Predică la Duminica Ortodoxiei


Pr. Ilie Cleopa

Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.

Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.

Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: "Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios" (Ibidem, p. 532-533).

Sfîntul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: "În orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi care este scopul lui, bun sau rău". Tot aşa, cînd este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre mîntuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt fel, decît ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).

Fiindcă nu toţi ştiu a citi şi nu pot să se îndeletnicească cu citirea, Părinţii au judecat ca toate faptele lui Hristos vrednice de mărire să le închipuiască pe icoane care ar sluji la scurte amintiri. De multe ori se întîmplă că noi nu gîndim la patimile Mîntuitorului, dar îndată ce vedem icoana răstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mîntuitoarele Lui patimi, cădem şi ne închinăm, nu materialului, ci Celui ce este închipuit, asemenea cum ne închinăm, nu materialului din care este făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuieşte prin ele, adică la puterea Duhului Sfînt ce izvorăşte din ele.

Noi nu ne închinăm materialului din care sunt făcute icoanele. Dacă înaintea noastră se află icoana Domnului, noi ne rugăm, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi ne mîntuieşte!" Iar dacă suntem înaintea icoanei Maicii Domnului: "Fii apărătoarea noastră înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mîntuirea sufletelor noastre!" Iar dacă este icoana mucenicului, de pildă Ştefan, noi zicem: "Sfinte Mare Mucenic Ştefane, care ţi-ai vărsat sîngele pentru Hristos şi ai îndrăznit către Dumnezeu, ca întîiul mucenic, fii apărătorul nostru!" Aşa ne adresăm şi către oricare alt sfînt. Iată încotro trimitem noi rugăciunile noastre prin ajutorul Sfintelor Icoane.

Cînd împăratul iconomah, aidoma sectanţilor noştri, afirma pe nedrept că la cele şase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane şi că despre dînsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie îi scria; "Împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pîine, nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a mînca sau bea. Însă tu ştii, după tradiţie, că acest lucru este necesar pentru întemeierea vieţii. Aşa şi despre icoane era cunoscut din Tradiţie. Înşişi arhiereii aduceau icoane la Sinod şi nici un om iubitor de Hristos nu porneşte la drum şi nu-şi face călătoria fără de icoane. Aşa fac oamenii lucrători de fapte bune şi plăcuţii lui Dumnezeu".

Leonte de Neapole, combătînd pe iudeii care învinuiau pe creştini pentru cinstirea icoanelor le răspunde: "Ne închinăm feţelor de pe icoane şi închipuirilor sfinţilor, nu ca lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice lemn. Şi de s-ar fi şters faţa de pe vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi creştinii, sărutînd cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului, cu sufletul şi cu gîndul nostru sărutăm pe Hristos şi pe sfinţii Lui".

Sfîntul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre închipuirea aducerii lui Isaac ca jertfă de către Avraam, icoana spre care cînd căuta, vărsa din ochii lui lacrimi de umilinţă. El mai vorbeşte şi despre icoana Sfîntului şi Marelui Mucenic Teodor Tiron şi despre icoana lui Hristos. Iar Sfîntul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea descoperirii moaştelor Sfinţilor Mucenici Ghervasie şi Protasie, mărturisea că i s-a arătat lui Apostolul Pavel, aşa cum este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35). Sfîntul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: "Noi credincioşii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci noi arătăm buna închinare şi iubire către acea faţă care este închipuită pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori cînd chipul de pe dînsa se şterge, o ardem ca pe un lucru fără de folos".

După cum Iacob, înainte de sfîrşitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif şi prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ţinea, aşa şi noi credincioşii ne închinăm şi sărutăm icoanele, nu pentru altceva, decît că le sărutăm ca pe copiii şi pe părinţii noştri, ca să le arătăm prin aceasta dragostea noastră sufletească; după cum şi iudeii se închinau Tablelor Legii şi celor doi heruvimi turnaţi din aur, cinstind prin închinare nu piatra şi aurul, ci pe Însuşi Dumnezeu care a poruncit să li se facă acestea.

Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Aşa Sfîntul Metodie de Patara, care a trăit prin veacul al III-lea, scrie: "Închipuirea îngerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale începătoriilor şi ale stăpîniilor, noi le facem întru cinstirea şi slava lui Dumnezeu". Despre icoane scriu şi Clement al Alexandriei şi Tertulian, care au trăit în secolele II-III.

Sfînta Tradiţie vorbeşte şi despre chipul cel nefăcut de mînă dăruit de Mîntuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mînă omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trăit prin secolul III-IV.

În sfîrşit, însuşi pămîntul vorbeşte împotriva sectarilor luptători contra icoanelor, căci şi acum se descoperă icoane, cruci şi simboluri creştine la săpăturile ce se fac în catacombele din Roma, adică în peşterile unde primii creştini se ascundeau din cauza persecuţiilor păgîne şi săvîrşeau acolo slujbe dumnezeieşti şi înmormîntări ale sfinţilor mucenici. Am vizitat catacombele Romei în toamna anului 1977 şi am văzut acolo cele mai vechi icoane ale Mîntuitorului şi imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de învăţaţii arheologi în catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mîntuitorului din catacomba Sfîntului Calist şi Cina cea de taină de la sfîrşitul secolului al II-lea, Închinarea Magilor, Minunea prefacerii apei în vin, Vindecarea orbului din naştere şi altele, aflate tot în catacomba Sfîntului Calist. În catacombele Domitillei şi Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a Patriarhilor şi Proorocilor din Vechiul Testament şi a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfîrşitului veacului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. Dar cea mai veche icoană pe care învăţaţii arheologi o atribuie veacului I al creştinismului este chipul Maicii Domnului care ţine în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra icoanei.

Toate aceste reprezentări, care s-au aflat în catacombele şi în săpăturile bisericilor vechi de sub pămînt, cu o evidenţă indiscutabilă, ne impun să primim şi să credem că au fost cinstite Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale creştinismului. Astfel, în apărarea Sfintelor Icoane ne vorbeşte Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie şi însuşi pămîntul care ne-a păstrat din primele veacuri ale creştinismului multe din ele. În apărarea lor ne vorbesc şi mintea şi inima noastră.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am adus atîtea mărturii din Sfînta Scriptură, din Sfînta Tradiţie, de la Sfinţii Părinţi şi din Istoria Bisericii Creştine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arăta ce este icoana şi ce este idolul. Vă rog să ţineţi minte că "icoana este închipuirea adevăratului Dumnezeu, care într-adevăr există. Iar idolul, sau chipul cioplit este închipuirea dumnezeilor mincinoşi şi născociţi de mintea oamenilor care într-adevăr nu există". De aceea se şi spune că idolul nimic nu este în lume (I Corinteni 8, 4). Deosebirea între idoli şi icoană este ca deosebirea între zi şi noapte, între lumină şi întuneric. Ce însoţire, zice marele Apostol Pavel, este între Biserica lui Dumnezeu şi idoli? (II Corinteni 6, 15-16).

Prin ce se arată cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, după cum învaţă Sfîntul şi Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arată prin aceea că noi nu considerăm icoana ca Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) şi, cinstind icoana, nu ne închinăm lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este închipuit pe icoană, adică lui Dumnezeu, sfinţilor îngeri, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim cu deosebită atenţie chipul patriarhului nostru? Şi văzînd portretul lui nu ne aflăm ca şi cum l-am vedea pe el? Dar dacă vedem în icoană chipul lui Dumnezeu, nu trebuie să-L cinstim?

Dar prin ce se manifestă închinarea la idoli? Închinarea la idoli se manifestă prin aceea că oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură: S-au abătut curînd din calea care am poruncit lor şi au făcut viţel şi s-au închinat lui şi au jertfit lui şi au zis: Iată, Israele, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului (Ieşire 32, 8; III Regi 12, 28-30). Astfel, trebuie să înţelegem că deosebirea între cinstirea Sfintelor Icoane şi închinarea la idoli este ca între lumină şi întuneric şi după cum omul orb nu deosebeşte lumina de întuneric şi pentru dînsul totul este întuneric, aşa şi omul neînţelept şi rătăcit, nu deosebeşte icoanele de idoli, pentru dînsul orice închipuire este idol, măcar de ar fi acel portret chipul tatălui său.

Însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne porunceşte să deosebim cele sfinte şi cele curate de cele nesfinte şi necurate (Levitic 10, 9-10).

Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane şi pentru ce ne trebuie Sfintele Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai întîi în întărirea credinţei, a evlaviei şi trezirea conştiinţei noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor măreţe ale lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 7-9) şi ale sfinţilor Lui, ca noi, căutînd la chipurile lor, să ne îndemnăm a urma viaţa lor (Evrei 13, 7). Icoanele ne ajută pentru exprimarea dragostei noastre către Dumnezeu. Dacă noi din dragoste purtăm la noi portretele rudelor şi ale oamenilor care ne sunt aproape, cu cît mai mult suntem datori să purtăm cu evlavie la noi icoanele Mîntuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor lui Dumnezeu.

Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fără ştiinţă de carte şi pentru copii, sunt ca şi Biblia. Ceea ce în Biblie este tipărit cu litere, aceea pe icoane este zugrăvit cu vopsele. De pildă, despre patimile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi în Biblie cel ce nu ştie carte, însă, privind la icoanele suferinţelor lui Hristos, el va înţelege cu mintea ce este pictat pe icoane şi va simţi mai multă evlavie în inima sa. Biserica lui Hristos cîntă aşa: "Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta oştile îngereşti..." Şi în alt loc zice despre Maica Domnului: "Iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvîntul întrupat, pe Care mărindu-L cu oştirile cereşti, pe tine te fericim".

Iubiţi credincioşi,

Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după fiinţă, ca pe un duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin simboluri. Aşa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri călători (Facere 18, 1-6). L-a văzut pe Dumnezeu şi patriarhul Iacob şi a chemat numele locului aceluia "Vederea lui Dumnezeu" (Facere 32, 30). L-a văzut pe Dumnezeu şi Moise "şi a grăit Dumnezeu către Moise faţă către faţă, ca şi cum ar fi grăit cineva cu prietenul său" (Ieşire 30, 11). Şi a zis Domnul: Auziţi cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al Domnului, în vedenii Mă voi arăta lui şi în somn voi grăi lui. Nu este aşa credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gură către gură grăiesc cu el aievea şi nu prin pilde şi el faţa Domnului vede (Numerii 12, 6-8). L-a văzut pe Dumnezeu şi (Isaia 6, 1-5). Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul. A văzut pe Dumnezeu şi Miheia (III Regi 22, 19). Apoi pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos L-au văzut ucenicii, atît în umilinţă, cît şi în slavă, cît a trăit cu dînşii pe pămînt (Ioan 1, 14; 6, 36).

Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, aşa începe epistola I-a: Ce era din început, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul Vieţii, aceea vă vestim şi Viaţa s-a arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vă vestim viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfînta Evanghelie zice: Şi Cuvîntul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia Născut din Tatăl (Ioan 1, 14).

Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel şi după înălţarea la ceruri. L-a văzut pe Hristos cînd Il prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a văzut şi primul mucenic Ştefan, cînd era ucis cu pietre şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfînt L-au văzut poporul şi Apostolii, la botezul Domnului în chip de porumbel şezînd peste Dînsul Şi glas din cer s-a auzit: Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit (Luca 3, 22). Duhul Sfînt a fost văzut şi în chipul limbilor de foc, la pogorîrea Lui din cer (Fapte 2, 1-4). Încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu şi Sfinţii Lui, precum în descoperirea Sfîntului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).

Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi pot să-L închipuiască pentru întărirea şi învăţătura lor în credinţă. Deci nici un motiv nu pot avea sectanţii, care zic că nimenea nu are voie să închipuiască pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este prima Duminică din Postul Mare, numită "Duminica Ortodoxiei" sau "a Sfintelor Icoane". Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane, întrucît în vremea nostră s-au ridicat în lume multe secte creştine care hulesc icoanele, crucea, biserica, preoţii şi învăţătura apostolică ortodoxă, înşelînd pe mulţi fii ai Bisericii noastre, spre veşnica lor osîndă. Noi vă sfătuim şi vă reamintim învăţătura dogmatică a Bisericii. Închinaţi-vă cu credinţă şi evlavie Sfintelor Icoane şi purtaţi-le în casă, şi oriunde călătoriţi, ca să vă fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, ştiind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele. Faceţi rugăciuni şi acatiste în faţa icoanelor, mergeţi în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi la moaştele sfinţilor noştri, că veţi primi uşurare şi mare ajutor în necazurile vieţii. De asemenea, cinstiţi Sfînta Cruce, pavăza credinţei, şi o purtaţi cu credinţă, că prin ea izgonim pe diavoli şi liniştim pe sectanţii hulitori de Dumnezeu.

A trecut prima săptămînă din Sfîntul Post, numită şi "Săptămîna Mare". Ne bucurăm că bisericile iarăşi s-au umplut de credincioşi, că aţi postit cu toţii şi că alergaţi cu credinţă şi evlavie la Dumnezeu Mîntuitorul şi nădejdea noastră.

Vă îndemn, fraţii mei, să continuaţi a posti Sfîntul Post şi să vă rugaţi, să citiţi cît mai mult şi să faceţi după putere milostenie şi veţi vedea cîtă bucurie şi pace veţi primi în suflet. Dar, mai ales, vă îndemn să vă spovediţi de două ori la duhovnici şi în aceste zile, şi la sfîrşitul Postului Mare, iar care aveţi dezlegare, să primiţi şi Sfînta Împărtăşanie.

Creştinii evlavioşi, mamele, copiii, bătrînii şi bolnavii sunt datori să se spovedească şi să se împărtăşească de două ori în acest mare post. Siliţi-vă la Hristos. El vă cheamă, vă aşteaptă şi vi se dăruieşte în dar tuturor celor ce păzesc poruncile Lui. Nu treceţi cu vederea dragostea şi harul lui Hristos.

Să-L rugăm pe Fiul lui Dumnezeu să întărească dreapta credinţă şi evlavia ortodoxă, ca să biruim cu puterea Lui şi pe diavoli şi pe sectanţii hulitori, şi pe necredincioşi, şi să trăim veşnic în bucuria şi iubirea lui Dumnezeu. Amin.

duminică, 6 februarie 2011

„Si iesind Iisus de acolo, S-a dus in partile Tirului si ale Sidonului. Si iata o femeie cananeanca, iesinddin hotarele acelea, a strigat catre El, zicind: „Miluieste-ma, Doamne, Fiul lui David, fiica mea rau se indraceste”io



Evanghelistul Marcu spune ca Iisus a intrat intr-o casa, dar n-a putut sa ramina tainuit.
- Dar pentru ce S-a dus Iisus in partile acelea?
- Dupa ce Hristos a desfiintat porunca Vechiului Testament cu privire la mincaruri, mergind pe aceeasi cale, a deschis si neamurilor usa. Asa si Petru a fost trimis la Corneliu sutasul, dupa ce mai intii primise porunca de a desfiinta legea cu privire la mincaruri.
Dar poate ca cineva m-ar intreba:

- Pentru ce Hristos S-a dus la pagini, cind El a spus ucenicilor Sai: „in calea paginilor sa nu mergeti”?
- Mai intii, aceasta iti raspund, ca Hristos nu era obligat sa indeplineasca ceea ce poruncise ucenicilor Sai; in al doilea rind, ca nu S-a dus in partile acelea ca sa predice, lucru pe care si Marcu il lasa sa se inteleaga, cind spune ca S-a ascuns, dar nu S-a putut tainui. Dupa cum nu era in ordinea fireasca a lucrurilor ca Domnul sa nu Se duca sa propovaduiasca mai intii paginilor, tot asa nu era vrednic de iubirea Sa de oameni, ca sa alunge pe cei care se apropiau de El. Daca trebuia sa Se duca dupa cei care fugeau de El, cu atit mai mult nu trebuia sa fuga de cei care se tineau dupa El.
Uita-te cit de mult merita aceasta femeie cananeanca sa i se faca bine! N-a indraznit sa se duca la Ierusalim, ca se temea si se socotea nevrednica. Daca n-ar fi fost aceasta socotinta, s-ar fi dus si la Ierusalim; aceasta se vede si din taria rugamintii ei si din aceea ca a iesit din hotarele ei.
Unii interpreteaza alegoric acest text si spun: Cind a iesit Hristos din Iudeea, atunci a indraznit si Biserica – simbolizata prin aceasta femeie -sa se apropie de Hristos, iesind din hotarele ei. „Uita, spune profetul, poporul tau si casa parintelui tau”.
Hristos a iesit din hotarele Lui, iar femeia din hotarele ei; si asa au putut sa se intilneasca. Ca spune evanghelistul; „Iata, o femeie cananeanca, iesind din hotarele ei”.
Evanghelistul o invinuieste pe femeie, ca sa puna in lumina minunea si ca sa o  laude mai mult. Cind auzi de cananeanca, gindeste-te la popoarele acelea pline de faradelegi, care au rasturnat din temelii legile firii. Aducandu-ti aminte de ele, gindeste-te si la puterea venirii lui Hristos.
Cananeenii au fost scosi din mijlocul iudeilor ca sa nu strice pe iudei; dar ei s-au aratat mai intelepti decit iudeii, ca au iesit din hotarele lor si s-au apropiat de Hristos, pe cind iudeii L-au alungat, desi venise la ei.
Apropiindu-se, dar, femeia de Hristos n-a rostit alte cuvinte decit: „Miluieste-ma!”; si la strigatul ei s-a strins in jur o multime de lume. Si era o priveliste de-ti storcea lacrimi: sa vezi o femeie strigind cu atita sfasiere de inima, sa vezi o mama rugindu-se pentru fiica ei, si fiica ei atit de greu bolnava! Mama nici n-a indraznit sa aduca pe indracita inaintea invatatorului, ci a lasat-o acasa zacind, si ea insasi a venit sa se roage, ii spune numai boala, fara sa mai adauge ceva!
Nu-L trage pe doctor la casa ei, ca omul acela imparatesc, care-I spusese: „Vino si pune mina Ta!”; si: „Coboara inainte de a muri copilul meu!”
Nu, ci povestindu-I nenorocirea sa si grozavia bolii, cere mila Stapinului dind drumul la mari strigate. Nu spune: „Miluieste pe fiica mea!”, ci: „Miluieste-ma! Ai mila, Doamne, de mine! Fata mea nu-si da seama de grozavia bolii! Eu sint cea care sufar mii si mii de dureri, ca imi dau seama de grozavia bolii; si stiind-o ma cuprind nebuniile!”
„Iar El nu i-a raspuns nici un cuvint”
Cit de neobisnuita si de ciudata e purtarea Domnului! Pe iudeii cei nerecunoscatori ii miluieste necontenit, pe cei care-L hulesc ii roaga, pe cei care-L ispitesc nu-i paraseste, iar pe aceasta femeie, care alearga la El, care se roaga de El, care I se inchina, care arata atita credinta, desi nu fusese crescuta nici in lege, nici in profeti, pe aceasta n-o invredniceste nici cu un raspuns! Pe care om nu l-ar fi scandalizat cind ar fi vazut ca Hristos Se poarta cu o femeie cu totul altfel decit I se dusese vestea? Se zvonise, doar, ca strabatea satele si vindeca pe bolnavi!
Pe cananeanca insa o respinge, desi ea venise la Dinsul! Pe care om nu l-ar fi induiosat boala fetei, rugamintea mamei facuta pentru fiica ei atit de greu bolnava? Nu s-a apropiat de Domnul ca una ce, era vrednica sau ca una care cerea ce i se cuvenea, ci se ruga sa fie miluita, isi istorisea numai nenorocirea ei; si nici asa Hristos n-a invrednicit-o cu un raspuns!
Poate ca multi din cei ce au auzit-o s-au scandalizat! Cananeanca nu s-a scandalizat. Dar pentru ce vorbesc de cei care au auzit-o? Cred ca chiar ucenicii au suferit pentru nenorocirea femeii, ca s-auintristat. Dar cu toate ca s au tulburat , totusi n-au indraznitsa-I spuna: „Miluieste-o”, ci
„Apropiindu-se ucenicii Lui il rugau, zicind: „Slobozeste-o ca striga urma noastra””
De multe ori si noi spunem contrariul ca sa convingem pe cineva. Hristos insa le-a raspuns:  „Nu sint trimis decit catre oile cele pierdute ale casei lui Israel”.
II
Ce-a facut femeia cind a auzit aceste cuvinte? A tacut si a plecat? A renuntat de a mai starui cu atita rivna? Deloc! Ci a staruit mai mult! Noi nu facem asa, ci, cind nu dobindim ce cerem, incetam de a ne ruga, cind ar trebui tocmai pentru aceasta sa staruim mai mult! Si totusi pe care om nu l-ar fi descurajat cuvintele rostite atunci de Hristos? Ar fi fost de ajuns sa  duca la deznadejde pe cananeanca numai tacerea Domnului, cu atit mai mult un astfel de raspuns!
A dus-o la o deznadejde nespus de mare si faptul ca a vazut ca o data cu ea sint refuzati si mijlocitorii ei, dar si aceea ca a auzit ca nu i se poate implini cererea. Totusi femeia n-a deznadajduit; si cind a vazut ca mijlocitorii ei n-au nici o putere,s-a folosit de o nerusinare vrednica de lauda.
Mai inainte nici nu indraznea sa vina in fata lui Iisus, ca ucenicii spusesera despre ea: „Striga in urma noastra!”. Si tocmai cind ar fi trebuit sa plece, deznadajduita, tocmai atunci femeia vine mai aproape si I se inchina zicind:
„Doamne, ajuta-mi!”
- Ce inseamna asta, femeie? Ai mai multa indraznire decit apostolii? Ai, oare, mai multa putere?
- N-am deloc nici indraznire, nici putere, ci chiar sint plina de rusine! Dar indraznirea aceasta nerusinata I-o pun in fata in loc de rugaciune. Poate va avea mila de indraznirea mea!
-  Pentru ce faci asta? N-ai auzit ca a spus: „Nu sint trimis decat pentru oile cele pierdute ale casei lui Israel?”
- Am auzit, raspunde femeia. Dar El este Domn. De aceea nu i-spus: „Roaga-Te pentru mine! Cere pentru mine ajutor de la Dumnzeu!, ci: „Ajuta-ma!”
-  Ce-a facut Hristos?
- Nu S-a multumit cu ce a spus, ci isi prelungeste mai departe re zul, spunind:
„Nu este bine sa iei plinea copiilor si sa o dai cateilor!”
Cind a invrednicit-o cu un raspuns, atunci a ranit-o mai mult decit cu tacerea. Acum Domnul nu mai arunca vina pe altcineva, nici nu mai spune: „Nu sint trimis”, ci cu cit femeia isi intarea rugaciunea, cu atit si Hristos isi intareste refuzul. Pe iudei nu-i mai numeste oi, ci copii, iar pe ea catelus.
-  Ce face femeia?
- Isi tocmeste apararea, slujindu-se tocmai de cuvintele Domnului. „Chiar daca sint un catelus, spune cananeanca, nu sint o straina!”
Pe buna dreptate spunea Hristos: „Spre judecata am venit!” Cananeanca filozofeaza; rabda si crede, desi e ocarita; iudeii, desi sint tamaduiti si cinstiti, il rasplatesc cu cele potrivnice.
„Stiu si eu, Doamne, spune femeia, stiu ca hrana este trebuincioasa copiilor; dar nici eu nu sint oprita, desi sint un catelus. Daca nu mi-i ingaduit sa maninc, atunci nu mi-i ingaduit sa maninc nici firimiturile. Dar daca trebuie sa maninc si eu cit de putin, atunci nici nu pot fi oprita chiar daca sint un catelus. Da, sint un catelus! Dar tocmai aceasta ma face sa am parte si eu de mincare!”.
Pentru aceasta o tot amina Hristos! Stia ca are sa graiasca asa! Pentru aceasta i-a refuzat darul, ca sa-si arate filozofia ei. Daca n-ar fi voit s-o ajute, n-ar fi ajutat-o nici mai tirziu si nici n-ar fi refuzat-o iarasi.
Hristos a facut acum ceea ce facuse mai inainte cu sutasul cind i-a spus: „Venind il voi vindeca”, ca sa aflam credinta sutasului si sa-1 auzim spunind: „Nu sint vrednic sa intri sub acoperamintul meu”; ceea ce facuse cu femeia cu scurgere de singe cind i-a spus: „Am simtit puterea ce a iesit din Mine”, ca sa-i faca cunoscuta credinta ei; ceea ce facuse cu samarineanca, pentru a arata ca nu se departeaza de El, desi o mustra.
Tot asa si acum. Hristos nu voia sa ramina ascunsa virtutea femeii. Deci n-a spus cuvintele acelea ca s-o ocarasca, ci ca s-o atraga si sa descopere comoara ascunsa in ea.
Tu vezi-mi si smerenia cananeencii, pe linga credinta ei! Hristos i-a numit pe iudei „copii”; cananeanca nu s-a multumit cu atita, ci i-a numit „domni”.
Atit de putin s-a suparat de laudele aduse altora, ca a spus:
„ Ca si  cateii maninca din firimiturile ce cad de la masa domnilor lor”.

Ai vazut intelepciunea femeii, ca nici n-a indraznit sa-L contrazica, nici n-au durut-o laudele aduse altora si nici n-a revoltat-o ocara? Ai vazut ce suflet tare? Hristos ii spune: „Nu este bine”, iar ea raspunde: „ Da Doamne!”
Hristos ii numeste pe iudei „copii”, iar ea „domni”; Hristos a numit-o catelus, iar ea si-a adaugat si ce fac catelusii. Ai vazut smerenia ei?
Asculta acum si laudarosenia iudeilor! „Sintem saminta lui Avraam si n-am fost robi nimanui niciodata”; si: „Din Dumnezeu sintem nascuti”. Cananeanca nu graieste asa, ci se numeste pe ea insasi catelus, iar pe aceia domni. De aceea a si ajuns printre fii.
-    Ce face Hristos?
-    Ii raspunde:
„O, femeie, mare este credinta ta!”
Aceasta a fost pricina ca Hristos a tot aminat-o, ca sa-i dea prilejul sa rosteasca aceste cuvinte, ca sa incununeze pe femeie.
„Fie tie precum voiesti!”
Cu alte cuvinte Hristos ii spune asa: „Credinta ta, femeie, poate savarsi lucruri mai mari decit acestea! Dar fie tie precum voiesti!”. Cuvintele acestea ale lui Hristos sint inrudite cu cuvintele acelea prin care a a spus: „Sa se faca cerul si s-a facut”.
„Si s-a tamaduit fiica ei din ceasul acela”.
Ai vazut ca si cananeanca a contribuit nu putin la vindecarea fiicei sale? De aceea nici Hristos n-a spus: „Sa se vindece fiica ta”! ci: „Mare este credinta ta! Fie tie precum voiesti!”, ca sa afli ca aceste cuvinte nu s-au spus la intimplare, nici nu sint o linguseala, ci ca mare era puterea credintei ei. Hristos i-a dat incredintarea si proba invederata a spuselor Lui prin desfasurarea lucrurilor; ca fiica ei s-a tamaduit indata.
III
Uita-mi-te insa ca apostolii au fost biruiti, n-au reusit nimic, iar femeia a reusit! Atit de puternica este rugaciunea staruitoarei! 
Hristos vrea ca pentru nevoile noastre sa ne rugam mai degraba noi insine decit altii pentru noi.
Da, apostolii aveau mare indraznire, dar cananeanca a aratat mare staruinta. Prin cele facute, Hristos a justificat fata de ucenicii Sai pricina aminarii si a aratat ca pe buna dreptate n-a indeplinit rugamintea lor.
„Si plecind Iisus de acolo, a venit linga Marea Galileii; si suindu-Se in munte a sezut acolo. Si au venit la El multimi multe,, avind cu ei schiopi, orbi, ciungi, muti. Si i-au aruncat pe ei la picioarele Lui; si i-a vindecat pe ei, incit multimile se mirau vazindpe muti graind, pe ciungi sanatosi, pe schiopi umblind si pe orbi vazind si slaveau pe Dumnezeul lui Israel”.
Uneori Hristos merge El la bolnavi; alteori sta si asteapta pe bolnavi si lasa ca schiopii sa se urce pe munte. Acum bolnavii nu se mai ating de hainele Lui; isi facusera o idee mai mare despre El si de aceea se arunca la picioarele Lui. Bolnavii isi arata in doua chipuri credinta: si prin aceea ca se urca in munte, cu toate ca sint schiopi, si prin aceea ca nu mai au nevoie de altceva decit numai sa se arunce la picioarele Lui. Si era minune mare si nemaiintilnita sa vezi pe cei purtati pe targi umblind pe picioarele lor si pe cei orbi ca nu mai au nevoie de calauze! Pe toti i-a uimit si multimea celor vindecati si usurinta vindecarii.
Ai vazut ca pe fiica cananeencii a vindecat-o cu atita zabava, pe cind pe acestia indata? Nu pentru ca acestia erau mai buni decit cananeanca, ci pentru ca femeia aceea era mai credincioasa decit acestia. Pe femeie o amina, zaboveste, ca sa scoata la lumina taria credintei ei; pe acestia insa ii vindeca indata, ca sa inchida gura necredinciosilor iudei si ca sa le curme orice cuvint de aparare.
Cu cit cineva primeste mai multe binefaceri, cu atit merita mai mult pedepsit daca se poarta cu nerecunostinta, ca nu s-a facut mai bun, desi a fost cinstit .
De aceea si bogatii, pentru ca sint rai sint pedepsiti mai mult decit cei saraci, pentru ca sint mai rai, ca n-au ajuns blinzi si milosi, desi au avut totul din belsug. Sa nu-mi spui ca bogatii au facut milostenie! Nu vor scapa de pedeapsa daca nu vor face milostenie pe masura avutiei lor.
Milostenia nu trebuie judecata cu masura datului, ci cu slobozenia inimii. 
Daca sint pedepsiti chiar cei care n-au facut milostenie pe masura avutiei lor, apoi cu  mult mai mult vor fi pedepsiti cei care se dau in vant dupa cele de prisos, cei care–si cladesc case cu trei si patru etaje dar dispretuiesc pe cei flaminzi, cei care se ingrijesc de adunatul  banilor , dar nu se ingrijesc deloc de milostenie.
Dar, pentru ca a venit vorba de milostenie, haide sa reluam astazi cuvintul acela despre milostenie inceput acum trei zile, pe care l-am lasat neterminat.
Va amintiti ca atunci cind am vorbit despre luxul incaltamintelor, despre truda aceea zadarnica si despre ticalosenia tinerilor, pornisem de la milostenie si am ajuns sa vorbesc de pacatele legate de lux.
Ce spuneam atunci? Va spuneam ca milostenia este o meserie care-si are atelierul in cer, iar Dascalul acestei meserii nu-i un om, ci Dumnezeu. Apoi, cautind sa arat ce insusiri trebuie sa indeplineasca o meserie ca sa numita meserie, am ajuns sa vorbesc de acele meserii care nu-s : meserii, ci truda zadarnica; sint meserii rele, intre care am amintit seria aceasta a facerii incaltamintelor de lux.
Va aduceti aminte? Ei sa reluam azi cele spuse atunci si sa aratam ca milostenia este o meserie, si cea mai buna din toate meseriile. Daca rostul unei meserii este de a folosi la ceva si daca nimic nu-i mai folositor decit milostenia, atunci e vadit ca milostenia este o meserie si cea mai buna din toate.
Milostenia nu ne face incaltaminte, nu ne tese haine, nu ne zideste case de lut, ci ne prilejuieste viata vesnica, ne smulge din miinile mortii, ne face straluciti si in viata aceasta si in cealalta, ne zideste case in acele  locuinte  vesnice.
Milostenia nu  lasa  sa ni  se  stinga candelele, nici nu ne lasa sa ne aratam la nunta cu haine murdare, ci le spala si le face mai curate ca zapada. „De vor fi pacatele voastre rosii ca purpura, ca zapada le voi inalbi”.
Milostenia nu ne lasa sa cadem acolo unde a cazut bogatul cel nemilostiv, nici sa auzim acele infricosatoare ite, ci ne calauzeste in sinul lui Avraam.
Fiecare din meseriile de pe lumea aceasta are un scop. De pilda plugaria are scopul de a ne hrani; tesatoria, de a ne imbraca; dar, mai bine spus, nici aceasta, ca nici o meserie nu-si poate indeplini scopul sau.
IV
Si daca vreti, sa cercetam intii plugaria. N-ar exista meseria de plugar daca n-ar exista meseria de fierar, ca sa imprumute de la ea tirnacopul, fierul de plug, secera, securea si altele multe; daca n-ar exista meseria de timplar, ca sa faca carul de plug, sa faca jugul, sa faca carul pentru treieratul spicelor; daca n-ar exista meseria de curelar, ca sa faca curele; daca n-ar exista meseria de zidar, ca sa zideasca grajd pentru boii care ara si case pentru muncitorii cimpului; daca n-ar exista meseria de taietor de lemne, ca sa taie lemnele; si, in sfirsit, daca n-ar exista meseria de brutar.
Tot asa si cu meseria de tesator; cind vrea sa faca ceva cheama si multe alte meserii linga ea, ca s-o ajute in ce are de lucru; daca celelalte meserii nu-i vin in ajutor si nu-i intind mina, sta si nu face nimic. Fiecare meserie deci are nevoie de o alta meserie. Milostenia insa n-are nevoie de nimic, ci numai de vointa.
Daca-mi spui ca are nevoie de bani, de case, de haine, de incaltaminte, iti spun si eu: citeste cuvintele lui Hristos pe care le-a spus despre vaduva si pune capat nelinistii tale! Esti foarte sarac? Daca arunci doi bani ca si vaduva aceea, ai savirsit totul! Daca dai celui flamind o bucata de piine neagra, singura pe care o ai, ai implinit scopul acestei meserii. Sa imbratisam, dar, aceasta stiinta si s-o punem in practica !
E mai bine sa stim aceasta meserie decit sa fim imparati, decit sa purtam pe cap coroana.
Meseria aceasta nu are numai insusirea de a nu avea nevoie de alte meserii, ci mai are si o alta calitate: savirseste multe si felurite lucruri: zideste case, care ramin vesnic in ceruri; ii invata pe cei care o savirsesc cum sa scape de moartea cea nemuritoare; daruieste comori, care nu se termina niciodata, pe care nu i le atinge nici o paguba, nici furii, nici moliile, nici rugina, nici timpul.
Daca cineva te-ar invata numai atita, ca sa-ti feresti griul de paguba, ce n-ai da ca sa-ti poti pastra griul nevatamat ani indelungati? Dar iata ca meseria; aceasta, milostenia, nu te invata numai despre pastrarea griului, ci despre pastrarea tuturor avutiilor tale. Te invata cum pot ramine neluate si averile tale si sufletul tau si trupul tau.
Dar pentru ce e nevoie sa-ti spun cu de-amanuntul toate faptele mari ale acestei meserii?
Ea te invata cum sa fii asemenea cu Dumnezeu, capul tuturor bunatatilor.
Vezi, dar, ca meseria aceasta nu savirseste numai un singur lucru, ci multe? Fara sa aiba nevoie de ajutorul altei meserii, ne zideste case, ne tese haine, ne aduna comori nejefuite, ne face biruitori asupra mortii, ne face stapini pe diavoli, ne face asemenea lui Dumnezeu! Care meserie poate fi mai folositoare ca aceasta meserie?
Celelalte meserii, in afara de cele spuse, marginesc la viata de aici; cind se imbolnavesc meseriasii, meseriile inceteaza de a mai fi; lucrurile pe care le fac meseriile nu pot dura vreme; apoi au nevoie de osteneala, de mult timp si de altele nenumarate; milostenia insa se arata mai ales atunci cind lumea aceasta a trecut; cind murim, atunci mai ales straluceste si arata lucrurile facute de ea; n-are nevoie nici de timp, nici de oboseala, nici de vreo alta munca grea, ce va sa fie si niciodata nu te paraseste.
Meseria aceasta te face mai puternic decit sofistii si retorii; cei care stralucesc in aceste meserii au o multime de oameni care ii invidiaza; dar cei care stralucesc in meseria sta au o multime de oameni care se roaga pentru ei.
Sofistii si retorii stau inaintea scaunului de judecata omenesc si iau apararea celor nedreptatiti, iar adeseori apara chiar pe facatorii de rele; meseria aceasta sta insa inaintea scaunului de judecata al lui Hristos; si nu face numai meseria de aparator, ci indupleca chiar pe Judecator sa fie de partea celui judecat si sa-1 achite.
Sa fi facut mii de pacate, te incununeaza si te lauda. Ca spune Hristos: „Dati milostenie si toate vor fi curate”. Dar pentru ce vorbesc eu de cele de pe lumea cealalta? Acum, pe lumea aceasta, daca am intreba pe oameni ce prefera sa fie pe pamint: multi sofisti si retori sau multi oameni milostivi si filantropi, am vedea ca toti ar prefera sa fie multi oameni milostivi si filantropi. Si pe buna dreptate.
Desfiinteaza oratoria de pe pamint, si viata nu se va vatama cu nimic.Viata a existat multa vreme inainte de a fi oratoria; dar daca desfiintezi milostenia, toate se duc si pier. Si dupa cum n-ar mai fi cu putinta sa mearga corabiile pe mare daca s-ar darima porturile si locurile de ancorat, tot asa nici viata aceasta n-ar mai fi cu putinta sa se mentina daca ai desfiinta milostenia, iertarea, iubirea de oameni.
V
Din pricina aceasta Dumnezeu n-a lasat milostenia numai pe seama ratiunii, ci multe parti ale ei le-a pus sub tirania legilor naturii. Potrivit acestor legi, parintii miluiesc pe copii, copiii, pe parinti. Legile acestea stapinesc nu numai pe oameni, ci si pe animalele necuvintatoare. Potrivit acestor legi se fac legaturile intre frati, intre rude, intre necunoscuti, in sfarsit legaturile de la om la om. Sintem inclinati din fire spre milostenie.
Aceasta ne face sa ne revoltam cind oamenilor li se face nedreptate, sa ni se zbata inima cind vedem ca cineva este ucis; si plingem cind vedem pe cineva indurerat.
Pentru ca Dumnezeu vrea tare mult sa se faca lucrul acesta, a poruncit naturii sa contribuie si ea mult la savirsirea milosteniei. Pentru aceasta Dumnezeu ne arata ca tine nespus de mult la milostenie.
Gindindu-ne, dar, la toate acestea sa ne ducem noi insine la scoala milosteniei si sa ducem si pe copiii si cunoscutii nostri, inainte de alte lucruri omul sa invete sa miluiasca.     Pentru ca a milui inseamna a fi om.
Mare si cinstit lucru este omul milostiv.
Daca nu esti milostiv, ai iincetat de a fi om!
Milostenia ne face intelepti. Pentru ce te minunezi cind spun ca a milui inseamna a fi om? Spun inca ceva mai mult: A milui inseamna a fi Dumnezeu. 
„Fiti milostivi, spune Hristos, ca si Tatal vostru”.
Sa invatam, dar, sa fim milostivi pentru toate aceste pricini, dar mai cu seama pentru ca si noi avem nevoie de multa mila. Sa nu socotim ca traim, atita vreme cit nu facem milostenie. Iar cind spun milostenie  ma gindesc la milostenia aceea facuta din averi nepatate de jaf si nedrep-tate. Daca cel care se ingrijeste numai de el din averile lui si nu da altuia nimic, nu-i milostiv, cum poate fi milostiv acela care ia averile si drepturile altora, chiar daca ar face cu ele mii de milostenii?
Daca e o neomenie sa te folosesti numai tu din averile tale, apoi cu mult mai mare neomenie este sa le iei pe ale altora. Daca Dumnezeu pedepseste chiar pe cei care nu si-au agonisit averile prin jaf si nedreptate, pentru ca n-au facut milostenie, apoi cu mult mai mult pe cei care au luat averile altora.
Sa nu-mi spui ca a nedreptatit pe unul, dar a miluit pe altul! Asta e grozavia. Ar trebui ca nedreptatitul sa fie si cel miluit. Asa insa ranesti pe unii si-i vindeci pe altii pe care nu i-ai ranit, cind ar trebui sa vindeci pe cei pe care i-ai ranit; dar, mai bine spus, nici n-ar fi trebuit sa ranesti.
Filantrop nu-i acela care raneste intai, si apoi vindeca, ci cel care vindeca pe cei raniti.
Vindeca, dar, mai intii ranile facute de tine si apoi pe cele facute de altii.
Dar, mai bine spus, nici nu rani, nici nu dobori pe nimeni la pamint-asta este treaba jucatorilor de la intrecerile atletice -, ci ridica pe cei doboriti la pamint. Nu este cu putinta sa vindeci raul savirsit de jaf si nedreptate cu aceeasi masura de milostenie. Daca ai rapit unuia un obol, nu trebuie sa faci milostenie cu un obol ca sa stirpesti rana jafului, ci cu un talant. De aceea hotul trebuie sa dea impatrit de cit a luat; rapitorul insa e mai rau decit hotul. Daca hotul trebuie sa dea impatrit decit a luat, apoi rapitorul trebuie sa dea inzecit si chiar cu mult mai mult.
Ce bine ar fi daca chiar asa ar putea capata iertare pentru nedreptatea savirsita; dar nici atunci nu va primi plata pentru milostenia sa. De aceea Zaheu spunea: „De am napastuit pe cineva, intorc impatrit si voi da saracilor jumatate din averile mele”.
Daca in timpul legii vechi trebuia sa intorci impatrit, apoi cu mult mai mult pe timpul harului; daca hotul trebuie sa intoarca, apoi cu mult mai mult rapitorul. Rapitorul in afara de paguba mai aduce si ocara celui jefuit. Deci daca ai intoarce de o suta de ori cit ai rapit, tot n-ai intors tot. Vezi, dar, ca nu in zadar spuneam: Daca ai rapit unuia un obol si-i intorci un talant, abia daca poti tamadui rana facuta. Daca asa abia poti tamadui rana, cum te vei apara inaintea lui Dumnezeu cind strici rinduiala, cind rapesti averi intregi si dai putin, si nici acelora pe care i-ai jefuit, ci altora in locul acelora?
Ce iertare mai poti avea?
Ce nadejde de mantuire? Vrei sa stii cit de mare rau faci cind miluiesti asa? Asculta ce Scriptura: „Cel care aduce jertfa din averea saracilor este ca acela ce omoara pe fiu inaintea tatalui lui”.
Sa plecam, dar, de la biserica scriind in mintea noastra aceasta amenintare; s-o scriem pe ziduri, pe miini; s-o scriem in constiinta noastra; s-o scriem pretutindenea, pentru ca teama sa ne creasca in asa masura in sufletul nostru incit sa ne impiedice miinile de a infige in fiecare zi cutitul in semenii nostri.
Ca rapirea bunurilor si drepturilor altora este mai grozava decit uciderea, pentru ca rapirea ia viata celui sarac incetul cu incetul.
Ca sa ne curatim deci de miasma aceasta, sa ne gindim si noi la toate acestea si sa le spunem si altora. Asa vom avea mai multa tragere de inima spre milostenie, vom primi pentru milostenia noastra rasplatile cuvenite si ne vom bucura si de bunatatile cele vesnice, cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia slava si puterea impreuna cu Tatal si cu Sfintul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Publicat de la
Etichete: ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)