Numai Ortodoxia

Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Atanasie, despre cãlcarea de lege.

         Cel ce nu face voile lui Dumnezeu, în cursa diavolului este. Cã precum o pasare, chiar daca nu cu tot trupul, ci numai de un picior s-ar prinde într-o cursã, se aflã în întregime în stãpânirea celui ce a pus laþul, aºa ºi noi, prin viata ºi prin credinþa cea rea, cãdem în stãpânirea diavolului. Cãci grãieºte Domnul: „Nu tot cel ce-Mi zice Mie, Doamne, Doamne, va intra în Împãrãþia Cerurilor.” ªi iarãºi zice: „Nu vã ºtiu pe voi, depãrtaþi-vã de la Mine toþi cei ce lucraþi fãrãdelege.” Vedeþi oare ce fel de dobândã avem dintr-o credinþã fãrã de fapte bune? Cã ºi fecioarelor, tot aºa le-a zis: „Nu vã ºtiu pe voi!” Deci, ce au câºtigat din fecioria cea cu atâta ostenealã agonisitã, daca nu vrea sã le ºtie pe dânsele Stãpânul? ºi mai sunt, ºi în alte locuri din Scripturã mulþi neosândiþi pentru credinþã, dar chinuiþi pentru viata lor cea rea. Dar cei ce nu pãzesc poruncile, aceia de tot vor pieri. Cã ºi fecioarele acelea, nu pentru desfrânare n-au intrat în viaþã, nici pentru beþie, nici pentru zavistie, nici pentru rea-credinþã, ci numai pentru lipsa undelemnului, ca cele ce nu fãceau milostenie. Cã undelemnul milosteniei însemneazã, ca aceea ce curãþeºte tot pãcatul ºi apropie pe om de Dumnezeu. Cã aþi auzit ºi pe Însuºi Domnul, zicând cãtre cei nemilostivi: „Duceþi-vã de la Mine, blestemaþilor, în focul cel veºnic.” ºi nu le-a adus aminte de nici un pãcat de alt fel, ci numai atât le-a zis: „Ca n-aþi fãcut milostenie, nici aþi hrãnit pe fraþii mei, pentru aceea nu vã ºtiu pe voi.”

Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Evagrie, despre smerenie ºi înãlþare.

         Pentru ce te mândreºti omule, tinã fiind ºi gunoi. ªi de ce te umfli ºi, mai presus de nori, te înalþi? Cerceteazã ºi-þi cunoaºte firea ta, cã pãmânt eºti ºi cenuºã ºi, peste puþinã vreme, în þãrânã te risipeºti. Acum eºti mândru, ºi peste puþin, vierme. De ce îþi înalþi ceafa care, dupã puþinã vreme, putrezeºte. Este mare omul ajutorat de Dumnezeu, cã, pãrãsit fiind, ºi-a cunoscut neputinþa sa. Cã nici un bine nu ai, pe care sã nu-l fi luat de la Dumnezeu, pentru ce, dar, te faci minunat, trãind doar numai pânã dimineaþa? De ce te împodobeºti cu darul lui Dumnezeu, ca ºi cum l-ai fi câºtigat de aiurea? Sã cunoºti pe Cel Preaînalt ºi sã nu te înalþi peste fire; zidire a lui Dumnezeu fiind, sã nu te lepezi de Cel ce te-a zidit. Ajutor primind de la Dumnezeu, nu întoarce spatele Datatorului cel Bun. La înãlþime de viaþã te-ai suit, dar El þi-a dat-o. Ai sãvârºit vreo faptã bunã, dar El þi-a ajutat, lucrând cu tine împreunã. Mãrturiseºte pe Cel ce te-a ridicat pe tine. Om eºti, sã nu-þi treci marginea firii. Cunoaºte-þi ce-i al tãu, ca ºi ce-i al firii tale. Sã nu te lepezi, din rãutate de neam ºi de fire, chiar daca acesta-i smerit ºi simplu, iar tu ai ajuns mare, cã Acelaºi Ziditor pe amândoi v-a zidit. Sã nu asupreºti pe cel smerit, cã-i mai tare decât tine ºi, mergând mai aproape de pãmânt, nu cade rãu, iar cel înalt, de va cãdea, se va sfãrâma. Putred scaun este mândria, cã cel ce ºade pe ea, degrabã cade. Iar cel smerit totdeauna stã tare, ºi mândria nu-i clatinã lui piciorul niciodatã. Omul cel mândru, este ca un copac fãrã rãdãcini, nu suferã furtuna vânturilor. Gândul cel smerit cetate îºi zideºte ºi cel ce locuieºte în el nesurpat este. Spuma de pe apã piere ºi pomenirea celui mândru nu rãmâne dupã moarte. Cuvântul celui smerit este tãrie sufletului, iar celui mândru este plin de mânie.

         Rugãciunea celui smerit trece ºi soseºte la Dumnezeu, iar a celui mândru mânie pe Dumnezeu. Când ai ajuns chiar la vârful faptelor bune, nici atunci nu este trebuinþã sã te lauzi. Cã cel ce cade jos, de pe pãmânt, degrabã se scoalã, iar cel ce cade de sus, capãtã ranã de moarte. Toiagul este chip ºi semn al învãþãturii, cã, pe acesta avându-l omul, trece Iordanul vieþii. Toiagul în mâinile calatorului este de trebuinþã pretutindenea ºi la tot lucrul. ªi învãþãtura cea din fapte, îndrepteazã viaþa omului. Toiagul cel aruncat s-a prefãcut în ºarpe. ªi învãþãtura cea din fapte, aruncatã în dulceaþa cea trupeascã, cãlcata ºi stricatã se face.

Întru aceastã zi, cuvânt din Scara, despre rãbdare în ascultare.

         Marele meu prieten, Ioan Savaitul mi-a povestit niºte întâmplãri vrednice de auzit. Iar tu, Cuvioase, cunoaºte din pãþaniile lui, cã acel bãrbat era om fãrã de patimã ºi curat de orice minciuna. El mi-a povestit urmãtoarele:

         „ În mãnãstirea mea din Asia, era un bãtrân vestit de leneº ºi de nestãpânit, dar grãiesc nu judecându-l ci ca sã dau pe faþã adevãrul. ªi el dobândise, nu ºtiu cum, un ucenic mai tânãr, cu numele Acachie, cam simplu cu duhul, dar înþelept cu gândul. El atâta a rãbdat de la un bãtrân ca acela, încât multora li se pãrea de necrezut, cãci îl chinuia cumplit în fiecare zi, nu numai cu sudãlmi ºi necinstiri, ci pânã ºi cu lovituri cu bãþul. Rãbdarea lui era însã de dobitoc. Deci, vãzând eu cum suferã el, în fiecare zi, rele pãtimiri, în cel mai de pe urmã hal, ca un rob cumpãrat, l-am întrebat, într-una din multele mele întâlniri cu el: „Ce mai e nou pe la voi, frate Acachie? Cum merg treburile pe ziua de azi?” Iar el îmi arata fãrã gând rãu, o datã un ochi învineþit, altã datã grumazul plin de vânãtãi, iar altã datã capul plin de cucuie. Deci, cum îl ºtiam iubitor de pãtimiri, i-am spus: „Mergi bine, mergi bine, rabdã ºi te vei folosi.” Deci, petrecând el în acest chip la acel bãtrân nemilostiv, nouã ani, s-a dus cãtre Domnul. Si, dupã cinci zile de la îngroparea lui în cimitirul pãrinþilor, bãtrânul acelui Acachie s-a dus la un mare duhovnic din cei de acolo ºi i-a spus: „A murit fratele Acachie, pãrinte!” Iar duhovnicul, cum a auzit vestea, a rãspuns celui ce grãia: „Bãtrâne, crede-mã ca eu nu te cred.” El a zis: „Vino ºi vezi!”

         Atunci s-a sculat repede bãtrânul ºi s-a dus la cimitir cu stareþul fericitului luptãtor si, dacã, a ajuns acolo, a strigat bãtrânul, ca la unul ce trãieºte, cãtre cel ce cu adevãrat viazã întru adormire ºi îi zise: „Murit-ai frate Acachie?” Iar înþeleptul, arãtându-se ºi dupã moarte ascultãtor, rãspunse marelui bãtrân: „Cum e cu putinþã, pãrinte, sã moarã un iubitor de ostenelile ascultãrii?” Atunci bãtrânul, care îi fusese mai înainte îndrumãtor, cuprins de spaimã, a cãzut la pãmânt, curgându-i lacrimi pe faþã, ºi, cerând de la egumen o chilie în apropierea mormântului, a trãit de atunci înainte acolo, înþelepþeºte, zicând necontenit cãtre pãrinþi: „Rugaþi-vã pentru mine, ca am sãvârºit ucidere!” Dumnezeului nostru, slavã!