Predică la Duminica Ortodoxiei


Pr. Ilie Cleopa

Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.

Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.

Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: "Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios" (Ibidem, p. 532-533).

Sfîntul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: "În orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi care este scopul lui, bun sau rău". Tot aşa, cînd este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre mîntuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt fel, decît ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).

Fiindcă nu toţi ştiu a citi şi nu pot să se îndeletnicească cu citirea, Părinţii au judecat ca toate faptele lui Hristos vrednice de mărire să le închipuiască pe icoane care ar sluji la scurte amintiri. De multe ori se întîmplă că noi nu gîndim la patimile Mîntuitorului, dar îndată ce vedem icoana răstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mîntuitoarele Lui patimi, cădem şi ne închinăm, nu materialului, ci Celui ce este închipuit, asemenea cum ne închinăm, nu materialului din care este făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuieşte prin ele, adică la puterea Duhului Sfînt ce izvorăşte din ele.

Noi nu ne închinăm materialului din care sunt făcute icoanele. Dacă înaintea noastră se află icoana Domnului, noi ne rugăm, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi ne mîntuieşte!" Iar dacă suntem înaintea icoanei Maicii Domnului: "Fii apărătoarea noastră înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mîntuirea sufletelor noastre!" Iar dacă este icoana mucenicului, de pildă Ştefan, noi zicem: "Sfinte Mare Mucenic Ştefane, care ţi-ai vărsat sîngele pentru Hristos şi ai îndrăznit către Dumnezeu, ca întîiul mucenic, fii apărătorul nostru!" Aşa ne adresăm şi către oricare alt sfînt. Iată încotro trimitem noi rugăciunile noastre prin ajutorul Sfintelor Icoane.

Cînd împăratul iconomah, aidoma sectanţilor noştri, afirma pe nedrept că la cele şase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane şi că despre dînsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie îi scria; "Împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pîine, nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a mînca sau bea. Însă tu ştii, după tradiţie, că acest lucru este necesar pentru întemeierea vieţii. Aşa şi despre icoane era cunoscut din Tradiţie. Înşişi arhiereii aduceau icoane la Sinod şi nici un om iubitor de Hristos nu porneşte la drum şi nu-şi face călătoria fără de icoane. Aşa fac oamenii lucrători de fapte bune şi plăcuţii lui Dumnezeu".

Leonte de Neapole, combătînd pe iudeii care învinuiau pe creştini pentru cinstirea icoanelor le răspunde: "Ne închinăm feţelor de pe icoane şi închipuirilor sfinţilor, nu ca lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice lemn. Şi de s-ar fi şters faţa de pe vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi creştinii, sărutînd cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului, cu sufletul şi cu gîndul nostru sărutăm pe Hristos şi pe sfinţii Lui".

Sfîntul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre închipuirea aducerii lui Isaac ca jertfă de către Avraam, icoana spre care cînd căuta, vărsa din ochii lui lacrimi de umilinţă. El mai vorbeşte şi despre icoana Sfîntului şi Marelui Mucenic Teodor Tiron şi despre icoana lui Hristos. Iar Sfîntul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea descoperirii moaştelor Sfinţilor Mucenici Ghervasie şi Protasie, mărturisea că i s-a arătat lui Apostolul Pavel, aşa cum este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35). Sfîntul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: "Noi credincioşii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci noi arătăm buna închinare şi iubire către acea faţă care este închipuită pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori cînd chipul de pe dînsa se şterge, o ardem ca pe un lucru fără de folos".

După cum Iacob, înainte de sfîrşitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif şi prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ţinea, aşa şi noi credincioşii ne închinăm şi sărutăm icoanele, nu pentru altceva, decît că le sărutăm ca pe copiii şi pe părinţii noştri, ca să le arătăm prin aceasta dragostea noastră sufletească; după cum şi iudeii se închinau Tablelor Legii şi celor doi heruvimi turnaţi din aur, cinstind prin închinare nu piatra şi aurul, ci pe Însuşi Dumnezeu care a poruncit să li se facă acestea.

Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Aşa Sfîntul Metodie de Patara, care a trăit prin veacul al III-lea, scrie: "Închipuirea îngerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale începătoriilor şi ale stăpîniilor, noi le facem întru cinstirea şi slava lui Dumnezeu". Despre icoane scriu şi Clement al Alexandriei şi Tertulian, care au trăit în secolele II-III.

Sfînta Tradiţie vorbeşte şi despre chipul cel nefăcut de mînă dăruit de Mîntuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mînă omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trăit prin secolul III-IV.

În sfîrşit, însuşi pămîntul vorbeşte împotriva sectarilor luptători contra icoanelor, căci şi acum se descoperă icoane, cruci şi simboluri creştine la săpăturile ce se fac în catacombele din Roma, adică în peşterile unde primii creştini se ascundeau din cauza persecuţiilor păgîne şi săvîrşeau acolo slujbe dumnezeieşti şi înmormîntări ale sfinţilor mucenici. Am vizitat catacombele Romei în toamna anului 1977 şi am văzut acolo cele mai vechi icoane ale Mîntuitorului şi imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de învăţaţii arheologi în catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mîntuitorului din catacomba Sfîntului Calist şi Cina cea de taină de la sfîrşitul secolului al II-lea, Închinarea Magilor, Minunea prefacerii apei în vin, Vindecarea orbului din naştere şi altele, aflate tot în catacomba Sfîntului Calist. În catacombele Domitillei şi Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a Patriarhilor şi Proorocilor din Vechiul Testament şi a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfîrşitului veacului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. Dar cea mai veche icoană pe care învăţaţii arheologi o atribuie veacului I al creştinismului este chipul Maicii Domnului care ţine în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra icoanei.

Toate aceste reprezentări, care s-au aflat în catacombele şi în săpăturile bisericilor vechi de sub pămînt, cu o evidenţă indiscutabilă, ne impun să primim şi să credem că au fost cinstite Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale creştinismului. Astfel, în apărarea Sfintelor Icoane ne vorbeşte Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie şi însuşi pămîntul care ne-a păstrat din primele veacuri ale creştinismului multe din ele. În apărarea lor ne vorbesc şi mintea şi inima noastră.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am adus atîtea mărturii din Sfînta Scriptură, din Sfînta Tradiţie, de la Sfinţii Părinţi şi din Istoria Bisericii Creştine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arăta ce este icoana şi ce este idolul. Vă rog să ţineţi minte că "icoana este închipuirea adevăratului Dumnezeu, care într-adevăr există. Iar idolul, sau chipul cioplit este închipuirea dumnezeilor mincinoşi şi născociţi de mintea oamenilor care într-adevăr nu există". De aceea se şi spune că idolul nimic nu este în lume (I Corinteni 8, 4). Deosebirea între idoli şi icoană este ca deosebirea între zi şi noapte, între lumină şi întuneric. Ce însoţire, zice marele Apostol Pavel, este între Biserica lui Dumnezeu şi idoli? (II Corinteni 6, 15-16).

Prin ce se arată cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, după cum învaţă Sfîntul şi Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arată prin aceea că noi nu considerăm icoana ca Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) şi, cinstind icoana, nu ne închinăm lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este închipuit pe icoană, adică lui Dumnezeu, sfinţilor îngeri, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim cu deosebită atenţie chipul patriarhului nostru? Şi văzînd portretul lui nu ne aflăm ca şi cum l-am vedea pe el? Dar dacă vedem în icoană chipul lui Dumnezeu, nu trebuie să-L cinstim?

Dar prin ce se manifestă închinarea la idoli? Închinarea la idoli se manifestă prin aceea că oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură: S-au abătut curînd din calea care am poruncit lor şi au făcut viţel şi s-au închinat lui şi au jertfit lui şi au zis: Iată, Israele, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului (Ieşire 32, 8; III Regi 12, 28-30). Astfel, trebuie să înţelegem că deosebirea între cinstirea Sfintelor Icoane şi închinarea la idoli este ca între lumină şi întuneric şi după cum omul orb nu deosebeşte lumina de întuneric şi pentru dînsul totul este întuneric, aşa şi omul neînţelept şi rătăcit, nu deosebeşte icoanele de idoli, pentru dînsul orice închipuire este idol, măcar de ar fi acel portret chipul tatălui său.

Însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne porunceşte să deosebim cele sfinte şi cele curate de cele nesfinte şi necurate (Levitic 10, 9-10).

Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane şi pentru ce ne trebuie Sfintele Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai întîi în întărirea credinţei, a evlaviei şi trezirea conştiinţei noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor măreţe ale lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 7-9) şi ale sfinţilor Lui, ca noi, căutînd la chipurile lor, să ne îndemnăm a urma viaţa lor (Evrei 13, 7). Icoanele ne ajută pentru exprimarea dragostei noastre către Dumnezeu. Dacă noi din dragoste purtăm la noi portretele rudelor şi ale oamenilor care ne sunt aproape, cu cît mai mult suntem datori să purtăm cu evlavie la noi icoanele Mîntuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor lui Dumnezeu.

Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fără ştiinţă de carte şi pentru copii, sunt ca şi Biblia. Ceea ce în Biblie este tipărit cu litere, aceea pe icoane este zugrăvit cu vopsele. De pildă, despre patimile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi în Biblie cel ce nu ştie carte, însă, privind la icoanele suferinţelor lui Hristos, el va înţelege cu mintea ce este pictat pe icoane şi va simţi mai multă evlavie în inima sa. Biserica lui Hristos cîntă aşa: "Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta oştile îngereşti..." Şi în alt loc zice despre Maica Domnului: "Iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvîntul întrupat, pe Care mărindu-L cu oştirile cereşti, pe tine te fericim".

Iubiţi credincioşi,

Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după fiinţă, ca pe un duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin simboluri. Aşa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri călători (Facere 18, 1-6). L-a văzut pe Dumnezeu şi patriarhul Iacob şi a chemat numele locului aceluia "Vederea lui Dumnezeu" (Facere 32, 30). L-a văzut pe Dumnezeu şi Moise "şi a grăit Dumnezeu către Moise faţă către faţă, ca şi cum ar fi grăit cineva cu prietenul său" (Ieşire 30, 11). Şi a zis Domnul: Auziţi cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al Domnului, în vedenii Mă voi arăta lui şi în somn voi grăi lui. Nu este aşa credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gură către gură grăiesc cu el aievea şi nu prin pilde şi el faţa Domnului vede (Numerii 12, 6-8). L-a văzut pe Dumnezeu şi (Isaia 6, 1-5). Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul. A văzut pe Dumnezeu şi Miheia (III Regi 22, 19). Apoi pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos L-au văzut ucenicii, atît în umilinţă, cît şi în slavă, cît a trăit cu dînşii pe pămînt (Ioan 1, 14; 6, 36).

Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, aşa începe epistola I-a: Ce era din început, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul Vieţii, aceea vă vestim şi Viaţa s-a arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vă vestim viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfînta Evanghelie zice: Şi Cuvîntul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia Născut din Tatăl (Ioan 1, 14).

Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel şi după înălţarea la ceruri. L-a văzut pe Hristos cînd Il prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a văzut şi primul mucenic Ştefan, cînd era ucis cu pietre şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfînt L-au văzut poporul şi Apostolii, la botezul Domnului în chip de porumbel şezînd peste Dînsul Şi glas din cer s-a auzit: Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit (Luca 3, 22). Duhul Sfînt a fost văzut şi în chipul limbilor de foc, la pogorîrea Lui din cer (Fapte 2, 1-4). Încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu şi Sfinţii Lui, precum în descoperirea Sfîntului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).

Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi pot să-L închipuiască pentru întărirea şi învăţătura lor în credinţă. Deci nici un motiv nu pot avea sectanţii, care zic că nimenea nu are voie să închipuiască pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este prima Duminică din Postul Mare, numită "Duminica Ortodoxiei" sau "a Sfintelor Icoane". Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane, întrucît în vremea nostră s-au ridicat în lume multe secte creştine care hulesc icoanele, crucea, biserica, preoţii şi învăţătura apostolică ortodoxă, înşelînd pe mulţi fii ai Bisericii noastre, spre veşnica lor osîndă. Noi vă sfătuim şi vă reamintim învăţătura dogmatică a Bisericii. Închinaţi-vă cu credinţă şi evlavie Sfintelor Icoane şi purtaţi-le în casă, şi oriunde călătoriţi, ca să vă fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, ştiind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele. Faceţi rugăciuni şi acatiste în faţa icoanelor, mergeţi în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi la moaştele sfinţilor noştri, că veţi primi uşurare şi mare ajutor în necazurile vieţii. De asemenea, cinstiţi Sfînta Cruce, pavăza credinţei, şi o purtaţi cu credinţă, că prin ea izgonim pe diavoli şi liniştim pe sectanţii hulitori de Dumnezeu.

A trecut prima săptămînă din Sfîntul Post, numită şi "Săptămîna Mare". Ne bucurăm că bisericile iarăşi s-au umplut de credincioşi, că aţi postit cu toţii şi că alergaţi cu credinţă şi evlavie la Dumnezeu Mîntuitorul şi nădejdea noastră.

Vă îndemn, fraţii mei, să continuaţi a posti Sfîntul Post şi să vă rugaţi, să citiţi cît mai mult şi să faceţi după putere milostenie şi veţi vedea cîtă bucurie şi pace veţi primi în suflet. Dar, mai ales, vă îndemn să vă spovediţi de două ori la duhovnici şi în aceste zile, şi la sfîrşitul Postului Mare, iar care aveţi dezlegare, să primiţi şi Sfînta Împărtăşanie.

Creştinii evlavioşi, mamele, copiii, bătrînii şi bolnavii sunt datori să se spovedească şi să se împărtăşească de două ori în acest mare post. Siliţi-vă la Hristos. El vă cheamă, vă aşteaptă şi vi se dăruieşte în dar tuturor celor ce păzesc poruncile Lui. Nu treceţi cu vederea dragostea şi harul lui Hristos.

Să-L rugăm pe Fiul lui Dumnezeu să întărească dreapta credinţă şi evlavia ortodoxă, ca să biruim cu puterea Lui şi pe diavoli şi pe sectanţii hulitori, şi pe necredincioşi, şi să trăim veşnic în bucuria şi iubirea lui Dumnezeu. Amin.

joi, 17 februarie 2011

Era un monah în Tebaida care avea mare nevointă si petrecere. Si acesta se îndeletnicea neîncetat cu privegheri si rugăciuni, arătând neagoniseală în chip desăvârsit. El lua aminte la post, încât o dată pe săptămână, duminica spre seară, se hrănea, mângâindu-si neputinta firii cu legumele ce se întâmplau sau cu verdeturi sălbatice. Si multă vreme a petrecut asa. Dar aflătorul răutătii, diavolul, zavistuindu-l pentru fapta lui cea bună, s-a silit să-l surpe cu păcatul mândriei în care si el a căzut. Deci i-a pus în minte gândurile puterii, zicându-i că face prea multă nevointă pe care nimeni altul nu poate s-o facă. "Trebuie să faci si minuni - a zis diavolul - ca si spre nevointă mai osârduitor să te faci si pe oameni să-i zidesti, ca văzând ei minunea lui Dumnezeu să slăvească pe Tatăl nostru cel din ceruri. Să cerem lucrarea minunilor, căci însusi Mântuitorul a zis: cereti si vi se va da vouă! Deci această rugăciune cu neîncetată cerere trebuie să o aduci lui Dumnezeu". Însă iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce voieste ca toti oamenii să se mântuiască, văzând înselăciunea lui si aducându-si aminte de osteneala si nevointa sa, nu l-a lăsat să fie biruit de vrăjmas. Asa i-a venit lui în minte si a socotit, că zice apostolul: Nu suntem din destul a socoti ceva de la sine. Deci, dacă unul ca acesta a zis: "Nu sunt din destul", cu cât mai vârtos am eu trebuintă de învătătură! Mă voi duce dar la cutare sihastru si ceea ce îmi va zice si mă va sfătui, ca de la Dumnezeu voi primi povătuire spre mântuire. Si era părintele la care avea să meargă mare si vestit, sporit în privirea mintii si mult i-a folosit pe cei ce mergeau la dânsul. Deci, iesind din chilie, a venit la el. Când a intrat fratele înăuntru, a văzut părintele două maimute sezând pe umerii fratelui si cu lant de fier legându-i gâtul si la sine fiecare trăgându-l. Bătrânul a cunoscut că acestia sunt draci, cel al slavei desarte si cel al mândriei, căci era bătrânul de Dumnezeu învătat. Deci, suspinând, a lăcrimat în ascuns. Si după rugăciune si după sărutarea frătească, a sezut tăcând un ceas, fiindcă acesta era obiceiul la părintii de acolo. Apoi a zis călugărul care mersese: "Părinte, foloseste-mă si dă-mi sfaturi ale căii de mântuire!". Bătrânul i-a răspuns: "Nu mă pricep, fiule, la aceasta, căci si eu am nevoie de îndreptare". Iar el a zis: "Nu te feri, avvo, să mă folosesti, că am încredere în tine si m-am hotărât să primesc sfatul tău!". Iar el iarăsi nu se pleca, zicând: "Nu mă vei asculta si pentru aceasta mă opun". Celălalt sta si îl încredinta, zicând: "Orice îmi vei zice, te voi asculta ca pe îngerul Domnului". Atunci i-a zis lui bătrânul: "Ia banul acesta si mergi în cetate si cumpără zece pâini, zece măsuri de vin, zece ocale de carne si adu-le aici!". Fratele, auzind, s-a întristat, însă, primind, s-a dus. Pe cale, multe gânduri îi veneau si, nedumerindu-se, îsi zicea în sine: "Ce a socotit bătrânul cu aceasta? Si cum voi cumpăra bunurile? Că se vor sminti mirenii când le voi lua". Deci, plângând si rusinându-se, s-a dus în cetate si prin altcineva a cumpărat pâinea, prin altcineva vinul, dar pentru carne nu se lămurea, zicând: "Vai mie, ticălosul, cum voi cumpăra eu carnea, singur sau prin altul?". Însă, găsind un mirean i-a dat acestuia un ban si, cumpărând, i-a adus carne călugărului. Acela, luând carnea si celelalte, le-a dus la bătrânul. Atunci i-a zis bătrânul: "Stii că mi-ai dat cuvânt că orice îti voi zice asculti! Ia, dar, aceasta si, după rugăciune, mănâncă o pâine si câte o oca de carne si bea câte o măsură de vin în fiecare zi si, după zece zile, vino iarăsi la mine!". Dar el auzind si neîndrăznind a se împotrivi, luându-le, s-a dus plângând si zicând întru sine: "Vai mie, din ce fel de post, la ce am ajuns! Oare voi face, sau nu? De nu voi face, voi fi călcător de făgăduintă către Dumnezeu. Că mi-am dat cuvântul că orice îmi va cere bătrânul am să fac, primind ca de la Dumnezeu, si acum, Doamne, caută spre ticălosia mea si mă miluieste, iertându-mi păcatele, că iată, sunt silit să fac peste voia si socoteala pe care am avut-o pentru înfrânarea mea!". Si asa, plângând, a venit la chilie. Si precum i-a poruncit bătrânul, asa a făcut. Când trebuia să mănânce, uda bucatele cu lacrimi, zicând către Dumnezeu: "Pentru ce m-ai părăsit?". Si a petrecut asa cele zece zile, plângând, tânguindu-se si pe sine socotindu-se nevrednic de călugărie. Dumnezeu, luând aminte la smerenia lui, i-a dat mângâiere în inimă si a cunoscut pentru ce i s-a întâmplat să fie nebăgat în seamă, după cum se socotea. Multumind Iubitorului de oameni Dumnezeu, a zis întru sine: Cu adevărat, toată dreptatea omului este ca o cârpă lepădată. Si iarăsi: De nu va zidi Domnul casa si nu va păzi cetatea, în zadar priveghează cel ce o zideste, sau cel ce o păzeste. Deci s-a întors la bătrânul, trudit cu trupul mai mult decât când se nevoia, nemâncând în celelalte săptămâni. Si văzându-l bătrânul asa smerit si maimutele făcute nevăzute, s-a veselit si, bucurându-se, l-a primit. Si făcând ei rugăciune, au sezut tăcând. Apoi a zis bătrânul: "Fiule, Iubitorul de oameni Dumnezeu te-a certat si nu l-a lăsat pe vrăjmasul să te stăpânească. Căci obisnuieste vicleanul ca pe cei ce se nevoiesc, când nu va putea să-i împiedice de la nevointă, să-i îndemne la cele peste măsură, ca prin aceasta să-i cufunde în groapa mândriei. Si nu este un lucru mai urât de Dumnezeu decât patima aceasta. Deci, tu călătoreste, precum zice Scriptura, pe calea împărătească si nu te abate în dreapta sau în stânga, ci măsura cea din mijloc întrebuintând-o la mâncare, cu măsură mănâncă în fiecare seară. Iar de-ti va veni tie nevoie, pentru vreo patimă sau pentru altă pricină, să strici ceasul cel rânduit sau iarăsi peste zi să mănânci si să nu te îndoiesti. Că nu suntem sub lege, ci sub dar. Însă, când mănânci, să nu te saturi, ci tine-te în înfrânare, mai vârtos pentru bucatele cele poftitoare si îndemnătoare spre lăcomie. Cele proaste iubeste-le totdeauna si inima ta păzeste-o în tot chipul, căutând la smerenie. Că jertfa lui Dumnezeu, precum zice proorocul, duhul umilit, inima înfrântă si smerită, Dumnezeu nu o va urgisi. Si iarăsi: Smeritu-m-am si m-a mântuit Domnul. Deci, toată nădejdea ta, fiule, aruncând-o spre Dumnezeu, mergi cu pace pe calea ta! El va scoate ca o lumină dreptatea ta si judecata ta ca miazăzi". Deci, asa folosindu-l pe frate si întărindu-l, l-a slobozit. Iar fratele se bucura, multumea Domnului si zicea: Să mă întoarcă pe mine cei ce se tem de Tine si cei ce stiu mărturiile Tale, Doamne. Si: Certându-mă, m-a certat Domnul, dar mortii nu m-a dat. Si: Certa-mă-va dreptul cu milă si mă va mustra. Si către sine: Întoarce-te, suflete al meu, la odihna ta, că Domnul ti-a făcut bine tie!, si celelalte. Si asa, intrând în chilie, a vietuit după sfaturile bătrânului si a ajuns monah iscusit. (58-432)

 Un tânăr credincios a fost chemat de un prieten de-al său la o întâlnire a radiestezistilor. Auzind că acolo se vorbeste foarte frumos despre Hristos si despre puterea dumnezeiască, a crezut că îi este de folos să se apuce de radiestezie. El postea foarte mult si se ruga în fiecare zi din Psaltire, dar în inima lui era mândrie, si pentru aceasta Dumnezeu l-a lăsat să cadă în rătăcire.
Nu după multă vreme diavolul i-a dat puteri vindecătoare, ba chiar îi descoperea anumite lucruri despre trecutul oamenilor pe care îi întâlnea. El era convins că a sporit în sfintenie. Pentru că stia că părintele său duhovnic spunea că radiestezia este vrăjitorie, o vreme i-a ascuns că s-a apucat să învete această tehnică.
La un moment dat s-a gândit că ar fi mai bine să dobândească puteri foarte mari si că, după ce le va dobândi, îi va fi mult mai usor să îsi convingă duhovnicul că ceea ce face este bine.
Odată s-a dus la căpătâiul unui muribund. Până să apuce să trateze bolnavul, acesta a răsuflat profund, ca si cum si-ar fi dat sufletul. Fata i s-a relaxat. Crezând că bolnavul a murit, fără să îi ia pulsul, tânărul radiestezist si-a spus:
- E momentul să fac prima înviere din morti.
A început să se roage si să se concentreze.
După câteva minute, bolnavul a deschis ochii. Radiestezistul era convins că îl înviase. A iesit imediat pe usă, convins că era la măsura la care îsi putea convinge duhovnicul de harismele sale.
A alergat la biserică si a văzut că părintele spovedea. Atunci când i-a venit rândul, din strana în care stătea a tâsnit spre preot.
Dar acesta nici nu l-a lăsat să deschidă gura:
- Ce e cu tine, frate, te-a biruit patima desfrâului?
Tânărul, revoltat, a rămas pur si simplu uimit de întrebarea care îi fusese pusă. Asa că părintele a repetat întrebarea:
- Ce-i cu tine, te-a biruit patima desfrâului?
- Nu, părinte, Doamne fereste. Am venit să vă spun că am înviat un mort.
- Tu, frate? Tu nu te-ai înviat nici pe tine, ce să mai vorbim de altul. Bolnavul de la spital adormise, nu murise.
- Cum de stiti despre el, dar despre mine nu stiti?
- Ce să stiu, că nu ai căzut în patima desfrâului? Asta stiu, dar mai stiu că ai căzut într-o patimă si mai mare, în cea a rătăcirii.
Tânărul era descumpănit. Stia că părintele său nu avea darul vederii cu duhul. Dar totusi stia ce i se întâmplase, desi nu fusese la spital.
- De ce spuneti asta, părinte?
- Ti-am spus doar că radiestezistii sunt vrăjitori. Nu m-ai ascultat, ci ai căutat să mă convingi chiar si pe mine că îi judec gresit, nu-i asa?
- Da, părinte, dar nici nu stiti câte semne minunate sunt acolo, câte vindecări, câte aparitii minunate, câte minuni la tot pasul. Nu sunt acestea semne că Dumnezeu e cu ei?
- Nu, frate, sunt semne că, într-adevăr, acolo există ceva. Dar puterea lor este putere drăcească. Stii de ce te-am întrebat dacă ai căzut în desfrâu?
- Nu.
- Te-am întrebat ca să văd în ochii tăi mirarea pe care am văzut-o: "Cum, părintele mă cunoaste atât de putin încât îsi poate imagina că am căzut?". Dar îti spun: dacă mergeai pe drumul lor, încet-încet te-ar fi convins că nu e nici un păcat să te culci cu fata pe care o iubesti, dacă între voi e armonie.
- Nu mi-au spus asa ceva.
- Nu ti-au spus pentru că le era frică să nu te piardă. Vezi tu, toate grupările eretice au mare grijă să nu îsi piardă clientii. Si cum îsi dau seama că cineva este sensibil fată de o anumită problemă, încearcă să nu i-o prezinte prea direct. Oricum, nu desfrâul este principala vină a radiestezistilor, ci faptul că sunt vrăjitori. Dumnezeu nu a lăsat Bisericii nici o scoală specială de vindecări cu bioenergie. Tehnicile lor, pe cât sunt de eficiente, pe atât sunt de pierzătoare pentru suflete. Cine merge la ei, merge la vrăjitori. Îti voi da să citesti o carte care te va convinge de acest adevăr. Te va convinge că marile daruri spirituale pe care le-ai dobândit sunt diavolesti.
- Nu îmi vine să cred, părinte.
- Stiu. Si mai stiu că dacă nu as fi apucat să îti spun că bolnavul nu murise, sansele de a te convinge că esti în înselare ar fi fost minime.
- De unde ati stiut?
- Nu contează, contează doar faptul că trebuie să îti dai seama cât de tare ai căzut si să încerci să te ridici. Când vrei, te astept la spovedanie.
- Vreau să mă spovedesc chiar acum.
- Nu chiar acum, mai stai vreo jumătate de oră, gândeste-te bine la înselarea în care ai căzut, roagă-L pe Dumnezeu să te ierte si apoi vino la spovedanie. Încă nu îti dai seama de greseala ta. Scopul nu este ca eu să îti dau dezlegare si tu peste două luni să alergi la cine stie ce altă grupare eretică, unde o să găsesti cine stie ce mari daruri spirituale. Scopul este să întelegi că, rupându-te de Biserică, te rupi de mântuire. Eu nu plec, spovedesc până diseară, asa că te pot spovedi oricând.
Tânărul era trist. Se alesese praful de toate harismele lui. După ce tânărul a iesit în curtea bisericii, părintele a sunat imediat pe cineva:
- Alo, sărut-mâna, părintele Andrei sunt. Cu părintele Tihon se poate?
După câteva clipe, părintele Tihon a venit la telefon:
- Mii de multumiri, părinte Tihon, părintele Andrei sunt. A venit radiestezistul la mine, asa cum v-a descoperit Dumnezeu. O să fie bine, îl aduc pe drumul cel bun. Mii de multumiri.
- Nu îmi multumiti mie, că nu am nici un merit. Dacă nu mi-ar fi descoperit Dumnezeu căderea tânărului, nu v-as fi putut ajuta cu nimic. Vă rog însă să nu mai spuneti si altora despre asta, ca să nu se facă vâlvă.
- Sigur, părinte, cum spuneti. Sărut-mâna…
Publicat de la
Etichete:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)