Predică la Duminica Ortodoxiei


Pr. Ilie Cleopa

Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.

Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.

Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: "Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios" (Ibidem, p. 532-533).

Sfîntul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: "În orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi care este scopul lui, bun sau rău". Tot aşa, cînd este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre mîntuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt fel, decît ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).

Fiindcă nu toţi ştiu a citi şi nu pot să se îndeletnicească cu citirea, Părinţii au judecat ca toate faptele lui Hristos vrednice de mărire să le închipuiască pe icoane care ar sluji la scurte amintiri. De multe ori se întîmplă că noi nu gîndim la patimile Mîntuitorului, dar îndată ce vedem icoana răstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mîntuitoarele Lui patimi, cădem şi ne închinăm, nu materialului, ci Celui ce este închipuit, asemenea cum ne închinăm, nu materialului din care este făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuieşte prin ele, adică la puterea Duhului Sfînt ce izvorăşte din ele.

Noi nu ne închinăm materialului din care sunt făcute icoanele. Dacă înaintea noastră se află icoana Domnului, noi ne rugăm, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi ne mîntuieşte!" Iar dacă suntem înaintea icoanei Maicii Domnului: "Fii apărătoarea noastră înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mîntuirea sufletelor noastre!" Iar dacă este icoana mucenicului, de pildă Ştefan, noi zicem: "Sfinte Mare Mucenic Ştefane, care ţi-ai vărsat sîngele pentru Hristos şi ai îndrăznit către Dumnezeu, ca întîiul mucenic, fii apărătorul nostru!" Aşa ne adresăm şi către oricare alt sfînt. Iată încotro trimitem noi rugăciunile noastre prin ajutorul Sfintelor Icoane.

Cînd împăratul iconomah, aidoma sectanţilor noştri, afirma pe nedrept că la cele şase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane şi că despre dînsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie îi scria; "Împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pîine, nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a mînca sau bea. Însă tu ştii, după tradiţie, că acest lucru este necesar pentru întemeierea vieţii. Aşa şi despre icoane era cunoscut din Tradiţie. Înşişi arhiereii aduceau icoane la Sinod şi nici un om iubitor de Hristos nu porneşte la drum şi nu-şi face călătoria fără de icoane. Aşa fac oamenii lucrători de fapte bune şi plăcuţii lui Dumnezeu".

Leonte de Neapole, combătînd pe iudeii care învinuiau pe creştini pentru cinstirea icoanelor le răspunde: "Ne închinăm feţelor de pe icoane şi închipuirilor sfinţilor, nu ca lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice lemn. Şi de s-ar fi şters faţa de pe vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi creştinii, sărutînd cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului, cu sufletul şi cu gîndul nostru sărutăm pe Hristos şi pe sfinţii Lui".

Sfîntul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre închipuirea aducerii lui Isaac ca jertfă de către Avraam, icoana spre care cînd căuta, vărsa din ochii lui lacrimi de umilinţă. El mai vorbeşte şi despre icoana Sfîntului şi Marelui Mucenic Teodor Tiron şi despre icoana lui Hristos. Iar Sfîntul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea descoperirii moaştelor Sfinţilor Mucenici Ghervasie şi Protasie, mărturisea că i s-a arătat lui Apostolul Pavel, aşa cum este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35). Sfîntul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: "Noi credincioşii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci noi arătăm buna închinare şi iubire către acea faţă care este închipuită pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori cînd chipul de pe dînsa se şterge, o ardem ca pe un lucru fără de folos".

După cum Iacob, înainte de sfîrşitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif şi prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ţinea, aşa şi noi credincioşii ne închinăm şi sărutăm icoanele, nu pentru altceva, decît că le sărutăm ca pe copiii şi pe părinţii noştri, ca să le arătăm prin aceasta dragostea noastră sufletească; după cum şi iudeii se închinau Tablelor Legii şi celor doi heruvimi turnaţi din aur, cinstind prin închinare nu piatra şi aurul, ci pe Însuşi Dumnezeu care a poruncit să li se facă acestea.

Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Aşa Sfîntul Metodie de Patara, care a trăit prin veacul al III-lea, scrie: "Închipuirea îngerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale începătoriilor şi ale stăpîniilor, noi le facem întru cinstirea şi slava lui Dumnezeu". Despre icoane scriu şi Clement al Alexandriei şi Tertulian, care au trăit în secolele II-III.

Sfînta Tradiţie vorbeşte şi despre chipul cel nefăcut de mînă dăruit de Mîntuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mînă omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trăit prin secolul III-IV.

În sfîrşit, însuşi pămîntul vorbeşte împotriva sectarilor luptători contra icoanelor, căci şi acum se descoperă icoane, cruci şi simboluri creştine la săpăturile ce se fac în catacombele din Roma, adică în peşterile unde primii creştini se ascundeau din cauza persecuţiilor păgîne şi săvîrşeau acolo slujbe dumnezeieşti şi înmormîntări ale sfinţilor mucenici. Am vizitat catacombele Romei în toamna anului 1977 şi am văzut acolo cele mai vechi icoane ale Mîntuitorului şi imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de învăţaţii arheologi în catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mîntuitorului din catacomba Sfîntului Calist şi Cina cea de taină de la sfîrşitul secolului al II-lea, Închinarea Magilor, Minunea prefacerii apei în vin, Vindecarea orbului din naştere şi altele, aflate tot în catacomba Sfîntului Calist. În catacombele Domitillei şi Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a Patriarhilor şi Proorocilor din Vechiul Testament şi a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfîrşitului veacului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. Dar cea mai veche icoană pe care învăţaţii arheologi o atribuie veacului I al creştinismului este chipul Maicii Domnului care ţine în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra icoanei.

Toate aceste reprezentări, care s-au aflat în catacombele şi în săpăturile bisericilor vechi de sub pămînt, cu o evidenţă indiscutabilă, ne impun să primim şi să credem că au fost cinstite Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale creştinismului. Astfel, în apărarea Sfintelor Icoane ne vorbeşte Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie şi însuşi pămîntul care ne-a păstrat din primele veacuri ale creştinismului multe din ele. În apărarea lor ne vorbesc şi mintea şi inima noastră.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am adus atîtea mărturii din Sfînta Scriptură, din Sfînta Tradiţie, de la Sfinţii Părinţi şi din Istoria Bisericii Creştine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arăta ce este icoana şi ce este idolul. Vă rog să ţineţi minte că "icoana este închipuirea adevăratului Dumnezeu, care într-adevăr există. Iar idolul, sau chipul cioplit este închipuirea dumnezeilor mincinoşi şi născociţi de mintea oamenilor care într-adevăr nu există". De aceea se şi spune că idolul nimic nu este în lume (I Corinteni 8, 4). Deosebirea între idoli şi icoană este ca deosebirea între zi şi noapte, între lumină şi întuneric. Ce însoţire, zice marele Apostol Pavel, este între Biserica lui Dumnezeu şi idoli? (II Corinteni 6, 15-16).

Prin ce se arată cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, după cum învaţă Sfîntul şi Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arată prin aceea că noi nu considerăm icoana ca Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) şi, cinstind icoana, nu ne închinăm lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este închipuit pe icoană, adică lui Dumnezeu, sfinţilor îngeri, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim cu deosebită atenţie chipul patriarhului nostru? Şi văzînd portretul lui nu ne aflăm ca şi cum l-am vedea pe el? Dar dacă vedem în icoană chipul lui Dumnezeu, nu trebuie să-L cinstim?

Dar prin ce se manifestă închinarea la idoli? Închinarea la idoli se manifestă prin aceea că oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură: S-au abătut curînd din calea care am poruncit lor şi au făcut viţel şi s-au închinat lui şi au jertfit lui şi au zis: Iată, Israele, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului (Ieşire 32, 8; III Regi 12, 28-30). Astfel, trebuie să înţelegem că deosebirea între cinstirea Sfintelor Icoane şi închinarea la idoli este ca între lumină şi întuneric şi după cum omul orb nu deosebeşte lumina de întuneric şi pentru dînsul totul este întuneric, aşa şi omul neînţelept şi rătăcit, nu deosebeşte icoanele de idoli, pentru dînsul orice închipuire este idol, măcar de ar fi acel portret chipul tatălui său.

Însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne porunceşte să deosebim cele sfinte şi cele curate de cele nesfinte şi necurate (Levitic 10, 9-10).

Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane şi pentru ce ne trebuie Sfintele Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai întîi în întărirea credinţei, a evlaviei şi trezirea conştiinţei noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor măreţe ale lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 7-9) şi ale sfinţilor Lui, ca noi, căutînd la chipurile lor, să ne îndemnăm a urma viaţa lor (Evrei 13, 7). Icoanele ne ajută pentru exprimarea dragostei noastre către Dumnezeu. Dacă noi din dragoste purtăm la noi portretele rudelor şi ale oamenilor care ne sunt aproape, cu cît mai mult suntem datori să purtăm cu evlavie la noi icoanele Mîntuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor lui Dumnezeu.

Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fără ştiinţă de carte şi pentru copii, sunt ca şi Biblia. Ceea ce în Biblie este tipărit cu litere, aceea pe icoane este zugrăvit cu vopsele. De pildă, despre patimile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi în Biblie cel ce nu ştie carte, însă, privind la icoanele suferinţelor lui Hristos, el va înţelege cu mintea ce este pictat pe icoane şi va simţi mai multă evlavie în inima sa. Biserica lui Hristos cîntă aşa: "Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta oştile îngereşti..." Şi în alt loc zice despre Maica Domnului: "Iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvîntul întrupat, pe Care mărindu-L cu oştirile cereşti, pe tine te fericim".

Iubiţi credincioşi,

Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după fiinţă, ca pe un duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin simboluri. Aşa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri călători (Facere 18, 1-6). L-a văzut pe Dumnezeu şi patriarhul Iacob şi a chemat numele locului aceluia "Vederea lui Dumnezeu" (Facere 32, 30). L-a văzut pe Dumnezeu şi Moise "şi a grăit Dumnezeu către Moise faţă către faţă, ca şi cum ar fi grăit cineva cu prietenul său" (Ieşire 30, 11). Şi a zis Domnul: Auziţi cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al Domnului, în vedenii Mă voi arăta lui şi în somn voi grăi lui. Nu este aşa credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gură către gură grăiesc cu el aievea şi nu prin pilde şi el faţa Domnului vede (Numerii 12, 6-8). L-a văzut pe Dumnezeu şi (Isaia 6, 1-5). Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul. A văzut pe Dumnezeu şi Miheia (III Regi 22, 19). Apoi pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos L-au văzut ucenicii, atît în umilinţă, cît şi în slavă, cît a trăit cu dînşii pe pămînt (Ioan 1, 14; 6, 36).

Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, aşa începe epistola I-a: Ce era din început, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul Vieţii, aceea vă vestim şi Viaţa s-a arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vă vestim viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfînta Evanghelie zice: Şi Cuvîntul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia Născut din Tatăl (Ioan 1, 14).

Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel şi după înălţarea la ceruri. L-a văzut pe Hristos cînd Il prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a văzut şi primul mucenic Ştefan, cînd era ucis cu pietre şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfînt L-au văzut poporul şi Apostolii, la botezul Domnului în chip de porumbel şezînd peste Dînsul Şi glas din cer s-a auzit: Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit (Luca 3, 22). Duhul Sfînt a fost văzut şi în chipul limbilor de foc, la pogorîrea Lui din cer (Fapte 2, 1-4). Încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu şi Sfinţii Lui, precum în descoperirea Sfîntului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).

Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi pot să-L închipuiască pentru întărirea şi învăţătura lor în credinţă. Deci nici un motiv nu pot avea sectanţii, care zic că nimenea nu are voie să închipuiască pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este prima Duminică din Postul Mare, numită "Duminica Ortodoxiei" sau "a Sfintelor Icoane". Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane, întrucît în vremea nostră s-au ridicat în lume multe secte creştine care hulesc icoanele, crucea, biserica, preoţii şi învăţătura apostolică ortodoxă, înşelînd pe mulţi fii ai Bisericii noastre, spre veşnica lor osîndă. Noi vă sfătuim şi vă reamintim învăţătura dogmatică a Bisericii. Închinaţi-vă cu credinţă şi evlavie Sfintelor Icoane şi purtaţi-le în casă, şi oriunde călătoriţi, ca să vă fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, ştiind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele. Faceţi rugăciuni şi acatiste în faţa icoanelor, mergeţi în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi la moaştele sfinţilor noştri, că veţi primi uşurare şi mare ajutor în necazurile vieţii. De asemenea, cinstiţi Sfînta Cruce, pavăza credinţei, şi o purtaţi cu credinţă, că prin ea izgonim pe diavoli şi liniştim pe sectanţii hulitori de Dumnezeu.

A trecut prima săptămînă din Sfîntul Post, numită şi "Săptămîna Mare". Ne bucurăm că bisericile iarăşi s-au umplut de credincioşi, că aţi postit cu toţii şi că alergaţi cu credinţă şi evlavie la Dumnezeu Mîntuitorul şi nădejdea noastră.

Vă îndemn, fraţii mei, să continuaţi a posti Sfîntul Post şi să vă rugaţi, să citiţi cît mai mult şi să faceţi după putere milostenie şi veţi vedea cîtă bucurie şi pace veţi primi în suflet. Dar, mai ales, vă îndemn să vă spovediţi de două ori la duhovnici şi în aceste zile, şi la sfîrşitul Postului Mare, iar care aveţi dezlegare, să primiţi şi Sfînta Împărtăşanie.

Creştinii evlavioşi, mamele, copiii, bătrînii şi bolnavii sunt datori să se spovedească şi să se împărtăşească de două ori în acest mare post. Siliţi-vă la Hristos. El vă cheamă, vă aşteaptă şi vi se dăruieşte în dar tuturor celor ce păzesc poruncile Lui. Nu treceţi cu vederea dragostea şi harul lui Hristos.

Să-L rugăm pe Fiul lui Dumnezeu să întărească dreapta credinţă şi evlavia ortodoxă, ca să biruim cu puterea Lui şi pe diavoli şi pe sectanţii hulitori, şi pe necredincioşi, şi să trăim veşnic în bucuria şi iubirea lui Dumnezeu. Amin.

luni, 7 aprilie 2014

MINUNILE CARE SE PETREC IN TIMPUL SFINTEI LITURGHII

E mult de atunci. Sunt peste 900 de ani de cand stapanea in Babilon imparatul Amurat, iar in Arabia, Amfilog. In imparatia lor patrunsese de mult samanta crestina. Predicau cu zel episcopi, preoti, calugari, dar mai pe ascuns, caci imparatii nu priveau cu ochi buni intinderea Bisericii, vazand parasite capistile idolesti. Mai bine o duceau schimnicii, care stau sa umple deserturile acelor locuri.

In vremea aceea crestinii din Ierusalim si din Iudeea aveau adeseori neintelegeri cu evreii cei necredinciosi, din pricina credintei lor in Invierea si Inaltarea Domnului nostru Iisus Hristos. Casa buna nu duceau ei impreuna de multe sute de ani, dar acum lucrurile mergeau din ce in ce mai rau. De aceea evreii din Ierusalim, vazand ca numarul crestinilor creste si ca acestia se intaresc in credinta lor cea de Dumnezeu descoperita, s-au hotarat sa ceara ajutor strain ca sa scape de dansii. Au strans daruri multe si bogate si au ales cativa dintre dansii ca sa mearga la Babilon.

Acestia au plecat si cu inchinaciuni adanci s-au infatisat imparatului Amurat, dandu-i si daruri, pe care le-au insotit de multe pari asupra crestinilor: ca sunt tare nesupusi, ca necurmat razvratesc pe oameni impotriva stapanirii, ca au de gand sa se ridice cu oaste mare asupra lui, ca sa-i darame stapanirea si sa-si ridice ei, crestinii, imparatia lor, in Ierusalim.

Strasnic s-a maniat Amurat imparatul, auzind acestea. Si cum la mania lui se adaugau mereu parile, din ce in ce mai multe si mai grele, ale evreilor, a poruncit ca oastea sa-i fie gata de razboi. Apoi a trimis veste – ca unui mai-mare si mai tare imparat – si lui Amfilog al Arabiei, ca fara zabava sa-si ridice ostile si impreuna cu ale lui, sa distruga Ierusalimul, sa spulbere din temelii Biserica si sa stearga orice urma de crestin.

In veac sa nu se mai pomeneasca numele lui Hristos. Amfilog n-a zabovit. Si-a strans in graba oastea, a unit-o cu cea trimisa de Amurat, prietenul si stapanul sau, si a pornit asupra sfintei cetati ca s-o darame si sa risipeasca Biserica.

Dar Domnul Dumnezeul nostru, care toate le stie, toate le vede si pe noi toti ne pazeste, n-a voit sa se implineasca gandul navalitorilor pagani si a aparat locul sfintei patimiri a Fiului Sau de urgia vrajmasilor. Domnul a aparat si Si-a intarit Biserica, chiar prin mana imparatului care venise cu gand de nimicire.

Patriarh al cetatii Sf. Mormant, pe atunci, era prea fericitul parinte Metodie. Cand a auzit ca vine sumedenie de osti pagane l-a prins o mare grija de Biserica si de credinciosi. Plin de spaima ca va ramane turma fara pastor, a gasit cu cale ca este bine sa se dea in laturi din fata vrajmasului si a plecat in Antiohia. Dar n-a putut lipsi de slujba dumnezeiescul locas si nici de mangaierea si dulceata ei pe credinciosii ramasi in cetate.

De aceea a oranduit pe un preot, anume Ioanichie, sa slujeasca in toate zilele, negresit, in marea Biserica a Sf. Mormant. Iar preotul Ioanichie fiind cu adanca credinta si nemasurata teama fata de Dumnezeu, facea tocmai dupa porunca stapanului sau si dupa cum si cugetul lui ii spunea, slujind si inaltand rugaciuni catre Domnul, cu lacrimi fierbinti, ca sa pazeasca Biserica si pe credinciosii ei de navala paganilor.

N-au trecut multe zile si a venit imparatul Amfilog cu ostile sale, a sfaramat toata cetatea, trecand-o prin foc si sabie, iar la urma a trimis sa risipeasca Biserica ce era inaltata deasupra Sf. Mormant al Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. El insa n-a ingaduit aceasta faradelege si a acoperit Biserica cu un nor, incat nimeni nu mai putea sa o vada. Mai-marele ostilor s-a intors la imparat si i-a aratat ca praf si cenusa s-a ales de toata cetatea, dar ca n-a putut gasi Biserica crestinilor. Foarte s-a maniat Amfilog la vestea aceasta. Nici nu voia sa plece fara aceasta isprava, gandind si la bogatia vaselor si a podoabelor din Biserica. Banuindu-si generalul, a chemat pe cel mai credincios sfetnic al sau, l-a trimis cu o mana de ostasi credinciosi, sa caute Biserica si sa iscodeasca de ce generalul cu oastea cea mare, n-a putut-o gasi.

Din voia lui Dumnezeu, sfetnicul imparatului n-a mai fost oprit de nori sa intre in Biserica. Intrand n-a gasit decat pe preotul lasat de patriarh, care, impreuna cu un om de ajutor, se pregatea sa slujeasca Sfanta si Dumnezeieasca Liturghie. Ca un leu racnind a sarit paganul asupra preotului ca sa-l prinda, sa-l lege si sa-l duca stapanului infuriat care astepta neclintit stiri din clipa-n clipa de la credinciosul lui sfetnic.

Dar, o, Doamne! Mare este puterea Ta si nepatrunse sunt gandurile Tale! Iata ai vrut acum sa se arate necredinciosilor puterea Ta cea mai presus de oameni si de arme. Caci deodata au intepenit mainile paganului intinse asupra preotului. Tepene ca de fier s-au facut si nicidecum nu mai putea sa se indoaie. S-a inspaimantat sfetnicul lui Amfilog si de mare frica a fost cuprins. Acum a vazut el un semn al credintei crestinesti.

Cu mintea lui luminata o clipa, a inteles de unde este acest semn si pentru ce s-a facut. Si indata a cazut la picioarele preotului, cerandu-si umilit iertare de fapta urata ce avea sa savarseasca. Preotul insa i-a vorbit cu blandete, ca unui fiu, nu ca unui vrajmas si binecuvantandu-l cu semnul sfintei si de viata facatoarei Cruci, indata i s-au facut mainile sanatoase ca si mai inainte. I-a zis apoi: „O, tu care ai fost trimis cu ganduri necurate si neingaduite, dupa ce ai vazut mana Domnului nostru Iisus Hristos si iertarea ce ti-a dat prin mine, umilitul si neinsemnatul robul Sau, intoarce-te si spune stapanului tau toate cele ce ai vazut si ti s-au facut tie”.

Umilit foarte s-a intors sfetnicul la imparat, gandindu-se la pedeapsa ce-l astepta, dar si la minunea ce se lucrase asupra lui. Ca un general invins si cu armata nimicita venea; si cazand in genunchi inaintea stapanului sau, i-a spus tot ceea ce a vazut; cum a vrut sa-l prinda pe preot viu si sa-l aduca inaintea lui, cum i s-au intepenit mainile si cum, prin binecuvantarea preotului lui Hristos, s-a facut din nou sanatos.

Imparatul insa, pagan si cu inima impietrita fiind, n-a crezut savarsirea minunii lui Hristos. S-a aprins de manie si s-a jurat pe toti dumnezeii lui ca va face grajd in sfantul locas al crestinilor, pe care, pe urma il va strica din temelii spre a risipi in cele patru vanturi locul de adunare al inchinatorilor lui Hristos, iar pe preot il va arde de viu.

La un semn a lui Amfilog indata s-au strans ostasi multi, voinici si incercati in lupte, capitanii si sfetnicii lui toti si s-au adus multime de cai si camile. Au incalecat cu totii si, cu imparatul in frunte au purces spre Biserica Sf. Mormant din Ierusalim. Acolo – o, pagani nevrednici – au bagat toate vitele acelea in Sfanta Biserica, intrand si Amfilog cu calaretii sai. In acest ceas preotul se pregatea de slujba Sfintei Liturghii. Si fara sa se nelinisteasca sau sa se teama de cei ce intrasera in Biserica, a iesit in mijlocul ei – dupa randuiala –si inchinandu-se cu frica de Dumnezeu, a rostit rugaciunea aceasta pe care o spun toti preotii ortodocsi: „Doamne, trimite mana Ta si ma intareste spre slujba aceasta, ca neosandit stand inaintea infricosatei Tale Mese, sa savarsesc jertfa cea fara de sange. Ca a Ta este puterea si marirea in vecii vecilor. Amin”.

Dar deodata ce vede imparatul? De ce se infricoseaza capitanii, tremura oastea toata cata incapuse – printre vite – in Biserica? Nici n-apucase a sfarsi slujitorul lui Hristos ultimele cuvinte a scurtei rugaciuni si indata toate necuvantatoarele ce se bagasera in Sf. Locas au cazut ca lovite de traznet si au murit. S-a spaimantat imparatul la vederea acestei mari minuni si s-au infricosat toti insotitorii lui, dar n-au plecat si nici nu s-a repezit vreunul asupra preotului. Ochii tuturor erau atintiti spre imparat. Acesta ar fi vrut sa fuga dar ii era rusine. Ceva trainic, din adancul sufletului sau insetat dupa ceva de care nu-si da seama, ii spunea sa mai stea. De unde stie el ce o sa urmeze? Ce l-a pironit in Biserica marelui sau potrivnic, Hristos, cel rastignit si inviat?

„Sa se scoata toate vitele noastre de aici” a rasunat glasul imparatului si cerand un scaun a zis celor din jurul lui: „Sa sedem si sa vedem cum savarsesc crestinii jertfa lor, ca sa putem povesti si noi de aceasta imparatului nostru Amurat”. Si au sezut. Preabunul Dumnezeu insa nu vrea moartea pacatosilor, nici a necredinciosilor, ci sa se intoarca si sa fie vii.

De aceea a trimis lumina stralucirii sale si a luminat ochii cei impaienjeniti ai sufletului lui Amfilog, care cu mare luare-aminte a stat in ascultarea Dumnezeiestii Liturghii. In vremea aceasta, dupa ce preotul s-a inchinat in mijlocul Bisericii si pe la Sfintele Icoane, a intrat in Sfantul Altar si s-a imbracat cu sfintele odajdii. Dupa ce s-a spalat pe maini, iata-l se apropie de jertfelnicul sfant, iar imparatul nu mai vedea fata de om, ci fata de inger, mai luminata decat soarele. Asa sunt toti preotii lui Hristos in slujba lor. O mare multime de ingeri imbracati in haine albe, stralucitoare si cu fete luminate, au in milocul lor un Prunc minunat si impodobit mai mult decat podoabele cerului si ale pamantului, luminat si infrumusetat foarte.

*

Lumina Lui, lumina si fetele ingerilor ce-L inconjurau. La Sf. Proscomidie a fost asezat Dumnezeiescul Prunc. Preotul s-a apropiat si luand, dupa obicei, prescura in mana stanga si cutitul cel anume facut pentru slujba, numit copie, in mana dreapta, a zis: „Junghie-se Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridica pacatul lumii, pentru mantuirea lumii”. A impuns cu copia zicand: „Si unul din ostasi cu sulita coasta Lui a impuns si indata a iesit sange si apa”. Iar imparatul n-a vazut pe preot impungand prescura, cea anume pregatita pentru slujba, ci a vazut ca a fost injunghiat acel minunat si Dumnezeiesc Prunc inconjurat de ingeri. O! Cine ar putea spune acum mania lui Amfilog! Tremura din tot trupul, ii vine sa sara si sa injunghie el cu sabia de la sold, pe acel preot ucigas, caruia nu-i este mila de copilul cel preafrumos, cum nu mai vazuse imparatul niciodata.

Infuriat peste masura, sare de pe scaun strigand: „Acesta este ucigas, ca a injunghiat un asa frumos Prunc, a carui frumusete covarseste toata lumea. Inconjurati Biserica ca nu cumva sa scape el cu fuga, ci sa-l prindeti si sa-l legati”. Pentru ca avea de gand sa nu-l lase sa-si sfarseasca slujba. Dar puterea cea mare a lui Dumnezeu a linistit din nou pe imparat, care multumindu-se cu inconjurarea Bisericii, s-a asezat sa ia seama la slujba preotului lui Hristos.

Ce vede imparatul acum nu-i vine sa creada!

Cand au intrat in Biserica si-n altar atatia oameni, cati vede el acolo? Si cum de incap asa de multi in jurul preotului pe care-l privesc cu evlavie si se roaga impreuna cu dansul?! Caci imparatul vedea cu ochii sufletului sau toata nesfarsita multime de oameni pentru care se ruga preotului, ii pomenea si aducea jertfa din prescura de jertfa, pentru ei, sfinti si pacatosi, vii si morti. Vedea pe Preasfanta Fecioara Maria, „in haina aurita imbracata preainfrumusetata”, stand de-a dreapta minunatului Sau Copil injunghiat, dar totusi viu. Pe Sf. Ioan Botezatorul, cel incins cu curea, aspru si slab de post, pe prooroci, pe Sf. Ilie , care cu rugaciunea lui a incuiat cerul trei ani si sase luni, inaltandu-se la cer in car de foc si pe Daniil in groapa cu lei; pe Sfintii Apostoli ai Domnului Hristos si pe toti sfintii, mucenicii si cuviosii. Toti cu fete luminate si stralucitoare, desi unii erau plini de rani, cu trupuri sfartecate, altii uscati de postul pustiului, toti dandu-si viata pentru Hristos caruia I se inchinau. Si cand preotul a impuns intr-un corn al prescurii si curgeau pe Sf. Disc al jertfei, nenumarate faramituri si zicea: „Primeste, Doamne, jertfa aceasta pentru iertarea pacatelor tuturor fratilor nostri cei intru Hristos si pentru tot sufletul crestinului celui necajit, si intristat, caruia ii trebuie mila si ajutorul lui Dumnezeu…”pe dinaintea ochilor imparatului au trecut mii si mii de oameni, barbati, femei, copii, cu haine si chipuri deosebite, toti multumind lui Dumnezeu…dar nu cunostea pe nici unul, pentru ca Amfilog nu cunostea de aproape pe nici un crestin. Apoi preotul aducea jertfa pentru fiecare nume de crestin viu ce-i era dat sa pomeneasca. Si toti cei pomeniti, pe numele fiecaruia, indata se vedeau usurati de greutatile lor, de necazuri si nevoi. Celor bolnavi li se intorcea sanatatea in trup, fiecaruia i se facea dupa cererea sa pe care preotul o punea inaintea Domnului, scotand si particica.

Dupa aceea preotul ia in mana ultimul corn al prescurii si din nou se roaga. De data aceasta aduce jertfa pentru cei morti: „intru pomenirea si iertarea pacatelor tuturor celor din veac adormiti intru buna credinta: a stramosilor, a mosilor, a parintilor, a fratilor…a celor dintr-o rudenie, a celor dintr-o semintie cu noi si a tuturor celor care au adormit intru nadejdea invierii si a vietii vesnice…”. Ochii lui Amfilog vad sute si mii de suflete rugandu-se, cu Hristos dimpreuna, pentru iertarea pacatelor lor cele de voie si a celor fara de voie. Si mai aude ceva. Preotul lui Hristos se roaga pentru toti, oriunde ar fi murit. L-a miscat pana in adancul sufletului rugaciunea preotului pentru cei pe care „i-a acoperit apa, marea, raurile, izvoarele, baltile, puturile, razboiul i-a secerat si cutremurul i-a cuprins, talharii i-au ucis si focul i-a ars; si fiarelor, pasarilor, jiganiilor si la toata firea celor din mare s-au facut mancare; si a celor rapiti fara de veste, arsi de traznete…”

Si fetele unora erau luminate, ale altora erau intunecate, iar ingerii lui Dumnezeu luau jertfele pentru cei pacatosi si rai, se rugau si ei pentru dansii, dar pacatele lor fusesera prea mari pentru ca sa nu fie nevoie de o mai lunga rugaciune. De aceea jertfele acestora se aruncau in foc.

O! ce luminoasa stea a rasarit acum! Cea mai luminoasa din toate. Si s-a asezat „deasupra unde era Pruncul”. Iar acesta, Cel neincaput, incapea acum pe discul sfintit din fata preotului, impreuna cu nenumarata ceata a credinciosilor Sai…”Mare e taina crestinilor”, se gandeste imparatul! Mare si nepriceputa, caci vede si nu intelege. Si nu stie la ce sa se opreasca mai mult din ce a vazut. A uitat ca Biserica e inconjurata, a uitat de uciderea preotului, pe care cu cateva clipe mai inainte il socotea ucigas…Dar nu poate gandi mult, caci priveliste noua si minunata se arata ochilor mintii sale.

S-a terminat slujba, numita proscomidie, adica slujba pentru pregatirea sfintelor, cand se intrebuinteaza prescura, vin si apa, cele ce inchipuiesc trupul, sangele lui Hristos si apa din trupul Domnului. Preotul e in mijlocul usilor imparatesti facand sfarsitul, sau cum se numeste in limbaj bisericesc otpustul utreniei, adica a slujbei de dimineata.

Slujitorul Domnului s-a intors spre Sfanta Masa, se inchina adanc, apuca in maini Sf. Evanghelie si facand cu dansa semnul Sf. Cruci, zice cu glas mare, incepand sfanta si dumnezeiasca Liturghie: „Binecuvantata este imparatia Tatalui si a Fiului si a Sf. Duh, acum si pururi si in vecii vecilor”.

Indata s-a umplut toata Biserica de lumanari minunate, iar Sfantul Altar de foc dumnezeiesc. Acestea luminau fetele celor din Biserica, in care venisera si cativa crestini, infruntand mania paganilor.

„Minunata vedere am vazut noi aicea astazi”, a zis imparatul catre ai sai. Din ce in ce cade panza de pe ochii sai, din ce in ce se rareste ceata ce-i invaluie mintea de cand a deschis ochii pe lume, din ce in ce se imprastie intunericul ce salasluieste in sufletul lui.

Pe fiecare clipa Amfilog vede si aude ceva nou, tot mai mult intelege si tot mai adanc patrunde in intelesul tainic, in intelegerea adanca a jertfei care se aduce de preoti pentru ajutorul si iertarea pacatelor tuturor oamenilor.

Caci glasul preotului se aude linistit si lamurit: „Cu pace Domnului sa ne rugam…Pentru pacea de sus…pentru pacea a toata lumea…” Vedeti? Pace vor crestinii, pace necurmata, pace si rugaciune. Nimic nu-i mai sfant pe lume si-n viata omului ca acestea. De aceea aproape toate ecteniile crestine sunt pentru pace mai intai si de aceea toate rugaciunile incep cu: „Domnului sa ne rugam”.

O, Doamne! ce de ingeri nevazuti stau dinaintea tronului Dumnezeului celui viu si se roaga, cu preotul odata, „pentru pacea de Sus, pentru mantuirea sufletelor oamenilor; pentru pacea a toata lumea, pentru buna stare a sfintelor lui Dumnezeu biserici!” Pentru ca niciodata un preot nu se roaga singur. Nici odata si nicaieri. Ci oriunde dimpreuna cu dansul stau la rugaciune sfintii toti, toate cetele ingeresti. Da hotarat: nu un om se roaga ci mii si mii de ingeri se roaga prin gura si glasul preotului. Ce mai vedea imparatul cand se ruga preotul?

Vede vazduhul vanzolit de furtuni mari si ploi cu piatra pustiitoare, sau linistit multa vreme de se usca pamantul si piereau vietuitoarele de foame si de sete. Iar cand preotul zicea: „pentru buna intocmire a vazduhului si pentru imbelsugarea roadelor pamantului”, toate se randuiau si se potriveau cum trebuie, ca tot omul sa aiba belsug; si sa laude in pace pe Dumnezeu.

Iata marea invaluiala de furtuna neagra si framantata de valuri napraznice, iar corabiile leganate ca niste nuci, aplecandu-se intr-o parte si in alta, gata-gata sa se rastoarne sub talazuri. Iata calatorii din vazduh in primejdii de moarte, ca si pe cei de pe uscat amenintati de vrajmasi si de fiare. Dar indata toate s-au linistit, stihiile s-au imprastiat. Cuvantul preotului care se ruga „pentru cei care calatoresc pe pamant, pe ape si in vazduh”, a alinat marea, a linistit-o, a potolit si razvratirea din vazduh, cum a inlaturat toate primejdiile calatorilor uscatului. Si toti: vaslasi, zburatori, calatori, cu glas de rugaciune si cu privirea-n sus de multumire, aduc slava lui Dumnezeu ca au scapat din cumpenele mortii.

Cuvantul preotului, ingerul in trup al Domnului, pe toti ii mantuie, pentru ca in rugaciuni intreaga ceata cereasca se roaga cu dansul si ”bineintocmeste vazduhul” da „belsug roadelor pamantului si vremuri pasnice”, ne izbaveste pe toti de „tot necazul, mania, primejdia si nevoia”. Acestea toate le vedea Amfilog imparatul, cum le poate vedea orice suflet credincios. Iar cand preotul, la sfarsitul ecteniei a zis: „Pe Preasfanta, Curata, Prea binecuvantata, Marita, Stapana noastra de Dumnezeu Nascatoarea si pururea Fecioara Maria, cu toti sfintii pomenind-o”, iata a vazut imparatul pe Prea Sfanta Maica a lui Dumnezeu pogorandu-se din cer, inconjurata de o mare multime de ingeri si stand inaintea Sf. Mese, alaturi de preot, si-a ridicat mainile spre cer si cu lacrimi de calda iubire se ruga la Dumnezeu pentru crestinii care o cinstesc si o cheama in rugaciunile lor ca ajutatoare si mijlocitoare catre Fiul Sau.

A iesit preotul cu vohodul, cu Sf. Evanghelie in maini, pe usa dinspre miazanoapte. El insa nu merge singur, numai cu cele doua faclii, aprinse dinainte, ci ochii lui Amfilog vad, un om slab de post si rugaciune, cu haina de par de camila si incins cu curea, pe Ioan Botezatorul care mergea ca un sfesnic, inaintea lui Hristos cel inchipuit de Sf. Evanghelie; vad cum arhanghelii Mihail si Gavril ii tin unul de o mana si altul, de cealalta si nenumarate lumini aprinse se duc de sfintii ingeri, care vin impreuna cu preotul incet, in mijlocul Bisericii, se pleaca odata cu dansul, fac metanie pana la pamant cand acesta a binecuvantat si cu totii pornesc spre Sf. Altar, tinand in cinste mare Sf. Evanghelie, dupa cuvantul preotului, spus in taina in mijlocul Bisericii: „Stapane Doamne, Dumnezeul nostru, Acela ce ai asezat in ceruri cetele si ostile ingerilor si ale Arhanghelilor, spre serviciul maririi Tale, fa impreuna cu noi sa fie intrarea sfintilor ingeri, care servesc impreuna cu noi si impreuna maresc bunatatea Ta”. Iar dupa ce au ajuns in Sf. Altar si a zis slujitorul lui Dumnezeu: „Ca sfant esti Dumnezeul nostru si Tie slava inaltam, Tatalui si Fiului si Sf. Duh, acum si pururi si in vecii vecilor”, a inceput sa se cante de mii de Heruvimi si Serafimi, cantarea cea ingereasca: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi”.

Si-n vremea acestei sfinte cantari ingeresti, cand preotul se roaga in taina spunand minunata rugaciune: „Dumnezeule cel Sfant, care intru sfinti te odihnesti, Acela ce cu glas intreit sfant esti laudat de Serafimi si marit de Heruvimi si de toata puterea cereasca inchinat…primeste si din gura noastra, a celor pacatosi, intreit sfanta cantare si ne cerceteaza pe noi cu bunatatea Ta. Iarta-ne noua greseala cea de voie si ce fara de voie, sfinteste sufletele si trupurile noastre si ne da noua sa ne inchinam Tie cu cuviosie in toate zilele vietii noastre…”, in vremea aceasta cand rasuna Biserica toata de mareata cantare ingereasca, ingerii ridicau in sus Sf. Jertfa, tinand-o cu mare frica.

La sfarsit a zis cu glas mare Arhanghelul Mihail: „Sa luam aminte” iar Gavril a raspuns odata cu preotul: „Pace tuturor”, dupa ce acesta trecuse cu preotul dupa Sf. Masa, ca sa astepte citirea apostolului, zicand cu adanca sfiala intru sine: „Binecuvantat esti pe scaunul maririi imparatiei Tale, Acela ce sezi pe Heruvimi, totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor, amin”.

De acolo l-au luat doi ingeri si l-au dus de a cadit altarul si jumatate din Biserica. Si cand a cadit spre imparatul, acesta nu vede om, ci inger care cadeste spre el, se pleaca in fata lui si-l inseamna cu cadelnita, in chipul Sf. Cruci, iar in rotocoalele de fum mirositor ce se inaltau din cadelnita erau toate rugaciunile de multumire ale crestinilor, pentru binefacerile pe care Dumnezeu le revarsa asupra lor.

Printre zabrelele groase ale ferestrelor Bisericii s-a strecurat o raza de soare. Toata lumina si toata caldura lui se scurgeau pe acea raza tremuratoare, peste fata preotului, peste hainele lui; toata lumina si caldura Domnului se rasfrange acum din ochii preotului si in sufletul imparatului, care-si pune mana la piept si se pleaca sfios in fata acestui om minunat, a acestui inger in trup si pe care-l simte mai mare, mai tare si mult mai curat decat dansul si decat toti preotii imparatiei lui Amfilog, imparat al intregii Arabii.

L-au dus apoi ingerii pe preot cu mare cinste, inaintea Sf. Mese, au luat Sf. Evanghelie, au deschis-o stand in usile imparatesti si a inceput preotul a citi. Deodata a vazut imparatul, care ingenunchease, ingeri pogorandu-se din cer si stand in jurul preotului. Ascultau Sf. Evanghelie, luau de pe buzele vestitorului cuvintele, unul dupa altul, le imprastiau in toata Biserica, in toata lumea, iar dupa ce s-a savarsit citirea, indata s-au intors ingerii, cu laude si cantari Dumnezeiesti sa-si dea fiecare cuvintele acelea inaintea lui Dumnezeu. Iar din luminile aprinse in fata Sf. Evanghelii, ieseau raze de luminare a adevarului din Sf. Carte, ii strabateau intunericul necredintei lui Amfilog si-l imprastia.

Mare spaima a cuprins pe imparat, vazand acestea si de mare frica si cutremur a fost cuprins sufletul lui. Navaleau gandurile in mintea lui, cum navalesc valurile marii unul dupa altul, manate de furtuna, caci furtuna mare se zbatea si-ntransul…Viata lui de pana acum intunecata si rece ii trecea pe dinainte intr-o clipa, o mana ceva din urma si rasarea din locul ei un soare nou. Un stapan nou, dar nu inarmat, nici puternic ca Amurat, ii venea de undeva de departe, ci unul bland si pasnic, neinarmat decat cu adevarul si neincins decat cu dreptatea si iubirea. „O, Doamne, isi zicea el acum, ce bine este aici! In iad am petrecut eu pana acum! Ce intuneric imi acoperise sufletul! Doamne, cati vor fi ca mine! Adu-i pe toti aici in casa Ta, Doamne al crestinilor, sa vada, sa creada, sa se lepede de greseala si de nepasarea in care traiesc si sa vada ca nu este multumire si liniste sufleteasca mai mare, decat sa stea inaintea Ta!”…Atata liniste niciodata n-a simtit lui, fiindca niciodata n-a ingenuncheat inaintea lui Dumnezeu. De aceea acum priveste si asculta cu mai multa bagare de seama.

Astfel, cand preotul, dupa Evanghelie, a incheiat ectenia, cu cuvintele: „Ca milostiv si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie slava inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururi si in vecii vecilor”, imparatul a vazut cum ingeri multi au iesit din altar cu un vas de mir scump si au inceput a mirui pe credinciosi; dar neafland crestini multi, care nu venisera la Biserica de frica imparatului si a oastei lui, a venit un inger si la Amfilog zicandu-i: „Iata noi venim de miruim asa, desi nevazuti, pe toti credinciosii, ori de cate ori si unde se savarseste aceasta sfanta slujba, numita Dumnezeiasca Liturghie. Tot crestinul trebuie miruit de noi. Astazi insa iata, mirul a ramas, pentru ca din cauza ta, a gandului cu care ai venit aici, nu s-au adunat credinciosii la sfanta slujba. De aceea tu vei da seama de aceasta nelegiuire la infricosata judecata a lui Hristos Dumnezeu”.

S-a linistit sufletul imparatului cum se linistesc apele adanci dupa potolirea furtunii. S-a deschis mintea lui, a rasarit in sufletu-i samburele caintei si samanta credintei, si a strigat impreuna cu credinciosul sau sfetnic Mosaip: „Miruieste-ne si pe noi, ca de acum si noi vom fi servitori credinciosi ai Dumnezeului vostru Hristos”. Dar n-au strigat numai ei, ci toti capitanii si insotitorii lor. Iar ingerul i-a miruit pe toti la rand, incepand cu imparatul si indata au cazut de pe ochii lor ca niste solzi: au cazut solzii necredintei de pe ochii inimii lor!

Smeriti cu trupul si cu sufletul, au sezut cu totii ascultand ecteniile si rugaciunile ce se rostesc in Biserica. La sfarsitul acestora, inainte de a se incepe cantarea Heruvicului, in timpul careia se iese cu Sf. Daruri, cand a zis preotul cu glas tremurat: „Ca sub stapanirea Ta, totdeauna fiind paziti, Tie marire inaltam, Tatalui si Fiului si Sf. Duh, acum si pururea si in vecii vecilor”, minunata vedere s-a aratat imparatului si celor din Biserica, dupa cum si astazi se arata oricarui crestin binecredincios, care calca in Sf. Locas cu inima franta si smerita.

S-au pogorat din cer ingeri cu arme de foc. Duhuri intunecate ale satanei veneau si aduceau pari asupra preotului, iar ingerii Domnului cei luminati, le-au iesit inainte si i-au alungat din Biserica. „Nimeni nu poate vorbi de rau pe slujitorul si robul Domnului, ziceau ei. El spre aceasta slujba e sfintit. Si cand o savarseste, chiar pacate de ar fi facut cumva, el e curat si luminat ca si ingerul”.

Se apropia cel mai sfant ceas al aducerii jertfei celei fara de sange si satana care n-o poate suferi, pentru ca se aduce spre biruinta si rusinarea lui, incearca sa barfeasca pe slujitorii Domnului Hristos, cei sfintiti prin Duhul Sfant, ca sa indoiasca pe credinciosi. Caci multe barfeli de acestea le soptesc la urechile credinciosilor. Domnul Dumnezeu insa nu ingaduie faptele lor.

Preotul se roaga incet in Sf. Altar: „Nimeni din cei legati cu poftele si cu placerile trupesti nu este vrednic sa vie, sau sa se apropie, sau sa serveasca Tie! Ca a servi Tie este lucru mare si infricosat insusi Puterilor ceresti!…Pe Tine dat Te rog, Cel ce esti singur bun si binevoitor, cauta spre mine pacatosul si netrebnicul robul Tau, si-mi curateste sufletul si inima de cuget rau; indestuleaza-ma cu puterea Sfantului Tau Duh, ca imbracat fiind cu darul preotiei, sa stau inaintea Sfintei Tale Mese si sa jertfesc Sfantul si preacuratul Tau Trup si cinstitul Sange…”.

A facut apoi trei metanii mari, zicand de trei ori cantarea care se canta si la strana: „Care pe Heruvimi cu taina inchipuim…”Asadar, preotii preinchipuie pe ingeri. Si crestinii pot sa ajunga ca „Heruvimii” daca „se leapada de grija cea lumeasca”. N-a banuit degeaba imparatul. Si-i vine si lui sa se plece in metanie, cu toti ceilalti din Biserica, odata cu preotul.

Acesta a deschis Sf. Usi, a cadit, se intoarce inchinandu-se spre Sf. Masa, vine de se pleaca spre popor cerand iertare: „iertati-ma, fratilor, pe mine pacatosul” si iese cu Sfintele Daruri. In dreapta tine Sf. Potir, in stanga Sf. Disc si indata e inconjurat de mii de ingeri care luminau calea cu faclii aprinse si umpleau vazduhul cu cantari de lauda.

Vede imparatul pe preot mergand cu Hristos spre Ierusalim, cand multimea l-a primit cu ramuri verzi, cu stalpari si cu hainele asternute pe drum, strigand: „Osana intru cei de Sus, bine este cuvantat Cel ce vine intru numele Domnului”. Venea imparatul imparatilor ca sa fie prins si rastignit de necredinciosii evrei, cum vedea Amfilog, cand preotul a pornit din mijlocul Bisericii spre Sf. Masa.

A pus acolo Sf. Vase, pe Hristos, ca intr-un mormant nou, a inchis usile imparatesti si a tras dvera, adica perdeaua, cum „Iosif ce cu bun chip” a pecetluit groapa Domnului, cu piatra cea „mare foarte”.

De aceea auzea imparatul pe preot zicand, cand il atinsese cu Sf. Vase: „Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luand preacurat trupul Tau cu panza curata infasurandu-L si cu miresme, in mormant nou ingropandu-L, L-a pus…”, si de acea vedea fete de inger jelind, cu faclii ca la un mort; luau parte la ingroparea lui Hristos.

A cadit apoi sfantul mormant, adica Sf. Masa, si indata au vazut toti cei din Biserica pe Sf. Duh pogorandu-se din cer si odihnind peste Sf. Daruri. Toata Biserica s-a umplut de buna mireasma a Darului Preasfantului Duh, iar Sf. Altar s-a luminat mai mult decat razele soarelui. Caci asa se lumineaza si straluceste locul unde salasluieste harul Sf. Duh, asa se curata orice suflet de credincios si asa vede tot crestinul cu adanca evlavie si cu neclintita credinta…

„Sa ne iubim unii pe altii, ca intr-un gand sa marturisim”, a strigat preotul si inima lui Amfilog incepe a trece peste zagazurile firii omenesti. Incepe a simti o nesfarsita dragoste de preot, de cei ce-l ajutau la slujba, de crestinii ceilalti, de toti si de toate care marturisesc pe Dumnezeu de Tata, Care este „intarirea si scaparea” tuturor, dupa cum si preotul spunea chiar in acea clipa, sarutand cu sfiala, sfintele Daruri, asa descoperite cum erau.

De ce-a vazut atunci imparatul, mult s-a minunat: Dumnezeu, Parintele nostru si al Domnului nostru Iisus Hristos, s-a pogorat din cer, dimpreuna cu 12 heruvimi: sase de-a dreapta si sase de-a stanga, a sarutat sfanta paine de pe Sfanta Masa, zicand: „Acesta este Fiul meu, cel iubit, care curateste pacatele lumii”. Si indata s-a suit la ceruri.

„O! in ce intuneric ai trait pana acum, Amfilog, ii spunea cineva la ureche! Vezi tu in ce luminata viata traiesc crestinii, pe care tu n-ai vrut s-o cunosti si pe care voiai inca s-o spulberi de pe pamant? Aceasta viata ti se deschide si tie de acum. Fii vrednic de dansa si te roaga lui Dumnezeu cu glasurile care se aud acum…”

„O, Doamne! Ce glasuri dulci! Si-s asa de multe! Ce vorbe minunate spun! „Biserica e plina de cete ingeresti, care toate, ingenuncheate, spun odata cu preotul: „Cred intr-unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului…Si intr-unul Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu…”

Asculta imparatul cu adanca luare-aminte. Aude de nasterea din Fecioara, de rastignire, de ingropare, dar si de invierea Domnului Iisus; aude de Duhul Sfant, de o Biserica, de „un botez…Astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie. Amin”.

Cum se lipesc de sufletul lui aceste cuvinte minunate! Cum le tine minte si ce limpezire ii aseaza ele, in zbuciumatul lui suflet! Ce regula in gandurile cele ravasite! Harul Sfantului Duh, ce a umbrit sfintele Daruri, cand preotul legana deasupra lor acoperamantul, parca s-a pogorat si peste dansul.

S-a sfarsit „crezul”, au tacut ingerii. Dar iata se aude glasul preotului cuprins de o adanca miscare sufleteasca: „Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte, sfanta jertfa cu pace a o aduce”.

„De acum se aduce jertfa, isi spune Amfilog, ce-am vazut pana acum a fost numai o pregatire”. Si-ar fi zis mai multe, daca nu l-ar fi cuprins frica si pe dansul, cand a grait preotul: „Sa stam cu frica”.

Si toate cetele acelea inaripate ale cerului, care rostisera „Crezul”, indata au cazut in genunchi, cuprinse de mare frica. Dar o frica dulce, asa cum ai cand stai inaintea mamei iubite, sorbindu-i fiecare cuvant, nu frica aceea de care esti cuprins inaintea vrajmasilor, frica pe care ti-o da necunostinta de ce are sa se intample. Fetele ingerilor insa straluceau de lumina cereasca si stau vesele, asteptand in genunchi la rugaciune, stand gata sa cante slava Domnului Dumnezeului nostru celui Preainalt.

Din inaltimea cerului s-a coborat Sf. Duh si salasluia deasupra preotului, peste care odihnind, l-a umplut de lumina Sa cea Dumnezeiasca; iar cand acesta a spus ultimele cuvinte: „sa luam aminte, sfanta jertfa cu pace a o aduce”, a vazut Amfilog pe Pruncul cel injunghiat inaltandu-se spre cer, de unde s-a intors cu 40 de Serafimi care au inconjurat Sfanta Masa.

„Darul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu si Tatal, si impartasirea Sfantului Duh sa fie cu voi cu toti”, graieste preotul binecuvantand pe toti cu Sf. Cruce, din usile altarului. Dar nu binecuvanteaza el, ci insusi Dumnezeu Tatal, care atunci, da tuturor darul Domnului Iisus; iubirea cea nesfarsita, si Sf. Impartasire cea de la Duhul Sfant, puterea, intarirea de a pazi poruncile Domnului si sfintenia ca fiecare sa fie „un fiu al lui Dumnezeu”.

De aceea si poporul raspunde preotului: „Si cu duhul tau”, ca si asupra lui sa se reverse darurile deosebite pe care le imparte fiecare din persoanele Sfintei Treimi. Ce inaltat, ce sus isi simte inima si cugetul cand a auzit „Sus sa avem inimile! Si nu multumeste numai preotul cand zice: „Sa multumim Domnului”. Si toate cetele ceresti si sfintii toti multumeau lui Dumnezeu pentru vrednicia de a vedea sfanta jertfa si pentru binefacerile ce le dobandim printr-insa. Asa se roaga si preotul in taina, inchinandu-se inaintea Sfintei Mese: „Cu vrednicie si cu dreptate este a-Ti canta Tie, pe Tine bine a te cuvanta, pe Tine a Te lauda, Tie a-Ti multumi, Tie a ne inchina in tot locul stapanirii Tale…Multumim Tie unuia-nascut Fiului Tau si Duhului Tau celui Sfant, pentru care le stim si care nu le stim, pentru facerile Tale de bine cele aratate si cele nearatate, ce s-au facut spre noi. Multumim Tie si pentru slujba aceasta pe care ai voit a o primi din mainile noastre, macar ca stau inaintea Ta mii de Arhangheli, cei cu ochi multi si Serafimii cei cu cate sase aripi, care se inalta zburand”.

Cine vine din nepatrunse inaltimi ceresti? De unde aceasta lumina orbitoare care a umplut altarul, cand preotul graieste: „Cantarea de biruinta, cantand, strigand, glas inaltand si graind?” Este Dumnezeu Parintele, Tatal „tuturor celor vazute si al celor nevazute” inconjurat de 12 Serafimi, fiecare avand cate sase aripi: cu doua isi acopereau fetele de lumina cea Dumnezeiasca, pe care nu o pot suferi, cu doua isi invaluiesc picioarele, iar cu doua zburau si cantau, dimpreuna cu nesfarsite cete ingeresti: „Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot, plin este cerul si pamantul de marirea Lui”.

Iar preotul adauga rugandu-se incet: „Cu aceste fericite puteri si noi, iubitorule de oameni, Stapane, strigam si graim: Sfant esti si Preasfant Tu si unul nascut Fiul Tau si Duhul Tau cel Sfant…”

Si dupa ce Tatal ceresc a sarutat pe prea iubitul Fiul Sau, S-a inaltat iarasi la ceruri.

Iata se apropie ceasul jertfei celei mai presus de fire. De aceea s-a umplut Biserica de ingeri si toti raspund „Amin”, cand preotul a zis: „Luati, mancati: acesta este Trupul Meu, care se frange pentru voi spre iertarea pacatelor”. Iar cand a grait, indemnand: „Beti dintru acesta toti, acesta este Sangele Meu, al legii celei noua, care pentru voi si pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor”, a vazut Amfilog ceva foarte de mirare: doi ingeri luau pacatele oamenilor si le aruncau in foc de le ardeau. Caci Sangele Domnului curata pe tot omul credincios, care se impartaseste dintr-insul, de tot pacatul, cum curata focul fierul de toata zgura.

Toti ingerii au ingenuncheat odata cu preotul; fara sa vrea si Amfilog a cazut in genunchi. Caci in vreme ce se canta „Pe Tine Te laudam…” se sfinteste jertfa cea fara de sange. Preotul se roaga din toata fiinta lui: „Inca aducem Tie aceasta slujba cuvantatoare si fara de Sange si cerem, si ne rugam, si ne cucerim: trimite Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste aceste daruri ce sunt puse inainte”.

Apoi dupa ce se roaga de trei ori: „Doamne, Cela ce ai trimis pe Preasfantul Tau Duh, in ceasul al III-lea, apostolilor Tai, pe acela Bunule, nu-l lua de la noi, ci ne innoieste pe noi care ne rugam Tie”, binecuvanteaza Sf. Disc cu mana curatita si cu suflet luminat, ca un inger, zicand: „Si fa painea aceasta, cinstit Trupul Hristosului Tau”. Dupa aceea si spre potir graind: „Iar ce est ein potirul acesta, cinstit Sangele HristosuluiTau”; „prefacandu-l cu Duhul Tau cel Sfant”, adauga la urma binecuvantand peste amandoua.

Nu mai este paine, ci trupul lui Hristos cel viu, nici nu mai vede Amfilog vin, ci insusi Sangele lui Hristos, prefacute fiind, prin nemarginita putere a lui Dumnezeu, pe care imparatul o simte acum cand se roaga odata cu preotul.

De aceea e mai mare smerenia si mai adanca umilinta acum, de aceea ingerii cu aripile intinse, le misca deasupra sfintelor vase ca sa le apere acoperindu-si fata, pentru ca nu pot privi intr-una chipul Sf. Jertfe.

Sfanta clipa este aceasta, sfanta si inaltatoare. Acum vede imparatul tot rostul slujbei, toata aceasta minunata pregatire pentru sfintirea Sf. Impartasanii. A fost patruns si el de fiorul harului Preasfantului Duh care face din prescura slujita, Trupul lui Hristos, din vinul blagoslovit, Sangele Lui, iar prin particelele, care insotesc pomenirea de catre preot, a celor vii si a celor morti, da sanatate, iertare de pacate si indeplinirea „tuturor cererilor cele catre mantuire”.

Pentru ca jertfa aceasta fara de sange, se aduce „pentru ca sa fie celor ce se impartasesc dintr-insa, spre trezirea sufletului, spre iertarea pacatelor, spre implinirea imparatiei cerurilor, spre indraznirea cea catre Dumnezeu si nu spre judecata si nici spre osanda. Inca se aduce aceasta slujba cuvantatoare pentru cei raposati intru credinta…si pentru tot sufletul care s-a savarsit in buna credinta”. Asa se roaga preotul in Sf. Altar si asa auzea si Amfilog.

Dar deodata, in aceasta adanca tacere, se aude un clopotel. Este cadelnita, pe care miscand-o preotul in chip de cruce, a zis cu glas mare: „Mai ales pentru Preasfanta Preacurata, Preabinecuvantata, marita Stapana noastra de Dumnezeu Nascatoare si pururea Fecioara Maria”.

Mare intuneric se deschide inaintea ochilor imparatului. Mai negru decat noaptea fara stele si cu cer captusit cu nori grosi. Este ”Intunericul cel mai dinafara” care se deschide si unde merge un inger sa spuie crestinilor de acolo:

-O! crestini nefericiti, crestini numai prin botez, nu si prin credinta si fapte, ce cautati acolo? – Sa le spuie ca vor fi mantuiti din chinurile de acolo prin rugaciunile celor vii ai lor, adaugate fiind si inmultite prin necurmatele rugaciuni ale Preasfintei Fecioarei Maria, care intr-una se roaga pentru toti credinciosii.

Iar cand preotul a rostit din cuvintele Sf. Apostol Pavel(Romani 15, 5-6)…”Si ne da noua cu o gura si cu o inima, a mari si a canta preacinstit si de mare cuviinta numele Tau, al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururi…”, toti cei din Biserica au vazut un Serafim iesind din Altar si zicandu-le: „Stati toti cu frica lui Dumnezeu, cu un singur gand laudand numele Domnului”. Tocmai cum glasul din rugul care ardea, spusese cu mii de ani in urma lui Moise: „Scoate-ti incaltamintea ta, caci locul pe care stai este loc sfant”. Stati deci cu frica si rugati-va cu preotul odata, care asa glasuieste in fata Sf. Mese: „Inaintea ta punem toata viata noastra si nadejdea, Stapane, iubitorule de oameni, si cerem si ne rugam si ne cucerim, invredniceste-ne pe noi sa ne impartasim cu cerestile Tale Taine…spre lasarea pacatelor, spre iertarea greselilor, spre impartasirea cu Sf. Duh, spre mostenirea imparatiei ceresti, spre indraznirea cea catre Tine, iar nu spre judecata, sau spre osanda”.

Si cand a auzit Amfilog glasul preotului zicand din altar: „Si ne invredniceste pe noi, Stapane, cu indraznire, fara de osanda, sa cutezam a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tata, si a zice”, a vazut pe Arhanghelul Mihail si Gavril ingenunchind in mijlocul Bisericii si rostind, impreuna cu toti crestinii din Biserica: „Tatal nostru Care esti in ceruri…” „Pace tuturor”, rasuna in Biserica.

„Pace mereu pace vor crestinii, intr-una o cauta si o doresc ei, iar eu neinteleptul veneam cu sabia asupra lor, isi zicea intru sine stapanul Arabilor. O, evrei mincinosi” si paratori, cum ati clevetit!”

„Capetele voastre, Domnului sa le plecati”, s-a auzit graind preotul. Atunci indata un inger iesind din altar cu multe cununi de aur in maini, nevazut fiind, le pune pe capetele plecare ale credinciosilor. A venit si la imparatul cel smerit acum cu inima franta ia- pus o coroana pe cap si i-a zis: „Iata, iti dau aceasta cununa ca o incredintare din partea celui de sus, ca tu te vei face crestin si vei patimi munci grele pentru Hristos. In veci de veci vei purta aceasta cununa inaintea scaunului lui Dumnezeu, cum o poarta miile de sfinti patimitori si mucenici pe care i-ai vazut astazi stand in jurul Dumnezeiescului Prunc”.

Pe cat fusese de intristat imparatul pana acum, pe atat s-a veselit in sufletul sau, auzind aceste cuvinte de pe buzele ingerului si cu lacrimi fierbinti a inceput a se ruga, ca sa nu-l mai departeze Dumnezeu de aceasta minunata priveliste, sa-l faca vrednic de mostenirea Sa si de a intra in randul drept-credinciosilor pe care i-a vazut laudand pe domnul atunci, cand preotul ii pomenea si-i chema intru ajutor la Sfanta proscomidie.

Pe cat de mare i-a fost bucuria muceniciei sale insa, pe atat s-a intristat inima lui Amfilog. Dar acum nu pentru sine, ci-l durea in suflet pentru altii, socotindu-se pe sine mantuit, desi nu primise Sfantul Botez pe care fierbinte incepea a-l dori, ca pe o baie mantuitoare si de viata datatoare. S-a scarbit imparatul de pacatele oamenilor care vorbeau si sfatuiau in Biserica in vremea sfintei si vesnicei Liturghii. Caci vedea ca sunt si de acest fel de oameni in Biserica; dar pe ei sedeau calari de diavoli intunecati si incornorati, ci mereu ii indemnau spre vorbele cele desarte si lumesti. Unii puneau la cale cele ale casei, vorbeau de treburi, de vanzari si cumparari, altii vorbeau de cei din Biserica, de hainele lor, de inchinarea lor; unii radeau, altii calcau apasat, tropaiau, graiau tare sau isi bateau joc de semnul Sfintei Cruci, nefacand-o cum trebuie, ci-si insemnau fata, fara nici o tresarire a inimii si fara nici un pic de evlavie, ca un fel de cerc, care nici intr-un chip n-aduce cu Sfanta Cruce. Iar diavolii ii indemnau mereu la acestea, ca sa le indeparteze gandurile, sa nu vada slujba ingerilor si a ostilor ceresti, sa nu auda cantarea acestora si sa nu inteleaga mantuitoarele cuvinte ale Dumnezeiestii Liturghii, iesite din gura preotului, omul lui Dumnezeu si purtatorul cuvantului Lui.

„O, oameni nechibzuiti si netrebnici! Zicea imparatul. Voi nu stiti ce aveti inainte! Veniti aicea ca la o priveliste oarecare, sa va desfatati poftele voastre. Voi nu vedeti dracii calarindu-va si batandu-si joc de voi!…Veniti-va in fire si intoarceti-va gandul la Hristos, al carui ostas sunt si eu de azi”.

Si-n vreme ce crestinii care indraznisera a intra in Biserica, dimpreuna cu imparatul si cu ceilalti sfetnici si ostasi ai lui, stateau cu capetele plecate, Amfilog auzea rugaciunea preotului din altar, desi acesta o spunea in taina: „Multumesc Tie, Imparate nevazutule, care cu puterea Ta cea nemasurata toate le-ai facut si cu multimea milei Tale, din nefiinta in nefiinta toate le-ai adus. Insuti Stapane, cauta din cer spre cei ce si-au plecat Tie capetele lor, caci nu le-au plecat trupului si sangelui, ci Tie infricosatului Dumnezeu…Tu dar, Stapane cele puse inainte tuturor, noua spre bine le intocmeste, dupa a fiecaruia osebita trebuinta: cu cei ce inoata pe ape impreuna inoata, cu cei ce calatoresc impreuna calatoreste, pe cei bolnavi ii tamaduieste, Cel ce esti doctorul sufletelor si al trupurilor”.

Cand preotul si-a incheiat rugaciunea graind: „Cu darul si cu indurarile iubirii Tale de oameni, a unuia nascut Fiului Tau, cu care impreuna bine esti cuvantat, cu Preasfantul si Bunul si de viata facatorul Tau Duh, acum si pururi si in vecii vecilor”, atunci a vazut imparatul cum se pogoara din cer Dumnezeu Parintele Ceresc, umpland altarul si Biserica de slava si lumina Sa; iar cand preotul a luat, cu mare frica in mainile sale, sfantul Agnet si l-a ridicat putintel in sus pregatindu-se pentru a grai: „Sa luam aminte, Sfintele Sfintilor”, atunci Dumnezeu Tatal a luat din mainile lui Sfantul Trup al Fiului Sau, L-a impartit singur, in cele patru parti si a dat preotului zicandu-i: „Primeste credinciosule slujitor al Fiului Meu cel iubit, Care a patimit pentru toata lumea. Te-am facut vrednic de impartasirea cu Trupul si Sangele fiului Meu, pentru ca si tu sa indrepti si sa sfintesti pe credinciosi”.

Preotul a luat cu smerenie adanca si a dus la gura, si pe cand manca, lui Amfilog i se parea ca mananca foc curatitor. Asa este Trupul Domnului. Dupa ce si-a sters palma cu un burete, s-a apropiat cu cutremur de Sfantul Potir zicand: „Iata vin din noi la nemuritorul imparat”, iar Imparatul cel Ceresc i-a adus Potirul la buze, zicandu-i din nou: „Primeste slujitorule al Fiului Meu celui prea iubit, care a patimit pentru toata lumea. Iertate sa-ti fie toate pacatele tale, prin jertfa aceasta pe care tu ai inchipuit-o si ai slujit-o astazi”. Stergandu-si buzele preotul zice: „Iata s-a atins de buzele mele va sterge faradelegile mele si pacatele mele le va curata”.

A luat apoi buretele, care totdeauna sta pe Sf. Masa, si adunand toate particelele si faramiturile de pe Santul Disc: cele pentru sfinti, cele pentru vii si morti…le-a turnat in Sf. Potir spunand: „Spala, Doamne, pacatele celor ce s-au pomenit aicea, cu cinstit Sangele Tau, pentru rugaciunile Sfintilor Tai”.

Acum a vazut Amfilog pe toti cei pomeniti de preot si pentru care se pusese pe Sf. Disc particele din Sfanta Paine…i-a vazut curatiti de pacate si luminati ca…sfintii. Pe bolnavi i-a vazut ridicati din pat si din boala, usurati si insanatosindu-se si multumind lui Dumnezeu, pentru aceasta: pe calatori i-a vazut feriti de primejdii, caci ingerii ii pazeau pe unii, iar pe altii ii calauzeau; pe cei lipsiti i-a vazut ajutorati. Pe toti mortii pomeniti i-a vazut usurati de pacatele lor, iar pe cei din focul iadului, ii chinuiau diavolii din ce in ce mai putin, cand preotul se ruga pentru dansii, pomenindu-i.

De asemenea si pe sine s-a simtit Amfilog impacat si usurat in sufletul sau. Atatea vazuse si intelesese el in aceste doua ceasuri de slujba si asa i se intiparisera acestea in minte, incat i se parea ca-i crestin de multi ani. Nu mai era Amfilog, mandrul imparat al Arabiei, care intrase in Biserica cu gandul rau si care daduse porunca strasnica sa o inconjoare ca sa prinda pe preotul socotit ucigas. Nu, acum era alt Amfilog. Zburase mandria din sufletul lui, se cutremurase pana in adancul fiintei sale de cate vazuse si auzise si cum preotul se rugase si pentru cei care „intra in aceasta Sfanta Biserica…cum si pentru cei care vietuiesc in acest oras”, se simtea slobozit de orice greseala.

O! cum dorea sa guste si el din izvorul curateniei si al sfinteniei cu care preotul a venit in usile altarului, graind si chemand cu caldura la sine: „Cu frica lui Dumnezeu, si cu credinta, si cu dragoste sa va apropiati!”…Dupa ce preotul s-a intors din nou in fata Sf. Mese, a cadit zicand incet: „Inalta-te peste ceruri Dumnezeule si peste tot pamantul slava Ta”, a vazut Amfilog toate cetele ingeresti pogorandu-se din nepatrunse inaltimi ceresti, au umplut Sfantul Altar si cu cinste si slava nesfarsita au luat pe Pruncul pe care imparatul il vazuse injunghiat, iar acum viu, intreg si nevatamat, mai luminat decat soarele si L-au dus la cer, spre scaunul Dumnezeirei, cu multe cantari Dumnezeiesti, asa cum numai ingerii pot si stiu a canta.

De mare frica a fost cuprins Amfilog imparatul, vazand acestea! Tot sufletul sau se cutremura. Dar nici nu se mira. Intelegea ca Dumnezeu Hristos, „se sfarma si se imparte, Mielul lui Dumnezeu cel ce se sfarama si nu se desparte, cel ce se mananca pururi si niciodata nu se sfarseste, ci pe cei ce se impartasesc ii sfinteste”. Acum incepea sa i se dezlege in minte toate tainele crestinesti. Iar cand preotul s-a intors in usile Altarului si a zis: „Binecuvantarea Domnului peste voi, cu al Sau dar si cu a Sa iubire de oameni, totdeauna acum si pururi si in vecii vecilor”, asa de mic s-a simtit fata de acest om a lui Hristos, asa de intunecata si de pierduta-n zadar i se parea viata traita pana acum, asa de departe de Domnul, de dulceata si de mantuirea pe care numai El o poate da, incat, nu s-a mai putut tine si a cazut cu fata la pamant strigand: „Fi-ti mila si de mine pacatosul, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, si ma miluieste. Si tu, parinte, roaga-te Stapanului si Domnului tau pentru mine mult ticalosul, cel ce prea mult am pacatuit. Roaga-te sa se indure si de mine si sa ma scoata din intunericul paganatatii, in care am trait din pantecele maicii mele, ca sa nu pier in veci”.

Si indata s-a auzit un glas zicand: „Boteaza-te si te vei mantui, intrand in ceata sfintilor, pe care i-ai vazut astazi aici”.

Cand preotul a zis: „Drepti primind Dumnezeiestile, sfintele, nemuritoarele…ale lui Hristos Taine”, iata un inger a venit si a luat toate pacatele preotului ce erau scrise pe o foaie alba de hartie si le-a aruncat in foc, zicand: „Sangele cel sfant a lui Hristos le-a curatat”, ramanand preotul curat si luminat. Atunci imparatul a strigat: „O, tu, parinte, ajuta neputintei mele, tu cel curatit de focul cel dumnezeiesc”. S-a sculat apoi, a stat drept si iata sfintitul slujitor al altarului a venit la dansul cu anafora, caruia, ca sa-l ispiteasca, i-a zis: „Ce-mi aduci mie aceste sfaramituri de paine? Eu te-am vazut ca ai taiat un prunc mai luminat decat soarele si din trupul Lui ai mancat. De ce nu-mi aduci si mie ca si eu am vazut azi toata slujba ta, cunosc acum si cred in Domnul Iisus Hristos”. Foarte s-a mirat preotul de acest raspuns al imparatului, nestiind el de dumnezeiasca descoperire ce i se aratase; dar indata s-a luminat de Duhul Sfant, a inteles minunata aratare si i-a raspuns imparatului, smerindu-se pe sine: „Mai bun esti tu inaintea lui Dumnezeu, decat mine nevrednicul, caci eu am slujit aceasta paine asa cum mi s-a dat si dupa cum s-a lasat de la Sf. Apostoli si se obisnuieste de sute si sute de ani. Spre slujba aceasta am fost si sfintit de Dumnezeu prin rugaciunile si punerea peste mine, a mainilor stapanului meu Arhiereul…Acum nici nu stiu a grai mai mult. Dupa cat cunosc insa, ce ti s-a aratat astazi in acest sfant locas, ai vazut cu ochii tai si ai auzit cu urechile tot ce inseamna si ce inchipuie slujba noastra, Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie. Zic inaltimei tale sa primesti aceasta anafora, care este dar bisericesc, iar dupa ce te va lumina Domnul, prin darul Sfantului Botez, vei primi si aceasta taina Dumnezeiasca a Prea Sfantului Trup si Sange al Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos”. Raspuns-a pe data Amfilog si toti ai sai: „Boteaza-ne pe noi o, tu, Sfintita sluga a lui Hristos, Dumnezeiescul Prunc, pe care L-am vazut azi pe bratele tale”. „Mie nu-mi este ingaduit, a raspuns Ioanichie, ca eu preot sa botez pe un imparat, ori pe boierii lui, fara blagoslovenia stapanului meu, patriarhul. Sfatuiesc deci, pe Domnia ta, sa trimiti la Antiohia sa vie patriarhul, care din pricina prigoanei tale a plecat de aici si el te va Boteza”.

S-a luminat imparatul si fara zabava a trimis la Antiohia mai multi boieri, scriind patriarhului ce dorinta ii framanta sufletul si rugandu-i fierbinte sa vie sa-l lumineze prin baia Sf. Botez, caci Dumnezeu, i-a descoperit infricosata taina a credintei si amar se caieste de cele ce a savarsit in viata pana atunci…Cine poate spune mirarea patriarhului, cand a primit scrisoarea imparatului Amfilog? S-a veselit si a multumit cu multa rugaciune lui Dumnezeu, care face din vrajmasi prieteni si din imparati pagani, crestini de rand si mucenici alesi. Pe cat de cu graba si-a trimis Amfilog solii, pe atat de grabnic a plecat si patriarhul cu dansii spre Ierusalim.

Cand i s-a adus vestea imparatului ca se apropie patriarhul, indata a poruncit sa se stranga toata oastea. S-au impodobit cu totii si au iesit intru intampinarea alesului Domnului, patriarhul Metodie.

Acesta vedea si nu credea. I se parea mestesugita inselaciunea paganului si grea cursa in care l-a prins. Isi inchipuia sa scrisoarea stapanului Arabilor si cuvintele lui cele dulci si smerite, au fost numai un lat cu care sa-l prinda si sa-l ucida.

„O, Doamne, faca-se voia Ta. De moarte am plecat din Ierusalimul asupra caruia venea acest pagan si iata, Tu m-ai adus tot in mainile lui. Faca-se voia Ta, acum si in vecii vecilor”. Asa graia intru sine patriarhul Metodie. Veneau unul catre altul: imparatul Amfilog cu inima franta si smerita, ca sa se inchine botezatorului sau, S. Metodie, acesta, lasandu-se cu totul in voia Domnului, sa vada pe cel ce asa de cu viclesug il prinsese. Dar cand s-au apropiat, a descalecat imparatul de pe frumosul lui armasar si a cazut in praful drumului, strigand dintru adancul sufletului sau: „Bine ai venit, parintele si luminatorul sufletului meu. Binecuvanteaza-ma si te roaga pentru mine nevrednicul robul tau”.

Inchinaciunea imparatului si glasul lui duios, i-au spus patriarhului ca era adevarata scrisoarea, ca nu e nici o inselaciune. L-a ridicat de jos pe imparat, l-a imbratisat, l-a sarutat ca pe un frate bun, si au intrat amandoi in cetate. Amfilog, puternicul stapan al Arabilor, plangea.

„De ce plangi, o, imparate?” a grait Metodie. „Pentru faradelegea ce am savarsit, parintele meu. Cum am daramat sfanta cetate, cate vieti le-am stins in mormant, nestiind ce fac! Si cum voiam sa spulber din temelii si Sf. Biserica, iar pe voi sa va sterg de pe fata pamantului”.

„Asa a ingaduit Dumnezeu, imparate, ca sangele celor ucisi de tine sa fie pretul luminarii tale, tocmai cum sangele lui Hristos, a fost si este pretul rascumpararii noastre a tuturor din robia pacatului. Tu nu-i plange pe cei morti, plange viata ta cea pacatoasa de pana acum si nu uita ca, daca mantuirea ta a fost platita cu atata jertfa de sange si de vieti omenesti, si viata ta va fi jertfa pentru slava lui Dumnezeu, pentru izbandirea si intarirea altora”.

Pe toti i-a botezat patriarhul in Biserica Sf. Mormant cea facatoare de minuni, ca si cea povestita aici: pe imparat, pe sfetnici, pe capitani si pe toata oastea si slujitorii. Nu mai era acum stapan si sluga, ostasi si capitani. Toti se simteau frati, si toti se vedea slugi plecate ale unui singur stapan, Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Le-a aratat apoi in cuvinte calde tot firul credintei crestine, le-a deslusit jertfa Domnului nostru Iisus Hristos pentru noi, intarindu-i pe toti in cele ce au vazut si au crezut.

…”Sa spuneti acestea in toate laturile pamantului in care veti merge. Sa fiti pretutindeni martori ai acestei dumnezeiesti minuni pe care Hristos a lucrat-o inaintea ochilor vostri, iar credinta si faptele voastre sa straluceasca inaintea oamenilor, pentru slava Domnului Dumnezeu. El va fi cu voi in toate zilele voastre, va va lumina si va va intari. Lui sa va rugati si numai Lui sa-I cereti ajutor. Si spuneti tuturor ce se savarseste in timpul slujbei Dumnezeiestii Liturghii, ca sa stie toti ce ati vazut voi aici, pentru ca Domnul v-a descoperit aceasta, ca toata lumea sa cunoasca, ce inseamna aceasta Sf. Slujba!…

„Si iata…acum mi se arata Hristos Domnul si-mi spune ca si voi veti patimi pentru numele Lui. Dar sa nu va smintiti, caci „cel ce rabda pana la sfarsit, acela se va mantui”. Veti fi pusi la incercari si la munci grele cand veti marturisi pe Hristos, si veti muri strigand ca talharul de pe Crucea Golgotei: „Pomeneste-ma Doamne, cand vei veni intru imparatia Ta”. Cununi de mucenicie sfanta si vesnica, ca aceea pe care ai vazut-o, o, imparate, in mana ingerului la sfanta Liturghie, vor straluci pe capetele voastre. Inca si minuni se vor lucra de Domnul prin voi. Caci voi sunteti de acum, vase alese ale Lui, vrand sa arate lumii taria credintei voastre. A voastra va fi imparatia lui Hristos si a Lui slava si cinstea, taria si puterea in vecii vecilor. Amin…” Multe le-a vorbit patriarhul, cat nu se mai saturau ei ascultandu-l si mult s-au rugat pentru dansii. Spre seara s-au despartit cu jale mare si lacrimi multe. N-a vrut insa sa-i lase orfani si le-a dat pe preotul Ioanichie sa-i invete si sa le fie parinte si tovaras: iar aceasta mult a bucurat pe imparat si pe toti ai lui…

Intoarcerea lui Amfilog cu oastea lui cea numeroasa si cu crucea in frunte, nu mai era cu zgomot si cu zanganit de arme. Toti erau tacuti parca n-ar fi fost inarmati, dar veseli. Veseli de dumnezeiasca schimbare ce se facuse in viata lor si ardeau de dorinta de a povesti si celor de acasa minunea pe care Dumnezeu le-o descoperise.

Cand imparatul Babilonului, Amurat, i s-a adus vestea intoarcerii lui Amfilog cu toata oastea, i-a iesit intru intimpinare. „Unde sunt robii, unde-s prazile? Zicea el catre sfetnicii sai. Oastea mea a fost biruita? Si de ce au steag nou, cu doua bete puse crucis?”

Amfilog i-a vorbit de o biruinta stralucita, dar nu de a oastei si a lui, ci de biruinta lui Hristos, povestindu-i cu de-amanuntul tot ce se intamplase, tot ce vazuse si simtise la slujba crestina a Liturghiei din Biserica cea mare a Ierusalimului…” Coroana biruintei Domnului si cea mai mareata dovada a acestei biruinte, iat-o luminate imparate: eu sunt crestin. M-am botezat cu toata oastea, boierii si capitanii, iar steagul acesta din fruntea ostirii este crucea pe care a fost rastignit Hristos, Dumnezeul nostru, de catre evreii cei zavistnici, care te-au starnit si pe tine la razboi”.

Cumplita manie a cuprins sufletul nelegiuitului Amurat. Dar tot n-a crezut ce a auzit, asa de neasteptata a fost aceasta veste. De aceea i-a poruncit: „Sa mergi acum indata, si-n fata mea si a oastei mele, sa te inchini zeilor nostri si sa le aduci jertfa; de nu, de moarte grozava vei pieri tu si tot neamul tau, ca si cei ce vor face ca tine”.

„O, marit si bogat imparat al Babilonului, a raspuns Amfilog, cum nu crezi tu cele ce-ti spune inima mea?” Am plecat de aici cu gandul de a indeplini porunca ta si dorinta mea. Am daramat cetatea Ierusalimului, am trecut-o prin foc si sabie, apoi m-am pornit sa daram si Biserica, sa nimicesc pe toti cei ce se numesc crestini, dupa numele Dumnezeului lor, Hristos. Stapanul lor, patriarhul, fugise de groaza oastei si a numelui meu. De asemeni si multi credinciosi cu dansul. Am intrat in Biserica sa vad cu ochii mei slujba lor. Si, o, stapane Amurat, nu poate limba si nu-s in stare buzele mele a spune ce-am vazut acolo. In Biserica crestinilor nu slujeste om, un preot, ci printr-insul si cu dansul slujesc mii de ingeri, odata cu el aducand slava lui Dumnezeu si jertfa cea fara de sange. Dumnezeul lor, si de acum al nostru, Hristos, este Fiul lui Dumnezeu, facatorul tuturor celor vazute si al celor nevazute. El S-a dat de buna voie jertfa pe cruce, pentru iertarea pacatelor tuturor celor care cred intr-insul si se impartasesc cu Trupul Lui cel sfant si cu Sangele Lui cel scump.

Am vazut cum preotul impunge intr-o paine, dar ingerii Domnului imi arata ca injunghia un prunc nevinovat ca un miel…La dreapta Lui sta Sfanta Lui Maica si Fecioara-n veci, la stanga cetele tuturor sfintilor. Toate pacatele celor pomeniti acolo le curata Domnul, aruncandu-se in foc de sfintii ingeri.

Am vazut cum din gura preotului luau ingerii cuvintele invataturii lui Hristos si le duceau pretutindeni. Cine are urechi de auzit, aude.

Am mai vazut cum slujitorul acela al Bisericii ingropa pe Hristos dupa iesirea cu sfintele daruri; cum painea aceea si vinul se prefaceau prin puterea lui Dumnezeu, in insasi Trupul si Sangele Domnului Hristos. Si cand se impartaseau dintr-insele foc luau, de-i curata pe cei ce le gustau cu frica de Dumnezeu si-i faceau ca ingerii.

Slujitorul lor si al meu, pe care l-am si adus cu mine, desi e om, atunci la slujba e luminat si curat ca ingerul. E inger in trup omenesc. Pleaca-te inaintea lui, inaintea acestui curatit si sfintit om al lui Dumnezeu.

O, imparate, nu mai pot spune ce-am vazut!…E asa dulce viata cu Hristos, atata multumire iti toarna in suflet in harul Lui si atata liniste si dragoste in inima, ca nici nu banuiesti. Crede si tu in Hristos, boteaza-te ca si noi care ne-am intors din Ierusalim si te vei invrednici si tu sa vezi cu ochii tai aceea ce buzele mele nu-s in stare sa spuie, ce-am vazut si ce-am auzit. Rogu-te imparate, pentru mantuirea ta si a lor tai, nu mai ramane in credinta de pana acum, nu mai salaslui in intuneric, ci vino la lumina lui Hristos, ca sa nu fie vai si amar de voi!…Am vazut draci calarind pe cei necredinciosi si cantarindu-le pacatele pe care ingerii nu le puteau sterge, asa erau de multe si de grele. Acesti spurcati te vor chinui si pe tine in vesnicile munci ale focului nestins daca nu asculti chemarea lui Hristos, facuta prin mine nevrednicul robul Sau, caruia eu ma inchin de acum intotdeauna impreuna cu toti ai mei. El e Dumnezeul Tare si vesnic viu, nu lemnele si pietrele moarte, ca idolii tai; de aceea nu putem aduce jertfa decat lui Hristos, caruia suntem gata sa-I jertfim chiar viata noastra. Pentru ca noi vom trai cu Domnul in veci, pentru aceasta nici nu ne temem de moarte. Hristos este cu noi. Si cum a murit El ca sa ne invete cuvantul adevarului si al vietii vesnice, tot asa suntem si noi gata sa murim cu trupul pentru numele Lui…”.

N-apuca sa-si sfarseasca Amfilog cuvantul si o porunca scurta rasuna. Ca un leu racnind Amurat a strigat: „Taiati capul nelegiuitului”.

Si deodata s-a veselit privirea lui Amfilog, i s-a luminat fata ca soarele, si-a indreptat ochii spre cer si a grait: „Doamne Iisuse Hristoase, primeste-ma si pe mine pacatosul robul Tau”. Ochii lui nu s-au inchis cand i s-a rostogolit capul, ci tot in sus cautau, limpezi, iar buzele lui parca mereu strigau: „Doamne Iisuse Hristoase, primeste-ma si pe mine pacatosul robul Tau”.

Si cununi de aur straluceau pe capetele tuturor celor ce piereau, cat s-au spaimantat toti ostasii lui Amurat si chiar el insusi.

Atunci s-a auzit mare glas de lauda pentru Hristos. Si nimeni din ucigasi nu pricepeau de unde le venea aceasta putere nemaipomenita de a primi moartea cu bucurie, pentru ca prin moarte ei primeau viata(Ioan 8,5-1).

Astfel s-a aratat cata putere revarsa in suflete credinta nezdruncinata in Hristos care lumineaza si intareste pe om si s-a plinit si cuvantul patriarhului Metodie, ca vor primi cununa muceniceasca pentru Hristos si de la Hristos Dumnezeul nostru, a caruia este puterea si slava in veci. Amin.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu