Un om ducea o viată foarte curată: cât era ziua de mare nu făcea altceva decât să picteze icoane. Avea acest mare dar de la Dumnezeu si încerca să îl pună în valoare cât mai bine. Un singur neajuns avea iconarul: de când murise duhovnicul său, nu mai vroia să se spovedească. Se gândea că, dacă nu face păcate mari, nu are rost să îsi caute un alt duhovnic, că oricum nu va mai găsi un altul la fel de sporit.
Tot pictând icoane frumoase, iconarul devenise din ce în ce mai mândru. I se năzărise că a ajuns la mari măsuri de sfintenie si, pentru că mândria are nevoie de aplauze, L-a rugat pe Dumnezeu să îi descopere unui cunoscut duhovnic, părintelui Ioan, la ce măsură înaltă ajunsese. Dar, pentru a încerca să ascundă sub masca smereniei mândria sa, s-a mai rugat:
- Doamne, dacă părintele îmi va da vreun canon, orice canon îmi va da părintele, îl voi face.
Ajungând la părintele Ioan, omul i-a spus:
- Părinte, am venit să vă cer cuvânt de folos si, dacă credeti că este nevoie, să îmi dati chiar un canon.
- Nu ai canon de la duhovnicul tău?
- De cinci ani a murit, si de atunci nu am mai făcut nici un canon.
- Nu pot să îti dau canon fără să te spovedesc.
- Părinte, nu vreau să mă spovedesc, dar, dacă sfintia voastră tineti neapărat să mă spovediti…
- Da, trebuie să te spovedesti.
După spovedanie, dându-si seama că omul era biruit de diavolul mândriei, părintele i-a spus:
- O singură sansă de mântuire ai: lasă-te de pictatul icoanelor. Vino aici si vinde lumânări la pangar.
Iconarul a simtit că părintele i-a dat cu ceva în cap:
- Cum, părinte, si cine mai pictează icoane? O puneti pe femeia de la pangar să picteze în locul meu? Nu stiti cine sunt eu? Nu vă dati seama ce nedreptate faceti dacă-i lăsati pe ceilalti fără icoanele mele?
- Ascultă, frate, cu sau fără icoanele tale, lumea merge înainte. Nu se dărâmă lumea dacă tu renunti la pictat. Dar, dacă nu renunti la mândrie, te asteaptă iadul. Iadul, întelegi, iadul pe care stii să îl pictezi atât de bine în icoana Înfricosătoarei Judecăti. Iadul, frate, iadul.
Iconarul trăia niste clipe groaznice. Vru să părăsească biserica, dar îsi aminti că Îi promisese lui Dumnezeu că va face orice îi va spune părintele Ioan.
- Lăsati-mă putin să mă gândesc.
- Nu putin, te las cât de mult vrei tu. Du-te acasă si mai gândeste-te. Dar dacă nu esti gata să te apuci să vinzi lumânări, să nu mai vii pe aici.
Trei zile a stat acasă iconarul si s-a frământat. În acest timp încerca să termine o icoană cu Bunavestire, în care Maica Domnului stătea în fata Sfântului Arhanghel Gavriil.
Îl apăsa cuvântul pe care l-a rostit Fecioara Maria atunci când îngerul i-a spus că Îl va naste pe Hristos: "Fie mie după cuvântul tău!".
Asa ar fi vrut să îi poată spune si el părintelui Ioan, dar îi era foarte greu să facă această jertfă. Văzând însă că nu reusea în nici un chip să termine icoana, s-a gândit că pentru neascultarea sa harul lui Dumnezeu îl părăsise.
Asa că a patra zi era din nou la biserica părintelui Ioan. Părintele i-a zis:
- Dacă te întreabă oamenii de ce nu mai pictezi, să le spui că ti-a luat Dumnezeu darul. Du-te la lumânări si ai mare grijă la bani. Dacă iesi în minus, ne supărăm, spuse părintele, tratându-l cu indiferentă.
Iconarul nu stia că, de când se spovedise la părintele Ioan, acesta nu mai mâncase decât pâine cu apă si câteva fructe. Postise pentru ca Dumnezeu să îi dea iconarului gândul cel bun.
Primele săptămâni la pangar au fost crâncene pentru iconar. Veneau să îl vadă fostii săi colegi de breaslă, care acum îl luau peste picior.
- Zici că ti-a luat Dumnezeu darul? Nouă de ce nu ni-l ia? Si băutură, si femei, si ti l-a luat tocmai tie, care erai atât de cuminte?
Altii îl priveau lung, fericiti că au scăpat de un rival atât de talentat.
După ce s-a obisnuit în noua postură, iconarul a primit canon de la părintele să spună rugăciunea lui Iisus. S-a ostenit cât s-a ostenit, după care rugăciunea a început să îi miste inima spre pocăintă. A simtit că inima îi era din ce în ce mai usoară, a simtit cum durerea care mai înainte îi apăsa capul dispărea încetul cu încetul. Sfătuit de părintele Ioan, se spovedea si se împărtăsea des.
O singură dată s-a mai întristat: când din două icoane pictate de un fost ucenic de-al său a început să izvorască mir. Desi ucenicul picta mult mai slab decât el, totusi lui Dumnezeu îi plăceau mai mult icoanele acestuia.
După o vreme, părintele l-a rugat să îi vândă toate pensulele si culorile sale. Iconarul i le-a dat de pomană, gândindu-se că nu îi vor mai fi de folos.
Se apropia un an de când renuntase la pictură. Era a treia săptămână din postul Sfintelor Pasti. La spovedanie, părintele i-a spus:
- Îti voi da un canon foarte greu: ai două zile să pictezi o icoană mare cu Învierea. Peste două zile vei pleca într-un pelerinaj la Sfântul Munte Athos si o vei dărui mănăstirii care îti va plăcea mai mult.
- Două zile, părinte? E prea putin timp, cred că nu mai am timp să lucrez.
- Ba ai, te va întări Dumnezeu. Si, când te întorci de acolo, după ce vei vedea icoane de o frumusete rară, să pictezi din nou. Gata, s-a terminat cu lumânările, de acum ai canon să pictezi din nou. Să te rogi si să pictezi. Când pictezi cu smerenie, ca un vrednic vânzător de lumânări, lumea are mare nevoie de icoanele tale. Aici sunt banii de drum, i-a spus părintele, binecuvântându-l. Si aici sunt pensulele tale, i-a mai spus, dându-i înapoi punga pe care i-o ceruse cu aproape un an în urmă.
Iconarului i s-au umplut ochii de lacrimi. Nu credea că va mai picta vreodată. I-a multumit din inimă lui Dumnezeu, după care a plecat în fugă spre casă. Se grăbea să se apuce de pictat. Timpul era scurt, dar avea nădejde că, pentru rugăciunile duhovnicului său, va termina la timp pictarea icoanei.
Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, Care pretutindenea esti si toate le implinesti, Vistierul bunatatilor si datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi, si ne curateste pe noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre.
Predică la Duminica Ortodoxiei
Pr. Ilie Cleopa
Iubiţi credincioşi,
Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.
Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.
Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: "Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios" (Ibidem, p. 532-533).
Sfîntul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: "În orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi care este scopul lui, bun sau rău". Tot aşa, cînd este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre mîntuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt fel, decît ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).
Fiindcă nu toţi ştiu a citi şi nu pot să se îndeletnicească cu citirea, Părinţii au judecat ca toate faptele lui Hristos vrednice de mărire să le închipuiască pe icoane care ar sluji la scurte amintiri. De multe ori se întîmplă că noi nu gîndim la patimile Mîntuitorului, dar îndată ce vedem icoana răstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mîntuitoarele Lui patimi, cădem şi ne închinăm, nu materialului, ci Celui ce este închipuit, asemenea cum ne închinăm, nu materialului din care este făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuieşte prin ele, adică la puterea Duhului Sfînt ce izvorăşte din ele.
Noi nu ne închinăm materialului din care sunt făcute icoanele. Dacă înaintea noastră se află icoana Domnului, noi ne rugăm, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi ne mîntuieşte!" Iar dacă suntem înaintea icoanei Maicii Domnului: "Fii apărătoarea noastră înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mîntuirea sufletelor noastre!" Iar dacă este icoana mucenicului, de pildă Ştefan, noi zicem: "Sfinte Mare Mucenic Ştefane, care ţi-ai vărsat sîngele pentru Hristos şi ai îndrăznit către Dumnezeu, ca întîiul mucenic, fii apărătorul nostru!" Aşa ne adresăm şi către oricare alt sfînt. Iată încotro trimitem noi rugăciunile noastre prin ajutorul Sfintelor Icoane.
Cînd împăratul iconomah, aidoma sectanţilor noştri, afirma pe nedrept că la cele şase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane şi că despre dînsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie îi scria; "Împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pîine, nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a mînca sau bea. Însă tu ştii, după tradiţie, că acest lucru este necesar pentru întemeierea vieţii. Aşa şi despre icoane era cunoscut din Tradiţie. Înşişi arhiereii aduceau icoane la Sinod şi nici un om iubitor de Hristos nu porneşte la drum şi nu-şi face călătoria fără de icoane. Aşa fac oamenii lucrători de fapte bune şi plăcuţii lui Dumnezeu".
Leonte de Neapole, combătînd pe iudeii care învinuiau pe creştini pentru cinstirea icoanelor le răspunde: "Ne închinăm feţelor de pe icoane şi închipuirilor sfinţilor, nu ca lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice lemn. Şi de s-ar fi şters faţa de pe vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi creştinii, sărutînd cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului, cu sufletul şi cu gîndul nostru sărutăm pe Hristos şi pe sfinţii Lui".
Sfîntul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre închipuirea aducerii lui Isaac ca jertfă de către Avraam, icoana spre care cînd căuta, vărsa din ochii lui lacrimi de umilinţă. El mai vorbeşte şi despre icoana Sfîntului şi Marelui Mucenic Teodor Tiron şi despre icoana lui Hristos. Iar Sfîntul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea descoperirii moaştelor Sfinţilor Mucenici Ghervasie şi Protasie, mărturisea că i s-a arătat lui Apostolul Pavel, aşa cum este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35). Sfîntul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: "Noi credincioşii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci noi arătăm buna închinare şi iubire către acea faţă care este închipuită pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori cînd chipul de pe dînsa se şterge, o ardem ca pe un lucru fără de folos".
După cum Iacob, înainte de sfîrşitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif şi prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ţinea, aşa şi noi credincioşii ne închinăm şi sărutăm icoanele, nu pentru altceva, decît că le sărutăm ca pe copiii şi pe părinţii noştri, ca să le arătăm prin aceasta dragostea noastră sufletească; după cum şi iudeii se închinau Tablelor Legii şi celor doi heruvimi turnaţi din aur, cinstind prin închinare nu piatra şi aurul, ci pe Însuşi Dumnezeu care a poruncit să li se facă acestea.
Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Aşa Sfîntul Metodie de Patara, care a trăit prin veacul al III-lea, scrie: "Închipuirea îngerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale începătoriilor şi ale stăpîniilor, noi le facem întru cinstirea şi slava lui Dumnezeu". Despre icoane scriu şi Clement al Alexandriei şi Tertulian, care au trăit în secolele II-III.
Sfînta Tradiţie vorbeşte şi despre chipul cel nefăcut de mînă dăruit de Mîntuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mînă omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trăit prin secolul III-IV.
În sfîrşit, însuşi pămîntul vorbeşte împotriva sectarilor luptători contra icoanelor, căci şi acum se descoperă icoane, cruci şi simboluri creştine la săpăturile ce se fac în catacombele din Roma, adică în peşterile unde primii creştini se ascundeau din cauza persecuţiilor păgîne şi săvîrşeau acolo slujbe dumnezeieşti şi înmormîntări ale sfinţilor mucenici. Am vizitat catacombele Romei în toamna anului 1977 şi am văzut acolo cele mai vechi icoane ale Mîntuitorului şi imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de învăţaţii arheologi în catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mîntuitorului din catacomba Sfîntului Calist şi Cina cea de taină de la sfîrşitul secolului al II-lea, Închinarea Magilor, Minunea prefacerii apei în vin, Vindecarea orbului din naştere şi altele, aflate tot în catacomba Sfîntului Calist. În catacombele Domitillei şi Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a Patriarhilor şi Proorocilor din Vechiul Testament şi a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfîrşitului veacului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. Dar cea mai veche icoană pe care învăţaţii arheologi o atribuie veacului I al creştinismului este chipul Maicii Domnului care ţine în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra icoanei.
Toate aceste reprezentări, care s-au aflat în catacombele şi în săpăturile bisericilor vechi de sub pămînt, cu o evidenţă indiscutabilă, ne impun să primim şi să credem că au fost cinstite Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale creştinismului. Astfel, în apărarea Sfintelor Icoane ne vorbeşte Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie şi însuşi pămîntul care ne-a păstrat din primele veacuri ale creştinismului multe din ele. În apărarea lor ne vorbesc şi mintea şi inima noastră.
Iubiţi credincioşi,
Pînă aici am adus atîtea mărturii din Sfînta Scriptură, din Sfînta Tradiţie, de la Sfinţii Părinţi şi din Istoria Bisericii Creştine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arăta ce este icoana şi ce este idolul. Vă rog să ţineţi minte că "icoana este închipuirea adevăratului Dumnezeu, care într-adevăr există. Iar idolul, sau chipul cioplit este închipuirea dumnezeilor mincinoşi şi născociţi de mintea oamenilor care într-adevăr nu există". De aceea se şi spune că idolul nimic nu este în lume (I Corinteni 8, 4). Deosebirea între idoli şi icoană este ca deosebirea între zi şi noapte, între lumină şi întuneric. Ce însoţire, zice marele Apostol Pavel, este între Biserica lui Dumnezeu şi idoli? (II Corinteni 6, 15-16).
Prin ce se arată cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, după cum învaţă Sfîntul şi Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arată prin aceea că noi nu considerăm icoana ca Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) şi, cinstind icoana, nu ne închinăm lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este închipuit pe icoană, adică lui Dumnezeu, sfinţilor îngeri, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim cu deosebită atenţie chipul patriarhului nostru? Şi văzînd portretul lui nu ne aflăm ca şi cum l-am vedea pe el? Dar dacă vedem în icoană chipul lui Dumnezeu, nu trebuie să-L cinstim?
Dar prin ce se manifestă închinarea la idoli? Închinarea la idoli se manifestă prin aceea că oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură: S-au abătut curînd din calea care am poruncit lor şi au făcut viţel şi s-au închinat lui şi au jertfit lui şi au zis: Iată, Israele, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului (Ieşire 32, 8; III Regi 12, 28-30). Astfel, trebuie să înţelegem că deosebirea între cinstirea Sfintelor Icoane şi închinarea la idoli este ca între lumină şi întuneric şi după cum omul orb nu deosebeşte lumina de întuneric şi pentru dînsul totul este întuneric, aşa şi omul neînţelept şi rătăcit, nu deosebeşte icoanele de idoli, pentru dînsul orice închipuire este idol, măcar de ar fi acel portret chipul tatălui său.
Însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne porunceşte să deosebim cele sfinte şi cele curate de cele nesfinte şi necurate (Levitic 10, 9-10).
Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane şi pentru ce ne trebuie Sfintele Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai întîi în întărirea credinţei, a evlaviei şi trezirea conştiinţei noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor măreţe ale lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 7-9) şi ale sfinţilor Lui, ca noi, căutînd la chipurile lor, să ne îndemnăm a urma viaţa lor (Evrei 13, 7). Icoanele ne ajută pentru exprimarea dragostei noastre către Dumnezeu. Dacă noi din dragoste purtăm la noi portretele rudelor şi ale oamenilor care ne sunt aproape, cu cît mai mult suntem datori să purtăm cu evlavie la noi icoanele Mîntuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor lui Dumnezeu.
Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fără ştiinţă de carte şi pentru copii, sunt ca şi Biblia. Ceea ce în Biblie este tipărit cu litere, aceea pe icoane este zugrăvit cu vopsele. De pildă, despre patimile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi în Biblie cel ce nu ştie carte, însă, privind la icoanele suferinţelor lui Hristos, el va înţelege cu mintea ce este pictat pe icoane şi va simţi mai multă evlavie în inima sa. Biserica lui Hristos cîntă aşa: "Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta oştile îngereşti..." Şi în alt loc zice despre Maica Domnului: "Iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvîntul întrupat, pe Care mărindu-L cu oştirile cereşti, pe tine te fericim".
Iubiţi credincioşi,
Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după fiinţă, ca pe un duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin simboluri. Aşa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri călători (Facere 18, 1-6). L-a văzut pe Dumnezeu şi patriarhul Iacob şi a chemat numele locului aceluia "Vederea lui Dumnezeu" (Facere 32, 30). L-a văzut pe Dumnezeu şi Moise "şi a grăit Dumnezeu către Moise faţă către faţă, ca şi cum ar fi grăit cineva cu prietenul său" (Ieşire 30, 11). Şi a zis Domnul: Auziţi cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al Domnului, în vedenii Mă voi arăta lui şi în somn voi grăi lui. Nu este aşa credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gură către gură grăiesc cu el aievea şi nu prin pilde şi el faţa Domnului vede (Numerii 12, 6-8). L-a văzut pe Dumnezeu şi (Isaia 6, 1-5). Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul. A văzut pe Dumnezeu şi Miheia (III Regi 22, 19). Apoi pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos L-au văzut ucenicii, atît în umilinţă, cît şi în slavă, cît a trăit cu dînşii pe pămînt (Ioan 1, 14; 6, 36).
Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, aşa începe epistola I-a: Ce era din început, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul Vieţii, aceea vă vestim şi Viaţa s-a arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vă vestim viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfînta Evanghelie zice: Şi Cuvîntul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia Născut din Tatăl (Ioan 1, 14).
Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel şi după înălţarea la ceruri. L-a văzut pe Hristos cînd Il prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a văzut şi primul mucenic Ştefan, cînd era ucis cu pietre şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfînt L-au văzut poporul şi Apostolii, la botezul Domnului în chip de porumbel şezînd peste Dînsul Şi glas din cer s-a auzit: Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit (Luca 3, 22). Duhul Sfînt a fost văzut şi în chipul limbilor de foc, la pogorîrea Lui din cer (Fapte 2, 1-4). Încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu şi Sfinţii Lui, precum în descoperirea Sfîntului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).
Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi pot să-L închipuiască pentru întărirea şi învăţătura lor în credinţă. Deci nici un motiv nu pot avea sectanţii, care zic că nimenea nu are voie să închipuiască pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.
Iubiţi credincioşi,
Astăzi este prima Duminică din Postul Mare, numită "Duminica Ortodoxiei" sau "a Sfintelor Icoane". Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane, întrucît în vremea nostră s-au ridicat în lume multe secte creştine care hulesc icoanele, crucea, biserica, preoţii şi învăţătura apostolică ortodoxă, înşelînd pe mulţi fii ai Bisericii noastre, spre veşnica lor osîndă. Noi vă sfătuim şi vă reamintim învăţătura dogmatică a Bisericii. Închinaţi-vă cu credinţă şi evlavie Sfintelor Icoane şi purtaţi-le în casă, şi oriunde călătoriţi, ca să vă fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, ştiind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele. Faceţi rugăciuni şi acatiste în faţa icoanelor, mergeţi în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi la moaştele sfinţilor noştri, că veţi primi uşurare şi mare ajutor în necazurile vieţii. De asemenea, cinstiţi Sfînta Cruce, pavăza credinţei, şi o purtaţi cu credinţă, că prin ea izgonim pe diavoli şi liniştim pe sectanţii hulitori de Dumnezeu.
A trecut prima săptămînă din Sfîntul Post, numită şi "Săptămîna Mare". Ne bucurăm că bisericile iarăşi s-au umplut de credincioşi, că aţi postit cu toţii şi că alergaţi cu credinţă şi evlavie la Dumnezeu Mîntuitorul şi nădejdea noastră.
Vă îndemn, fraţii mei, să continuaţi a posti Sfîntul Post şi să vă rugaţi, să citiţi cît mai mult şi să faceţi după putere milostenie şi veţi vedea cîtă bucurie şi pace veţi primi în suflet. Dar, mai ales, vă îndemn să vă spovediţi de două ori la duhovnici şi în aceste zile, şi la sfîrşitul Postului Mare, iar care aveţi dezlegare, să primiţi şi Sfînta Împărtăşanie.
Creştinii evlavioşi, mamele, copiii, bătrînii şi bolnavii sunt datori să se spovedească şi să se împărtăşească de două ori în acest mare post. Siliţi-vă la Hristos. El vă cheamă, vă aşteaptă şi vi se dăruieşte în dar tuturor celor ce păzesc poruncile Lui. Nu treceţi cu vederea dragostea şi harul lui Hristos.
Să-L rugăm pe Fiul lui Dumnezeu să întărească dreapta credinţă şi evlavia ortodoxă, ca să biruim cu puterea Lui şi pe diavoli şi pe sectanţii hulitori, şi pe necredincioşi, şi să trăim veşnic în bucuria şi iubirea lui Dumnezeu. Amin.
joi, 17 februarie 2011
Era un sihastru oarecare bătrân, care de multi ani trăia în pustie. Acestuia i-a venit gând în inimă, socotindu-se cum că el a săvârsit si a împlinit toate bunătătile si poruncile lui Dumnezeu, si a început cu mare osârdie a se ruga lui Dumnezeu, zicând: "Doamne, Dumnezeul meu, arată-mi mie de mi-a mai rămas ceva nesăvârsit din faptele bune, să le săvârsesc pe toate!". Iar văzătorul de inimi, Dumnezeu, vrând ca să-i smerească acel gând înalt, i-a descoperit lui în gând si i-a grăit, zicând: "Mergi la cutare mănăstire la arhimandrit, si ce îti va zice tie, asa să faci!". Iar el, desteptându-se din somn, foarte s-a bucurat de acea vedenie dumnezeiască si multumea lui Dumnezeu. Si îndată a plecat la acel arhimandrit si, apropiindu-se de acea mănăstire, Dumnezeu i-a descoperit arhimandritului despre venirea lui, zicând: "Iată cutare sihastru de la cutare pustie vine la tine ca să te întrebe, să-i spui cuvânt pentru mântuirea sufletească. Deci, dacă va veni, asa să-i faci tu: să-i dai o prăjină în mână si să-i încredintezi porcii mănăstirii în seama lui si să-i poruncesti să-i păzească". Între timp a sosit si sihastrul la poarta mănăstirii si a început a bate la poartă ca să-i deschidă si auzind portarul, a mers, i-a deschis si a intrat înăuntru la arhimandrit, s-au închinat unul altuia si s-au sărutat după obicei si au sezut. După aceea l-a întrebat pe el arhimandritul: "De unde vii, avvo, si pentru ce este osteneala venirii tale la noi? Ai venit până aici sau mai departe mergi?". Răspuns-a sihastrul si a zis: "Eu, cinstite părinte, sunt cutare sihastru de la cutare pustie si auzind si întelegând de folositoarea învătătură a cuvintelor cuviosiei tale, într-adins numai până aici am venit, la cuviosia ta, ca să-mi spui si mie vreun cuvânt de folosul mântuirii sufletului, precum îti va da tie Domnul cuvânt". Zis-a lui arhimandritul: "Cu adevărat, avvo, din depărtat loc ai făcut osteneala până aici. Dumnezeu să te blagoslovească si să-ti răsplătească osteneala ta! Iar dacă îti voi spune tie precum poftesti cuvânt de folosul mântuirii sufletului, oare vei face după cum îti voi zice?". Răspuns-a sihastrul si i-a zis: "Iată, mă făgăduiesc înaintea lui Dumnezeu, că orice-mi vei zice, cu bucurie voi face după cuvântul ce-mi vei spune! Că pentru aceasta mi-am ostenit bătrânetile mele de am călătorit atâta si am venit la cuviosia ta, ca să fac după cuvântul ce-mi vei zice". Atunci arhimandritul, sculându-se de pe scaunul său si luând o prăjină pe care mai înainte de venirea sihastrului i-o gătise pentru acea treabă, i-a dat-o, zicând: "Iată, frate, acesta este cuvântul pe care voi să ti-l spun pentru mântuirea sufletului tău. Primeste acest toiag si mergi de paste porcii acestei sfinte mănăstiri! Iată, ti-am spus ce să faci. Mergi si fă asa precum ti-am zis!". Si aceasta zicând, îndată a poruncit de a adus toti porcii mănăstirii si i-a dat în seama lui si l-a trimis la câmp să-i pască. Iar el la aceasta n-a îndrăznit să răspundă nimic, ci supunându-se a primit porcii în seama sa si iesind cu dânsii la câmp a început a-i paste. Iar oamenii care îl stiau, pentru că era foarte vestit si multora stiut pentru viata lui cea îmbunătătită, auzind unde este si că paste porcii la câmp, se mirau de aceasta si minunându-se spuneau unul altuia, zicând: "Iată, sihastrul cel mare si vestit de la cutare pustie a înnebunit si si-a iesit din minte si a pribegit din pustie, de la locul si chilia lui, iar acum umblă de paste porcii la câmp". Acestea vorbind oamenii unii cu altii, de multe ori se întâmpla să audă si el aceste vorbe. Căci multi, si din cei ce nu stiau, nici îl cunosteau, vorbeau si spuneau despre dânsul, fiind de fată. Iar altii ziceau: "Sihastrul cel mare s-a îndrăcit si umblă pe câmp împreună cu porcii". Iar el, auzind, răbda cu smerenie si asa, cu multă răbdare si smerenie, trei ani a păscut porcii acelei mănăstiri. După ce s-au împlinit trei ani păscând porcii, văzând Dumnezeu răbdarea si smerenia lui, a poruncit arhimandritului să-l cheme si să-l slobozească să meargă iarăsi la locul si chilia lui. Iar arhimandritul, după descoperirea si porunca lui Dumnezeu, i-a poruncit să dea porcii în seama altui om, pe care l-a trimis să-i pască, iar el să vină la mănăstire, zicând că-i este trebuincios. Si asa, după porunca arhimandritului, dând porcii în seama acelui om, a venit la mănăstire. De când i-a dat porcii în seama lui si l-a trimis la câmp ca să-i pască, de atunci el nu a mai venit pe la mănăstire, nici arhimandritul cu dânsul nu a mai vorbit, ci vara umbla cu porcii la câmp de-i păstea, iar iarna sedea cu ei de-i hrănea în afara metocului sau odaia dobitoacelor, care era la o mosie departe de mănăstire. Iar dacă a mers la arhimandrit, si arhimandritul dacă l-a văzut pe el asa schimonosit si cu fata schimbată si stricată de vânturi si de arsura soarelui, cu barba afumată de multul fum al odăii si hainele festelite si rupte, încât numai se tineau de trup, s-a umilit cu inima si cu mare plângere a căzut la picioarele lui, zicând: "Iartă-mă, robule al lui Hristos, că te-am necăjit atâta vreme cu acea ascultare dosăditoare. Să stii, frate, că nu de la mine ti-am făcut aceasta, ci după arătarea si porunca lui Dumnezeu, pentru vreo greseală ce vei fi făcut înaintea lui Dumnezeu în gândul tău cândva, neluându-ti seama. Pentru că mie, mai înainte de a veni la mine, mi-a descoperit Dumnezeu si mi-a spus de venirea ta si mi-a poruncit ca îndată să-ti dau porcii mănăstirii în seamă si să te trimit cu dânsii la câmp, ca să-i pasti, precum ti-am si făcut. Iar acum, frate, văzând Dumnezeu răbdarea si smerenia ta, S-a milostivit si te-a iertat de acea greseală ce vei fi făcut si pentru care te-a trimis la această ispită. Căci acum mi-a poruncit Dumnezeu să-ti iau porcii din seama ta si să te slobod să mergi la locul si chilia ta si să-ti păzesti iarăsi rânduiala". Atunci a răspuns bătrânul cu multă umilintă si lacrimi: "Adevărat, părinte, eu am gresit Domnului Dumnezeului meu, pentru care pe dreptate mi s-a făcut mie aceasta. Căci eu văzându-mă pe mine de atâtia ani trăind în pustie si în toate zilele si în toată vremea nevoindu-mă si silindu-mă după puterea mea să fac cele plăcute lui Dumnezeu si să împlinesc toate poruncile Lui, mi-a venit în gând că eu acum am săvârsit toate faptele bune si poruncile lui Dumnezeu. Si am început cu mare osârdie a mă ruga lui Dumnezeu să-mi arate de mi-a mai rămas cumva vreo faptă bună nesăvârsită, să o săvârsesc si pe aceea. Asa rugându-mă, mi-a arătat Dumnezeu si mi-a poruncit să vin la cuviosia ta si cele ce-mi vei zice să le fac. Si asa eu, cu mare bucurie, după porunca lui Dumnezeu, am plecat si am venit la prea cuviosia ta, negândind de o întâmplare ca aceasta". Zis-a arhimandritul: "Adevărat, frate, mari si neajunse de mintea omenească si drepte sunt judecătile lui Dumnezeu si mare este purtarea Lui de grijă pentru noi! Iar noi de nu ne vom sili să câstigăm smerenia, în zadar ne vor fi osteneala si faptele noastre, care ne par că sunt bune si plăcute lui Dumnezeu, si nimic nu ne vor folosi, de nu vor fi acoperite cu smerenia. Căci multi, cu multe si mari bunătăti, neavând smerenie, au pierit si nu i-au folosit pe ei bunătătile si faptele lor cele bune, cu îngâmfare si fără de smerenie. Căci bunătătile si faptele cele bune, de nu vor avea smerenie, îl înaltă pe om la mândrie si-l pierd, precum si tie, frate, ti s-a întâmplat, pentru că n-ai avut smerenia cu care să-ti fi acoperit bunătătile tale, ca să nu le vadă si să le stie vrăjmasul. Însă pe tine, frate, Dumnezeu te-a canonisit, te-a miluit si te-a iertat. Acum întoarce-te si te du iarăsi la locul si chilia ta si-ti păzeste orânduiala si de acum te păzeste foarte si te fereste de părerea înaltă si te sileste cu toată osârdia, de îti este de folos smerenia, că smerenia e acoperământul faptelor bune! Si de vei si face vreo faptă bună, îndată să o acoperi pe ea cu smerenia, ca să nu răsufle, căci fapta bună neacoperită cu smerenie răsuflă si se împute si este urâtă de Dumnezeu. Asa fă, frate, si mă iartă pentru necazul ce ti-am făcut atâta vreme si mă pomeneste si pe mine, nevrednicul, în sfintele tale rugăciuni către Dumnezeu!". Si i-a dat cele ce-i trebuiau lui si asa, închinându-se si sărutându-se cu părintească sărutare, l-a blagoslovit si l-a slobozit. Si a plecat si a mers iar în pustie, la chilia sa, găsind chilia curată si măturată precum a lăsat-o, ca si cum ar fi îngrijit-o cineva, neavând mucezeală sau putoare a pustie, ca în ziua în care a plecat dintr-însa, de care lucru foarte se minuna. (19-329)
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu