Viaţa şi nevoinţa Cuviosului Părintelui nostru Ioan Casian (29 februarie)

Acest Cuvios Părinte de neam străromân s-a născut prin anii 365 de la venirea mîntuirii prin Hristos-Domnul, în Dobrogea, numită pe atunci Sciţia Mică, la un loc ce-i păstrează din vechime pînă azi numele "podişul Casian" şi "peştera lui Casian". Localitatea Casimcea din judeţul Tulcea îi poartă, de asemenea, numele. Provenind dintr-o familie distinsă, a urmat la şcolile timpului. Dar însufleţit de o arzătoare sete de desăvîrşire duhovnicească renunţă de tînăr la atracţiile deşarte şi înşelătoare ale vieţii lumeşti şi pleacă la Locurile Sfinte însoţit de prietenul său Gherman, frate nu prin naştere, ci în duh. Aşa au ajuns amîndoi călugări într-o mănăstire din Betleem. Întemeindu-se după cuviinţă în rînduielile vieţii chinoviale, adică de obşte, după modelul de viaţă al călugărilor din Palestina, Mesopotamia şi Capadocia şi simţind în ei dorul de o mai mare desăvîrşire, au hotărît să plece în sihăstriile Egiptului, la anahoreţii despre a căror îmbunătăţită viaţă duhovnicească auziseră. Aşa au ajuns la comunităţile din delta Nilului, adîncindu-se de acolo tot mai mult în pustie. Dar pretutindeni pe unde treceau, căutau cu rîvnă pe sfinţii însinguraţi, ca să cinstească în ei strălucirea harului şi bogăţia roadelor lor şi pentru a le cere sfaturi duhovniceşti pentru mîntuirea sufletului. Aceste întrebări şi răspunsuri ne vor fi lăsate ca o moştenire sfîntă în cartea Convorbirilor, cu care Cuviosul Casian a înzestrat Biserica.

Dobîndind pe cît puteau să adune din învăţătura lor cerească, la sfatul Avei Iosif, au mai rămas în Egipt şapte ani şi apoi au mers mai departe cercetînd din loc în loc pe aceşti învăţători în lucrul duhovnicesc pînă ce au ajuns în vestita pustie Schitică, unde Sfîntul Macarie întemeiase şi făcuse "pustia strălucitoare" vrednică de a fi sărbătorită de toţi. Aici se nevoiau într-o asceză aspră un mare număr de călugări printre care străluceau îndeosebi, cuvioşii părinţi Moise, Serapion, Teona, Isaac şi preotul Pafnutie, învăţătorul lor. El le spunea că nu este deajuns pentru călugăr să renunţe la lume, părăsind bunurile şi măririle lumeşti pentru a se dedica grijii de suflet în nevoinţă, în asceză şi tăcere. De aici înainte trebuie împlinită o a doua "renunţare" care constă în a te lepăda de obiceiurile, viciile şi atracţiile vechi ale sufletului şi ale trupului printr-o luptă îndelungată şi răbdătoare, plină de ispite, dar care duce la curăţia inimii. Căci acesta este scopul călugărului: să stea de vorbă permanent cu Dumnezeu prin neîncetată rugăciune, încît mintea, nerisipită la grijile lumii, să ajungă cu linişte şi pace în altarul despătimit, curăţit al inimii. Iar capătul lucrului său este viaţa de veci, unirea cu Dumnezeu, din care se poate dobîndi chiar de aici, de jos, o arvună, o pregustare a ei prin sfînta iubire. Căci, într-adevăr, ajuns la un anume sfîrşit al celei de a doua "renunţări", sufletul pe de-antregul tinzînd către Hristos Cel dorit, călugărul trebuie să mai împlinească cea de-a treia "renunţare" care cuprinde întreaga desăvîrşire. Iar aceasta constă în părăsirea oricărei amintiri a acestei lumi, cu toate cele de faţă şi văzute ale ei, socotite măreţe, deşi sînt deşarte şi repede trecătoare, pentru a se lăsa condus de Dumnezeu în "pămîntul făgăduinţei" în care nu mai cresc spinii şi buruienile viciilor, în locaşurile cele veşnice în care vom rămîne pentru totdeauna (Convorbirea a 3-a), în simţirea negrăitei bucurii şi a revărsării luminii dumnezeieşti.

Acesta este marele dar al rugăciunii curate căci "atunci - precum grăia ava Isaac - acea iubire desăvîrşită, prin care El ne-a iubit mai întîi, trece şi în adîncul inimii noastre prin virtutea rugăciunii curate". Aceasta se va face aşa cînd toată dragostea, Toată dorinţa, toată rîvna, toată strădania, tot cugetul nostru, tot ce trăim, ce vorbim, ce respirăm va fi cu Dumnezeu. Şi, cînd acea unitate care există veşnic între Tatăl cu Fiul şi între Fiul cu Tatăl, prin Duhul Sfînt va trece şi în simţirea şi în mintea noastră. Aşa precum El ne iubeşte cu iubirea cea adevărată şi curată care nu se stinge niciodată, să ne dăruim şi noi Lui printr-o legătură veşnică, de nedespărţit, pentru ca orice respirăm, orice înţelegem, orice vorbim, să fie cu Dumnezeu. Iar de starea aceasta ne vom putea apropia, atît cît este cu putinţă pe pămînt, plinindu-se cuvîntul Apostolului: Dumnezeu este totul în toate. Apoi devenind deplin fii printr-o comuniune atît de desăvîrşită cu Tatăl, vom putea zice Celui Care este Fiu şi moştenitor prin fire: Toate cîte are Tatăl ale Mele sînt (Ioan 16,15). Pentru că El Însuşi S-a rugat, grăind despre noi: Părinte, cei pe care Mi i-ai dat, vreau ca unde sînt Eu să fie şi ei cu mine. Aceasta trebuie să fie năzuinţa pustnicului, aceasta toată strădania, pentru ca, după cuviinţă, să aibă chiar în acest trup chipul fericirii viitoare şi să înceapă să guste înainte din începutul vieţii şi măririi cereşti. Acesta este scopul întregii desăvîrşiri: ca sufletul eliberat de orice lanţuri trupeşti să se înalţe zilnic la negrăitele daruri ale vieţii duhovniceşti, într-atît încît întreaga viaţă şi bătaie a inimii să devină o unică şi negrăită rugăciune (din Convorbirea a X-a). Cît de mîngîiat şi uimit este creştinul, descoperindu-i-se un asemenea suiş al sufletului întru care petreceau străbunii noştri sfinţi.

Astfel, îndrumaţi de pe culmile vieţii călugăreşti şi contemplînd plinirea vie la aceşti străluciţi anahoreţi, cei doi prieteni s-au dedicat cu mare severitate şi neclintită statornicie vieţii contemplative în timpul anilor petrecuţi aici, în pustia Schitică. În liniştea chiliei, Sfîntul Casian a izbutit să facă experienţa luptei aspre a sufletului îndrăgostit de Dumnezeu, împotriva gîndurilor pătimaşe şi a demonilor pizmaşi, îndeosebi împotriva ispitei amorţirii sufletului, a plictiselii care-i tulbură pe eremiţi şi îi silesc să-şi părăsească retragerea liniştirii. Din această adîncă experienţă adîncă personală şi din învăţătura altor bărbaţi învăţaţi, ca Sfîntul Evagrie Ponticul pe care l-a cunoscut în Nitria, Cuviosul Casian întocmi o învăţătură aleasă de luptă duhovnicească şi despre cele opt păcate capitale, anume: al lăcomiei, adică al îmbuibării de mîncare; al doilea, al desfrînării; al treilea, al iubirii de arginţi sub care se înţelege zgîrcenia; al patrulea, al mîniei; al cincilea, al tristeţii; al şaselea, al neliniştii, sau al dezgustului inimii; al şaptelea, al slavei deşarte şi al optulea, al trufiei.

După şapte ani, Cuvioşii Ioan şi Gherman s-au întors la Betleem, unde au dobîndit de la părintele lor duhovnicesc binecuvîntarea de a trăi de aici înainte în pustnicie. Şi aşa plecară cu rîvnă şi grăbire în Egipt. Dar, cu tot dorul lor nestins, n-au putut regăsi liniştea cuvenită contemplaţiei, din pricina unor învinuiri nedrepte la care erau supuşi călugării din Egipt de către arhiepiscopul Teofil al Alexandriei. Atunci, Cuvioşii Ioan şi Gherman, urmînd un grup de 50 de monahi, hotărîră să-şi caute liniştea la Constantinopol, sub ocrotirea Sfîntului şi marelui Ioan Gură de Aur. Aceasta se petrecea pe la anii 401. De îndată ce îi văzu marele între patriarhi, desluşind cu o tainică privire calitatea sufletelor lor, reuşi să-l convingă pe Gherman să primească prin mîinile lui preoţia, iar Casian diaconia. Cucerit de curăţia şi sfinţenia Sfîntului Ioan Gură de Aur şi de negrăita sa măiestrie a cuvîntului, Casian se aşeză cu un zel fierbinte sub călăuzirea sa spirituală, consimţind să jertfească liniştea pustiei pentru a scoate cîştig din petrecerea pe lîngă un asemenea învăţător.

Dar n-a trecut mult timp că iată, Sfîntul Ioan Gură de Aur - victimă a lui Teofil - fiind dus în exil, Cuvioşii Casian şi Gherman au fost trimişi în misiune la Roma de cler şi popor, însoţindu-l pe episcopul Paladie ca să încunoştiinţeze pe episcopul Romei, Inocenţiu I, printr-o scrisoare, privind suferinţele Sfîntului Ioan Gură de Aur. Sfîntul Casian petrecu astfel zece ani la Roma şi în acest timp a fost hirotonit preot. De aici a mers la Marsilia, în sudul Galiei, unde a întemeiat, pentru bărbaţi, mănăstirea Sfîntului Victor, pe mormîntul unui martir din secolul al III-lea; iar pentru fecioare, aceea a Mîntuitorului, pe la anul 415. Bărbat mult încercat în viaţa ascetică şi totodată părinte ajuns la o mare înţelepciune pastorală, el a oferit mulţimii călugărilor care se adunau în jurul lui adevărata tradiţie monahală pe care o primise de la Părinţii din Răsărit, ţinînd seama însă de condiţiile de viaţă din Galia, de climă şi de firea locuitorilor de aici.

La rugămintea Sfîntului Castor, episcop de Apt, el întocmai lucrarea sa "Instituţii cenobitice" (rînduieli pentru viaţa în comun), pentru mănăstirile pe care le întemeiase în Provenţa. În această lucrare el descrie modul de vieţuire al călugărilor din Egipt, dar cu oarecare pogorămînt în ceea ce era prea aspru pentru călugării din Galia, urmînd şi aici rînduielile care se obişnuiau în Palestina, în Capadocia, în Mesopotamia. Căci, scrie el: "Dacă se împlineşte porunca dumnezeiască cu dreaptă socoteală şi după putere, atunci păzirea ei are măsura desăvîrşirii, chiar dacă mijloacele nu sînt aceleaşi". El descrie apoi leacurile şi căile de vindecare de cele opt păcate capitale, spre a conduce sufletul la desăvîrşirea virtuţii. Mai tîrziu el a completat această învăţătură duhovnicească prin cartea Convorbirilor în care înfăţişează, la cererea ermiţilor care trăiau la Lerins şi în insulele Hâeres de lîngă Marsilia, treptele mai înalte ale luptei pentru curăţirea inimii şi contemplaţie, folosindu-se de învăţătura marilor anahoreţi, pe care îi întîlnise în Egipt. Sfîntul Casian a înzestrat astfel, din începuturile lui, monahismul din Galia cu o temeinică armătură duhovnicească, adăpîndu-l din izvoarele vii ale Părinţilor pustiei.

Ca ucenic credincios al marilor învăţători Sfinţii Capadocieni Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Grigore de Nîssa, ca şi al Sfîntului Ioan Gură de Aur, Cuviosul Ioan Casian s-a ridicat atunci împotriva unei separări adînci între firea omenească şi harul divin, pe care Fericitul Augustin o stabilise pentru a lupta împotriva ereziei lui Pelagiu. Într-adevăr, deşi tot darul desăvîrşit şi tot harul de sus coboară, de la Dumnezeu Părintele Luminilor, libertatea noastră omenească, zidită după chipul libertăţii absolute a lui Dumnezeu şi reînnoită în Sfîntul Botez, este chemată să răspundă şi să conlucreze cu harul dumnezeiesc pentru a produce în suflet roadele mîntuitoare ale sfintelor virtuţi şi, într-o aşa măsură, încît se poate spune, cu Sfîntul Ioan Gură de Aur, că: "Lucrul lui Dumnezeu este de a ne dărui Harul Său, iar cel al omului este de a-şi oferi credinţă". Căci, aşa cum grăieşte acelaşi mare învăţător al Bisericii în alt loc: "Harul lui Dumnezeu curge atît pe cît este de deschis vasul credinţei pus sub şipot". O asemenea învăţătură îşi avea limpede rădăcina în cuvîntul lui Dumnezeu, pentru că Domnul a arătat: Cel care luase cinci talanţi de la stăpînul său, a adus alţi cinci talanţi, iar cel ce a luat doi, a adus de asemenea alţi doi (Matei 25, 20-22). Deci cu adevărat, precum spune şi Sfîntul Apostol Pavel, sîntem împreună lucrători cu Hristos (2 Cor. 6,1).

Faţă de aceste împotriviri care au mai durat, Cuviosul Ioan Casian a rămas statornic în dreapta credinţă a Bisericii, departe de zgomot şi certuri, învăţat cu adîncul contemplării divine, taină a unei păci nesurpate şi blînde, şi a unei linişti senine. El îşi încredinţă în pace sufletul său lui Dumnezeu către anul 435. Cunoscut ca sfînt de cei din vremea lui, el este cinstit de toţi călugării Bisericii Apusene ca Părinte al lor şi unul dintre cei mai mari învăţători. Sfintele sale moaşte sînt păstrate pînă în ziua de astăzi în mănăstirea Sfîntului Victor din Marsilia.

Pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Gherman din Dobrogea (29 februarie)

Acest sfînt şi purtător de Dumnezeu Gherman s-a născut pe la anul 368 în nordul Dobrogei, din părinţi străromâni, fiind din acelaşi sat şi contemporan cu Sfîntul Ioan Casian. Localitatea Casimcea este considerată vatra străbună a acestor doi sfinţi daco-romani de la gurile Dunării.

Părinţii şi strămoşii lor erau creştini din primul secol, fiind botezaţi în numele Prea Sfintei Treimi poate chiar de Sfîntul Apostol Andrei şi de ucenii lui, care au semănat cuvîntul Evangheliei lui Hristos în jurul Mării Negre şi în Sciţia Mică, adică Dobrogea de astăzi.

După ce a învăţat carte în satul natal şi pe lîngă Episcopia Tomisului, împreună cu fericitul Ioan Casian, cu care a fost prieten şi împreună-vieţuitor pînă la moarte, s-a dus să deprindă învăţătura Sfinţilor Părinţi în părţile Constantinopololului. Apoi, tot împreună, au intrat în viaţa monahală, la una din mănăstirile din sudul Dobrogei, ce depindeau de vestita eparhie a Tomisului, unde străluceau mari ierarhi şi purtători de Dumnezeu, ca Sfinţii Bretanion şi Teotim.

Dorind o viaţă mai înalt duhovnicească în Hristos, s-a dus împreună cu fericitul Casian să se închine Cuvioşilor Părinţi ce se nevoiau în Egipt, pe valea Nilului. După ce au vizitat pe marii sihaştri de acolo şi au primit multe cuvinte de folos de la ei, s-au nevoit un timp în preajma marilor anahoreţi egipteni, învăţînd de la ei neîncetata rugăciune. Apoi s-au dus la Sfintele Locuri şi s-au închinat la mormîntul dătător de viaţă al Domnului nostru Iisus Hristos.

S-au nevoit apoi un timp în mănăstirile din Constantinopol, în preajma Sfîntului Ioan Gură de Aur, care i-a hirotonit pe amîndoi - Sfîntul Ioan Casian diacon, iar pe Cuviosul Gherman, preot. Aceasta era pe la anul 400.

În anul 403, cînd unii ierarhi şi dregători din Răsărit, îndemnaţi de împărăteasa Eudoxia, s-au ridicat împotriva Sfîntului Ioan Gură de Aur cerînd să-l depună din treaptă, atunci şi Coviosul Gherman s-a aflat printre cei ce au luat apărarea marelui ierarh.

Acest mare nevoitor era atît de cinstit de prietenul său, Sfîntul Ioan Casian, încît îl numea, în cartea sa "Convorbiri cu Părinţii din Pustie", "Sfîntul Părinte Gherman". El a contribuit mult la întărirea vieţii monahale în Dobrogea, din Italia şi din Galia.

După o aspră şi îndelungată nevoinţă duhovnicească, ajungînd la măsura sfinţeniei, Cuviosul Părintele nostru Gherman a răposat la Roma, prin anii 405-415, dîndu-şi sufletul cu pace în mîinile lui Hristos, plin de zile şi de harul Duhului Sfînt. Pentru viaţa lui aleasă, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în ceata Sfinţilor Părinţi, la 20-21 iunie 1992, cu data de prăznuire la 29 februarie, iar cînd nu sînt ani bisecţi, la 28 februarie.

Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Cuvioşii Părinţi Varsanufie şi Ioan din Gaza (29 februarie) (Alcătuirea acestea vieţi s-a făcut, după Sinaxarul Sfintei Mănăstiri Simon-Petra din Muntele Athos şi după volumul XI din Filocalia românească a Părintelui Dumitru Stăniloae, de cel mai mic între preoţi Constantin G.)

Sfîntul Varsanufie era de origine din Egipt şi a îmbrăţişat viaţa ascetică încă din tinereţe. Trecînd într-o zi pe lîngă un hipodrom unde se desfăşura una din acele deşarte întreceri care dezlănţuiau patimile privitorilor, el îşi zise: "Iată cum fiii diavolului luptă cu atîta zel; cu cît mai mult trebuie să alergăm noi, fiii Împărăţiei, pentru a cîştiga biruinţa!" Atunci el s-a dus în Palestina, unde a intrat sub ascultarea şi călăuzirea unui bătrîn numit Marcel. Apoi, urcînd din treaptă în treaptă pe scara desăvîrşirii, se retrase prin diferite chilii singuratice pentru a se dedica, departe de oameni, rugăciunii contemplative. Ajungînd să dobîndească curăţia inimii şi desăvîrşita nepătimire, s-a dus în mănăstirea avei Serid, aproape de Gaza, şi s-a aşezat într-o chilie mai izolată, puţin în afara mănăstirii, fără să primească pe cineva timp de peste cinci-zeci de ani. Numai ava Serid venea şi îi aducea, o dată pe săptămînă, Sfintele Taine şi hrană: trei pîini şi puţină apă.

Fericitul bătrîn era adesea dăruit cu lacrimile mîngîierii şi înălţat la contemplări sfinte, încît de multe ori uita să mănînce şi să bea pînă la săptămîna următoare. Grăia despre el însuşi ca şi cum ar fi vorbit despre altcineva: "Fiul lui Dumnezeu îmi este martor, ştiu de un om aici în mănăstire, care poate rămîne fără nici un fel de hrană sau băutură, şi fără hrană pînă la venirea Domnului. Nu-i lipseşte nimic din toate acestea, pentru că hrana lui, băutura lui, haina lui, veşmîntul lui, sînt Duhul Sfînt". Cu prilejul acestei vizite săptămînale a egumenului, el dicta lui Serid învăţături pentru fiii lui duhovniceşti, călugări şi mireni, care, prin scrisoare întrebau spre lămurirea a tot felul de subiecte: despre viaţa duhovnicească, cum să se poarte în legăturile cu semenii, asupra unor înţelesuri tainice ale Sfintei Scripturi, despre sfintele dogme, sau chiar privind unele detalii ale vieţii zilnice. Cînd Varsanufie începu să dicteze asemenea scrisori lui Serid, acesta neaducînd cu sine ceva de scris, se tulbură gîndind că nu va putea să-şi aducă aminte atîtea cuvinte. Bătrînul îi ghici gîndul, faţa îi străluci ca focul şi îi spuse: "Mergi şi scrie şi nu te teme. Dacă ţi-aş spune zeci de mii de cuvinte ca să le scrii, Duhul lui Dumnezeu nu te va lăsa să scrii nici mai multe, nici mai puţine decît ţi-am spus, chiar dacă ai voi; ci, îţi va conduce mîna ca să scrii acestea întru aceeaşi rînduială" (Scrisoarea I-a).

Întemeiat pe piatra smereniei şi avînd, prin neîncetată amintire a lui Dumnezeu, desăvîrşita seninătate a inimii, era plin de iubirea divină pe care, după chipul iubirii lui Dumnezeu-Tatăl, o revărsa din inima lui asupra tuturor celor care i se adresau. Retragerea lui nu însemna dispreţ faţă de oameni, ci, dimpotrivă, se comporta faţă de toţi cu atenţia şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu însuşi. El îi încuraja, prin cuvintele şi sfaturile scrise care ajungeau la ei; îi mîngîia, îi mustra, împărtăşindu-le bucuriile şi durerile, acoperindu-le greşelile şi luîndu-le asupra lui: "Eu socotesc drept ale mele cîştigurile şi foloasele fiecărui om şi ale fiecărui suflet - scria el -, de aceea cu bucurie şi arzînd mă dăruiesc jertfelnic pentru sufletele voastre, cum bine ştie Dumnezeu, singurul cunoscător al inimilor noastre" (Scrisoarea a 3-a). Prin rugăciunea şi învăţătura sa, Sfîntul Varsanufie le oferea fiilor săi duhovniceşti viaţa cea adevărată, aşa cum Dumnezeu-Tatăl dă viaţa Fiului Său, şi le făgăduia că în ziua Judecăţii el se va înfăţişa cu toată încredinţarea înaintea Scaunului de judecată a lui Dumnezeu şi va zice cu glas strălucitor, spre uimirea Îngerilor şi a tuturor Puterilor Cereşti: "Iată eu şi fiii care Mi i-a dat Dumnezeu" (Scrisoarea 117).

Cu asemenea încredinţare acest om dumnezeiesc dezlega în numele lui Dumnezeu păcatele celor ce i se mărturiseau lui. El vestea, de asemenea, viitorul şi vindeca bolile ucenicilor săi. Numeroşi au fost cei care şi-au redobîndit astfel sănătatea ori au fost izbăviţi în lupta cu patimile, punîndu-şi pe cap acoperămîntul lui, sau atingînd lucruri pe care el le trimitea în dar. Însă dintre toate aceste daruri pe care i le împărtăşea Duhul Sfînt, cel mai mare era acela al desluşirii gîndurilor sau al dreptei socotinţe şi al învăţăturii duhovniceşti, pentru că aceste daruri rămîn lucrătoare prin veacuri pînă în zilele noastre pentru toţi cei care citesc cu evlavie cartea Scrisorilor lui de călăuzire duhovnicească. Duhul pe care Sfîntul Varsanufie îl comunica ucenicilor este acea lege a libertăţii care se dobîndeşte prin lepădarea de toată grija cea lumească, murind sieşi precum şi oricărei făpturi, pentru a se dărui pe de-a-ntregul sălăşluirii lui Dumnezeu în minte, în bucurie şi încredere.

Odată cu aceasta el îi învăţa pe fraţi să nu se preţuiască sau să se măsoare pe ei înşişi, ci să aducă tot timpul rugăciuni de mulţumire înaintea lui Dumnezeu pentru întărirea şi ridicarea din slăbiciunile noastre. El nu se ruşina să-şi mărturisească ucenicilor luptele pe care a trebuit să le ducă înainte să ajungă la starea de odihnă "faţă de grijile şi necazurile produse de marea alipire de lume, care ne ţine într-o agitaţie chinuitoare", dar rămînea întotdeauna într-o deosebită reţinere în a-şi mărturisi harurile pe care Dumnezeu i le încredinţa. Uneori totuşi îşi îngăduia mărturia răpirilor şi extazelor lui, spunînd, de pildă, că el cunoştea un om care suise pînă la al şaptelea cer, sau scriind: "Grăiesc înaintea Lui şi nu mint, căci ştiu pe un rob al lui Dumnezeu între oamenii de acum, în această vreme şi în acest loc binecuvîntat, care poate scula morţi întru numele Stăpînului nostru Iisus Hristos, şi poate alunga demoni şi vindeca boli de nevindecat, care poate opri şi războaie, poate închide şi deschide cerul ca Ilie. Căci totdeauna are Domnul slugi adevărate, pe care nu le mai numeşte slugi, ci fii (Gal. 4,7). Şi, precum a lucrat prin primii Săi ucenici, aşa poate lucra şi prin cei de acum" (Scrisoarea 90).

Astfel, cînd o ciumă teribilă avea să pustiască Imperiul Roman, în 542-543, s-a stăruit pe lîngă marele bătrîn să se roage pentru lumea în pericol. El descoperi atunci, tainic, că era unul din acei "trei bărbaţi desăvîrşiţi înaintea lui Dumnezeu care au întrecut măsura omenească şi au primit puterea să lege şi să dezlege. Ei stau drepţi, neclintiţi mijlocitori, ca să nu nimicească dintr-o dată lumea, ci, prin rugăciunile lor, să o certe cu milostivire. Şi li s-a spus lor că pentru puţin timp va mai dura mînia". Şi adăugă: "Deci, rugaţi-vă împreună cu ei. Iar rugăciunile acestor trei, grăia el, se întîlnesc la intrarea în jertfelnicul de sus al Părintelui Luminilor. Şi se bucură, veselindu-se împreună, în cele cereşti. Dar cînd privesc la pămînt plîng şi se tînguiesc şi jelesc împreună pentru relele ce le fac, stîrnind mînia lui Dumnezeu. Aceştia sînt Ioan din Roma, Ilie din Constantinopol şi un altul din eparhia Ierusalimului. Şi cred că vor dobîndi mare milă. Da, vor dobîndi. Amin" (Scrisoarea 569).

Dar, cu toate aceste dovezi ale harului lui Dumnezeu, starea de retragere a sfîntului bătrîn atrăgea bănuielile unor călugări slăbănogi la rîvnă, care cugetau în sine că Serid inventase existenţa zăvorîtului pentru a-şi aşeza mai bine autoritatea lui. Atunci, Sfîntul Varsanufie hotărî să-şi deschidă pentru o singură dată uşa chiliei. El îi primi pe toţi fraţii cu blîndeţe, le spălă picioarele şi apoi se retrase. După cîţiva ani, Varsanufie lăsă chilia sa altui bătrîn credincios şi desăvîrşit ucenic despre care el spunea: "Pentru viaţa fiului meu iubit, smerit şi ascultător, care nu face decît una cu mine şi care a renunţat întru totul, pînă la moarte, la toate voile sale, ce să spun? Domnul a zis: Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl (Ioan 14,9). Şi el a zis: Orice ucenic desăvîrşit va fi ca Învăţătorul său (Luca 6,40)".

Într-adevăr, Sfîntul Ioan ucenicul urma în toate felul de viaţă al lui Varsanufie. El dobîndise pînă la cea mai înaltă măsură, darul vederii duhovniceşti şi al profeţiei, încît nu mai avea nevoie să vadă sau să scrie părintelui său duhovnicesc pentru a comunica cu el şi a-i împărtăşi toate gîndurile. De aceea a fost supranumit profetul. Ca şi Varsanufie, el comunica prin scrisori cu ucenicii săi, prin mijlocirea mai întîi a avei Serid şi apoi a Sfîntului Dorotei (care se pomeneşte la 13 august). Păstrînd şi el o pace netulburată, întemeiată pe sfînta smerenie şi pe necontenite lacrimi, el nu învăţă decît în umbra marelui său bătrîn, tîlcuind răspunsurile lui, dînd îndrumări mai practice sau întărind ucenicii într-o credinţă neclintită, zicîndu-le: "Bine vă este ca doi să se roage pentru voi, căci doi sînt mai puternici decît unul singur" (Scrisoarea 783). Dacă vreunul voia în chip ispititor să pună la încercare dreapta judecată a celor doi bătrîni adresîndu-i lui Ioan aceiaşi întrebare ca şi lui Varsanufie, profetul păstra tăcerea sau îi sfătuia să urmeze în toate învăţătura marelui bătrîn. Cînd era întrebat Varsanufie, el răspundea: "Fă cum ţi-a spus fratele Ioan. Dumnezeul lui Varsanufie şi al lui Ioan este Unul şi Acelaşi" (Scrisoarea 224).

În al 18-lea an al retragerii lui Ioan, Părintele Serid s-a săvîrşit din această viaţă, lăsînd conducerea, în mod succesiv, tuturor fraţilor. Sfîntul Varsanufie s-a retras atunci la o mai desăvîrşită liniştire, iar Ioan vesti că şi el îşi va sfîrşi petrecerea pămîntească peste o săptămînă. Călugării, întrecîndu-se în smerenie, au renunţat rînd pe rînd la succesiune şi, în sfîrşit, după rînduiala dată de Ioan - care tocmai confirma o prezicere a lui Varsanufie - a fost ales, într-un glas, un oarecare Elian, care de curînd părăsise lumea intrînd în cinul monahal. Înspăimîntat de sarcina care i se cerea, el îl rugă stăruitor pe Ioan să mai rămînă între călugări două săptămîni, pentru a-l învăţa cu de-amănuntul cum să ocîrmuiască mănăstirea. Profetul se învoi şi rămase încă două săptămîni în viaţă (Scrisoarea 576-598).

Scurgîndu-se acest soroc, chemă toţi fraţii la el, îi îmbrăţişă pe fiecare, apoi îi trimise în pace pentru a-şi încredinţa tainic sufletul lui Dumnezeu. Nu se cunoaşte cum şi cînd Sfîntul Varsanufie şi-a sfîrşit petrecerea sa pămîntească. Cum 50 de ani mai tîrziu se socotea că este încă în viaţă, Patriarhul Ierusalimului a dispus să se deschidă chilia sa; dar a izbucnit atunci un foc care a învăluit adunarea. (Cititorule, fă bunătate şi mă pomeneşte în rugăciunile tale.)

Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Grigorie Dialogul, despre slujirea cuvantului.    Zis-a Sfantul Grigorie Dialogul: "Mai mare minune decat rugaciunea este propovaduirea cuvantului, adica a ajuta pe cuvantul invataturii, ca, a intoarce pe pacatosi la pocainta, mai mult este, decat a invia un mort. Ca intru inviere se scoala trupul si iarasi moare, iar intru pocainta se scoala sufletul, care vietuieste in veci. Dar, inca si din Evanghelie poti cunoaste cu adevarat grairea aceasta. Ca, iata, a inviata Dumnezeu pe Lazar trupeste, dar Scriptura nu ne spune ce a facut trupul inviat al lui Lazar. Insa, a inviat Dumnezeu sufletul lui Pavel; si cate n-a facut sufletul lui Pavel! A facut puteri multe cu invataturile sale."
 



Intru aceasta zi, cuvant al Cuviosului Parintelui nostru Ioan Cassian, despre dreapta socoteala si despre marturisire.    Calatorind pe la sfintii parinti cei din Schit, am mers si la ava Moise, barbat inalt la fapta buna si la cele dumnezeiesti intelept. Si, apropiindu-ne, dupa oarecare vorbe de suflet folositoare, l-am intrebat pe dansul: "Cum se cuvine a face marturisirea gandurilor. Ca, de multe ori pricina de rusine este si acoperamant de vatamatoare evlavie obisnuieste a ne naste noua lucrul acesta, ca, adica, unii din parinti, auzind ganduri de la frati, nu numai ca nu-i tama­duieste, ci ii si defaima si in deznadajdu­ire ii aduc, precum si noi insine am cu­noscut, ca s-a intamplat aceasa in partile Siriei. Ca un frate si-a spus gandurile sale, unuia din batranii de acolo, cu toata cin­stea si adevarul, fara de rusine dezgolin­du-si ascunzisurile inimii sale. Iar acesta, indata ce a auzit, a inceput a se mania si a se porni asupra fratelui, ocarandu-l pen­tru acest fel de ganduri rele, incit din aceasta pricina, multora, le-a fost rusine a-si mai descoperi gandurile lor batranilor."

    Si Ava Moise a zis: "Bine este a nu ascunde gandurile tale fata de parinti, dar, nu orcui s-ar intampla a le spune, ci ba­tranilor celor duhovnicesti, si care au dreapta socoteala, se cade a le descoperi, iar nu celor albiti numai de vreme. Ca mul­ti la varsta privind si gandurile lor vestin­du-le, in loc de vindecare, in deznadajdu­ire au cazut, din pricina neiscusintii celor ce-i ascultau. Ca, iata era un oarecare din frati, foarte sarguitor, care tare fiind su­parat de duhul desfranarii, a venit la un batran si i-a spus gandurile sale. Iar acela, auzind si neiscusit fiind, maniindu-se, zi­cea ca este ticalos fratele si nevrednic de cinul calugaresc, fiindca a primit astfel de ganduri. Acestea auzind fratele, dezna­dajduindu-se, si lasand locul, s-a intors in lume. Dar, din iconomia lui Dumnezeu, l-a intalnit Ava Apolos, cel mai iscusit din ba­trani, care, vazandu-l tulburat si foarte po­somorat, l-a intrebat pe el, zicand : Fiule, care-i pricina acestei mahniri atat de mari? lar el, la inceput, din multa lui intristare, n-a raspuns nimic. Dar, mai pe urma, mult fiind rugat de batranul, a spus cele despre sine, zicand: De multe ori pe mine ma supara gandurile si, mergand, le-am spus cutarui batran si, dupa cuvantul lui, nu-mi mai am nadejde de mantuire. Deci, deznadajduindu-ma, ma duc in lume. Acestea auzind, Ava Apolos mult il man­gaia si il sfatuia pe fratele, zicand : Nu te mira fiule, nici nu te deznadajdui. Ca eu, la aceasta varsta a batranetii fiind, foarte suparat sunt de aceste ganduri. Drept aceea, nu te scarbi pentru acest fel de infocare, care nu atat prin silinta omeneasca se tamaduieste, cat prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Ci, numai ziua de astazi daruieste-mi-o mie si intoarce-te la chilia ta. Si a facut fratele asa. Iar Ava Apolos a mers la chilia batranului celui ce dezna­dajduise pe fratele si, stand afara, s-a ru­gat lui Dumnezeu eu lacrimi, zicand: Doamne, Cela ce aduci ispite spre folos, intoarce razboiul fratelui asupra acestui batran, ca, prin incercare, sa invete la ba­tranetele lui cele ce in lunga vreme n-a invatat, ca sa patimeasca si el cu cei ce sunt ispititi. Si, dupa ce a sfarsit rugaciunea, a vazut un arap, stand aproape de chilie si slobozind asupra batranului sageti, de care ranindu-se, indata se invartea ca intr-o betie, incoace si incolo, neputand suferi si iesind din chilie se ducea in lume, pe aceeasi cale ca si tanarul. Iar Ava Apolos, intelegand cele ce se facusera, l-a intampinat, zicand : "Unde te duci? Si care este pricina tulburarii acesteia, ce te-a cuprins? Iar el, simtind ca Sfantul cunoaste cele despre dansul, de rusine, nimic nu graia. Si i-a zis Ava Apolos: Intoarce-te la chilia ta si, de aici inainte, cunoaste-ti neputinta ta si da-ti seama ca sau nu ai fost stiut de dia­vol sau ca nu ai fost luat in seama de el si de aceea nu te-ai invednicit de lupta cea eu el. Si, ce zic cu, lupta, ca, o lovitura a lui, de o zi, n-ai putut sa o suferi. Aceasta, insa, ti s-a intamplat, pentru ca, pe un ta­nar, care se lupta cu vrajmasul nostru, primindu-l pe el, in loc sa-l imbarbatezi la lupta, in deznadajduire l-ai aruncat, nesocotind porunca cea inteleapta, care zice: "Izbaveste pe cei dusi la la moarte si de a rascumpara pe, cei ucisi, nu cruta." (pilde 24, 11). Precum si pilda Mantuito­rului nostru, Care zice: "Trestia strivita nu o frange si inul ce fumega nu-l va stinge" (Matei, 12, 20). Ca nimeni n-ar putea su­feri bantuielile, vrajmasului si nici fierberea cea infocata a firii a o stinge, daca da­rul lui Dumnezeu n-ar strajui, neputinta omencasca. Deci, dupa ce s-a implinit aceasta iconomie mantuitoare pentru noi, cu rugaciuni de obste sa ne rugam lui Dumnezeu, ca si biciul cel lasat asupra ta, sa-l dea inlaturi. Ca, El face sa doara si iar tamaduieste, raneste si mainile Lui vindeca, smereste si inalta, omoara si inviaza, po­goara in iad si ridica. Acestea zicand si rugandu-se, indata l-a izbavit pe el de razboiul cel adus asupra lui si-l sfatuia, ca sa ceara de la Dumnezeu, sa-i dea limba de invatatura, ca sa stie, la vreme, cand se cade sa spuna cuvant.

    Deci, din toate cele zise, cunoastem ca nu se va gasi alta cale mai temeinica de mantuire, ca aceasta, adica a descoperi gandurile sale parintilor celor mai cu dreapta socoteala si, de la dansii, a se in­druma spre fapta buna, iar nu a urma gandului si judecatii sale. Si nici nu tre­buie, de ar da cineva din intamplare, peste vreun batran neiscusit pentru aceasta, sa fuga si sa nu-si marturiseasca gandurile sale parintilor celor mai iscusiti sau sa defaime invatatura stramosilor. Ca si ei, nu de la sine, ci de la Dumnezeu si de la Scripturile cele de Dumnezeu insuflate fiind miscati, au dat urmasilor randuiala de a intreba pe cei ce mai inainte au calatorit pe acest drum. Si din multe alte locuri, care sunt in Scriptura cea de Dumnezeu insuflata, este cu putinta a ne invata, dar, mai ales, din istoria Sfantului Samuil, care de copil fiind dat lui Dumnezeu de mama sa si invrednicindu-se de dumnezeiasca vorbire n-a crezut socotirii si gandurilor sale, ci, o data si de doua ori fiind chemat de Dumnezeu, a alergat la batranul Eli si prin invatatura lui a fost asezat in randu­iala si indrumat, cum trebuie sa raspunda lui Dumnezeu. Si asa, pe Samuil, pe care prin a Sa chemare Dumnezeu l-a socotit vrednic de El, a voit sa fie invatat prin punerea in randuiala si prin porunca batra­nului, fiindca, prin aceasta, avea sa fie po­vatuit spre smerenie. Inca si pe Pavel, pe care Hristos lisus l-a chemat si Care putea indata sa-i deschida ochii si a-i face cu­noscuta si calea desavarsirii, Domnul l-a trimis, totusi, la Anania si i-a poruncit ca, de la dansul, sa afle calea adevarului, zi­cand: "Scoala-te si intra in cetate si acolo ti se va spune tie ce trebuie sa faci", (Fapte, 9, 6). Prin aceasta, ne invata sa urmam povatuirea celor buni, ce mai ina­inte de noi au calatorit pe acest drum. Fiindca fiecare ar fi vrut, asemenea cu Pavel, sa fie povatuit spre adevar de Dum­nezeu, iar nu prin parinti, lar Apostolul cu insusi fapta sa, a aratat, ca acestea, asa sunt, zicand: "Ca m-am suit la Ierusalim ca sa vad pe Petru si pc lacov si le-am aratat lor Evanghelia pe care o propova­duiesc, ca nu cumva in desert sa alerg sau sa fi alergat". (Gal. 1, 18), macar ca umbla impreuna cu el darul Duhului Sfant, prin puterea semnelor ce facea.

    Deci, cine este asa de mandru si de trufas, incat cu socoteala si judecata sa sa umble, cand insusi vasul alegerii marturi­seste ca are trebuinta de sfatuirea Aposto­lilor, celor de mai inainte decat dansul? Prea aratat, dar, si prin aceasta, s-a do­vedit ca la nimeni Domnul nu descopera calea, desavarsirii, fara numai celor ce sunt povatuiti, spre aceasta, prin parintii du­hovnicesti, precum zice si Proorocul: "Intreaba pe Tatal tau si-ti va grai tie, pe cei batrani ai tai, si-ti vor spune tie" (Deut. 32, 7). Asadar, cu toata puterea si cu toata sarguinta, suntem datori sa agoni­sim intru noi darul cel bun al dreptei so­cotiri, care va putea sa ne pazeasca nevatamati de de trecerea peste masura in amandoua partile. Ca, precum zic parintii, iesirile peste masura in amandoua partile, la fel sunt de vatamatoare, si trecerea, peste masura, a postirii si saturarea imbuibarii pantecelui, si nemasura privegherii si satiul somnului si celelalte treceri peste masura, toate vatama. Ca am cunoscut pe unii, care de imbuibarea pantecelui s-au biruit, dar pe postirea, cea peste masura s-au surpat si intr-o aceeasi patima a imbuibarii pantecelui au alunecat, din pricina slabiciunii ce s-a facut, din postirea cea fara masura. Inca, si eu tin minte ca am patimit odata ceva in acest fel si, pana intru atata m-am infranat, incat am uitat pofta de hrana si doua, trei zile am ramas nemancat si nicidecum n-am dorit hrana, de nu m-ar fi indemnat altii spre aceasta. Si, iarasi, din bantuiala diavolului, asa s-a departat somnul de la ochii mei, incat, multe nopti, fara somn petrecand, ma rugam Domnului, ca sa iau putin somn. Dar, mai greu m-am primejduit pentru nemancarea si privegherea cea fara masura, decat pentru imbuibarea pantecelui si saturarea somnului."

    Cu acest fel si atat de mari invataturi ne-a veselit pe noi Sfantul Moisi, incat, folosindu-ne, am proslavit pe Domnul, Care da atata intelepciune celor ce se tem de Dansul. Caruia se cuvine cinstea si stapanirea, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin. 
 



Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre ascultare.    Un mare batran avea un ucenic, care, la el, facea multa ascultare. Deci, intr-una din zile, l-a trimis pe el batranul la o slujire, dandu-i lui si putine paini, ca merinde. Iar el, ducandu-se si implinind porunca, s-a intors, aducand si painile. Si, vazand painile, batranul i-a zis: "Pentru ce fiule, nu ai mancat painile?" Iar el, facand metanie a zis batranului: "Iarta-ma, ava, dar nu mi-ai zis sa le mananc si, pentru aceasta, nu le-am mancat." Si, batranul, minunandu-se de socotinta cea dreapta a fratelui, l-a binecuvantat pe dansul.

    Acestui frate, dupa adormirea batranului sau, postind el patruzeci de zile, i-a venit un glas din cer, zicandu-i: "Peste orice fel de boala vei pune mainile tale, se va tamadui." Si, dimineata facandu-se, dupa iconomia lui Dumnezeu, iata, un om cu femeia lui, care avea o boala foarte grea. Si-l ruga pe dansul sa o tamaduiasca. Deci, dupa multa rugaminte, de-abia plecandu-se, si-a pus mana sa si, insemnandu-i rana cu semnul crucii, numaidecat s-a tamaduit. Si de atunci multe semne a facut Dumnezeu printr-insul, nu numai in viata, ci si dupa moartea lui. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin. 

Viaţa şi pătimirea Sfîntului Sfinţit Mucenic Proterie, Patriarhul Alexandriei (28 februarie)

În Alexandria, cetatea Egiptului, luînd scaunul patriarhiei Dioscor ereticul, după moartea Sfîntului Chiril, şi umplîndu-se tot Egiptul de eresul său, era acolo un preot drept-credincios şi nebiruit în creştineştile dogme, anume Proterie, sfînt cu viaţa şi plin de înţelepciunea cea insuflată de Dumnezeu. Acesta, văzînd pe mulţi abătîndu-se la eresul patriarhului, care bîrfea că este o fire în Hristos, li se împotrivea tare cu cuvinte nebiruite. Iar patriarhul Dioscor se mîhnea asupra lui; însă vrînd să-l aducă la unirea sa cea rău-credincioasă, îl momea cu înşelăciune, cinstindu-l cu protopopia. Dar nimic n-a sporit, deoarece Sfîntul Proterie era tare în credinţă, ca cel ce învăţase bine dreapta credinţă de la prea sfinţitul Chiril, care fusese mai înainte patriarh al Alexandriei.

După aceasta, pe vremea împărăţiei lui Marcian, adunîndu-se în Calcedon, al patrulea Sinod al Sfinţilor Părinţi din toată lumea, Dioscor a fost mustrat pentru eresul său şi a fost osîndit la depărtarea din treapta patriarhiei şi la despărţirea de Biserică. Fiind izgonit în ţara Paflagoniei, în cetatea ce se numea Gangra, a murit acolo după cîtăva vreme. Iar în Alexandria, după lepădatul Dioscor, a fost ales de credincioşii arhierei, de clerici şi de drept-credincioşii din patriarhicescul scaun Sfîntul Proterie, bărbat cu adevărat vrednic de o treaptă ca aceea. Dar poporul de obşte al Alexandriei, cel adăpat cu erezia lui Dioscor şi unii clerici care se vătămaseră cu erezia, nu primeau alegerea lui Proterie.

Deci, alegîndu-se patriarh Sfîntul Proterie de cei credincioşi, a ocupat scaunul şi a început a prea mări credinţa cea dreaptă, întărită de Sinodul Sfinţilor Părinţi din Calcedon. Apoi s-a făcut gîlceavă şi tulburare, pentru că unii din clerici, între care erau mai de frunte preotul Timotei, care se poreclea Eliur şi diaconul Petre Mongos, amîndoi sfinţiţi de Dioscor şi plini de eresul acestuia, şi alţii, s-au despărţit de soborul bisericesc, nevoind să aibă împărtăşire cu Sfîntul Proterie şi făceau dezbinare în popor, pornindu-l spre gîlceavă. Deci era mare dezbinare în Biserica Alexandriei. Unii se ţineau de acest nou patriarh, socotind bine Ortodoxia, iar alţii, poftind iarăşi pe Dioscor şi blestemînd dogmele Sinodului din Calcedon. Apoi gîlcevindu-se şi făcînd război unii cu alţii, îndrăzneau şi asupra patriarhului; căci strigau nepricepuţii tulburători asupra Sfîntului Proterie, numindu-l desfrînat, deoarece, fiind în surghiunie arhiereul Dioscor, i-a luat mireasa lui, adică Sfînta Biserică; apoi mai ziceau că Proterie este şi eretic, şi nevrednic de treapta patriarhiei.

Deci, Sfîntul Proterie răbdînd multe primejdii, prin tulburarea poporului eretic, şi temîndu-se de ucigaşele mîini, a avut neapărată nevoie de oaste pentru apărarea sănătăţii sale; căci totdeauna îi era frică, aşteptînd năvălirea poporului, fiindcă şi asupra începătorilor curţii sale se răsculase şi se pornise şi asupra împărăteştii oşti, care se afla în cetate. Căci în acea vreme antipatul din Tebaida, venind în cetate ca să împace tulburarea, popoarele aruncau cu pietre asupra ostaşilor care intrau cu dînsul. Ostaşii, văzînd răscularea poporului, au alergat în locaşul ce se numea Serapidis şi s-au închis într-însul; iar poporul, alergînd, a împresurat locaşul şi, luîndu-l, au ars cu foc de vii pe ostaşii de acolo.

Auzind de aceasta, drept-credinciosul împărat Marcian s-a mîniat foarte, şi a trimis oaste mai mare, care a smerit pe cetăţeni şi popor, luînd grîul şi hrana cetăţii care se aducea în Alexandria cu corăbiile din cetăţile şi hotarele Egiptului, poruncind să nu le mai ducă în Alexandria, ci în Pilusia, iar de acolo în Constantinopol. A mai luat de la alexandrini şi băile poporului şi alte lucruri mai plăcute; apoi le-a oprit toată libertatea şi obişnuitele privelişti. De acest lucru supărîndu-se cetăţenii, şi mai ales pentru lipsa pîinii, fiind cuprinşi de foame, s-au smerit şi au rugat pe prea sfinţitul patriarh Proterie să se ducă să roage pe împărat pentru dînşii. Deci, ducîndu-se prea sfinţitul patriarh a înduplecat pe împărat pentru cetatea sa şi a cîştigat toate cele cerute, căci s-a dăruit cetăţii libertatea cea dintîi şi pîinea li s-a întors. Apoi a vieţuit arhiereul lui Dumnezeu în pace cîtăva vreme pe scaunul său. Iar pe Timotei Eliur, cel ce n-a voit să se pocăiască şi pe gîlcevitorii cei răi, i-a despărţit de Biserică.

După aceasta, a murit drept-credinciosul împărat Marcian şi tulburătorii eretici şi-au înălţat iarăşi cornul lor, începînd a îndemna poporul cel nepriceput la gîlceavă şi tulburare şi n-au încetat pînă ce nelegiuiţii nu şi-au săvîrşit răutatea lor. Căci Timotei Eliur, fiind viclean, înşelător şi vrăjitor, cu meşteşug i-a amăgit pe monahii din Egipt care vieţuiau în mănăstiri şi în sihăstrii. Astfel, căutînd o noapte fără lună şi acoperindu-se cu îmbrăcăminte întunecoasă, a înconjurat chiliile călugăreşti, chemînd pe nume pe fiecare şi cînd răspundea fiecare din ei şi întreba cine este şi ce îi trebuie, el le zicea: "Eu sînt unul din slujitoarele duhuri, trimis de la Dumnezeu ca să nu aveţi împărtăşire cu Proterie şi soborul din Calcedon să nu-l primiţi; iar pe Timotei Eliur să-l puneţi episcopul Alexandriei". Astfel vicleanul înşelător, ajutîndu-i diavolul, i-a amăgit cu farmece. Iar aceia, neînţelegînd meşteşugul vrăjmaşului, au crezut minciuna ca pe un adevăr şi, spunînd unul altuia arătarea cea îngerească, s-au sfătuit şi s-au adunat în număr mare şi ducîndu-se în Alexandria cu mînie asupra celui nevinovat drept-credincios arhiereu al lui Dumnezeu Proterie, au vrut să-l izgonească din biserică.

În acea vreme Timotei, îndemnînd în Alexandria pe unii cu amăgire, iar pe alţii în taină, şi-a adunat o ceată mare de tulburători şi socotind vreme lesnicioasă, cînd Dionisie antipatul nu era în cetate, ci zăbovea în părţile de sus ale Egiptului, a mers în biserică cu mult popor şi cu ostaşi înarmaţi şi cu monahii care veniseră la dînsul, avînd cu sine doi episcopi lepădaţi pentru credinţa lor cea rea; asemenea şi cu clericii care erau goniţi pentru alte pricini. Deci s-a sfinţit Timotei de episcopii cei lepădaţi şi s-a numit patriarh al Alexandriei, netemîndu-se de canoanele bisericeşti, căci de la legile împărăteşti nu aştepta vreo judecată, pentru că toată nădejdea sa îşi pusese în poporul cel tulburat şi în mulţimea monahilor ceilor amăgiţi. Iar prea sfinţitul patriarh Proterie, văzînd acea tulburare şi neavînd ajutor şi apărare de la nimeni, nefiind în cetate antipatul, a gîndit să fugă şi tăinuindu-se de toţi, noaptea, a ieşit din cetate. Şi odihnindu-se el la un loc ascuns, i s-a arătat în vedenie Sfîntul prooroc Isaia, zicîndu-i: "Întoarce-te în cetate, căci eu aştept să te iau pe tine".

Această vedenie luînd-o în seamă prea sfinţitul Proterie şi cunoscînd mucenicescul sfîrşit ce va fi, s-a întors şi a intrat în botezătoarea bisericii. Iar tulburătorii, căutînd pretutindeni pe Proterie, s-au înştiinţat că este în botezătoare şi mai întîi l-au încuiat acolo, apoi intrînd la dînsul cei înşelaţi de Timotei, l-au ucis cu nemilostivire cu ciomegele de trestie pe care le purtau în mîini şi care aveau în capete fier ascuţit. Apoi au ucis şi pe alţi şase oameni care erau cu dînsul. Deci au vărsat sînge nevinovat într-acea vreme, cînd Paştile nostru, Hristos, pentru noi S-a jertfit; căci era ziua Sîmbetei celei mari cînd s-a săvîrşit acea cumplită ucidere. Dar nu le era destul ucigaşilor, ci cei ce nu se săturaseră de sîngele cel nevinovat, mai mult şi-au întins răutatea lor. Căci, legînd trupul cel mort al Sfîntului Proterie de picioare, l-au tras în mijlocul cetăţii, bătîndu-i şi zdrobindu-i în bucăţi mădularele lui. Iar unii, mai fără de omenie, rupeau trupul lui cu dinţii, ca fiarele şi cîinii; apoi, aprinzînd un foc mare, l-au ars şi l-au făcut cenuşă şi praful în vînt l-au aruncat. După aceea cu porunca celui fără de lege patriarh al lor, Timotei, au ars şi scaunul patriarhiei, pe care şezuse Sfîntul Proterie ca şi cum era întinat de el, singuri necuraţi fiind ei.

După o ucidere cumplită ca aceea a Sfîntului Proterie, mincinosul patriarh Timotei Eliur a trimis pe ostaşii săi în toate cetăţile Egiptului ca să gonească pe drept-credincioşii arhierei iar în locul acelora să aşeze pe alţii, pe care singur i-a pus. Atunci episcopii şi clericii cei necăjiţi şi toţi cei ce erau drept-credincioşi, au scris cu lacrimi împăratului Leon, cel ce după Marcian se alesese, cum şi la prea sfinţitul Anatolie, patriarhul Constantinopolului, înştiinţîndu-l de toate cele ce se făcuseră, şi rugîndu-l să izbăvească Biserica Alexandriei de o tiranie ca aceea. Împăratului şi patriarhului le-au fost jale de uciderea nevinovatului arhiereu al lui Dumnezeu, Proterie. Şi îndată, trimiţînd împăratul pe dregătorii săi cu oaste mare, au pedepsit pe cei ce au tulburat liniştea; pe unii cu tăierea mîinilor, pe alţii cu tăierea limbii, iar pe alţii în legături şi în temniţe, pe alţii cu bătăi şi cu izgoniri; dar pe Timotei Eliur, mincinosul patriarh, cu episcopii şi cu clericii lui, l-au trimis la judecata duhovnicească .

Deci, judecîndu-se Timotei de drept-credincioşii arhierei, a luat plată după lucrurile sale, că nu numai de arhierie, ci şi de creştinătate înstrăinîndu-se, l-au trimis în surghiun, în cetatea Gangra, unde s-a săvîrşit şi Dioscor învăţătorul său. Iar în locul lui s-a ales la patriarhia Alexandriei alt Timotei, care se chema Salofachiul, bărbat dreptcredincios şi înţelept, care pentru bunul său obicei era iubit. Astfel a primit pace şi linişte Biserica lui Hristos cea din Alexandria care, cu dreaptă credinţă, slăveşte pe Tatăl şi pe Fiul şi Sfîntul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Pomenirea Cuviosului Vasile, împreună pătimitor şi pustnic cu Sfîntul Procopie Decapolitul (28 februarie)

Acesta a trăit pe vremea lui Leon Isaurul, luptătorul de icoane. El, lăsînd lumea şi cele lumeşti, s-a făcut monah şi a petrecut în viaţa monahicească cu fapte bune, precum se cădea. Apoi, cînd cinstirea sfintelor icoane era lepădată, s-a împotrivit cu tărie luptătorilor de icoane. Pentru aceea, l-au prins şi l-au chinuit mult, însă nu s-a supus şi nu s-a învoit cu erezia lor, propovăduind adevărul pînă la moarte, avînd ajutor pe dumnezeiescul Procopie.

Deci Sfîntul Vasile a fost strujit, ca şi cuviosul Procopie, peste tot trupul şi pe grumaji, şi aruncat în temniţă, stînd legat foarte multă vreme, pînă ce a pierit de pe pămînt împăratul cel fără de lege. Murind tiranul acela, au fost eliberaţi Cuviosul Vasile şi Sfîntul Procopie şi ceilalţi mărturisitori. Şi vieţuiau în aceleaşi pustniceşti osteneli ca şi mai înainte, aducînd pe mulţi la dreapta-credinţă şi povăţuindu-i la viaţa cea îmbunătăţită. Apoi, după mulţi ani şi după viaţa cea plăcută lui Dumnezeu, a venit fericitul său sfîrşit şi s-a dus veselindu-se întru rugăciuni şi mulţumiri, la Dumnezeu, pe Care l-a iubit din tinereţe.

Intru aceasta zi, cuvant din Limonar, despre Iulian monahul, pe care ingerul l-a izbavit de desfranare.    Spunea Iulian monahul despre sine: "Sezand eu, in partile sfantului Iordan, in pestera mea, intr-una din zile, intru amiaza fiind si arsita mare, ca era luna lui august, a batut oarecine la usa pesterii mele, iar eu, iesind, am vazut o femeie si i-am zis ei: Ce cauti tu aicea? Iar ea, raspunzandu-mi, mi-a zis mie: Parinte sfinte, si eu in pustia aceasta vietuiesc, ca de o stadie departe de pestera ta, avand si eu o pestera mica. Inca mi-a aratat mie si locul spre miazazi si mi-a zis mie: Trecand eu pustia aceasta, am insetat de arsita cea cumplita. Deci, te rog, parinte, da-mi sa beau putina apa.  Iar eu, scotand o cana cu apa, i-am dat ei; si dupa ce a baut, s-a dus.
    Iar dupa plecarea ei a inceput diavolul a ma imboldi spre gand de desfranare si, biruindu-ma, n-am mai putut rabda infocarea. Deci, luandu-mi toiagul meu, am iesit din pestera la zaduf. Si era arsita, cat si pietrele se aprindeau. Si mergeam spre dansa, vrand sa-mi implinesc pofta mea si m-am apropiat cat era cu putinta a se vedea si locul, iar pofta ma aprinsese foarte tare. Si, inca neajungand eu la locul acela, am vazut, ca in vis, pamantul deschizandu-se si pe mine aruncat in deschizatura lui si am vazut acolo niste trupuri moarte, putrezite si risipite. Insa, am vazut si un barbat cu sfintita cuviinta, cu haine preotesti imbracat, aratandu-mi trupurile acelea si zicandu-mi: Acest trup este femeiesc si acesta de copil, iar acesta-i barbatesc, deci, satura-ti pofta ta, pe cat voiesti, si, pe cat ai dorit, din trupurile acestea pline de viermi si de stricaciune, pentru ca si acestia, asemenea facand, toti acestia au murit si trupurile lor s-au risipit langa iad, iar sufletele lor se chinuiesc in osanda. Deci, cazi si osandei vinovat sa fii.
    Pentru o pofta ca aceasta voiesti sa-ti pierzi plata unor atat de mari osteneli? Teme-te dar, o, omule, de toate ostenelile pe care le vei pierde intr-o frantura de ceas, vezi si intelege ca, pentru o biata pofta ca aceasta, primesti sa te desparti pe tine de Imparatia lui Dumnezeu. O, vai si amar de slabiciunea omeneasca! Ca, pentru o frantura de ceas, de toata plata ostenelilor tale primesti sa te lipsesti, de la Dumnezeu sa
    Iar eu, de multa rusine, am cazut cu fata la pamant si cel ce mi s-a aratat in haine preotesti, venind, m-a ridicat pe mine; iar eu m-am dus la locul meu, multumind lui Dumnezeu si graind: De nu mi-ar fi ajutat mie Domnul, putin mai trebuia si sufletul meu s-ar fi salasuit in iad. Deci, laudand pe Dumnezeu, Cel ce m-a mantuit si m-a izbavit de pacat si de amarele chinuri gatite desfranatilor, v-am spus voua toate acestea. Dumnezeului nostru, slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
 



Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Evagrie, despre ascultare.    Asculta monahule, cuvintele acestea ale parintelui tau si cu neabatere sa-i implinesti invataturile lui. Cand te va lua pe tine sa mergi impreuna cu dansul, atunci cu tot gandul sa calatoresti impreuna cu el. Caci, in acest chip, vei lepada gandurile cele rele si vrajmasii draci nu se vor intari asupra ta. Iconomul cel rau necajeste sufletele fratilor si, gasindu-le vina, nu-i miluieste pe dansii. Iconomul nedrept imparteste rau, iar cel drept, dupa cum se cade, da. Cel ce graieste de rau pe fratele sau, va pieri, si cel ce trece cu vederea pe cel bolnav, nu va vedea lumina. Mai bun este calugarul cel ce slujeste fratelui la boala, decat sihastrul cel ce nu se indura de aproapele sau. Cela ce-si impodobeste hainele sale si isi satura pantecele sau, va paste ganduri spurcate si, cu cei intregi la minte si curati, nu va sedea. De vei intra in vreun sat, sa nu te apropii de femei si sa nu zabovesti multa vreme impreuna cu dansele la vorba, ci sa fugi de dansele, si asa vei scapa si te vei izbavi de pacate.