Predică la Duminica Ortodoxiei


Pr. Ilie Cleopa

Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.

Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.

Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: "Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios" (Ibidem, p. 532-533).

Sfîntul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: "În orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi care este scopul lui, bun sau rău". Tot aşa, cînd este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre mîntuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt fel, decît ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).

Fiindcă nu toţi ştiu a citi şi nu pot să se îndeletnicească cu citirea, Părinţii au judecat ca toate faptele lui Hristos vrednice de mărire să le închipuiască pe icoane care ar sluji la scurte amintiri. De multe ori se întîmplă că noi nu gîndim la patimile Mîntuitorului, dar îndată ce vedem icoana răstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mîntuitoarele Lui patimi, cădem şi ne închinăm, nu materialului, ci Celui ce este închipuit, asemenea cum ne închinăm, nu materialului din care este făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuieşte prin ele, adică la puterea Duhului Sfînt ce izvorăşte din ele.

Noi nu ne închinăm materialului din care sunt făcute icoanele. Dacă înaintea noastră se află icoana Domnului, noi ne rugăm, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi ne mîntuieşte!" Iar dacă suntem înaintea icoanei Maicii Domnului: "Fii apărătoarea noastră înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mîntuirea sufletelor noastre!" Iar dacă este icoana mucenicului, de pildă Ştefan, noi zicem: "Sfinte Mare Mucenic Ştefane, care ţi-ai vărsat sîngele pentru Hristos şi ai îndrăznit către Dumnezeu, ca întîiul mucenic, fii apărătorul nostru!" Aşa ne adresăm şi către oricare alt sfînt. Iată încotro trimitem noi rugăciunile noastre prin ajutorul Sfintelor Icoane.

Cînd împăratul iconomah, aidoma sectanţilor noştri, afirma pe nedrept că la cele şase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane şi că despre dînsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie îi scria; "Împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pîine, nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a mînca sau bea. Însă tu ştii, după tradiţie, că acest lucru este necesar pentru întemeierea vieţii. Aşa şi despre icoane era cunoscut din Tradiţie. Înşişi arhiereii aduceau icoane la Sinod şi nici un om iubitor de Hristos nu porneşte la drum şi nu-şi face călătoria fără de icoane. Aşa fac oamenii lucrători de fapte bune şi plăcuţii lui Dumnezeu".

Leonte de Neapole, combătînd pe iudeii care învinuiau pe creştini pentru cinstirea icoanelor le răspunde: "Ne închinăm feţelor de pe icoane şi închipuirilor sfinţilor, nu ca lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice lemn. Şi de s-ar fi şters faţa de pe vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi creştinii, sărutînd cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului, cu sufletul şi cu gîndul nostru sărutăm pe Hristos şi pe sfinţii Lui".

Sfîntul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre închipuirea aducerii lui Isaac ca jertfă de către Avraam, icoana spre care cînd căuta, vărsa din ochii lui lacrimi de umilinţă. El mai vorbeşte şi despre icoana Sfîntului şi Marelui Mucenic Teodor Tiron şi despre icoana lui Hristos. Iar Sfîntul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea descoperirii moaştelor Sfinţilor Mucenici Ghervasie şi Protasie, mărturisea că i s-a arătat lui Apostolul Pavel, aşa cum este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35). Sfîntul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: "Noi credincioşii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci noi arătăm buna închinare şi iubire către acea faţă care este închipuită pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori cînd chipul de pe dînsa se şterge, o ardem ca pe un lucru fără de folos".

După cum Iacob, înainte de sfîrşitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif şi prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ţinea, aşa şi noi credincioşii ne închinăm şi sărutăm icoanele, nu pentru altceva, decît că le sărutăm ca pe copiii şi pe părinţii noştri, ca să le arătăm prin aceasta dragostea noastră sufletească; după cum şi iudeii se închinau Tablelor Legii şi celor doi heruvimi turnaţi din aur, cinstind prin închinare nu piatra şi aurul, ci pe Însuşi Dumnezeu care a poruncit să li se facă acestea.

Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Aşa Sfîntul Metodie de Patara, care a trăit prin veacul al III-lea, scrie: "Închipuirea îngerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale începătoriilor şi ale stăpîniilor, noi le facem întru cinstirea şi slava lui Dumnezeu". Despre icoane scriu şi Clement al Alexandriei şi Tertulian, care au trăit în secolele II-III.

Sfînta Tradiţie vorbeşte şi despre chipul cel nefăcut de mînă dăruit de Mîntuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mînă omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trăit prin secolul III-IV.

În sfîrşit, însuşi pămîntul vorbeşte împotriva sectarilor luptători contra icoanelor, căci şi acum se descoperă icoane, cruci şi simboluri creştine la săpăturile ce se fac în catacombele din Roma, adică în peşterile unde primii creştini se ascundeau din cauza persecuţiilor păgîne şi săvîrşeau acolo slujbe dumnezeieşti şi înmormîntări ale sfinţilor mucenici. Am vizitat catacombele Romei în toamna anului 1977 şi am văzut acolo cele mai vechi icoane ale Mîntuitorului şi imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de învăţaţii arheologi în catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mîntuitorului din catacomba Sfîntului Calist şi Cina cea de taină de la sfîrşitul secolului al II-lea, Închinarea Magilor, Minunea prefacerii apei în vin, Vindecarea orbului din naştere şi altele, aflate tot în catacomba Sfîntului Calist. În catacombele Domitillei şi Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a Patriarhilor şi Proorocilor din Vechiul Testament şi a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfîrşitului veacului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. Dar cea mai veche icoană pe care învăţaţii arheologi o atribuie veacului I al creştinismului este chipul Maicii Domnului care ţine în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra icoanei.

Toate aceste reprezentări, care s-au aflat în catacombele şi în săpăturile bisericilor vechi de sub pămînt, cu o evidenţă indiscutabilă, ne impun să primim şi să credem că au fost cinstite Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale creştinismului. Astfel, în apărarea Sfintelor Icoane ne vorbeşte Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie şi însuşi pămîntul care ne-a păstrat din primele veacuri ale creştinismului multe din ele. În apărarea lor ne vorbesc şi mintea şi inima noastră.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am adus atîtea mărturii din Sfînta Scriptură, din Sfînta Tradiţie, de la Sfinţii Părinţi şi din Istoria Bisericii Creştine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arăta ce este icoana şi ce este idolul. Vă rog să ţineţi minte că "icoana este închipuirea adevăratului Dumnezeu, care într-adevăr există. Iar idolul, sau chipul cioplit este închipuirea dumnezeilor mincinoşi şi născociţi de mintea oamenilor care într-adevăr nu există". De aceea se şi spune că idolul nimic nu este în lume (I Corinteni 8, 4). Deosebirea între idoli şi icoană este ca deosebirea între zi şi noapte, între lumină şi întuneric. Ce însoţire, zice marele Apostol Pavel, este între Biserica lui Dumnezeu şi idoli? (II Corinteni 6, 15-16).

Prin ce se arată cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, după cum învaţă Sfîntul şi Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arată prin aceea că noi nu considerăm icoana ca Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) şi, cinstind icoana, nu ne închinăm lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este închipuit pe icoană, adică lui Dumnezeu, sfinţilor îngeri, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim cu deosebită atenţie chipul patriarhului nostru? Şi văzînd portretul lui nu ne aflăm ca şi cum l-am vedea pe el? Dar dacă vedem în icoană chipul lui Dumnezeu, nu trebuie să-L cinstim?

Dar prin ce se manifestă închinarea la idoli? Închinarea la idoli se manifestă prin aceea că oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură: S-au abătut curînd din calea care am poruncit lor şi au făcut viţel şi s-au închinat lui şi au jertfit lui şi au zis: Iată, Israele, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului (Ieşire 32, 8; III Regi 12, 28-30). Astfel, trebuie să înţelegem că deosebirea între cinstirea Sfintelor Icoane şi închinarea la idoli este ca între lumină şi întuneric şi după cum omul orb nu deosebeşte lumina de întuneric şi pentru dînsul totul este întuneric, aşa şi omul neînţelept şi rătăcit, nu deosebeşte icoanele de idoli, pentru dînsul orice închipuire este idol, măcar de ar fi acel portret chipul tatălui său.

Însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne porunceşte să deosebim cele sfinte şi cele curate de cele nesfinte şi necurate (Levitic 10, 9-10).

Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane şi pentru ce ne trebuie Sfintele Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai întîi în întărirea credinţei, a evlaviei şi trezirea conştiinţei noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor măreţe ale lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 7-9) şi ale sfinţilor Lui, ca noi, căutînd la chipurile lor, să ne îndemnăm a urma viaţa lor (Evrei 13, 7). Icoanele ne ajută pentru exprimarea dragostei noastre către Dumnezeu. Dacă noi din dragoste purtăm la noi portretele rudelor şi ale oamenilor care ne sunt aproape, cu cît mai mult suntem datori să purtăm cu evlavie la noi icoanele Mîntuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor lui Dumnezeu.

Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fără ştiinţă de carte şi pentru copii, sunt ca şi Biblia. Ceea ce în Biblie este tipărit cu litere, aceea pe icoane este zugrăvit cu vopsele. De pildă, despre patimile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi în Biblie cel ce nu ştie carte, însă, privind la icoanele suferinţelor lui Hristos, el va înţelege cu mintea ce este pictat pe icoane şi va simţi mai multă evlavie în inima sa. Biserica lui Hristos cîntă aşa: "Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta oştile îngereşti..." Şi în alt loc zice despre Maica Domnului: "Iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvîntul întrupat, pe Care mărindu-L cu oştirile cereşti, pe tine te fericim".

Iubiţi credincioşi,

Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după fiinţă, ca pe un duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin simboluri. Aşa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri călători (Facere 18, 1-6). L-a văzut pe Dumnezeu şi patriarhul Iacob şi a chemat numele locului aceluia "Vederea lui Dumnezeu" (Facere 32, 30). L-a văzut pe Dumnezeu şi Moise "şi a grăit Dumnezeu către Moise faţă către faţă, ca şi cum ar fi grăit cineva cu prietenul său" (Ieşire 30, 11). Şi a zis Domnul: Auziţi cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al Domnului, în vedenii Mă voi arăta lui şi în somn voi grăi lui. Nu este aşa credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gură către gură grăiesc cu el aievea şi nu prin pilde şi el faţa Domnului vede (Numerii 12, 6-8). L-a văzut pe Dumnezeu şi (Isaia 6, 1-5). Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul. A văzut pe Dumnezeu şi Miheia (III Regi 22, 19). Apoi pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos L-au văzut ucenicii, atît în umilinţă, cît şi în slavă, cît a trăit cu dînşii pe pămînt (Ioan 1, 14; 6, 36).

Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, aşa începe epistola I-a: Ce era din început, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul Vieţii, aceea vă vestim şi Viaţa s-a arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vă vestim viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfînta Evanghelie zice: Şi Cuvîntul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia Născut din Tatăl (Ioan 1, 14).

Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel şi după înălţarea la ceruri. L-a văzut pe Hristos cînd Il prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a văzut şi primul mucenic Ştefan, cînd era ucis cu pietre şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfînt L-au văzut poporul şi Apostolii, la botezul Domnului în chip de porumbel şezînd peste Dînsul Şi glas din cer s-a auzit: Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit (Luca 3, 22). Duhul Sfînt a fost văzut şi în chipul limbilor de foc, la pogorîrea Lui din cer (Fapte 2, 1-4). Încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu şi Sfinţii Lui, precum în descoperirea Sfîntului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).

Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi pot să-L închipuiască pentru întărirea şi învăţătura lor în credinţă. Deci nici un motiv nu pot avea sectanţii, care zic că nimenea nu are voie să închipuiască pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este prima Duminică din Postul Mare, numită "Duminica Ortodoxiei" sau "a Sfintelor Icoane". Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane, întrucît în vremea nostră s-au ridicat în lume multe secte creştine care hulesc icoanele, crucea, biserica, preoţii şi învăţătura apostolică ortodoxă, înşelînd pe mulţi fii ai Bisericii noastre, spre veşnica lor osîndă. Noi vă sfătuim şi vă reamintim învăţătura dogmatică a Bisericii. Închinaţi-vă cu credinţă şi evlavie Sfintelor Icoane şi purtaţi-le în casă, şi oriunde călătoriţi, ca să vă fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, ştiind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele. Faceţi rugăciuni şi acatiste în faţa icoanelor, mergeţi în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi la moaştele sfinţilor noştri, că veţi primi uşurare şi mare ajutor în necazurile vieţii. De asemenea, cinstiţi Sfînta Cruce, pavăza credinţei, şi o purtaţi cu credinţă, că prin ea izgonim pe diavoli şi liniştim pe sectanţii hulitori de Dumnezeu.

A trecut prima săptămînă din Sfîntul Post, numită şi "Săptămîna Mare". Ne bucurăm că bisericile iarăşi s-au umplut de credincioşi, că aţi postit cu toţii şi că alergaţi cu credinţă şi evlavie la Dumnezeu Mîntuitorul şi nădejdea noastră.

Vă îndemn, fraţii mei, să continuaţi a posti Sfîntul Post şi să vă rugaţi, să citiţi cît mai mult şi să faceţi după putere milostenie şi veţi vedea cîtă bucurie şi pace veţi primi în suflet. Dar, mai ales, vă îndemn să vă spovediţi de două ori la duhovnici şi în aceste zile, şi la sfîrşitul Postului Mare, iar care aveţi dezlegare, să primiţi şi Sfînta Împărtăşanie.

Creştinii evlavioşi, mamele, copiii, bătrînii şi bolnavii sunt datori să se spovedească şi să se împărtăşească de două ori în acest mare post. Siliţi-vă la Hristos. El vă cheamă, vă aşteaptă şi vi se dăruieşte în dar tuturor celor ce păzesc poruncile Lui. Nu treceţi cu vederea dragostea şi harul lui Hristos.

Să-L rugăm pe Fiul lui Dumnezeu să întărească dreapta credinţă şi evlavia ortodoxă, ca să biruim cu puterea Lui şi pe diavoli şi pe sectanţii hulitori, şi pe necredincioşi, şi să trăim veşnic în bucuria şi iubirea lui Dumnezeu. Amin.

sâmbătă, 26 februarie 2011

Intru aceasta zi, povestire despre Parintele nostru Elisei si despre caderea celor mandri.
    Ne-a spus noua ava Elisei, zicand: "Eu, cand eram tanar, m-am imbolnavit de moarte, iar tatal meu, in toate zilele chema doctorii, avand mare sarguinta ca sa ma vindece. Si doctorii, mult ostenindu-se, n-au putut sa-mi tamaduiasca durerile mele, iar, mai pe urma, au zis tatalui meu: Acest tanar pana in trei zile va muri. Deci, tatal meu, auzind aceasta de la doctori, a alergat, rugandu-se, cu multe lacrimi, la biserica Sfantului Evanghelist Marcu. Si a aflat acolo, precum spunea, in biserica, pe un calugar foarte batran, care, vazand pe tatal meu mahnit, i-a zis lui: Ce-ti este tie Kir Procopie, de te mahnesti? I-a raspuns lui tatal meu: Cel ce ti-a aratat tie numele meu,  iti va spune si pricina. Si a zis batranul: Sa mergem la casa ta. Deci, venind, batranul, m-a cercetat pe mine si a zis tatalui meu:  Sa chemi si pe sotia ta. Si era maica mea iubitoare de Hristos si primitoare de calugari, iar tatalui meu nu ii prea placeau calugarii! Apoi a zis tatalui meu: Trei lucruri cere Dumnezeu de la tine si, de le vei pazi pe ele, iti va darui tie Dumnezeu viata copilului tau. Si a zis tatal meu: Chezas imi este Sfantul Marcu Evanghelistul, ca voi pazi cele ce-mi vei porunci mie. Deci, i-a zis batranul: Iata, sunt cincisprezece ani, de cand faci desfranare si spurci patul femeii tale; pentru aceasta, pe cinci copii ai tai cu moarte i-a taiat Dumnzeu. Deci, pocaieste-te. Iar al doilea lucru, ti se cere ca, pe tanarul acesta sa nu-l insotesti prin nunta, ci sa-l faci pe el calugar. Iar la treilea lucru este: sa nu mai ai nici o impartasire cu arienii si cu teodosienii. Si a zis tatal meu: "Iti voi pazi cuvintele tale, in toate zilele vietii mele. Deci, a facut batranul rugaciune si, in trei zile, m-am facut sanatos. Si am petrecut trei ani langa tatal meu.
    Insa, dupa aceea, tatal meu, ducandu-se, m-a logodit cu o fecioara. Si, gatind tatal meu cele pentru nunta, s-a intamplat de s-a tulburat cumplit fecioara de un drac, care cu nemultumire si cu amar o chinuia. Iar parintii fecioarei si tatal meu au umblat saptesprezece luni, pretutindeni pe la biserici, cat si pe la descantatori si la vrajitori au dus-o pe dansa; si nimic nu s-a folosi, ci inca si mai rau in amaraciunea aceea, cadea ea. Atunci, facand socoteala de obste si de sfat, au dus-o pe ea la ava Macarie. Inca am mers si eu si tatal meu cu ea. Deci, staretul, luand undelemn, a facut rugaciune asupra ei si a poruncit mamei sale sa o spele pe ea si apoi sa o unga cu undelemn, de la cap  pana la picioare. Iar dupa ce au uns-o, a inceput dracul a striga: Amar, amar. Si, iesind din fecioara dracul, a intrat in mine si de sapte ori mai rau ma chinuia. Deci, am patimit treizeci de zile, chinuindu-ma rau acel demon.
    Dar, iata, a venit si batranul calugar, care vorbise la inceput cu tatal meu. Si, vazandu-l pe el, tatal meu a fugit de dansul. Si luandu-ma pe mine, batranul m-a dus la gazda sa si toata noaptea, priveghind, a petrecut-o in rugaciuni si, genunchii plecandu-si, a gonit pe dracul din mine. Si, tunzandu-mi parul capului, m-a imbracat in chip calugaresc si m-a dat lui ava Isaia. Inca, mai avea ava Isaia si alt ucenic, anume Petru; si am petrecut langa acest staret noua luni. Dar tatal meu auzind, cele despre mine, a trimis patru slugi si opt camile incarcate cu tot felul de mancari si de poame; inca a trimis si o scrisoare catre mine. Iar eu, luand scrisoarea am citit-o, am inceput a plange. Deci, vazand ava Isaia scrisoarea in mainile mele, sculandu-se mi-a luat-o din mainile mele si a rupt-o, iar eu m-am maniat. Inca a inceput staretul a ma ocara pe mine inaintea slugilor tatalui meu. Si, din ceasul acela, m-a cuprins pe mine diavolul urii.
    Deci, nu puteam sa-l vad, nici glasul lui sa-l aud si-l vedeam pe el ca pe un mascarici, iar cuvintele lui ca niste sageti si ca o sabie de amandoua partile ascutita. Iar cand stam cu dansul la rugaciune si la privegheri, il blestemam pe el. Si, din acea multa uraciune si dusmanie ce aveam pentru dansul, de multe ori ma sculam noaptea, vrand ca sa-l ucid pe el, insa ma temeam si ma inspaimantam de Petru, cel ce era ucenic impreuna cu mine. Iar staretul nu inceta, sfatuindu-ma si invatandu-ma; uneori ma ruga, iar alteori ma certa. Si cand mergeam sa ma impartasesc, ma oprea pe mine si cu ocara ma impingea in laturi si de la masa ma despartea, zicandu-mi: Nu vei manca pana ce nu vei zice: Am gresit, iarta-ma. Iar eu impotriva faceam, adica, furand, in taina, mancam, pe cand el se ruga; el priveghea si eu dormeam, el plangea si eu radeam. Deci, in acest fel aflandu-ma pe mine diavolul, fiindu-i eu lui ascultator intru toate, a inceput a-mi arata mie si naluciri in vise, am inceput, adica, eu ticalosul, a crede in parerile mele si in nalucitoarele vise, incat, si treaz fiind, adeseori vedeam, izvorand dinlauntrul inimii mele si tulburandu-ma pe mine, ganduri spurcate si necurate. Deci, am inceput a le crede si a ma insoti cu ele. Au inceput gandurile a ma tulbura dinlauntru, iar dracii, din afara, spre manie si iutime si amaraciune ma porneau. Iar dracul mandriei, adica al pierzarii, ma invata pe mine. Inca am inceput ca cele ce el in ascuns, ma invata, sa le spun pe fata si sa le graiesc inaintea tuturor, la aratare. Ca, sezand, ziceam intru mine: cine este acest inselator si fatarnic de neam mare si neam prost, caruia eu, intru acea mare cetate fiind si de neam mare si din parinti de rang inalt, care sunt plini de bogatie si cu multime de dobitoace, ca un uncenic m-am facut, inca mai vartos si ca un rob ii stau inainte si apa pe maini ii torn si masa ii pun lui si slujitor ii sunt si apa ii aduc si lemne ii adun si ca un rob ii slujesc lui? Desi, cu cale era ca el sa-mi slujeasca mie si sa mi se supuna, iar nu eu lui. O, cate necazuri si amaraciuni si scarbe, ocari si nevoi iau de la dansul. De cate ori m-a facut a flamanzi si a inseta si a priveghea si a ma culca pe pamant. De cate ori m-a ocarat. De cate rautati m-a impovarat. Deci, acestea invatandu-ma pe mine dracul, eu mai mult inca ma maniam si ma socoteam pe mine ca un asuprit si ca si cum multe rautati as fi patimit. Insa imi zicea mie gandul: Iesi de la blestematul acesta si sezi intr-o chilie, ca toti parintii, pentru ca acesta nu este calugar, nici crestin.
    Deci, din unele ganduri ca acestea am inceput iarasi a vedea vise despre staretul meu. Adica, il visam ca se joaca cu o femeie si cu idolii dantuieste, si, incredintandu-ma pe mine, ma intareau ca adica el este vrajmasul lui Dumnezeu si prieten dracilor. Si era afara din Schit, ca la noua stadii departe, o capiste elineasca, iar in mijlocul capistei sta un idol de marmura. Deci, avea staretul obiceiul de iesea din Schit in toate sambetele si, in capiste sezand, plangea. Inca erau acolo si morminte elinesti. Si-mi arata in vis, nu o data, ci de mai multe ori, ca staretul jertfeste si se inchina idolilor. Iar eu, socotind ca adevarate imi sunt mie visele, in ceasul intru care avea staretul obicei sa iasa spre capiste, apucand inainte, am iesit din chilie si, alergand, m-am ascuns in mijlocul capistei, unde erau niste rugi si am vazut pe staretul venind si o femeie inaintea lui. Iar dupa ce a venit femeia, am vazut-o ca se ruga si se inchina idolului, si, dupa ce si-a sfarsit rugaciunea, mi s-a parut, din draceasca inselaciune, ca vad pe staret mergand si inchinandu-se idolului si sarutand pe femeie si pacatuind cu ea. Dupa aceea, s-a intors staretul la Schit, iar femeia a intrat in lunca.
    Pe acestea, de sapte ori in taina cercetandu-le si cu tarie vazandu-le, am inceput a sedea afara din chilie si fratilor celor ce veneau sa se foloseasca de la staret, le ziceam: Fratii mei, calugarul acesta este desfranat si slujitor la idoli. Deci, ce va mai inselati de veniti la dansul? Si, timp de patru luni, tot asa am grait catre calugarii ce veneau la staret. Si voiam eu sa-i opresc pe dansii. Iar ei, cu darul lui Dumnezeu povatuindu-se, tot se adunau la dansul. Si aceasta vazand, ma caiam si-mi ridicam mainile la cer, zicand: Doamne, da-mi mie rabdare. Ca socoteam eu, ticalosul si patimasul, ca dupa dreptate patimesc si rabd, ca si cand as face o fapta buna si, suspinand, ziceam: Slava tie, Dumnezeule, din ce fel de cinste, la ce necinste am ajuns si cum m-am facut; si plangeam. Iar staretul, vazandu-ma pe mine, imi zicea: Fiule bun, curateste-ti inima, smereste-ti gandurile tale, doreste smerenia lui Hristos, uraste mandria si ia aminte la tine insuti. Acestea cand mi le graia el, eu ma maniam si ma tulburam si ca niste sageti infocate ce ma ardeau, asa ii socoteam cuvintele lui. Iar la masa, cand sedeam cu dansul, vedeam bucatele ca pe o stricaciune si-mi era sila. Iar gandul dinlauntru, tulburandu-ma, nu inceta, zicandu-mi: Iesi din lacasul staretului acestuia si, de se poate, si din Schit, pentru ca, vazandu-l pe acesta, nu te vei mantui. Si ziceam intru mine: Pentru ce patimesc eu acestea? In lumea aceasta eu n-am fost desfranat, n-am furat, nici n-am ucis. Inca imi zicea mie gandul: Fara dreptate patimesti si ai suparat pe tatal tau si pe mama ta, pe rude si pe prieteni, ai lasat pe sfintii parinti si ai venit sa petreci la mincinosul acesta, care are viata rea si nemilostiva si fara rusine. Acestea mi le punea in minte diavolul, iar eu, neputinciosul si ticalosul, gata ma aflam la supunerea gandurilor celor spurcate si rele. Si, intru intuneric ingropat fiind, mi se parea ca umblu in lumina, calugar ma socoteam, satana fiind si, in loc ca sa ma micsorez pe mine si sa ma osandesc, eu ma judecam rob al lui Dumnezeu.
    Deci, intr-o furtuna ca aceasta a gandurilor mele, tulburat fiind, s-a intamplat de mi-a scris tatal meu, ca maica mea este pe moarte si sa vin sa o vad pe ea, mai inainte de a muri. Si am spus parintelui Petru: Cu adevarat, eu ma voi duce ca sa vad pe mama mea. Si, acesta, ducandu-se, a spus staretului, iar staretul, venind, mi-a zis mie: Fiule bun, sezi cu rabdare dumnezeiasca si lasa patimirea tatalui si a maicii tale, ca avem tata si maica pe Dumnezeu, Care si de noi si de dansii poarta grija, spre folos. Iar de nu ma vei asculta si te vei duce, pe parintii tai nicidecum nu-i vei folosi, iar pe tine insuti si mai mult te vei vatama. Deci, eu, acestea auzindu-le de la staret si dracul rapindu-ma spre manie, am zis staretului: Inselatorule, inchinatorule la idoli, desfranatule, voiesti, precum se vede, sa ma faci asemenea tie, slujitor la idoli si desfranat? Iar staretul mi-a zis mie: Darul lui Dumnezeu este pe buzele tale, fiule. Iar eu am strigat: Mincinosule, slujitorule la idoli. Si la glasul meu multi parinti s-au adunat, si toti batranii ma ocarau pe mine si ma osandeau. Si, intetindu-ma dracul, am apucat haina mea si am rupt-o de manie de sus pana jos si am aruncat-o in fata lui si, asa gol, m-am dus in chilie. Intrand apoi in chilia unuia din batrani, am furat de la dansul o haina mai buna si, iesind, m-am dus in Alexandria si am aflat pe maica mea moarta si pe tatal meu bolnav, iar dupa trei zile s-a sfarsit si tatal meu.
    Si eu acum socoteam si ma ingrijeam pentru averi si pentru alte bogatii si ma caiam ca m-am facut calugar. Iar, dupa ce a sosit seara, pe pat zacand si la Schit  si la parintele Isaia gandind, am suspinat si am zis: Slava Tie, Hristoase, Dumnezeul meu, ca m-ai izbavit de mincinosul si inselatorul acela. Si impreuna cu cuvantul, am auzit un glas ca un tunet, zicand: Atotpierzare si paguba casei lui Procopie. Apoi, indata s-a facut un vant si s-a aprins foc in cele patru unghiuri ale curtii. Iar eu, sculandu-ma tulburat, abia am putut iesi cu toti cei din casa, ca focul o cuprinsese de pretutindeni. Deci, s-au adunat toti locuitorii Alexandriei si n-a putut sa faca nimic, ca focul a mistuit si pietrele. Iar eu stam rusinat si infruntat, gandind la cele ce se intamplasera. Apoi, de mult necaz si mahnire, mergand, m-am aruncat in genunchi pe mine la biserica Sfantului Mina. Si, iarasi, dracul, inchipuindu-se in chipul mucenicului, mi-a zis mie: Cele ce ai vazut ca ti s-a intamplat tie, din pricina parintelui Isaia ti s-au intamplat. Si desteptandu-ma, am zis: Cu adevarat, amagitorul acela fermecator este; ca, si draci trimitand, mi-a ars mie curtea.
    Deci, sculandu-ma dimineata, am mers la papa Alexandriei, Evloghie, si i-am grait lui: Stapane, izbaveste-ma de slujitorul de idoli, parintele Isaia de la Schit, ca acela cu vrajile sale mi-a ars casa. Iar patriarhul mi-a zis mie: Mute sa fie buzele cele viclene, care graiesc rele asupra dreptului. Si, impreuna cu cuvantul patriarhului, am vazut si pe un arap batandu-ma cu toiag de fier si imbrancindu-ma intr-un lant. Si, indata, am cazut la picioarele patriarhului, inraindu-ma. Atunci, patriarhul, tinzandu-si mana, s-a dezlegat legatura limbii mele. Si am petrecut eu sapte luni, fiind pedepsit de veliarul cel cumplit si aratandu-ma in priveliste jalnica tuturor; incat si cu catuse de fier m-au legat, ca ma bateam pe mine insumi si pe toti cei ce erau, in jurul meu si mancam gunoaie. Iar iubitorii de Hristos, miluindu-ma, ma imbracau in haine, ca ma zbuciumam gol, rupandu-mi trupul meu si hainele si mai chinuiam pe mine, facand rau si celor ce erau imprejurul meu. Iar trupul meu, din pricina gunoiului si a tinei in care ma tavaleam si zaceam, se acoperise ca si cu niste solzi. Ca nu avea cine sa se ingrijeasca de mine.
    Atunci, cei ce erau iubitori de Hristos in cetatea Alexandriei, vazand pe unii din parintii Schitului, ii aduceau pe ei la mine, iar ei vazandu-ma, nu ma cunosteau. Si le spuneau lor iubitorii de Hristos: Acesta este fiul lui Procopie, care s-a calugarit la parintele Isaia. Si au zis parintii catre dansii: Faceti bine si aduceti-l pe el la Schit. Si, afland iubitorii de Hristos un caraus, i-au dat lui in galben si, legandu-mi mainile si picioarele, m-au dus la Schit. Deci, aducandu-se sfintii parinti ai Schitului in biserica cea mare, au facut priveghere pentru mine si ungandu-ma cu undelemn peste tot trupul, indata au gonit pe dracul din mine si am ramas chinuindu-ma de rani si de bube. Si asa eu, smeritul si pacatosul, toate cele ce mi s-au intamplat mie, le-am aratat cu de-amanuntul si tuturor am spus primejdia mea, rugandu-i pe ei sa faca mila cu mine si sa roage pe staret, ca sa ma miluiasca si sa ma primeasca intru pocainta si sa nu ma lase pe mine iarasi sa ma ispitesc de la diavolul.
    Iar parintii, mergand au chemat pe Petru, care a fost ucenic, impreuna cu mine, la staret. Si, daca m-a vazut zacand si cu trupul putred de rani si de bube - ca parintii, vrand sa induplece pe staret spre mila si umilinta, ma dezbracasera de hainele cu care am fost imbracat, si gol ma pusesera pe o rogojioara -, parintele Petru s-a aruncat pe sine la pamant si nu inceta varsand lacrimi asupra mea. Iar eu, marsavul, zaceam fara de indrazneala si ma rusinam sa privesc macar la dansul. Si el plangand destul, s-a sculat si a luat si pe unii din parinti si, ducandu-se, au adus pe staret. Deci eu, vazand pe staret venind, am strigat, zicand: Miluieste-ma, robul lui Dumnezeu, pe mine, cel inselat de draci, si nu ma lasa pe mine, cel inselat de draci, si nu ma lasa pe mine intru cea desavarsita bucurie a vrajmasului celui stricator de suflete. Ca destul m-am pedepsit si destul m-am chinuit. Iar staretul, pangand si el, mi-a zis mie: Inteles-ai oare fiule, ca semnul celor mandri este caderea? Iar eu am zis: Am cunoscut, cinstite parinte, dintru acestea ce mi s-au intamplat mie si m-am inteleptit din toate cate am patimit si am priceput ca, da Dumnezeu cu dreapta judecata fiecaruia, dupa faptele lui. Deci, insemnandu-ma cu semnul crucii, mi-a zis: Dumnezeu, Cel ce este ziditor a toata faptura, sa-ti ierte cele trecute si sa-ti indrepteze cele viitoare. Dupa aceea m-a luat pe o targa si m-a dus la chilie. Apoi, mai zacand putine zile, cu darul lui Hristos si cu rugaciunile staretului, m-am tamaduit.
    Si asa s-a plinit intru mine cuvantul proorocului, care zice: "Cu zabala si cu frau falcile lor voi strange, ca sa nu se apropie de tine" (Ps.31,10). Si iarasi: "Multe sunt bataile pacatosului" (Ps.31,11). Deci, vazand parintii Schitului toate cele ce s-au facut cu mine, ca erau vrednice de dat in scris, au chemat pe Pionie, vestitul scriitor si mi-au poruncit mie sa-i spun lui, cu de-adinsul si cu de-amanuntul, toate. Iar scriitorul cel bun, scriind aceasta intamplare, a pus-o in cartea cea dintai, intru care scrie despre nalucirile dracesti. Si am petrecut cealalta vreme, impreuna cu parintele meu Isaia, intru toate supunandu-ma lui.
Publicat de la
Etichete: ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)