulţime de aur, l-au dus lui Ilarie, omul împărătesc, rugîndu-l să nu închidă unul dintre templele lor care era mai mare, adică acel a lui Marnas, care era în mijlocul cetăţii, iar cu celelalte să facă ce vor voi. Deci Ilarie, iubind aurul mai mult decît pe Hristos Dumnezeu, le-a lăsat liber templul cel mai de frunte a lui Marnas, iar pe cele mai mici le-a închis, sfărîmînd idolii într-însele. Şi s-a dus iubitorul acela de aur, ca şi cum ar fi îndeplinit porunca cea împărătească; căci cu adevărat, numai cu chipul era creştin, iar înăuntru era plin de necredinţă elinească şi ajuta elinilor. Iar păgînii aveau cel mai mare termplu, a lui Marnas şi nu încetau a face creştinilor supărare.
În acea vreme s-a întîmplat un lucru minunat, care a adus la credinţă nu puţini oameni. O femeie oarecare, slăvită, fiică a unuia din cei mai iubiţi cetăţeni şi soţie a unui slăvit bărbat care se numea Elia, fiind însărcinată, i-a venit ceasul să nască, dar nu putea; şi se înmulţeau durerile ei foarte mult, căci a doua zi mai rău îi era, iar în a treia zi şi mai cumplit. Deci, aducîndu-se multe femei fermecătoare şi vrăjitoare, nimic nu puteau să-i ajute şi s-a muncit astfel şapte zile. Iar bărbatul ei, tatăl şi mama ei şi toate rudeniile aduceau în toate zilele neîncetate jertfe şi săvîrşeau rugi în templul lui Marnas, pentru dînsa, cerînd ajutor de la zeul lor; dar nu primeau ajutor, ci mai amară boală şi mai cumplite dureri se aduceau celei ce nu putea să nască. Acum toţi deznădăjduiau şi, privind la o muncire ca aceea a ei, singuri boleau cu inimile, plîngînd şi tînguindu-se pentru dînsa şi gîndind la sfîrşitul ei. Era între dînşii o bătrînă creştină. Aceea, alergînd la biserică, se ruga cu lacrimi în ochi lui Hristos Dumnezeu pentru femeia aceea bolnavă. Şi văzînd-o Sfîntul episcop Porfirie plîngînd, a întrebat-o care este pricina; iar ea, căzînd la picioarele arhiereului, i-a spus despre toate şi îl rugă să se roage Iubitorului de oameni Dumnezeu pentru femeia ce cumplit pătimea. Iar arhiereul a trimis-o iarăşi la bolnavă, învăţînd-o ce să facă şi ce să zică.
Deci mergînd bătrîna în casa bolnavei, a strîns toate rudeniile celei bolnave, pe părinţi şi pe bărbat, şi a zis către dînşii: "Este aici un doctor bun şi iscusit, acela m-a trimis la voi să vă întreb ce veţi da lui, dacă acela va tămădui pe bolnavă?" Auzind acestea, părinţii au zis: "De va voi el toate averile noastre, să le ia, numai să o vedem vie şi sănătoasă pe fiica cea iubită". La fel zicea şi bărbatul ei, fiind gata să dea toate pentru viaţa şi sănătatea soţiei lui. Grăit-a către dînşii bătrîna: "Ridicaţi-vă mîinile voastre spre înălţime şi vă întăriţi cuvîntul cu jurămînt, ca să fie credincioasă făgăduinţa voastră că nu veţi defăima pe doctorul acela". Iar ei, cu osîrdie şi cu lacrimi ridicîndu-şi mîinile, au zis: "În toate zilele noastre vom fi robii lui, numai să tămăduiască pe una născută a noastră, fără de care nu putem a mai fi vii. Pentru că ce viaţă şi veselie va fi nouă fără dînsa?".
Acestea auzindu-le bătrîna, a strigat cu glas mare către cea bolnavă: "Marele arhiereu Porfirie grăieşte ţie aşa: "Te vindecă pe tine Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu; crede întru El şi vie vei fi!" Şi femeia suspinînd, îndată şi-a dat rodul său şi i s-a uşurat durerea. Apoi toţi cei ce erau acolo mirîndu-se, au strigat: "Mare este Dumnezeul creştinilor! Mare este Porfirie, arhiereul Lui!" Iar a doua zi părinţii şi bărbatul femeii aceleia şi toate rudeniile, venind la Sfîntul Porfirie, au căzut la picioarele lui, cerînd botezul lui Hristos. Iar sfîntul, învăţîndu-i, le-a poruncit să postească şi să vină la sfînta biserică. Apoi, nu după multă vreme, i-a botezat şi pe ei, pe femeia care a născut şi pe pruncul cel născut, pe care l-a chemat Porfirie după numele său, căci era de parte bărbătească. Şi era numărul celor botezaţi 64.
Înmulţindu-se turma lui Hristos, se înmulţea şi pizma închinătorilor de idoli şi din zi în zi chinuiau mai amar pe creştini, îngreunîndu-i cu neîncetate lucrări ale cetăţii ca pe nişte robi, silindu-i la toate cu osteneli şi cu răni. Apoi încă şi prin ţarini şi prin grădini le făceau supărări, încît erau credincioşii în mare supărare şi sărăcie şi nu aveau de unde plăti cele cerute poporului şi dăjdiile împărăteşti. Aceea văzînd-o arhiereul lui Dumnezeu Porfirie şi o răutate ca aceea adusă credincioşilor de la păgîni neputînd să o rabde, s-a dus în Cezareea, la fericitul Ioan, mitropolitul său, rugîndu-l ca ori de episcopie să-l facă liber, ori să meargă cu dînsul la Constantinopol, ca să-l roage pe împărat să poruncească să risipească toate templele idoleşti şi să îmblînzească sălbăticia elinească.
Mitropolitul Ioan a voit ca mai bine să sufere oboseala drumului în vreme de iarnă, decît să-l elibereze de episcopie pe Sfîntul Porfirie. Suindu-se amîndoi într-o corabie, s-au dus şi, avînd bună sporire, în zece zile au ajuns la ostrovul Rodos. Acolo, auzind despre un monah oarecare, care într-un pustiu avea viaţă sihăstrească, anume Procopie, bărbat sfînt şi înainte văzător, au mers să-l cerceteze. Iar acela, văzînd înainte venirea lor şi cunoscînd dregătoria lor cea arhierească, i-a întîmpinat şi i-a cinstit. El, înţelegînd pricina călătoriei lor, i-a povăţuit ce trebuie să facă la Constantinopol, ca să-şi cîştige dorinţa. "Alergaţi - le zise - mai întîi la prea sfinţitul Ioan Gură de Aur, că acela vă va ajuta cu sfatul său cel bun. Că deşi nu merge acum în palatele cele împărăteşti, fiindcă s-a mîniat asupra lui împărăteasa, însă el are prieten pe Amantie eunucul, postelnicul împărătesei, bărbat dreptcredincios şi îmbunătăţit căruia vă va încredinţa pe voi şi prin mijlocirea căruia veţi cîştiga toate. Acela vă va duce la împărat şi cu de-amănuntul veţi spune despre nevoia voastră şi să-i proorociţi împărătesei că va naşte un fiu, care va fi împărat, iar auzind de la voi că este însărcinată, se va bucura. Iată acum este a noua lună de cînd a zămislit şi vă va face vouă după dorinţa voastră".
Iar sfinţii Ioan şi Porfirie, primind această povăţuire şi adeverire spre lucrul dorit, au pornit cu bucurie şi în zece zile au ajuns la Constantinopol. Apoi, precum i-a învăţat Cuviosul Procopie, mai întîi au mers la sfinţitul Ioan Gură de Aur. Iar el i-a primit cu cinste şi cu dragoste şi, aflînd pricina venirii lor, le-a dat nădejde. A doua zi, chemînd pe postelnicul împărătesei, Amantie, i-a arătat pe episcopii cei ce veneau de la Palestina şi i-a încredinţat lui să aibă grijă de dînşii şi să cîştige de la împărat ceea ce poftesc. Iar eunucul, auzind de la sfinţii episcopi toate cele ce spun cu de-amănuntul, ce fel de necazuri se fac credincioşilor de către păgînii din Gaza, a lăcrimat şi, umplîndu-se de dumnezeiască rîvnă, a zis: "Nu vă întristaţi, sfinţi părinţi, căci Domnul nostru Iisus Hristos singur va apăra pe credincioşii robii Săi şi de cei ce le fac strîmbătate îi va izbăvi. Deci rugaţi-vă Domnului, iar eu voi spune împărătesei şi nădăjduiesc că Dumnezeul tuturor va îndupleca inima ei spre milostivire; iar dimineaţă şi pe voi vă voi duce la dînsa veţi spune toate cele ce veţi voi". Acestea zicîndu-le eunucul către episcopi, s-a dus.
A doua zi Amantie, postelnicul împărătesei, a chemat pe arhiereii lui Dumnezeu Ioan şi Porfirie la împărătescul palat şi i-a dus la împărăteasă. Iar ea, văzînd pe arhierei, a apucat înainte a le zice: "Binecuvîntaţi-mă, părinţilor". Iar aceia s-au aplecat ei. Şi şedea împărăteasa pe un pat de aur şi a zis către dînşii: "Iertaţi-mă arhiereii lui Dumnezeu că nu pot să vă dau cuviincioasa cinste, avînd sarcina în pîntece; căci se cădea mie ca înaintea uşii să întîmpin pe sfinţiile voastre; ci vă rugaţi Domnului pentru mine, ca să pot naşte cu bunătatea Aceluia pruncul care este în pîntecele meu". Iar sfinţii părinţi, minunîndu-se de smerenia ei, au zis: "Cel ce a binecuvîntat pîntecele Sarei, al Revecăi şi al Elisabetei, Acela să binecuvînteze şi pîntecele tău şi rodul cel dintr-însul purtat să-l înfieze".
Iar ea, poruncindu-le să şadă, a început a grăi: "Ştiu pentru ce aţi suferit atîta osteneală de călătorie, căci toate mi-a spus Amantie. Şi de voiţi, spuneţi-mi şi voi ca să ştiu mai bine pentru ce aveţi trebuinţă". Atunci au spus episcopii toate cele cu de-amănuntul împărătesei, despre necazurile ce se fac creştinilor de către închinătorii de idoli şi au rugat-o să dea ajutor celor chinuiţi. Iar ea, ascultînd cele grăite, le-a zis: "Nu vă mîhniţi, sfinţilor părinţi, căci nădăjduiesc spre Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, că voi ruga pe împărat să împlinească cererea voastră, iar acum odihniţi-vă de cale, căci vă văd osteniţi, şi rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine, ca să ajute mijlocirii mele pentru voi, la împărat". Acestea zicîndu-le împărăteasa către sfinţii episcopi şi dîndu-le aur destul spre hrană, i-a liberat cu nădejde.
Cînd a venit împăratul la împărăteasă, ea i-a spus lui despre episcopii ce veniseră din Palestina şi pentru ce veniseră, cum şi toate răutăţile ce se făceau creştinilor din partea închinătorilor de idoli. Apoi l-a rugat să risipească capiştile idoleşti din Gaza. Împăratul, auzind de aceasta, cu greu îi venea zicînd: "Ştiu că cetatea aceea cu mare osîrdie slujeşte idolilor, dar avem trebuinţă de dăjdiile cele multe ce se iau de acolo. Deci de vom risipi toate templele zeilor şi-i vom necăji pe oameni, apoi înfricoşindu-se vor fugi şi se va pustii cetatea, iar noi ne vom lipsi de atîtea dăjdii. Oare nu este mai bine să-i smerim pe dînşii cîte puţin? Mai întîi să luăm de la dînşii începătoria cetăţii, apoi templele lor să le închidem şi să oprim aducerea de jertfe idolilor, iar ei, văzîndu-se smeriţi, vor cunoaşte adevărul şi la noi se vor întoarce".
Acestea auzindu-le împărăteasa de la împărat s-a mîhnit foarte şi, lăcrimînd, a zis: "Singur Hristos Domnul va ajuta robilor săi, adică creştinilor, dacă noi nu voim să le ajutăm lor". Această vorbă a împăratului auzind-o postelnicul Amantie, a spus-o sfinţilor episcopi. Iar a doua zi împărăteasa i-a chemat pe sfinţii episcopi şi le-a zis: "Am spus împăratului despre voi şi despre toată nevoia şi despre toată cererea voastră, dar nu voieşte să mă asculte, socotind că este greu lucru întristarea închinătorilor de idoli din Gaza. Însă nu vă mîhniţi, că voind Dumnezeu, nu voi înceta a ruga pe împărat pînă ce el, ascultînd, va face voia voastră". Iar episcopii auzind, i s-au plecat ei.
Sfîntul Porfirie, aducîndu-şi aminte de profeticele cuvinte ale Sfîntului Procopie, cele despre împărăteasă, a spus: "Osteneşte-te pentru noi stăpînă, ca pentru Hristos, iar El pentru osteneala ta îţi va da un fiu, care va împărăţi înaintea ochilor tăi şi mulţi ani va vieţui întru toată buna sporire a împărăţiei". Acestea auzindu-le împărăteasa s-a umplut de bucurie şi s-a luminat la faţă, zicînd: "Rugaţi-vă pentru mine, o! sfinţilor părinţi, ca, precum doriţi, să nasc fiu; şi de va fi aşa, vă făgăduiesc că voi împlini toate cele dorite; nu numai cele ce cereţi, ci şi cele ce nu le cereţi le voi face, cu ajutorul lui Hristos; apoi în mijlocul cetăţii Gaza voi zidi o sfîntă biserică; deci mergeţi în pace şi aşteptaţi, rugîndu-vă pentru mine iubitorului de oameni Dumnezeu".
După aceasta s-au împlinit zilele ca să nască împărăteasa; şi a născut un prunc parte bărbătească, precum sfinţii părinţi i-au proorocit, şi s-a numit după numele bunicului său, Teodosie, căci tatăl împăratului Arcadie era Teodosie, care a împărăţit cu Graţian. Şi s-a născut acest al doilea Teodosie în porfiră, care era însemnare despre împărăţia lui. Şi a fost mare bucurie a împărătului Arcadie şi la toată împărăţia. Iar împărăteasa a trimis pe Amantie, postelnicul său, la sfinţii părinţi Ioan şi Porfirie, zicînd: "Mulţumesc lui Hristos, căci cu sfintele voastre rugăciuni mi-a dăruit mie fiu; deci să cereţi de la Domnul, sfinţilor părinţi viaţă şi mulţi ani celui născut, iar mie smeritei sănătate, ca să împlinesc cele ce am făgăduit vouă".
După şapte zile a chemat împărăteasa la sine pe arhiereii lui Dumnezeu Ioan şi Porfirie şi i-a întîmpinat în uşa camerei sale, purtînd în mîini pruncul cel de curînd născut. Apoi şi-a plecat capul la dînşii şi a zis: "Binecuvîntaţi-mă, părinţilor, pe mine şi pe fiul meu, pe care mi l-a dăruit Dumnezeu, cu sfintele voastre rugăciuni". Iar ei au însemnat-o cu semnul crucii; asemenea şi pe pruncul pe care îl ţinea în mîinile sale şi au vorbit multe lucruri folositoare. Apoi le-a zis împărăteasa: "Oare ştiţi, părinţilor, ce am gîndit să fac pentru a voastră cerere?" Iar Sfîntul Porfirie i-a răspuns, zicînd: "Pe toate cele ce le-ai gîndit stăpînă de la Dumnezeu le-ai gîndit, căci într-această noapte s-a descoperit smereniei mele o vedenie, care era aşa: mi se părea că stau la Gaza, în capiştea idolească a lui Marnas şi a ta înălţime, stînd acolo, mi-a dat Sfînta Evanghelie, zicîndu-mi: "Primeşte şi citeşte". Iar eu, luînd-o, am deschis-o şi am aflat-o la locul unde Domnul grăieşte către Petru: "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui pe ea". Iar tu stăpînă mi-ai zis: "Pace ţie, îmbărbătează-te şi te întăreşte". Iar eu m-am deşteptat şi din aceasta mă încredinţez că Fiul lui Dumnezeu a pus în inima ta sfat bun pentru noi".
Deci spune, stăpînă ce lucru bun ai gîndit pentru noi?". Iar împărăteasa le-a răspuns: "De va voi Hristos, nu după multe zile, pruncul va primi Sfîntul Botez; iar voi, mergînd, pregătiţi o scrisoare de cerere, în care să scrieţi toate cîte poftiţi şi, cînd se va aduce pruncul de la Sfîntul Botez, să daţi scrisoarea aceluia ce va duce pe mîini pruncul botezat; iar eu îl voi învăţa ce să facă şi nădăjduiesc spre Fiul lui Dumnezeu că toate le va rîndui bine după voinţa Sa".
Deci, ducîndu-se ei, au pregătit o scrisoare de cerere, scriind într-însa multe, nu numai despre sfărîmarea idolilor, risipirea templelor celor necurate, dar şi despre uşurarea credincioşilor de lucrări, de dăjdii şi despre începătoria cetăţii şi, în sfîrşit, să se dea tărie împărătească sfintei Biserici creştine, care era foarte săracă, scăpătată şi strîmtorată. Adică să se dea hrană slujitorilor ei şi alte lucruri folositoare şi de uşurare creştinilor celor chinuiţi şi scăpătaţi. Apoi aşteptară ziua aceea în care se va boteza fiul împăratului; dar înainte de botezul lui, s-a propovăduit că va fi împărat, ca unul ce s-a născut în porfiră, şi s-a îmbrăcat mai întîi cu porfira, apoi cu scutecele. Deci, aducîndu-se împăratul cel nou la Sfîntul Botez cu slavă, toată cetatea fiind foarte împodobită, zidurile strălucind cu aur şi cu argint şi tot poporul, purtînd haine mai luminate şi mai scumpe, ducea pe împăratul cel nou la biserică, acoperit cu porfiră împărătească, pe mîinile unui bărbat vestit strălucit cu haine de mult preţ; şi era mulţime de boieri şi de voievozi, unii mergînd înainte, iar alţii mai pe urmă, iar împrejur mergea oaste, purtînd platoşe şi arme cu aur, care străluceau; şi puteai să vezi toată slava împărătească, podoaba şi mărirea, încît Sfîntul Porfirie zicea: "Dacă aşa este slava împăratului pămîntesc celui vremelnic, apoi cum trebuie să fie slava Împăratului ceresc celui veşnic! " Şi fiind dus în biserică împăratul cel nou, amîndoi sfinţii episcopi stînd la uşile bisericii, ţineau scrisoarea pregătită.
După săvîrşirea Sfîntului Botez, cînd toţi ieşeau din biserică, cu împăratul cel nou botezat, sfinţii episcopi au strigat: "Ne rugăm înălţimii tale, noule împărat, primeşte rugămintea noastră ca la începutul împărăţiei tale să te arăţi a fi milostiv". Acestea zicînd sfinţii părinţi, au pus scrisoarea pe prunc; iar bărbatul care îl ducea, a stat şi, luînd scrisoarea, a poruncit să fie tăcere; apoi, deschizînd-o, o citi în auzul tuturor, că aşa era învăţat de împărăteasă şi citind o parte a scrisorii, a învelit-o şi, punîndu-şi dreapta sub capul pruncului, l-a ridicat puţin, ca spre învoire şi a strigat: "Porunceşte a lui împărătească mărire ca toate cele scrise aici să se săvîrşească în faptă, deoarece aceasta este cea dintîi poruncă împărătească a lui şi nicidecum nu se va schimba!" Iar toţi cei ce vedeau şi auzeau aceasta, s-au minunat şi s-au închinat binecuvîntînd şi urînd mulţi ani noului împărat, cel ce a început împărăţia sa cu milostivire. Deci fericeau pe împăratul Arcadie, numindu-l binecuvîntat de Dumnezeu, că s-a învrednicit să aibă un fiu, împărăţind împreună cu el şi dînd poruncile sale spre lucrurile cele bune. Şi s-a spus despre aceea împărătesei iar ea, umplîndu-se de bucurie, s-a închinat lui Dumnezeu, dîndu-i mulţumire.
Apoi, fiind dus în palatul tatălui împăratul cel nou botezat, i-a ieşit în întîmpinare mama lui şi, ducîndu-l la împăratul Arcadie, bărbatul său, l-a hiritisit, zicîndu-i: "Fericit eşti, stăpînul meu, că în viaţa ta văzură ochii tăi împărat ieşit din coapsele tale". Împăratul Arcadie auzind acestea se bucură foarte, iar împărăteasa, văzîndu-l vesel, i-a zis: "Spune de-ţi este cu plăcere stăpîne, să ştim ce este în cartea aceasta care s-a dat acum noului împărat, fiul nostru, ca să se săvîrşească cu totul această poruncă a lui pentru toate cele scrise aici". Atunci împăratul a poruncit să se citească scrisoarea şi a zis: "Grea este cu adevărat această cerere, dar mai grea este lepădarea, deoarece aceasta este întîia poruncă a fiului nostru şi nu este cu putinţă a o schimba". Împărăteasa zise: "Nu este cu putinţă a o schimba, nu numai porunca fiului cea dintîi, dar şi rugăciunea sfinţilor bărbaţi care mi-au proorocit înainte despre naşterea fiului nu este bine a o trece cu vederea".
Îndată împăratul Arcadie a poruncit ca prin scrisori împărăteşti să întărească toate cele ce erau scrise de episcopii Palestinei în cartea de rugăminte şi, pregătindu-se scrisorile de la ambii împăraţi, de la Arcadie şi de la Teodosie, împărăteasa a chemat pe arhiereii lui Dumnezeu Ioan şi Porfirie şi le-a arătat acele scrisori, întrebîndu-i dacă le sînt plăcute. Deci fiindu-le plăcute şi închinîndu-se împărătesei, i-au mulţumit pentru o sîrguinţă milostivă ca aceea şi cu bună înţelegere; şi s-au rugat ca să se trimită de la împăraţi, în Gaza, un bărbat mai credincios decît cel dintîi, ca să ducă la săvîrşire aceste porunci. Deci s-a găsit pentru aceasta un om binecredincios şi temător de Dumnezeu, anume Chineghie. Aceluia i s-a încredinţat de împăraţi să se ducă în Gaza şi să rînduiască totul bine şi cu credinţă, după poruncă.
Apoi împărăteasa a dat Sfîntului Porfirie aur de-ajuns spre zidirea unei biserici de piatră, în mijlocul cetăţii Gaza, asemenea şi pentru facerea casei de străini şi s-a mai făgăduit să dea cît va mai trebui pentru săvîrşirea bisericii. Apoi, deosebit, le-a dat daruri amîndurora şi vase bisericeşti de aur şi de argint pentru biserica Cezareei şi a Gazei şi aur pentru cale. Asemenea împăratul cinstindu-i cu daruri şi cu bani din destul i-a liberat în pace. Iar ei, închinîndu-se sfinţitului patriarh Ioan Gură de Aur, au plecat la locul lor; iar după dînşii au plecat Chineghie, omul cel împărătesc, căruia i se încredinţase poruncile împărăteşti.
Cînd sfinţii părinţi Ioan şi Porfirie s-au apropiat de ostrovul Rodos, au rugat pe cîrmaci să stea la mal ca să meargă să se închine Cuviosului Procopie sihastrul; dar cîrmaciul n-a voit, spunînd că este vîntul nelesnicios şi n-a ascultat de arhiereii lui Hristos, căci în taină era arian şi ura pe aceşti dreptcredincioşi episcopi. Cînd au trecut de acel ostrov, îndată s-a făcut un vifor mare şi învăluire, de care erau toţi în mare frică, temîndu-se de înecare, şi a fost vifor toată ziua şi toată noaptea. Apoi, răsărind zorile dimineţii, Sfîntul Porfirie a adormit puţin şi a văzut pe Cuviosul Procopie, zicînd: "Sfătuiţi pe cîrmaci să se lase de eresul arian şi să-l blesteme, apoi să-l învăţaţi spre Botez şi îndată va înceta învăluirea cea înfricoşată.
Deşteptîndu-se Sfîntul Porfirie, a spus fericitului Ioan mitropolitul şi celorlalţi care erau cu dînsul şi, chemînd pe cîrmaci, i-au zis: "Dacă vei voi să se mîntuiască de înecare corabia ta şi noi toţi, iar mai ales sufletul tău să se izbăvească de veşnica pierzare, apoi leapădă-te de reaua-credinţă a eresului tău cel arian şi te împărtăşeşte cu credinţa cea sobornicească". Iar cîrmaciul s-a mirat că sfinţii părinţi ştiu această taină, pe care nimeni nu o ştia, şi a zis către dînşii: "De vreme ce v-a descoperit Dumnezeu tainele inimii mele, mă lepăd de credinţa lui Arie şi cred precum credeţi voi". Zicînd, viforul a încetat şi marea s-a alinat, iar sfinţii, învăţînd pe cîrmaci din dumnezeiasca Scriptură şi întărindu-l în dreapta credinţă, l-au botezat.
Apoi plutind de aici cu bună sporire au sosit la Maiuma, care este departe de Gaza cam la 20 de stadii de mers pe uscat; şi au mers pe jos pînă în cetatea Gaza. Credincioşii, înştiinţîndu-se de venirea lor, le-au ieşit în întîmpinare cu psalmi şi cu cîntări, ducînd înainte Sfînta Cruce şi cu mare veselie au intrat în cetate arhiereii lui Dumnezeu. Iar închinătorii de idoli, văzînd aceea, s-au mîniat foarte scrîşnind din dinţi. Însă nu îndrăzneau să le facă vreun rău, căci auziseră cum au fost primiţi de împărat episcopii creştini şi că vin cu poruncă împărătească să smerească sălbăticia elinească şi să risipească capiştile zeilor lor. Iar creştinii, mergînd cu cinstita Cruce şi cu arhiereii lor, s-au apropiat de idolul Venerei, care era chip de femeie goală, fără ruşine, căruia gazeenii îi făceau mare cinste, iar mai ales partea femeiască, aprinzîndu-i lumînări şi cădelniţîndu-l cu tămîie mirositoare; căci diavolul, locuind în idolul acela, pe multe le înşela cu năluciri de visuri, îndemnînd pe fecioare sau pe femei la necurata însoţire.
Deci creştinii, apropiindu-se de acel idol, care era sus în uliţă, îndată a fugit diavolul, aruncînd pe idol la pămînt, şi acesta s-a sfărîmat în multe bucăţi, căci era de marmură; şi a ucis pe doi oameni necredincioşi care, stînd acolo, rîdeau şi batjocoreau cîntarea creştinească. Acea minune văzînd-o, mulţi elini au crezut în Hristos şi împărtăşindu-se cu creştinii, mergeau la sfînta biserică şi au cerut Sfîntul Botez; iar numărul lor era de 32 de bărbaţi şi 7 femei. Şi s-a făcut bucurie îndoită creştinilor despre venirea cea cu bună sporire a păstorilor lor şi despre mîntuirea sufletelor omeneşti.
Petrecînd fericitul Ioan mitropolitul în Gaza două zile, s-a dus în Cezareea, petrecîndu-l creştinii foarte departe. Şi după cîteva zile a venit în Gaza şi Chineghie cel pomenit mai sus, omul cel împărătesc, avînd cu sine mulţi boieri şi pe voievod cu putere de oaste; atunci s-au înfricoşat elinii foarte, iar unii chiar au fugit din cetate. A doua zi, adunînd pe toţi începătorii cetăţii, le-a arătat porunca împărătească, cea hotărîtă pentru risipirea templelor idoleşti şi pentru sfărîmarea idolilor lor. Cînd s-a citit aceea în auzul tuturor, poporul păgînesc ridicînd glasul, a început a plînge şi a se tîngui, pe care lucru Chineghie, neputînd a-l suferi, a făcut semn ostaşilor; iar aceia, repezindu-se la ei, au început a-i bate şi i-au izgonit din adunarea creştinilor, iar creştinii cu mare bucurie au mulţumit împăratului, fericindu-l cu multe laude. Apoi, pornind oastea, au alergat la capiştile idoleşti şi cu zgomot mare au început a le risipi. Şi erau în cetate opt temple idoleşti vestite: Soarelui, Venerei, lui Apolon, Proserpinei, Ghecavei, lui Ieron, Fortunii şi lui Marnas, care era mai mare decît toate şi mai cinstit de păgîni. Încă şi foarte mulţi idoli mai erau în tîrg şi pe uliţe, prin ziduri şi prin cetăţi, împrejurul cetăţii, pe drumuri, prin grădini şi în ţarini; şi în zece zile toţi idolii aceia au fost sfărîmaţi şi templele idoleşti le-au risipit, afară de templul lui Marnas, mai mare şi mai frumos, pe care mulţi ziceau să nu strice, ci s-o sfinţească biserică lui Dumnezeu. Mulţi voind astfel şi sfătuindu-se, Sfîntul Porfirie se ruga lui Dumnezeu, cerînd de la El încredinţare pentru aceea. Şi cînd se săvîrşea dumnezeiasca slujbă în sfînta biserică, un copil mic, din popor, a strigat: "Să se ardă şi să se risipească templul lui Marnas, de vreme ce este întinat de mult sînge omenesc, vărsat pentru jertfa diavolilor şi temelia din pămînt să se sape şi să se arunce; iar în acel loc să se zidească noua biserică dumnezeiască!".
Acel copil era de şapte ani, iar clericii socoteau că maică-sa l-a învăţat să vorbească astfel; şi luîndu-l au început a-l înfricoşa cu bătăi ca să spună cine l-a învăţat a grăi aceasta. Iar copilul a început a vorbi greceşte, spunînd aceleaşi lucruri, adică să se ardă templul lui Marnas şi să se risipească. Şi au cunoscut că de la Duhul Sfînt grăieşte, căci fiind de şapte ani şi neînvăţat, vorbea bine greceşte. Deci crezînd cuvintele copilului, au ars şi au risipit templul cel mai frumos lui Marnas pînă în temelie pe care săpînd-o din pămînt au aruncat-o pe drumuri ca să fie de toţi călcată; şi se tînguiau de aceea păgînii. Apoi, prin toate casele elineşti cele încuiate umblînd ostaşii adunau idolii cei ascunşi şi, strîngînd mulţime mare din aceia, i-a făcut grămadă şi cu foc mare i-a ars; astfel s-a dezrădăcinat slujirea de idoli din cetatea Gaza cea elinească.
Iar Chineghie, smerind bine pe capii păgîni ai cetăţii şi uşurînd necazul făcut de ei creştinilor, s-a întors la împăraţi. Însă o parte din oaste, după dorinţa arhiereului, au lăsat-o în cetate, ca nu cumva închinătorii de idoli să se ridice asupra creştinilor. După aceasta arhiereul lui Hristos, în locul unde era templul lui Marnas, a întemeiat o biserică în chipul Crucii, a cărui închipuire împărăteasa Eudoxia a trimis-o scrisă pe hîrtie, avînd 30 de stîlpi de marmură între care erau doi strălucind ca smaraldul; şi în cinci ani s-a zidit o biserică mai frumoasă, fără asemănare, decît cea care fusese mai înainte templul lui Marnas, pe care arhiereul lui Dumnezeu, sfinţind-o, săvîrşea dumnezeiasca Liturghie, dînd mulţumire lui Hristos Domnul, căci în locul acela, în care mai înainte se făceau sîngeroasele jertfe ale mincinoşilor zei, a început a se aduce prea curata jertfă, fără de sînge, a adevăratului Dumnezeu.
A zidit apoi şi casă pentru străini cu aurul ce i s-a dat de dreptcredincioasa împărăteasă, unde odihnea pe străini şi hrănea pe săraci. Apoi păştea turma lui Hristos cu cuvîntul lui Dumnezeu şi se mărea numărul credincioşilor în toate zilele, căci mulţi din rătăcirea elinească lăsînd păgînătatea idolească, se întorceau la Hristos Dumnezeu; iar ceilalţi elini turbau de mînie şi de zavistie, văzînd creştinătatea cum înfloreşte zi de zi şi se înmulţeşte, iar idolatria, vestejindu-se şi micşorîndu-se. Dar au îndrăznit încă o dată cu răutatea lor să vină asupra sfîntului păstor şi a turmei lui. Căci, făcînd oarecînd gîlceavă, iconomul bisericii, cu unul din închinătorii de idoli, cetăţean vestit care se numea Sampishie - pentru un lucru care era averea bisericii - s-a făcut sfadă şi tulburare din amîndouă părţile; căci se adunaseră credincioşii şi necredincioşii, ajutînd fiecare părţii sale. Credincioşii ajutau iconomului, iar necredincioşii lui Sampsihie. Deoarece erau mai mulţi necredincioşi, aceştia biruiau pe credincioşi şi au ridicat război, apucînd beţe şi arme, ucigînd şapte oameni credincioşi, iar pe mulţi i-au rănit şi, pornind cu glas fără rînduială, au alergat în curtea episcopiei, vrînd să-l ucidă pe arhiereu, Sfîntul Porfirie. Înştiinţîndu-se, episcopul a zis către diaconul Marcu: "Să fugim, frate, şi să ne ascundem puţin, pînă ce va trece mînia Domnului!" Şi fugind peste zid, în altă curte, de o parte, s-a ascuns la o fecioară săracă, pe nume Salata, care era elină cu credinţa, orfană de părinţi şi avea pe moaşa sa pe patul durerii, căreia îi slujea hrănind-o cu osteneala mîinilor sale. Acea fecioară a ascuns la dînsa pe Sfîntul episcop Porfirie două zile şi o noapte. Iar în altă noapte, potolindu-se gîlceava şi tulburarea, a plecat cu Marcu la casa sa şi a găsit risipite toate cele ce avea, iar fericitul Varuh zăcea rănit şi abia răsuflînd. Despre toate acestea creştinii, trimiţînd degrab în Cezariea, au spus antipatului şi, acela trimiţînd oaste, au prins pe toţi cei vinovaţi de tulburare şi ucidere şi pe unii i-a pedepsit cu moartea, iar pe alţii, bătîndu-i cumplit, i-a eliberat.
Din acea vreme s-au potolit cu totul elinii păgîni şi a vieţuit arhiereul lui Hristos, Porfirie, cealaltă vreme a vieţii sale în pace şi în bună linişte. Iar fecioarei Salata, ce s-a pomenit mai sus, la care s-a ascuns de ucigaşele mîini, i-a mulţumit, luminînd-o cu Sfîntul Botez; iar pe bătrîna bolnavă a tămăduit-o şi a botezat-o, apoi le-a dat hrană din averile bisericeşti. După aceea, voia s-o însoţească cu un bărbat, după lege, dar ea a voit mai bine să fie mireasa lui Hristos. Pentru aceasta, sfîntul, veselindu-se foarte mult cu duhul, a sfinţit-o spre slujba lui Hristos, a numărat-o în ceata sfintelor fecioare, lucru care a plăcut lui Dumnezeu desăvîrşit, păzindu-şi neprihănită fecioria sa în post şi în rugăciune, cu ajutorul primitelor rugăciuni ale plăcutului lui Dumnezeu Porfirie, care înălţa neîncetat rugăciuni către Dumnezeu pentru turma sa, ziua şi noaptea.
Apoi a făcut şi minuni arhiereul lui Hristos. Pe trei copii, care căzuseră în puţ adînc, cu rugăciunea sa i-a păzit vii şi întregi; pe o femeie oarecare ţinînd de eresul maniheilor şi fiind plină de meşteşug diavolesc şi de basmele eretice, care hulea foarte mult credinţa cea dreaptă şi pe mulţi îi înşela la păgînătate, a pedepsit-o cu rugăciunea, căci deodată, căzînd, a pierit. Şi multe alte minuni a făcut Sfîntul Porfirie, întru slava lui Dumnezeu. Deci păscînd Biserica lui Hristos, 24 de ani, 11 luni şi 8 zile, s-a dus la începătorul păstorilor, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Arhiereul cel mare, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi slavă în veci. Amin.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu