Predică la Duminica Ortodoxiei


Pr. Ilie Cleopa

Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.

Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.

Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: "Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios" (Ibidem, p. 532-533).

Sfîntul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: "În orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi care este scopul lui, bun sau rău". Tot aşa, cînd este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre mîntuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt fel, decît ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).

Fiindcă nu toţi ştiu a citi şi nu pot să se îndeletnicească cu citirea, Părinţii au judecat ca toate faptele lui Hristos vrednice de mărire să le închipuiască pe icoane care ar sluji la scurte amintiri. De multe ori se întîmplă că noi nu gîndim la patimile Mîntuitorului, dar îndată ce vedem icoana răstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mîntuitoarele Lui patimi, cădem şi ne închinăm, nu materialului, ci Celui ce este închipuit, asemenea cum ne închinăm, nu materialului din care este făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuieşte prin ele, adică la puterea Duhului Sfînt ce izvorăşte din ele.

Noi nu ne închinăm materialului din care sunt făcute icoanele. Dacă înaintea noastră se află icoana Domnului, noi ne rugăm, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi ne mîntuieşte!" Iar dacă suntem înaintea icoanei Maicii Domnului: "Fii apărătoarea noastră înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mîntuirea sufletelor noastre!" Iar dacă este icoana mucenicului, de pildă Ştefan, noi zicem: "Sfinte Mare Mucenic Ştefane, care ţi-ai vărsat sîngele pentru Hristos şi ai îndrăznit către Dumnezeu, ca întîiul mucenic, fii apărătorul nostru!" Aşa ne adresăm şi către oricare alt sfînt. Iată încotro trimitem noi rugăciunile noastre prin ajutorul Sfintelor Icoane.

Cînd împăratul iconomah, aidoma sectanţilor noştri, afirma pe nedrept că la cele şase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane şi că despre dînsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie îi scria; "Împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pîine, nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a mînca sau bea. Însă tu ştii, după tradiţie, că acest lucru este necesar pentru întemeierea vieţii. Aşa şi despre icoane era cunoscut din Tradiţie. Înşişi arhiereii aduceau icoane la Sinod şi nici un om iubitor de Hristos nu porneşte la drum şi nu-şi face călătoria fără de icoane. Aşa fac oamenii lucrători de fapte bune şi plăcuţii lui Dumnezeu".

Leonte de Neapole, combătînd pe iudeii care învinuiau pe creştini pentru cinstirea icoanelor le răspunde: "Ne închinăm feţelor de pe icoane şi închipuirilor sfinţilor, nu ca lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice lemn. Şi de s-ar fi şters faţa de pe vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi creştinii, sărutînd cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului, cu sufletul şi cu gîndul nostru sărutăm pe Hristos şi pe sfinţii Lui".

Sfîntul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre închipuirea aducerii lui Isaac ca jertfă de către Avraam, icoana spre care cînd căuta, vărsa din ochii lui lacrimi de umilinţă. El mai vorbeşte şi despre icoana Sfîntului şi Marelui Mucenic Teodor Tiron şi despre icoana lui Hristos. Iar Sfîntul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea descoperirii moaştelor Sfinţilor Mucenici Ghervasie şi Protasie, mărturisea că i s-a arătat lui Apostolul Pavel, aşa cum este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35). Sfîntul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: "Noi credincioşii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci noi arătăm buna închinare şi iubire către acea faţă care este închipuită pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori cînd chipul de pe dînsa se şterge, o ardem ca pe un lucru fără de folos".

După cum Iacob, înainte de sfîrşitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif şi prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ţinea, aşa şi noi credincioşii ne închinăm şi sărutăm icoanele, nu pentru altceva, decît că le sărutăm ca pe copiii şi pe părinţii noştri, ca să le arătăm prin aceasta dragostea noastră sufletească; după cum şi iudeii se închinau Tablelor Legii şi celor doi heruvimi turnaţi din aur, cinstind prin închinare nu piatra şi aurul, ci pe Însuşi Dumnezeu care a poruncit să li se facă acestea.

Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Aşa Sfîntul Metodie de Patara, care a trăit prin veacul al III-lea, scrie: "Închipuirea îngerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale începătoriilor şi ale stăpîniilor, noi le facem întru cinstirea şi slava lui Dumnezeu". Despre icoane scriu şi Clement al Alexandriei şi Tertulian, care au trăit în secolele II-III.

Sfînta Tradiţie vorbeşte şi despre chipul cel nefăcut de mînă dăruit de Mîntuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mînă omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trăit prin secolul III-IV.

În sfîrşit, însuşi pămîntul vorbeşte împotriva sectarilor luptători contra icoanelor, căci şi acum se descoperă icoane, cruci şi simboluri creştine la săpăturile ce se fac în catacombele din Roma, adică în peşterile unde primii creştini se ascundeau din cauza persecuţiilor păgîne şi săvîrşeau acolo slujbe dumnezeieşti şi înmormîntări ale sfinţilor mucenici. Am vizitat catacombele Romei în toamna anului 1977 şi am văzut acolo cele mai vechi icoane ale Mîntuitorului şi imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de învăţaţii arheologi în catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mîntuitorului din catacomba Sfîntului Calist şi Cina cea de taină de la sfîrşitul secolului al II-lea, Închinarea Magilor, Minunea prefacerii apei în vin, Vindecarea orbului din naştere şi altele, aflate tot în catacomba Sfîntului Calist. În catacombele Domitillei şi Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a Patriarhilor şi Proorocilor din Vechiul Testament şi a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfîrşitului veacului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. Dar cea mai veche icoană pe care învăţaţii arheologi o atribuie veacului I al creştinismului este chipul Maicii Domnului care ţine în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra icoanei.

Toate aceste reprezentări, care s-au aflat în catacombele şi în săpăturile bisericilor vechi de sub pămînt, cu o evidenţă indiscutabilă, ne impun să primim şi să credem că au fost cinstite Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale creştinismului. Astfel, în apărarea Sfintelor Icoane ne vorbeşte Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie şi însuşi pămîntul care ne-a păstrat din primele veacuri ale creştinismului multe din ele. În apărarea lor ne vorbesc şi mintea şi inima noastră.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am adus atîtea mărturii din Sfînta Scriptură, din Sfînta Tradiţie, de la Sfinţii Părinţi şi din Istoria Bisericii Creştine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arăta ce este icoana şi ce este idolul. Vă rog să ţineţi minte că "icoana este închipuirea adevăratului Dumnezeu, care într-adevăr există. Iar idolul, sau chipul cioplit este închipuirea dumnezeilor mincinoşi şi născociţi de mintea oamenilor care într-adevăr nu există". De aceea se şi spune că idolul nimic nu este în lume (I Corinteni 8, 4). Deosebirea între idoli şi icoană este ca deosebirea între zi şi noapte, între lumină şi întuneric. Ce însoţire, zice marele Apostol Pavel, este între Biserica lui Dumnezeu şi idoli? (II Corinteni 6, 15-16).

Prin ce se arată cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, după cum învaţă Sfîntul şi Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arată prin aceea că noi nu considerăm icoana ca Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) şi, cinstind icoana, nu ne închinăm lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este închipuit pe icoană, adică lui Dumnezeu, sfinţilor îngeri, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim cu deosebită atenţie chipul patriarhului nostru? Şi văzînd portretul lui nu ne aflăm ca şi cum l-am vedea pe el? Dar dacă vedem în icoană chipul lui Dumnezeu, nu trebuie să-L cinstim?

Dar prin ce se manifestă închinarea la idoli? Închinarea la idoli se manifestă prin aceea că oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură: S-au abătut curînd din calea care am poruncit lor şi au făcut viţel şi s-au închinat lui şi au jertfit lui şi au zis: Iată, Israele, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului (Ieşire 32, 8; III Regi 12, 28-30). Astfel, trebuie să înţelegem că deosebirea între cinstirea Sfintelor Icoane şi închinarea la idoli este ca între lumină şi întuneric şi după cum omul orb nu deosebeşte lumina de întuneric şi pentru dînsul totul este întuneric, aşa şi omul neînţelept şi rătăcit, nu deosebeşte icoanele de idoli, pentru dînsul orice închipuire este idol, măcar de ar fi acel portret chipul tatălui său.

Însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne porunceşte să deosebim cele sfinte şi cele curate de cele nesfinte şi necurate (Levitic 10, 9-10).

Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane şi pentru ce ne trebuie Sfintele Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai întîi în întărirea credinţei, a evlaviei şi trezirea conştiinţei noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor măreţe ale lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 7-9) şi ale sfinţilor Lui, ca noi, căutînd la chipurile lor, să ne îndemnăm a urma viaţa lor (Evrei 13, 7). Icoanele ne ajută pentru exprimarea dragostei noastre către Dumnezeu. Dacă noi din dragoste purtăm la noi portretele rudelor şi ale oamenilor care ne sunt aproape, cu cît mai mult suntem datori să purtăm cu evlavie la noi icoanele Mîntuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor lui Dumnezeu.

Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fără ştiinţă de carte şi pentru copii, sunt ca şi Biblia. Ceea ce în Biblie este tipărit cu litere, aceea pe icoane este zugrăvit cu vopsele. De pildă, despre patimile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi în Biblie cel ce nu ştie carte, însă, privind la icoanele suferinţelor lui Hristos, el va înţelege cu mintea ce este pictat pe icoane şi va simţi mai multă evlavie în inima sa. Biserica lui Hristos cîntă aşa: "Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta oştile îngereşti..." Şi în alt loc zice despre Maica Domnului: "Iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvîntul întrupat, pe Care mărindu-L cu oştirile cereşti, pe tine te fericim".

Iubiţi credincioşi,

Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după fiinţă, ca pe un duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin simboluri. Aşa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri călători (Facere 18, 1-6). L-a văzut pe Dumnezeu şi patriarhul Iacob şi a chemat numele locului aceluia "Vederea lui Dumnezeu" (Facere 32, 30). L-a văzut pe Dumnezeu şi Moise "şi a grăit Dumnezeu către Moise faţă către faţă, ca şi cum ar fi grăit cineva cu prietenul său" (Ieşire 30, 11). Şi a zis Domnul: Auziţi cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al Domnului, în vedenii Mă voi arăta lui şi în somn voi grăi lui. Nu este aşa credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gură către gură grăiesc cu el aievea şi nu prin pilde şi el faţa Domnului vede (Numerii 12, 6-8). L-a văzut pe Dumnezeu şi (Isaia 6, 1-5). Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul. A văzut pe Dumnezeu şi Miheia (III Regi 22, 19). Apoi pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos L-au văzut ucenicii, atît în umilinţă, cît şi în slavă, cît a trăit cu dînşii pe pămînt (Ioan 1, 14; 6, 36).

Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, aşa începe epistola I-a: Ce era din început, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul Vieţii, aceea vă vestim şi Viaţa s-a arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vă vestim viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfînta Evanghelie zice: Şi Cuvîntul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia Născut din Tatăl (Ioan 1, 14).

Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel şi după înălţarea la ceruri. L-a văzut pe Hristos cînd Il prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a văzut şi primul mucenic Ştefan, cînd era ucis cu pietre şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfînt L-au văzut poporul şi Apostolii, la botezul Domnului în chip de porumbel şezînd peste Dînsul Şi glas din cer s-a auzit: Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit (Luca 3, 22). Duhul Sfînt a fost văzut şi în chipul limbilor de foc, la pogorîrea Lui din cer (Fapte 2, 1-4). Încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu şi Sfinţii Lui, precum în descoperirea Sfîntului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).

Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi pot să-L închipuiască pentru întărirea şi învăţătura lor în credinţă. Deci nici un motiv nu pot avea sectanţii, care zic că nimenea nu are voie să închipuiască pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este prima Duminică din Postul Mare, numită "Duminica Ortodoxiei" sau "a Sfintelor Icoane". Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane, întrucît în vremea nostră s-au ridicat în lume multe secte creştine care hulesc icoanele, crucea, biserica, preoţii şi învăţătura apostolică ortodoxă, înşelînd pe mulţi fii ai Bisericii noastre, spre veşnica lor osîndă. Noi vă sfătuim şi vă reamintim învăţătura dogmatică a Bisericii. Închinaţi-vă cu credinţă şi evlavie Sfintelor Icoane şi purtaţi-le în casă, şi oriunde călătoriţi, ca să vă fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, ştiind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele. Faceţi rugăciuni şi acatiste în faţa icoanelor, mergeţi în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi la moaştele sfinţilor noştri, că veţi primi uşurare şi mare ajutor în necazurile vieţii. De asemenea, cinstiţi Sfînta Cruce, pavăza credinţei, şi o purtaţi cu credinţă, că prin ea izgonim pe diavoli şi liniştim pe sectanţii hulitori de Dumnezeu.

A trecut prima săptămînă din Sfîntul Post, numită şi "Săptămîna Mare". Ne bucurăm că bisericile iarăşi s-au umplut de credincioşi, că aţi postit cu toţii şi că alergaţi cu credinţă şi evlavie la Dumnezeu Mîntuitorul şi nădejdea noastră.

Vă îndemn, fraţii mei, să continuaţi a posti Sfîntul Post şi să vă rugaţi, să citiţi cît mai mult şi să faceţi după putere milostenie şi veţi vedea cîtă bucurie şi pace veţi primi în suflet. Dar, mai ales, vă îndemn să vă spovediţi de două ori la duhovnici şi în aceste zile, şi la sfîrşitul Postului Mare, iar care aveţi dezlegare, să primiţi şi Sfînta Împărtăşanie.

Creştinii evlavioşi, mamele, copiii, bătrînii şi bolnavii sunt datori să se spovedească şi să se împărtăşească de două ori în acest mare post. Siliţi-vă la Hristos. El vă cheamă, vă aşteaptă şi vi se dăruieşte în dar tuturor celor ce păzesc poruncile Lui. Nu treceţi cu vederea dragostea şi harul lui Hristos.

Să-L rugăm pe Fiul lui Dumnezeu să întărească dreapta credinţă şi evlavia ortodoxă, ca să biruim cu puterea Lui şi pe diavoli şi pe sectanţii hulitori, şi pe necredincioşi, şi să trăim veşnic în bucuria şi iubirea lui Dumnezeu. Amin.

sâmbătă, 5 februarie 2011

Pătimirea Sfintei Muceniţe Doroteia şi a celor împreună cu dînsa
(6 februarie)

În părţile Capadociei, în cetatea Cezareei, se afla Sfînta fecioară Doroteia, slujind în toate zilele lui Dumnezeu întru curăţie în trezire şi întru întreaga înţelepciune, cu smerenie şi cu blîndeţe, postind şi rugîndu-se neîncetat. Ea era foarte înţeleaptă, încît abia bărbaţii cei mai aleşi întru înţelepciune puteau să fie asemenea ei şi toţi cei ce o ştiau preamăreau numele lui Iisus Hristos, Domnul nostru, Care avea o roabă ca aceasta, a cărei vedere era cinstită, viaţa sfîntă, înţelepciunea neasemănată şi fecioria neprihănită. Iar întru dragostea lui Iisus Hristos era atît de desăvîrşită, încît s-a făcut vrednică de cămara Lui cerească şi şi-a îndoit nevoinţa sa pentru El, biruindu-şi trupul şi pe diavolul. Apoi, împletindu-şi cununa îndoită - una a fecioriei, iar alta a muceniciei - şi, bucurîndu-se, a trecut la Hristos, Mirele ei, pentru Care a pătimit pe pămînt, precum se va arăta în povestirea de faţă.
Pentru viaţa ei, străbătînd slava printre oameni, vestea despre dînsa a ajuns pînă la Saprichie, ighemonul, prigonitorul creştinilor. Acesta, nezăbovind, a venit în cetatea Cezareei, unde, îndată a prins pe Sfînta Doroteia şi a poruncit s-o pună înaintea judecăţii sale nedrepte. Deci sfînta fecioară stătea înaintea păgînului judecător, rugîndu-se în sine către Domnul şi chemînd în ajutor pe Dumnezeu, Mîntuitorul său. Apoi, a întrebat-o ighemonul: "Spune-mi, cum te numeşti?". Sfînta a răspuns: "Numele îmi este Doroteia". Saprichie a zis: "De aceea te-am chemat: ca să aduci jertfă zeilor celor fără de moarte, după porunca împăraţilor noştri".
Sfînta Doroteia a zis: "Dumnezeu, Care este Împărat al cerului, Acela mi-a poruncit ca Lui, unuia, să-I slujesc". Pentru că astfel este scris: Domnului Dumnezeului Tău să te închini şi Aceluia unuia să-I slujeşti. Şi iarăşi: zeii care n-au făcut cerul şi pămîntul să piară de pe pămînt. Deci, se cade a socoti cărui împărat sîntem datori a ne supune: celui pămîntesc sau Celui ceresc? Şi pe cine să ascultăm: pe Dumnezeu sau pe om? Pentru că, ce sînt împăraţii? Decît numai oameni muritori, precum au fost şi acei zei ai voştri, la care vă închinaţi". Saprichie a zis: "De vei voi să fii întreagă, sănătoasă şi curată, lasă-ţi creştinătatea şi jertfeşte zeilor, iar de nu, apoi, după lege, vei fi cumplit chinuită şi spre pildă altora".
Sfînta a răspuns: "Voi fi pildă tuturor credincioşilor, ca să se teamă de Dumnezeu, iar de oamenii cei răi să nu se teamă, pentru că aceia fac ceea ce fac cîinii cei răi, care rup pe oamenii cei nevinovaţi, neavînd nici o pricepere sau înţelegere şi care se sălbăticesc, se mînie, latră şi cu dinţii lor apucă şi rup pe cei ce trec alăturea". Saprichie a zis: "Tu, precum văd te-ai hotărît să fii neschimbată în mărturisire, bîrfitoare şi voieşti să mori cu alţii, astfel cu amar. Ascultă-mă şi jertfeşte, ca să scapi de chinurile cele cumplite". Iar sfînta a zis: "Chinurile tale sînt vremelnice, iar ale gheenei sînt veşnice. Deci, ca să scap de chinurile cele veşnice, nu mă voi teme de cele vremelnice căci îmi aduc aminte, de cuvintele Domnului meu: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă; dar mai mult vă temeţi de cel ce poate ca şi sufletul şi trupul să-l piardă în gheena focului.
Saprichie a zis: "Eşti datoare să te temi de zei, ca nu cumva mîniindu-se să-ţi piardă sufletul şi trupul tău, de nu le vei aduce jertfe". Sfînta Doroteia a răspuns: "Acum ţi-am spus, Saprichie, că nicidecum nu vei putea să mă îndupleci să aduc jertfă diavolilor care au locuit în acei oameni deşerţi, care au trăit atît de rău încît şi a grăi, de ei, este ruşine. Astfel au murit ca nişte dobitoace necuvîntătoare de vreme ce, fiind vii, n-au cunoscut pe Cel ce a făcut cerul şi pămîntul, marea şi cele ce sînt într-însele. Deci sufletele acelora ard în focul cel nestins, care se închină la idolii făcuţi din diferite materii; şi de nevoie va fi să se trimită în veşnicul foc şi aceia care, lăsînd pe Ziditorul lor, au voit ca acelora să le fie închinători".
Acestea auzind Saprichie s-a mîniat foarte şi, întorcîndu-se către slujitorii care erau gata a o chinui, le-a zis: "Puneţi-o în locul de chinuire ca, temîndu-se de chinuri, să voiască a fi slujitoare zeilor noştri". Iar roaba lui Dumnezeu stînd la locul cel de chin, cu bărbăţie şi fără de temere, a zis către judecător: "Ce tot zăboveşti, nechinuindu-mă? Fă ceea ce ai să faci, ca să pot vedea degrab pe Acela pentru a Cărui dragoste nu mă tem a pătimi şi a muri". Saprichie a zis: "Cine este Acela pe care-L doreşti atîta?" Sfînta a zis: "Hristos, Fiul lui Dumnezeu". Zise Sapirichie: "Unde este Hristos?"
Sfînta a răspuns: "Cu prea puternica sa Dumnezeire este pretutindeni, iar cu omenirea Îl mărturisim că este în ceruri, şezînd de-a dreapta Tatălui Său, cu Care împreună şi cu Duhul Sfînt este o Dumnezeire şi ne cheamă în raiul desfătărilor celor veşnice, unde răsadurile aduc roade în toată vremea, adică crini şi trandafiri, şi unde toate florile cele frumoase înfloresc totdeauna, unde cîmpurile, munţii, dealurile totdeauna sînt verzi, izvoarele dulci şi sufletele sfinţilor întru Hristos se veselesc. Nişte lucruri ca acestea pe care ţi le-am spus ţie, de le-ai fi crezut, o! Saprichie, te-ai fi izbăvit de pierderea ta şi ai fi intrat în raiul plăcerilor dumnezeieşti celor negrăite". Saprichie a zis către dînsa: "Se cade să laşi deşertăciunea şi să jertfeşti zeilor ca să ai bărbat şi să te înveseleşti în viaţa ta şi să nu pieri asemenea ca şi părinţii tăi, care au pierit pentru nebunia lor". Iar sfînta a zis: "Nici nu voi jertfi diavolilor, de vreme ce sînt creştină, nici nu voi lua bărbat, de vreme ce sînt mireasa lui Hristos. Aceasta este credinţa mea, care mă va duce în Rai şi în cămara Mirelui Meu". Atunci a chinuit-o cumplit pe sfînta.
După aceasta, Saprichie, ighemonul, a poruncit ca, punînd capăt chinuirii sfintei, s-o ducă la două femei care erau surori, ale căror nume erau: Hristina şi Calista. Acestea, mai înainte fuseseră creştine, dar, temîndu-se de chinuri, se lepădaseră de Hristos şi, deznădăjduindu-se, vieţuiau cu necurăţie în plăceri şi în deşertăciunea lumească, fiind îmbogăţite de închinătorii de idoli pentru a lor cădere de la Hristos. Lor le-a încredinţat Saprichie pe Sfînta fecioară Doroteia, zicîndu-le: "Precum voi aţi lăsat deşertăciunea şi vrăjile creştineşti, aducînd jertfe zeilor celor nebiruiţi şi aţi luat de la noi daruri, astfel şi pe aceasta s-o întoarceţi de la nebunia creştinească la zeii noştri, căci noi, cu mai mari şi mai multe daruri vă vom cinsti, de veţi putea s-o înduplecaţi pe aceasta către noi". Ele, luînd-o în casa lor, au zis către dînsa: "Ascultă pe judecătorul şi te învoieşte cu el, mîntuieşte-te de chinuri precum am făcut şi noi. Mai bine este ţie să te îngrijeşti, ca să nu pierzi lumea aceasta văzută şi viaţa cea plăcută şi să nu pieri mai înainte de vreme". Sfînta Doroteia a răspuns: " Dacă voi, ascultînd sfatul meu, v-aţi fi pocăit de jertfele cele aduse idolilor şi iarăşi de v-aţi fi întors la Hristos, v-aţi fi mîntuit de chinurile gheenei, pentru că bun este Domnul nostru şi mult-milostiv celor ce se întorc către El cu toată inima".
Hristina şi Calista ziseră către dînsa: "Am greşit o dată, căzînd de la credinţa în Hristos, cum se poate acum, dar, a ne întoarce iarăşi la El?" Zis-a, către ele, sfînta: "Este mai mare păcat a se deznădăjdui cineva de mila lui Dumnezeu, decît a se închina idolilor. Nu vă deznădăjduiţi, nici vă îndoiţi de Doctorul cel bun şi iscusit, căci poate tămădui rănile voastre. Nu este rană pe care El n-ar voi s-o tămăduiască, căci de aceea Se numeşte Mîntuitor, fiindcă El mîntuieşte; de aceea, Răscumpărător, căci El ne răscumpără; de aceea Eliberator, căci eliberează. Voi numai să vă întoarceţi din tot sufletul spre pocăinţă şi fără de îndoială vă veţi învrednici iertării". Atunci, amîndouă surorile acelea s-au aruncat la picioarele ei, plîngînd şi dorind ca ea să se roage Milostivului Dumnezeu pentru dînsele şi, primind pocăinţa lor, să le dea iertare de păcate.
Sfînta a strigat către Dumnezeu cu lacrimi, zicînd: "Dumnezeule, cel ce ai zis: Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu! Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai adeverit că mai multă bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu de un păcătos care se pocăieşte, decît de cei 99 de drepţi, care n-au greşit, arată darul Tău acestor oi ale Tale, pe care diavolul le-a răpit şi s-a sîrguit să le ia de la Tine. Întoarce oile Tale către turma Ta. O! bunule Păstor, prin chipul acestora să se întoarcă la Tine toţi cei căzuţi".
Trecînd cîtăva vreme, Saprichie ighemonul a chemat la el pe cele două femei cu Sfînta Doroteia, şi luînd pe amîndouă surorile le întrebă dacă au putut să înduplece pe Doroteia la zeii lor. Hristina şi Calista, ridicînd glasurile lor, au răspuns: "Am rătăcit şi rău am făcut, căci, temîndu-ne de muncile cele vremelnice, am jertfit zeilor (idolilor), de aceea, am rugat-o şi ne-a dat pocăinţa, prin care vom putea să cîştigăm de la Hristos, Domnul nostru, iertarea de păcatele noastre". Atunci Saprichie şi-a rupt hainele şi cu mare mînie a poruncit să le lege la un loc pe amîndouă surorile, împreunîndu-le la spate şi să le bage într-un vas cu smoală şi, punînd lemne, să le ardă.
Ele, strigînd către Dumnezeu, au zis: "Doamne Iisuse Hristoase, primeşte pocăinţa noastră şi dă-ne iertare". Deci, fiind arse femeile acelea, Sfînta Doroteia se înveselea de acea privelişte şi striga către dînsele: "Mergeţi mai înaintea mea, o! surorilor şi fiţi încredinţate de iertarea păcatelor voastre, iar cununa muceniciei, pierdută mai înainte, acum fără îndoială aţi aflat-o şi va ieşi întru întîmpinarea voastră milostivul Părinte, înveselindu-Se ca de aflarea fiului celui desfrînat. Apoi vă va îmbrăţişa ca pe fiicele Sale, vă va preamări înaintea îngerilor Săi şi vă va rîndui în cetele sfintelor muceniţe". Astfel, sfintele femei, Hristina şi Calista, surorile cele de o mamă, sfîrşindu-se întru pocăinţă muceniceşte, au luat iertare şi cunună de biruinţă de la Hristos Dumnezeul nostru.
Saprichie a poruncit ca pe Sfînta Doroteia s-o aducă iarăşi la chinuri, spînzurînd-o, s-o chinuiască ca şi mai înainte. Sfînta, fiind prigonită, se cuprinsese de atîta veselie, ca şi cum ar fi intrat acum în cămara iubitului ei Mire, Hristos. Saprichie a zis către dînsa: "Ce este, oare, că arăţi pe faţa ta o bucurie ca aceasta, fiind chinuită?" Sfînta a răspuns: "Niciodată în viaţa mea nu m-am bucurat astfel, ca acum, căci mă bucur pentru sufletele acelea pe care diavolul, prin tine, le luase de la Dumnezeu, iar prin mine le-a primit Hristos.
Acum este veselie mare la cer, căci îngerii se bucură de sufletele acelea, arhanghelii se înveselesc, împreună cu toţi sfinţii Apostoli, iar mucenicii şi proorocii dănţuiesc. Deci, sîrguieşte-te, o! Saprichie, şi fă degrab ceea ce ai să faci, ca să pot să trec şi eu îndată la veselia sfinţilor şi să mă bucur în ceruri cu aceia cu care am plîns pe pămînt".
Atunci, Saprichie a poruncit să o ardă cu făclii aprinse pe sfînta muceniţă. Ea, cu şi mai multă veselie şi arătînd faţa luminoasă şi bucuroasă judecătorului, a strigat către el: "Ticălosule, tu eşti un nimic, cu idolii tăi". Tiranul, pogorînd-o de pe lemn, a poruncit s-o bată cu palme peste obraz, zicînd: "Să se bată faţa ta, care mă batjocoreşti pe mine". Iar sfînta, fiind bătută, nu înceta a se bucura; şi au slăbit cei ce o băteau pe ea. Apoi, ighemonul a dat o hotărîre de moarte asupra ei: "Pe Doroteia, fecioara cea mîndră, care n-a voit să aducă jertfă zeilor celor fără de moarte şi să trăiască, ci a voit ca, de bună voie, să moară, pentru un oarecare om, neştiut, ce se zice Hristos, poruncim să o taie cu sabia".
Auzind acestea, Sfînta muceniţă Doroteia a zis: "Mulţumesc Ţie, iubitorule de suflete, Hristoase, că mă chemi în raiul Tău şi în cămara Ta, cea prea sfîntă, mă aduci". Sfînta muceniţă, ducîn du-se la moarte, cînd ieşea din divan, un scolastic, anume Teofil, sfetnic al ighemonului, a strigat către dînsa, batjocorindu-o: "Ascultă, mireasa lui Hristos, trimite-mi mere şi flori de trandafiri din raiul Mirelui tău". Sfînta Doroteia i-a zis: "Cu adevărat voi face aceasta". Şi, sosind ea la locul tăierii, a rugat pe călău să o lase puţin să se roage Dumnezeului său. Apoi, sfîrşind rugăciunea, a stat înaintea ei îngerul Domnului, în chip de prunc mic, foarte frumos, aducînd într-o basma curată trei mere preafrumoase şi trei flori de trandafir roşii. Iar sfînta a grăit către prunc: "Rogu-mă ţie, să le duci acestea lui Teofil şi să-i spui: "Iată, ai ceea ce ai poruncit". Acestea zicînd şi-a plecat sub sabie sfîntul său cap şi, fiind tăiată, s-a dus dănţuind la Hristos Domnul, Mirele său, pe Care din tinereţe L-a iubit şi a primit cununa biruinţei din mîna Domnului, în cămara Lui cea nestricăcioasă.Teofil, rîzînd de făgăduinţa Sfintei fecioare Doroteia, spunea prietenilor săi şi celor de o vîrstă: "Acum, cînd Doroteia era dusă la moarte, spuind că e mireasă a lui Hristos şi lăudîndu-se că va intra în raiul Lui, am zis către dînsa: "Ascultă, mireasa lui Hristos, cînd vei intra în Raiul Mirelui tău, să-mi trimiţi de acolo flori de trandafir şi mere". Iar ea mi-a răspuns: "Cu adevărat îţi voi trimite". Acestea zicînd Teofil către prietenii săi, rîdea fără de măsură. Dar iată că deodată s-a oprit înaintea lui îngerul acela, cu trei mere bune şi cu trei flori frumoase, apoi i-a zis lui: "Precum a făgăduit, Sfînta fecioară Doroteia ţi-a trimis acestea din Raiul Mirelui său".
Teofil, văzînd merele şi florile şi luîndu-le în mîini a strigat cu mare glas: "Adevărat Dumnezeu este Hristos şi nu este nici o nedreptate întru Dînsul". Iar prietenii şi vîrstnicii i-au zis: "Te îndrăceşti, Teofile, sau glumeşti?" Răspuns-a lor Teofil: "Nu mă îndrăcesc, nici nu glumesc, ci înţelepciunea cea sănătoasă îmi porunceşte să cred că Dumnezeu cel adevărat este Iisus Hristos". Apoi întrebau aceia: "Pentru ce te-ai schimbat, deodată?" Grăit-a lor, Teofil: "Spuneţi-mi, care lună este acum?" Zis-a lui: "Februarie". Grăit-a lor, Teofil: "Toată Capadocia o acoperă în această vreme iarna, gerul şi gheaţa şi nu este nici un copac sau buruiană care s-ar împodobi cu frunzele sale. De unde socotiţi că sînt aceste flori?" Zicînd acestea, le arătă merele şi florile cele de trandafir.
Ei, văzîndu-le şi pipăindu-le, cum şi mireasma cea frumoasă a lor mirosind-o, se mirau şi ziceau: "Noi nici în vremea cea obişnuită a roadelor şi a florilor n-am văzut roade aşa de frumoase". Grăit-a lor Teofil: "Eu socoteam pe fecioara Doroteia cea dusă la moarte că este nebună, căci zicea că Mirele său este Hristos şi pomenea de Raiul Lui. Deci, am zis către dînsa ca spre o nebună, batjocorind-o: "Cînd vei merge în Raiul Mirelui, să-mi trimiţi de acolo mere şi flori". Iar ea mi-a răspuns: "Cu adevărat îţi voi trimite". Eu rîdeam de cuvintele ei, dar iată că, după tăierea ei, mi-a venit înainte un prunc mic, cu vîrsta ca de patru ani, cu frumuseţe negrăită, pe care nu-l credeam că ştie a vorbi ceva. Însă el a început ca un bărbat desăvîrşit a grăi către mine, zicînd: "Sfînta fecioară Doroteia, precum a făgăduit, ţi-a trimis daruri din Raiul Mirelui său". Acestea zicînd şi dîndu-mi în mîini acestea, s-a făcut nevăzut. Iarăşi a strigat Teofil: "Fericiţi cei ce cred în Hristos şi pătimesc pentru El şi pentru numele Lui, căci Acela este adevăratul Dumnezeu şi tot cel ce crede în el este înţelept cu adevărat". Acestea strigînd Teofil, cineva a intrat la ighemonul şi i-a zis: "Scolasticul Teofil, care pînă acum ura pe creştini şi le dădea lor moarte ucigătoare, acela acum strigă înaintea porţilor, lăudînd şi binecuvîntînd numele lui Iisus Hristos şi foarte mulţi cred în El, ascultînd cuvintele lui Teofil".
Ighemonul, poruncind ca îndată să-l aducă la sine, i-a zis: "Ce ai grăit înaintea porţilor?" Răspuns-a Teofil: "Am lăudat pe Hristos, pe Care l-am hulit pînă astăzi". Zis-a lui ighemonul: "Mă mir de tine, fiind om înţelept, că lauzi numele Aceluia, pentru Care, pe cei ce-L lăudau i-ai prigonit pînă acum". Zis-a Teofil: "Dintr-aceasta se cunoaşte că Dumnezeu adevărat este Hristos. Căci, îndată m-a întors din rătăcire la calea cea dorită şi dreaptă şi m-a făcut să-L cunosc pe El ca Dumnezeu adevărat". Zis-a ighemonul: "Toţi înţelepţii întru înţelepciune sporesc şi cresc, iar tu din înţelept te-ai făcut nebun, numind Dumnezeu pe Cel pe Care iudeii L-au răstignit, precum ai auzit şi de la creştini".
Teofil a zis: "Am auzit că Hristos a fost răstignit şi rătăceam, nesocotindu-L pe El că este Dumnezeu şi am hulit în toate zilele numele Lui. Acum, căindu-mă de păcatele mele, cele de mai înainte şi de hule, îl mărturisesc pe El că este Dumnezeu adevărat". Zis-a ighemonul: "Unde şi cînd te-ai făcut creştin, tu cel ce ai adus jertfe zeilor pînă astăzi?" Grăit-a Teofil: "Într-acel ceas în care am crezut în Hristos. Pentru aceasta, din toată inima crezînd în El ca în Fiul lui Dumnezeu, Cel fără de moarte, propovăduiesc numele Lui cel adevărat, numele cel sfînt, numele cel fără de prihană, numele în care nici o făţărnicie nu se află, nici o înşelătorie şi Care împărăţeşte peste idoli".
Zis-a ighemonul: "Au doară, împărăţeşte înşelăciunea peste zeii noştri?". Grăit-a Teofil: "Oare nu împărăţeşte înşelăciunea în idolii aceia pe care o mînă omenească din lume i-a cioplit, din aramă şi din fier i-a făurit şi din plumb i-a turnat? Pe care îi străjuiesc păsări de noapte, pe care păianjenii îşi fac laţurile lor şi ale căror scobituri sînt pline de şoareci? De nu este aşa, precum grăiesc eu, apoi mincinos să fiu. Însă tu socoteşte singur: oare nu grăiesc adevărul? Şi, de vreme ce nu mint, apoi cu dreptate este ca şi tu să te învoieşti cu adevărul şi să te întorci de la minciună. Pentru că se cade ţie, judecătorul care judeci pe alţii pentru minciună, singur de la minciună să te întorci la adevărul care este în Hristos Dumnezeu". Zis-a ighemonul: "Deci zeii noştri, oare nu sînt vii?"
Grăit-a Teofil: "Asemănarea idolilor o vedem omenească, dar nu au nici o simţire, însă Dumnezeu este nevăzut, viu şi de viaţă dătător. Idolii, dacă vor fi făcuţi din materie de mare preţ, sînt străjuiţi ca să nu se fure de tîlhari, iar Dumnezeul ceresc de nimeni nu este străjuit, ci El îi străjuieşte pe toţi, îi păzeşte şi-i fereşte ca pe zidirea Sa. Ighemonul zise: "O, ticălosule Teofile, văd că doreşti să pieri cu grea moarte". Grăit-a fericitul Teofil: "Eu doresc să cîştig viaţa bună". Ighemonul zise: "Gîndeşte-te că de vei petrece în acea nebunie a ta, mai întîi îţi voi da chinuri multe, apoi voi porunci cu amar să te ucidă".
Fericitul Teofil răspunse: "De aceea am început eu a dori să fiu ucis pentru Hristos Dumnezeu". Ighemonul zise: "Adu-ţi aminte de casa ta, de femeie, de copii şi de rudenii şi nu te duce nebuneşte la moartea cea amară; căci mare nebunie este aceasta ca, de bună voie, să te dai la chinuri şi la pedepse cu care se pedepsesc tîlharii". "Nu este nebunie aceasta, ci o mare înţelepciune, ca pentru bunătăţile cele mari şi veşnice, defăimînd muncile cele mici şi vremelnice, pentru viaţa cea nesfîrşită să suferi moartea cea de scurtă durată". Ighemonul zise: "Mai bine îţi alegi muncile decît odihna şi doreşti moartea mai bine decît viaţa?" Sfîntul Teofil răspunse: "Eu nu mă tem de munci şi nici de moarte nu mă cutremur, ci mă tem de chinurile cele fără de sfîrşit precum şi de moartea aceea care aduce pedeapsa veşnică. Chinurile date de tine degrab se vor sfîrşi, iar chinurile pregătite închinătorilor de idoli nu se vor sfîrşi niciodată".
Atunci ighemonul a poruncit ca pe Sfîntul Teofil să-l spîn- zure gol, de un lemn şi să-l bată cumplit. Dar, pe cînd îl bătea, sfîntul zicea: "Iată acum m-am făcut creştin, căci sînt ridicat pe cruce pentru păcatele mele, pentru că lemnul acesta este asemenea crucii. Mulţumesc Ţie, Hristoase Dumnezeule, că m-ai învrednicit să fiu spînzurat pe lemn". Ighemonul zise către dînsul: "Ticălosule, cruţă-ţi trupul tău". Sfîntul Teofil răspunse: "Ticălosule, cruţă-ţi tu sufletul. Eu nu-mi voi cruţa trupul cel vremelnic pentru ca sufletul să se bucure în veci". Tiranul, mîniindu-se atunci mai mult, a poruncit să strujească pe mucenic cu unghii de fier şi să-l ardă cu făclii. Sfîntul se veselea în chinuri ca şi cum nu simţea durerea şi nu zicea nimic altceva, decît numai acestea: "Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pe Tine Te mărturisesc, numără-mă în ceata sfinţilor Tăi".
Faţa lui era luminoasă, iar slujitorii, au slăbit de multă osteneală, Saprichie ighemonul a dat un răspuns de moarte asupra sfîntului, care era aşa: "Atunci lui Teofil, care a adus pînă acum jertfe zeilor celor fără de moarte, iar acum s-a răzvrătit şi de la zei s-a abătut către creştineasca adunare, poruncim să i se taie capul". Sfîntul Teofil, auzind acel răspuns dat asupra sa, a zis: "Mulţumesc Ţie, Hristoase, Dumnezeul meu". Apoi, bucurîndu-se şi-a plecat sub sabie sfîntul său cap şi, fiind tăiat, s-a încununat prin mucenicie, luînd plata ca lucrătorul care venise în ceasul al unsprezecelea - asemenea ca cel dintîi - în Împărăţia lui Hristos Dumnezeul nostru. Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine cinste şi slavă în veci. Amin.
Publicat de la
Etichete: ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)